ISTORISM SI NATIONALISM IN ROMANIA MODERNA

ISTORISM SI NATIONALISM IN ROMANIA MODERNA

Aceasta relatie de termeni nu e desigur noua, nici fortuita. In secolul nostru, ea a fost evocata destul de frecvent, iar in ultimul timp, mai ales dupa .cearta istoricilor. (Historikerstreit) din anii .80, a ajuns sa constituie o tema favorita, daca nu obsedanta, pentru specialisti, ca si pentru mass-media. Mai intii in Occident, apoi in zona de dominatie sovietica, conjunctia dintre istorism si nationalism a dat loc la analize diverse, uneori si pertinente, inlesnind astfel o mai buna intelegere a istoriei europene din ultimele doua secole.

Actualitatea temei

Chiar si in spatiul romanesc, raportul amintit a condus la unele abordari demne de interes, in istoriografie, in alte discipline umaniste, in presa. Eu insumi am avut ocazia sa ma ocup de unele secvente sau aspecte, de-a lungul anilor¹, preocupat de istorism ca discurs legitimant in epoca moderna, de apelul abuziv la istorie, de mitologia de tip istorist a renasterii nationale, de nationalismul romanesc in secolul ce tocmai sta sa se stinga².

Poate ca nu e un abuz sa incerc a retine cu luare-aminte unele consideratii pe marginea raportului dintre istorie ca discurs si nationalism in Romania moderna. Inteleg prin aceasta nu doar epoca moderna ca atare, ci un rastimp mai vast, coincident cu insusi fenomenul modernizarii, prelungit asadar putin si dincolo de prima conflagratie mondiala, pina aproape de momentul actual, care aspira deja la o definitie a postmodernului. Profit acum si de analizele punctuale sau de un sens mai general produs sub impactul destramarii sistemului comunist in Europa Est-Centrala³.

Evident, nu se poate inchipui ca, in acest cadru, o tratare completa a temei este prea complexa si aporetica pentru a nu fi supusa de obicei la inevitabile simplificari. O asemenea tema era totusi necesara in suita ce alcatuieste pro-gramul de expuneri asupra doctrinelor ce au marcat istoria noastra in ultimele doua secole. Cum se motiveaza asadar, aplicata la trecutul romanesc, relatia dintre istorism si nationalism?

Perspectiva metodologica

E o constatare unanim admisa ca discursul national a fost acompaniat peste tot in Europa de un discurs istoric, a carui finalitate era sa legitimeze noile aspiratii, intemeindu-le pe valori indelung verificate din trecut⁴. Traditia era pusa in sprijinul unui prezent sensibil la tot ce putea inlesni reusita proiectului national. Mesajul ei, sub acest unghi, era legitim, dar a fost supus curind la presiuni susceptibile sa-l transforme in istorism, adica intr-o exaltare a virtutilor proprii, adesea in contrast, daca nu in adversitate cu alte neamuri.

Este motivul pentru care istorismul (unii ii spun istoricism, spre a-l deosebi anume de ipostaza .normala.) avea sa fie supus, à rebours, la critici destul de severe, mai ales in momente de criza, ca acela care a dus la atitea polemici pe seama istorismului german. Analiza lui Karl Popper (The Poverty of the Historicism, 1957)⁵ indica o data si o directie in critica acestui fenomen, o critica a excesului care a putut contribui la deriva nationalista, cu urmari atit de tragice, din veacul nostru.

Cealalta dimensiune, sesizata mai demult, cu numeroase nuante si readusa mereu in actualitate prin dinamica decalajelor sociopolitice si persistenta feno-menului, nu e mai putin demna de interes. S-a conchis de aceea ca .istorismul n-a fost doar o inflatie patriotarda, etnocentrista, sovina, ci un fenomen complex, care in anumite zone geopolitice a putut avea urmari funeste, dar care, totusi, in altele a condus la trezirea de energii latente in sens creator.⁶.

Observatia aceasta mi se pare valabila mai ales pentru Europa Centrala si de Sud-Est, unde natiunile au patruns mai tirziu in modernitate, adesea prin mijloace intempestive, fenomen strins legat de miscarea istoriografica⁷.

Istoria si emergenta istorismului

Cit despre romani, aceasta patrundere in modernitate s-a facut pe seama unui complex de factori, intre care ideea nationala a jucat un rol eminent. Ea a fost insotita in acelasi timp de nevoia unei rapide modernizari, impusa de marele decalaj existent in raport cu lumea apuseana⁸. Un dublu paradox, asupra caruia s-a atras deja atentia, rezulta din analiza acestui proces: un paradox al aparte-nentei, care a dus la metafora insulei latine intr-o mare slava, in timp ce proiectul redresarii se intemeia in esenta pe un raport privilegiat cu latinitatea apuseana; si un paradox al simultaneitatii, al sincronizarii cu Occidentul prin .arderea etapelor.⁹.

Aceasta situatie paradoxala, intuita mai demult, a ajuns sa preocupe spiritele mai luminate, pina la obsesie, in contextul crizelor orientale incheiate cu tratatele de la Kuciuk-Kainargi, Adrianopol, Paris timp de aproape un secol, in care constiinta nationala a prins contururi mai ferme, in acord cu ideologia dominanta a epocii, pe seama unui nationalism cultural comparabil cu evolutiile din centrul continentului¹⁰. Se invoca de regula istoria si literatura pentru a defini acel climat resurectional, istorismul, ca o cultura indispensabila a sufletului. Tot asa de semnificative sint insa si textele politice.

Discurs istoric si reforma

Urmarind politogramele din epoca regenerarii, analizate cindva judicios de Vlad Georgescu, sesizam lesne o cadenta mai vie a ideilor si proiectelor de reforma. Istoria devine un reper esential, indiferent de pozitia autorilor. Se cauta explicatii pentru declinul survenit in ultimele secole, alaturi de elemente capabile sa stimuleze o revigorare¹¹. Determinatiile geopolitice continua sa ocupe un loc de seama in demersurile de acest fel, alaturi de altele, intre care se cuvin amintite elementele alogene cu pondere semnificativa. Clasa boiereasca era pusa mereu sub acuzatie, chiar si de unii reprezentanti ai sai de marca, precum viitorii domni M. Sturdza, B. Stirbei, Gr. Al. Ghica, motiv sa credem ca dorinta de schimbare era destul de acuta. Comisul I. Tautu evoca, de exemplu, la 1828, Starea jalnica a Moldovei si pricinile istorice ale acestei stari, iar un text anonim, din acelasi an, Nouveau tableau historique et politique de la Moldavie, incrimina intre altele domnia electiva ca sursa a declinului¹². Se invoca patria si natia, in numele unei istorii mai vechi, resimtita ca sursa de compensatie morala. Asachi si Lazar, Kogalniceanu si Balcescu, Xenopol si Odobescu exprima, in generatii succesive, de-a lungul unui secol, aceeasi vointa de renastere intemeiata pe ideea nationala, istorie, cultura, limba romaneasca. Nationalismul cauzasilor romani vadea acelasi spirit care putea fi intilnit in amfiteatrele Sorbonei, indeosebi la Quinet si Michelet, dar cu un accent mai apasat pe ideea nationala, ca la Mickiewicz, in timp ce maestrii parizieni preferau sa insiste asupra democratiei si universalismului. Cazul lui I. Heliade-Radulescu e la indemina pentru a ilustra aceasta conduita, in timp ce Balcescu insista pentru o mai buna intemeiere a nationalismului pe istorie, nationalism deosebit de cel .stiintific., anistoric, profesat de I.C. Bratianu. Viziunea lui Balcescu, grandioasa, pornea totodata de la geopolitica si de la miscarea in timp a poporului roman. El asocia secolele, istoria, pentru a motiva o noua solidaritate. Prezentul nu putea fi decit un indemn in plus: .Coplesiti si amenintati astazi de panslavism, miine poate si de pangermanism, noi nu ne putem mintui fara numai opunindu-le panromanismul..

Nu s-a facut insa intotdeauna o justa deosebire intre valoarea istorica si obsesia istorica, obsesia fiind oarecum inerenta intr-o zona unde frustratiile s-au tot acumulat, secole in sir, pina la exasperare. Aceasta distinctie exista insa, clar definita, in prelegerea facuta de Kogalniceanu la Academia Mihaileana, in 1843, text in care avintul romantic de restitutie a trecutului se imbina perfect cu estimarea realista a prezentului. Istoric de seama, el critica atitudinea celor care vedeau in istorie un panaceu pentru toate nevoile. Falsificarea acesteia in acord cu o viziune politica de moment a gasit in el un adversar redutabil. Recunoasterea originii romanice a poporului roman nu trebuia sa duca la romanomanie, iar istoria romanilor nu se cuvenea extinsa, din ratiuni de prestigiu, pina la intemeierea Romei. Patriot, Kogalniceanu n-a ezitat sa condamne .patrio-tismul de clopotnita., transformarea unei virtuti stimabile in moneda calpa la indemina demagogilor. Nu obirsia trebuie sa conteze in estimarea oricui, individ sau comunitate, ci meritele. Noua epoca se cuvenea sa fie meritocratica, iar valorile proprii, definite in lumina universalitatii.

In fond, atitudinea lui Kogalniceanu era una de bun simt, de masura si realism, asa cum observase si la marii sai dascali germani. Fara prejudecati si fara complexe, el recomanda cel mai deplin respect pentru adevar, condamnind exagerarile de orice fel, inflatia patriotarda din presa sau din unele histograme. Atasamentul fata de patrie il facea pe Hasdeu sa-l puna axiologic pe Burebista linga Cezar, pe Ion Voda cel Cumplit linga Elisabeta I, iar pe V.A. Urechia, protocronist avant la lettre, sa scrie in ziarul Adunarea nationala, la 24 iulie 1869, ca .doua din cele mai mari evenimente din istoria Europei moderne au primit directiune, sau cel putin s-au nascut, la signalul dat pe pamintul nostru: revolutiunea franceza si cele doua uniuni nationale, ale Italiei si Germaniei.¹³. Mai mult inca, romanii ar fi precedat Austria intru liberalism, Spania intru revolutie si Franta intru democratie. I. Ghica flagela astfel, intr-o scrisoare, pe la 1880, ofensiva patriotarda: .A fost un timp cind trebuia mare indrazneala si abnegatiune unui roman ca sa cugete nationalitate si libertate; pentru aceasta ii trebuia mai intii sa renunte la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea Guvernului, sa incheie pact cu persecutiunile, cu exilul si cu proscriptiunea, sa lase orice speranta. Noi am apucat timpuri grele, pe cind Cimpineanu, Mitica Filipescu, Niculae Balcescu se pocaiau la Plumbuita, la Snagov, la Margineni si la ocnele de la Telega, topindu-si sanatatea si averea. Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme si fara vreme, din gura si din condei: patrie, libertate, egalitate, independenta; a incrimina si a batjocori pe acei cari nu trec peste marginile moderatiunii, a bunei cuviinte si a modestiei, a acuza de tradatori pe oamenii cei mai devotati binelui tarii, a-i trata in mod ireverentios, a-i lovi si a-i insulta, nu numai ca nu este periculos, dar este glorios si chiar banos.¹⁴.

In acest spirit de exaltare a sentimentului national pe baza unor situatii analogice, se vor dezvolta o literatura si o istoriografie sensibile mai ales la comandamentul patriotic.

Merita sa amintim aici cazul lui S. Barnutiu, care a impus un nationalism de nuanta juridica, nu lipsit de insemnatate pentru lupta de idei pasoptista. Dreptul public al romanilor, dedus cu dezinvoltura din cel roman, deriva din aceasta viziune, ca si alte scrieri folosite de .scoala. sa, indeosebi de acea .fractiune libera si independenta. care a voit sa joace si un rol politic. Vasile Conta, jurist si filosof, a facut parte initial din aceasta dizidenta liberala impreuna cu N. Ionescu s.a. Ea miza indeosebi pe antisemitism, tema pe care Conta, ajuns deputat, avea sa o evoce pe larg in parlament, pentru a defini si mai departe miscarea in cauza. Nimic mai aporetic decit modul cum s-a incercat

o intemeiere a gindirii barnutiene pe istorismul lui Savigny si chiar pe demo-cratie, amestec straniu care n-a rezistat nici in alte formule. De altfel, Dreptul gintilor nu era, se stie, decit o traducere din constitutionalistul Karl von Rotteck, departe de doctrina istorista ce se degaja net din Dreptul public.

Primatul adevarului

Innoirea se voia radicala, ca in opera .latinistilor. de peste munti, puritatea limbii si cea a istoriei au mers impreuna, timp de un secol, pina la dictionarul lui Massim si Laurian. Este spiritul combatut cu sarcasm la Junimea, unde pretentia ca limba sa fie purgata de slavonisme, iar istoria de tot ce putea ofensa sentimentul national stirnea ilaritate¹⁵. Un discurs istoric fara pata trebuia sa acompanieze actiunea politica. Istoria tindea sa devina, ca in expresia lui Hasdeu, o .biblie nationala., ceea ce i-a adus numaidecit grave prejudicii, semnalate insistent de T. Maiorescu si G. Panu¹⁶.

Principiul adevarului se cuvenea restabilit in orice domeniu. Nimeni nu l-a rostit mai bine ca Eminescu, atunci cind definea programul maiorescian prin sintagma .nationalitatea in marginile adevarului., fiindca in orice domeniu . istorie, arta, morala . .ceea ce-i neadevarat nu devine adevarat prin imprejurarea ca-i national.¹⁷. Este o atitudine ce a stirnit destule reactii ostile, junimistii fiind in ansamblu pusi sub acuza de cosmopolitism. Unele critici s-au produs chiar dinauntrul miscarii.

Cel mai categoric in afirmarea principiului national in cultura si chiar pe un plan mai larg a fost poate A.D. Xenopol, care se declara, de altfel, nationalist. Intr-un studiu despre Cultura nationala (1868), el scria: .Trebuie sa ne insemnam, noi romanii, ca orice progres pe calea civilizatiunei nu are pentru noi o adevarata valoare decit intrucit (se) reflecteaza asupra nationalitatii noastre. Cosmopoli-tismul nu e pentru noi, cel putin acuma, cind legatura interioara ce trebuie sa ne uneasca este inca atit de confuza, atit de necunoscuta.¹⁷. Peste trei ani, la mormintul lui Stefan cel Mare, acelasi tinar istoric exprima, in numele noii generatii, convingerea ca .sufletul acestei parti a omenirei ce se numeste poporul roman inca nu si-a revarsat in lume comoara cuprinsului sau.. Era de asteptat deci ca din profunzimile acestuia sa apara .noi armonii in sfera frumosului, noi descoperiri in aceea a adevarului, noi tipuri de caractere.¹⁹.

Xenopol nu era, desigur, unicul care gindea astfel. Eminescu avea o atitudine consonanta, alaturi de V. Conta, Al. Lambrior s.a. Maiorescu insusi explica la un moment dat fenomenul cam in acelasi spirit. Iata un pasaj semnificativ: .Secolul XIX, aprecia criticul, se va numi in istorie cu drept cuvint secolul nationalitatilor. In el s-a lamurit si se realizeaza ideea ca popoarele sint chemate a se intari in cercuri etnografice, deosebindu-si fiecare misiunea istorica dupa propria sa natura. Pe linga tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tarimul sau aparte, in care isi dezvolta in mod special individualitatea si, separindu-se aci de toate celelalte, isi constituie nationalitatea sa. Astfel, se cere ca poporul modern sa aiba o forma de stat nationala si mai ales o literatura si o limba nationala. A fost dar, insista olimpianul, urmarea cea mai dreapta a ideilor timpului in care traim daca si intre romani s-a desteptat in secolul acesta constiinta nationalitatii lor si a cistigat astazi valoarea unui adevar latit si inradacinat in popor.²⁰.

Merita sa amintim acest pasaj, fiindca el dezvaluie un spirit profund atasat ideilor timpului, spirit luminos si sagace, ale carui nelinisti suna inca la fel de actual, pe cit de dramatic: .Va avea Romania un viitor? Se mai afla in poporul ei destula putere primitiva pentru a ridica si a purta sarcina culturii? (.) Va putea sa paseasca in lucrare pasnica pe aceeasi cale pe care civilizatia apuseana a adus atita bine omenirii?.. La capatul acestor interogatii, Maiorescu aprecia ca .o parte a raspunsului atirna de la directia spiritelor din societatea de astazi, directie a carei manifestare este literatura in intelesul cel mai larg al cuvintului.²¹.

In acest sens, literatura cuprindea si istoria, pe care criticul Junimii a cultivat-o insistent, cu gindul chiar la o sinteza ce avea sa ramina, in economia operei sale, un pium desiderium. Asprimea cu care i-a tratat pe istorici in ansamblu, inclusiv pe Xenopol, denota exigenta, evident, dar si aspiratie spre un alt fel de discurs, mai apt sa-l apropie de adevar. Istoriografia facea desigur un pas inainte. Disocierea de spiritul diletant si gaunos inspira unui exeget aceasta concluzie demna de retinut: .Cu junimistii, ciclul inceput de episcopul Macarie isi schimba directia; cunoasterea istorica ramine fireste de dorit pentru indreptarea prezentului prin prevederea viitorului. Dar, in afara acestei axiome, pe care, in fond, de la Herodot, nu o negase nimeni, valoarea istorica se bifurca, divizata pina astazi intre patriotism si patriotardism.²².

Am insistat oarecum asupra Junimii fiindca ea rezuma esentialul unei dezbateri ce a durat peste un secol. Privit dinspre ea, Kogalniceanu e un pre-junimist, iar

I. Bogdan si D. Onciul, din generatia urmatoare, niste post-junimisti. O solidaritate de idei ii leaga, in ciuda aparentelor, caci reprezentau cumva cu totii acelasi spirit care a dominat .secolul unitatii nationale.²³, prelungindu-se pina la desavirsirea unitatii noastre de stat.

Bine structurat, cu argumente aduse si din sfera economiei, era discursul politic eminescian, din care se vor inspira mai ales A.C. Cuza si N. Iorga. Cel dintii a si scris un vast studiu despre .romantismul. lui Eminescu, inca inedit, pe cind al doilea ii reactiva publicistica prin samanatorism si prin doctrina partidului national-democrat. Pentru Iorga, .un neam e o fiinta organica, un fapt viu al lumii, care poate sa fie, sa se nasca sau sa moara, dar nu se poate preface in alta faptura organica.. Insista de aceea asupra actiunii culturale, ca mijloc de a transforma sufletul comunitatii.

In faza incipienta, cind partidul respectiv nu era decit o .fratie a bunilor romani., i s-a alaturat entuziast si V. Pirvan, care avea sa scoata apoi, in plina criza balcanica, impreuna cu Virgil Arion si G. Bogdan-Duica, revista Romanismul, in acord cu noul program al Ligii Culturale si cu nevoia de a gasi raspunsul cel mai adecvat la criza europeana in curs. Noua epoca avea sa plateasca scump legatul primit.

Cu .viclenia hegeliana a ratiunii., .lupta marxista de clasa. si .legea darwiniana a evolutiei., secolul XIX a impus atitudini pline de urmari pe toate planurile²⁴. O lume secularizata abandona Providenta in favoarea unei Istorii (scrisa cu majuscula) ce avea sa duca la hecatombele primei conflagratii mondiale si la seria de orori ce jaloneaza, dezonorant, secolul XX²⁵.

Statul national interbelic: elanuri si regresiuni

Dar istoria e plina de aporii si paradoxuri. Intiiul razboi mondial, cu imensele-i jertfe, s-a incheiat pentru romani cu deplina unitate nationala, inaugurind o epoca de reforme modernizatoare si de solide creatii in toate domeniile. Era nu numai reusita unui proiect, ci deopotriva un factor de echilibru si ordine pe continent²⁶.

La aceasta izbinda spectaculoasa au contribuit desigur si istoricii, de n-ar fi sa-i amintim aici decit pe cei mai de seama: A.D. Xenopol, N. Iorga, V. Pirvan, identificati deplin cu idealul in cauza²⁶. Un altul, care avea sa devina la fel de important, G. Bratianu, a luptat voluntar in cea mai dramatica faza, pe care a si evocat-o apoi in File rupte din cartea razboiului (1934).

.Crainici de ideal., cum i-a numit undeva Iorga²⁸, istoricii s-au implicat apoi in apararea idealului cumva implinit, adesea in polemica cu adversarii sistemului de la Versailles, iar un filosof de talia lui C. Radulescu-Motru facea din romanism o idee fundamentala pentru noua spiritualitate²⁹. Filosoful insista ca nationalismul nascut pe acest temei sa fie unul in re, aplicabil in activitatea cotidiana, nu doar juridic, abstract, cum socotea ca a fost mai inainte³⁰. Demagogia nationalista si xenofobia nu erau admisibile in acest orizont³¹, dupa cum nici in doctrina lui N. Iorga³², pe seama caruia s-au nascut atitea controverse. Marele istoric a tinut chiar sa distinga intre nationalismul .adevarat. si cel .neade-varat., distantindu-se categoric de extrema dreapta, care voia sa-l .anexeze. ca mentor. A platit pina la urma cu viata aceasta atitudine, ca si I.G. Duca, Virgil Madgearu, Petre Andrei, pentru a nu aminti aici decit nume ilustre ce s-au opus Miscarii Legionare³³.

Gindind organic, N. Iorga presta o vehementa critica a discursului revolu-tionar, pe care il socotea incompatibil cu nationalismul. Traditiile si energiile locale erau aduse in prim plan, ca remediu contra unei modernitati de tip rationalist. Rezulta de aici, cum s-a spus deja, .un nationalism de esenta istorica si spiritualista., pe linia Kogalniceanu si Eminescu, nu fara deosebiri ce ar merita, desigur, un examen aparte.

Evocindu-l pe Kogalniceanu, intr-un opuscul ramas clasic, Iorga indica o filiatie si un mesaj: .si Ranke, ca istoric, predica necesitatea dezvoltarii organice a natiunilor. Ca fiinte vii rasareau ele inaintea marelui innoitor, si inaintea tinarului moldovean rasarea tot atit de vie icoana unui neam, de nobila origine, batut de nesfirsite nevoi, rabdator in mijlocul lor, de o statornicie de fier, in apararea pamintului si crezind in sfinta dreptate ca in Dumnezeu insusi, care fara dinsa n-ar fi avut nici un inteles..

Trebuie mentionata consensual si doctrina .romanismului., elaborata de

C. Radulescu-Motru in primii ani ai secolului nostru si nuantata apoi prin asa-zisul .personalism energetic.. Spre deosebire de Iorga, el accepta ideile Revolutiei franceze ca temelie a oricarei constructii moderne, ca reper inevitabil in orice reconstructie. Daca nationalismul din secolul trecut a dus la crearea si recunoasterea natiunii romane, romanismul trebuia sa puna in valoare, in seco-lul XX, calitatile acestei natiuni, sufletul ei.

Un asemenea discurs voia sa fie, desigur, si o replica pozitiva, echilibrata, la atitea stridente ce tulburau epoca. E destul sa amintim ca unii intelectuali de elita au apartinut efectiv Miscarii Legionare (M. Eliade, E.M. Cioran, C. Noica fiind numele cele mai notorii), de la care asteptau solutii viabile pentru Romania³⁴. S-a vorbit atunci si de o .revolutie de dreapta., in cadrul unei .dialectici a nationalismului., incluzind mai tot ce era semnificativ in cultura romana³⁵.

Disputa interbelica pe seama nationalismului i-a antrenat inevitabil si pe istorici. La numele deja amintite, mai trebuie adaugate aici macar citeva, pentru a intregi oarecum tabloul: I. Nistor, I. Lupas, Al. Lepadatu, S. Dragomir,

C.C. Giurescu, Al. Boldur etc.³⁶ Figura aparte facea P.P. Panaitescu, ca de altfel si Vladimir Dumitrescu, prin atasamentul sau la Miscarea Legionara.

Semnificativa ramine insistenta cu care istoricii au revenit asupra ideii de misiune colectiva, mai ales in momentele de tensiune internationala mai acuta. Nu e un accident ca tocmai in 1940 tema destinului romanesc a produs atitea interogatii in filosofie, istorie, literatura, semn de maturitate a culturii, desigur, insa si de adinca neliniste in fata marilor evenimente. N. Iorga a revenit mereu, sub cupola Academiei, in amfiteatre, in presa, asupra acestei teme. Experienta lui de istoric ii dadea dreptul, il silea chiar, sa ia atitudine fata de schimbarile produse pe continent, schimbari nefaste in genere si de rau augur pentru tara sa. Sa amintim, din atitea initiative de acest gen, Hotare si spatii nationale (1938), State si natiuni (1939), Afirmarea vitalitatii romanesti (1940), scrieri ce reprezentau, in economia propriului destin, un veritabil cintec de lebada.

Dintre istoricii mai tineri, P.P. Panaitescu a tinut sa trateze tema in cadrul unui mesianism de sursa istorica, apoi natiunea, cu elementele ei de baza: pamint, rasa, cultura, viata morala, adica elementele ce alcatuiesc structura, asigurind continuitatea³⁷. Un dinamism specific s-ar produce, in aceasta viziune, la confluenta rasei cu mediul si componentele culturii. .Ideea de destin nu poate fi legata decit de istoria neamului, inteles ca organism, caci ea este in domeniul social ceea ce este in domeniul individual determinismul vointei.³⁸.

G. Bratianu rostea, la rindu-i, tot in 1941, o conferinta despre Destinul romanesc ³⁹, intemeiat pe reflectii consensuale subscrise de C. Radulescu-Motru⁴⁰,

N. Iorga s.a.

Se cuvine amintit apoi, in aceeasi ordine de idei, eseul lui Al. Cioranescu despre cultura romana si Europa, care era tot un fel de a defini, de data asta pentru straini, destinul nostru istoric⁴¹.

O intreaga serie de mici sinteze pentru strainatate, din initiativa oficiala, ar merita de asemeni sa fie puse in discutie, alaturi de alte initiative consonante din sfera istoriografiei sau proximitatea ei. Nu se pot uita, intr-o schita ca aceasta, eforturile lui D.D. Rosca de a pune in lumina substratul filosofic al ideii nationale⁴², nici stradania lui M. Eliade, atunci in misiune externa, de a da un breviario historico despre poporul nostru⁴³.

Prin national spre universal

Dupa al doilea razboi mondial, sarcina de a prezenta corect problemele romanesti in strainatate avea sa fie asumata aproape exclusiv de exil. Eliade insusi s-a ocupat de destinul culturii noastre, convins ca in pofida vicisitudinilor curente, romanii aveau inca ceva de spus lumii⁴⁴. G. Uscatescu a scos multa vreme o revista intitulata anume Destin, cu o colectie aferenta, in care el insusi se ocupa de specificul culturii romanesti⁴⁵, in timp ce B. Munteanu, Horia Stamatu, Vintila Horia, Claudiu Isopescu, intre altii, aflau, la rindu-le, solutii de aparare a acestei culturi⁴⁶. E un vast capitol de istorie, inca atit de putin si de rau cunoscut. In ansamblul vietii noastre, el se arata complementar desigur fata de eforturile depuse inauntru pentru a face din cultura un element structurant al vietii comunitare si un mijloc defensiv fata de politica desnationalizanta la inceput, pseudonationalista mai apoi, a regimului comunist.

Nu putem continua, momentan, analiza. Am schitat aici, in graba, numai un cadru, oarecum factologic, pentru o posibila discutie mai ampla, inca una, dupa seria dezbaterilor pe tema natiunii si nationalismului din ultimii ani⁴⁷. Ele au antrenat mai ales literati, publicisti, sociologi, analisti ai fenomenului politic, chiar filosofi⁴⁸. Istoricii, cu unele exceptii, s-au vadit mai degraba timizi in abordarea temei si reticenti in asumarea unei atitudini. Sint semne insa, mai cu seama la tineri si in generatia de mijloc⁴⁹, ca breasla istoriografica tinde a depasi inertiile acumulate sub vechiul regim, pentru a intreprinde ceea ce sta in vocatia ei: analiza diacronica a fenomenului, sinteza integrativa nutrita din restitutii punctuale cit mai depline, situarea perspectivica a desfasurarilor in curs.Provocarile ce-i vin din afara, de la .umanistii. preocupati de nationalismul romanesc⁵⁰, nu pot decit sa-i stimuleze stradaniile, ca si indemnurile ori sugestiile ce rezulta din analizele intreprinse, inauntru, de specialisti in alte domenii⁵¹. Abordarea nationa-lismului contemporan⁵² nu poate da rezultatele ce se asteapta fara a tine seama de perspectiva istorica. Aceasta perspectiva nu stinjeneste efortul integrarii europene decit daca e rau inteleasa, cum se intimpla, vai, destul de frecvent. Bine pusa in valoare, istoria, ca si traditia, stimuleaza mai degraba dorinta de adevar si interesul pentru alteritate. Ea trebuie sa indemne spre nuanta, nu spre acea .linie groasa. (expresia lui Tadeusz Mazowiecki) ce se recunoaste adesea in reconstructia trecutului⁵³. Problema istorismului in raport cu avatarurile nationalismului necesita inca multe eforturi de nuantare.

Note si referinte bibliografice

Al. Zub, Biruit-au gindul. Note despre istorismul romanesc, Junimea, Iasi, 1983; Cunoastere de sine si integrare, Junimea, Iasi, 1986; Istorie si finalitate, Editura Academiei, Bucuresti, 1991, pp. 11-53.

Idem, .Sur le nationalisme roumain du XX^e siècle., in Revue des tudes roumaines, XVII-XVIII, 1993, pp. 265-276.

Cf. grupajele tematice din Meridian, I, 1991, 4; Canadian review of nationalism, XVIII, 1991, 1-2; XX, 1993, 1-2; Polis, 1994, 2. Vezi si Walker Connor, Ethnocentrism. The quest for understanding, Princeton, New York, 1994.

Al. Zub, Istorie si finalitate, pp. 54-58: .Discurs istoric, discurs national., Editura All, Bucuresti.

Karl Roger Popper, Mizeria istoricismului, Bucuresti, 1996, trad. de Dan Suciu si Adela Zamfir, cu un Fals cuvint inainte de Mihai-Radu Solcan.

Al. Zub, op. cit., p. 54.

R.W. Seton-Watson, The Historians as a Political Force in Central Europe, Londra, 1922; Dennis Deletant, Harry Hanak, Historians as Nation-Builders. Central and South-East Europe, Londra, 1988.

Cf. Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Humanitas, Bucuresti, 1997, pp. 14-19. Vezi si Al. Dutu (ed.), La modernisation des socits sud-est europennes, Bucuresti, 1992; Dan Berindei, Romanii si Europa in perioadele premoderna si moderna, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Sorin Alexandrescu, .Le paradoxe roumain., in International Journal of Romanian Studies, I, 1976, pp. 3-20.

Cf. Vlad Georgescu, Istoria romanilor de la origini pina in zilele noastre, Mnchen, 1984, pp. 138-145.

Idem, Istoria ideilor politice romanesti (1369-1898), Mnchen, 1987, pp. 41-86.

Ibidem, pp. 50-51.

Ibidem, p. 56.

Apud Andrei Plesu, Rigorile ideii nationale si legitimitatea universalului, in Secolul 20, 1981, 1-3, p. 193.

Al. Zub, op. cit., pp. 54-58.

Cf. idem, Junimea: implicatii istoriografice, Junimea, Iasi, 1976.

Ibidem, p. 227.

A.D. Xenopol, Scrieri sociale si filosofice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967, p. 77.

Ibidem, p. 206.

T. Maiorescu, .Despre literile latine primite la noi fara schimbare., in Critice, II, E.P.L., Bucuresti, 1966, p. 11.

T. Maiorescu, .Directia noua in poezia si proza romana (1872)., in Critice, I, Bucuresti, 1966, p. 157.

Vlad Georgescu, op. cit., p. 57.

D.C. Amzar, .L.esprit roumain au siècle de l.unit nationale., in Revue des tudes roumaines, VII-VIII, 1961, pp. 211-217.

Alain Finkielkraut, Umanitatea pierduta. Eseu asupra secolului XX, Vremea, Bucuresti, 1997, p. 117.

Cf. F. Furet, La pass d.une illusion, Paris, 1995, p. 45.

G. Bratianu, Origines et formation de l.unit roumaine, Institut d.Histoire Universelle .N. Iorga., Bucuresti, 1943, p. 337.

Cf. Al. Zub, Istorie si istorici in Romania interbelica, Junimea, Iasi, 1989, pp. 62-106.

Ibidem, pp. 156-162. Asupra lui N. Iorga insusi, v. Gh. Buzatu, .Les implications de l.historiographie dans la lutte nationale des peoples de l.Europe Est-Centrale et du Sud-Est., in Nouvelles tudes d.histoire, VII, Bucuresti, 1985, pp. 65-71.

C. Radulescu-Motru, Romanismul, catehismul unei noi spiritualitati, Fundatia Carol II, Bucuresti, 1936.

Ibidem, Ed. Stiintifica, 1992, p. 68.

Ibidem, p. 77. Vezi idem, Nationalismul. Cum se intelege, cum trebuie sa se inteleaga, Lumen, Bucuresti, 1909.

N. Iorga, .Adevaratul si neadevaratul nationalism., in Neamul romanesc, XXVIII, 201 (20.IX.1933), p. 1.

Cf. Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, Bucuresti, 1995; Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, Nation Building, and Ethnic Struggle, 1918-1930, Ithaca & Londra, 1995.

O prezentare sintetica a problemei la Eugen Weber, Dreapta romaneasca, Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

N. Rosu, Dialectica nationalismului, Cultura Nationala, Bucuresti, 1935. Cf. Razvan Codrescu, Spiritul dreptei. Intre traditie si actualitate, Ed. Fundatiei Anastasia, Bucuresti, 1997, pp. 118-126.

Cf. Al. Zub, op. cit., passim.

P.P. Panaitescu, Destin romanesc, in Convorbiri literare, 1941, nr. 11-12, pp. 1270-1290.

Ibidem, p. 1270.

G. Bratianu, Cuvinte catre romani, Independenta, Bucuresti, 1942, pp. 107-130.

C. Radulescu-Motru, Timp si destin, Fundatia Carol II, Bucuresti, 1940.

Alexandre Cioranescu, La culture roumaine et l.Europe, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1942.

D.D. Rosca, Temeiuri filosofice ale ideii nationale, Dacia Traiana, Sibiu, 1943.

M. Eliade, Los Romanos. Breviario historico, Madrid, 1943.

Idem, .Destinul culturii romanesti., in Destin, 1953, 6-7, pp. 19-32.

G. Uscatescu, Caracterele culturii romane, Madrid, 1966.

Horia Stamatu, .Citevanote asupra gindirii romanesti., in Destin, 1959, 11, pp. 136-160; B. Munteanu, La vocation europenne et humaniste de la littrature roumaine, The Hague, 1962 (extras).

Vezi indeosebi Gabriel Andreescu, Nationalisti, antinationalisti. O polemica in publicistica romaneasca, Polirom, Iasi, 1996.

Grupaje tematice despre nationalism s-au publicat in Meridian (1991, 4), Polis (1994, 2), Sfera politicii, Arc, Societate si cultura, Noua revista romana, Xenopoliana etc.

Sorin Antohi, Exercitiul distantei. Discursuri, societati, metode, Nemira, Bucuresti, 1997; Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Humanitas, Bucuresti, 1997; Sorin Mitu, Geneza identitatii nationale la romanii ardeleni, Humanitas, Bucuresti, 1997.

Frederick Kellog, Katherine Verdery, Catherine Durandin, Anneli-Ute Gabanyi, Richard Wagner etc.

Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale, Polirom, Iasi, 1995; Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana, Polirom, Iasi, 1996; Andrei Marga, Filosofia unificarii europene, Cluj, 1995 (1997); G. Liiceanu, Apel catre lichele, Humanitas, Bucuresti, 1992 (1996); H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas, Bucuresti, 1996 (1997).

Cf. Andrei Marga, op. cit., ed. II, pp. 286-287.

Cf. V. Tismaneanu, .Balul mascat. (2), in Timpul, 1996, 5, p. 13. Un punct de vedere consensual, asupra temei, la Andr Fontaine, .stiri exagerate despre disparitia nationalismului., in Romania Libera, 10.VIII.1996, p. 8; Terence Brown, .Natiune, identitate nationala, nationalism., in Litere, Arte, Idei, V, 11.IX.1995, pp. 6-7; cf. si Katherine Verdery, .Hobsbawm in Est (comentariu)., in Polis, 1994, 2, pp.70-78.