LIBERA CIRCULATIE A BUNURILOR

LIBERA CIRCULATIE A BUNURILOR

Varietatea obstacolelor care pot aparea in calea miscarii trans-frontiera a bunurilor este practic nelimitata, astfel incat o prezentare exhaustiva a lor nu este posibila.

Impactul restrictiv se poate exercita in mai multe feluri

Þ prin limitarea directa a cantitatii de bunuri importate

Þ prin cresterea costurilor legate de aducerea pe piata a importurilor

Þ prin distorsionarea cererii pentru anumite produse

Þ prin inducerea de incertitudine asupra condtiilor de admitere pe piata a importurilor

Impactul restrictiv poate fi generat in mai multe feluri:

Þ prin emiterea si aplicarea de reglementari

Þ prin practici publice

Þ prin instigarea (sau doar tolerarea) de catre autoritati a unor practici private

In fine, aceste obstacole pot actiona in locuri diferite:

la frontiera (situatia clasica); acest gen de obstacole a fost eliminat complet in comertul intracomunitar inca din anii

in interiorul tarii importatoare. Foarte multe politici interne au repercusiuni asupra importurilor (impozite; subventii; politica de concurenta; achizitiile publice; reglementarile tehnice, sanitare etc).

Aceste masuri nu pot fi considerate fara rezerve ca bariere in calea schimburilor, caracter care nu le poate fi conferit decat de modul concret de aplicare, care insa nu poate fi judecat intotdeauna in mod obiectiv

exista o problema de perceptie: exportatorii sunt tentati sa gaseasca valente protectioniste unor masuri al caror impact restrictiv nu este indiscutabil

unele masuri interne pot fi utilizate din considerente care nu au nimic de‑a face cu limitarea importurilor, avand numai in subsidiar acest efect.

Adesea, aceste masuri sunt adoptate din motive absolut legitime si urmaresc obiective perfect justificate: sunt interventii in functionarea libera a pietei necesare in conditiile in care aceasta nu poate furniza spontan rezultatele asteptate. Neatingerea acestor obiective poate genera pierderi sociale care depasesc beneficiile economice derivate din alocarea libera a resurselor.

In multe cazuri, identificarea anumitor masuri sau practici drept obstacole in calea liberei circulatii a bunurilor a fost facuta de Curtea Europeana de Justitie. Printre tipurile de bariere astfel identificate se pot mentiona:

- aplicarea de sanctiuni diferentiate, mai severe pentru incalcari de reguli in legatura cu importurilor decat pentru acelasi tip de incalcare in legatura cu livrarile interne

- controale interne de pret ("inghetarea preturilor", preturi minime, preturi maxime, marje minime sau maxime etc)

- anumite restrictii legate de rambursarea produselor farmaceutice (modul de intocmire a listelor de produse care beneficiaza de rambursare)

- campanii publice de incurajare a achizitionarii de marfuri autohtone in detrimentul marfurilor importate (caz prevazut chiar de o Directiva: 70/50)

- obligatia utilizarii limbii nationale a tarii importatoare in declaratii, marcari etc anterioare stadiului vanzarii catre consumatorul final

Cele mai importante tipuri de obstacole in calea liberei circulatii a bunurilor in interiorul Comunitatii au fost identificate de Raportul Cechini ("Costurile Non-Europei", 1988) ca fiind urmatoarele:

a) "obstacolele tehnice"

b) achizitiile publice

c) formalitatile vamale

d) masuri fiscale nearmonizate

OBSTACOLE TEHNICE.

Obstacolele tehnice in calea comertului decurg din influentarea vanzarii unor bunuri pe anumite piete prin specificarea anumitor cerinte referitoare la caracteristicile lor si/sau ale procesului de productie prin care au fost realizate.

Aceasta influentare priveste doua aspecte:

continutul in sine al caracteristicilor cerute

procedura de verificare a conformitatii cu cerintele stipulate

Obstacolele tehnice au o raspandire foarte mare in comertul intracomunitar: circa ¾ din importurile intra-comunitare implica bunuri care fac obiectul unor reglementari tehnice.

O distinctie importanta trebuie facuta intre standarde si norme tehnice.

Standardul este o specificatie care se refera la caracteristicile unui produs si/sau ale procesului sau de productie si/sau ale modului sau de prezentare in fata consumatorului.

Nu orice specificatie tehnica este un standard. Definitia ISO accentueaza necesitatea ca existenta si continutul standardelor sa fie documentate, iar utilizarea lor sa fie constanta si repetata.

Intre standarde si norme tehnice exista importante diferente:

respectarea standardelor are caracter voluntar, pe cand cea a normelor tehnice este obligatorie

standardele sunt stabilite prin implicarea voluntara a tuturor partilor interesate, pe cand normele tehnice sunt legiferate (dar procesul de legiferare poate avea grade diferite de deschidere catre partile interesate)

Pot exista insa cazuri in care reglementari emise de autoritati au caracter de standarde, nu de norme tehnice. E.g.: o reglementare care statueaza ca toate ouale cu o greutate de peste 62 de grame pot fi etichetate drept "calitatea I" este un standard, daca ouale cu o greutate mai mica pot fi si ele comercializate.

Chiar daca sunt voluntare, standardele pot constitui bariere "private" in calea comertului, daca ajung sa fie utilizate pe scara larga, iar eventualele lor efecte restrictive asupra unor agenti economici sunt, in asemenea cazuri, chiar mai greu de contracarat, deoarece ele nu pot fi modificate sau interzise prin masuri legislative.

Exista mai multe modalitati concrete de manifestare a impactului restrictiv al obstacolelor tehnice

I. Existenta de deosebiri intre standardele/ normele tehnice aplicate in diferite tari (e.g., sistemul metric vs. sistemul imperial de masuri; diferentele intre configuratia si dimensiunile prizelor de curent in diferite tari)

respectarea anumitor specificatii nu este mai dificila decat respectarea altora, dar producatorii trebuie sa se conformeze unei multitudini de specificatii diferite, ceea ce le sporeste costurile

insasi cunoasterea continutului standardelor/ normelor tehnice este costisitoare si impune o povara comparativ mai mare asupra exportatorului decat asupra producatorului care vizeaza doar piata sa interna

II. Existenta de norme tehnice care au impact mai sever asupra importurilor (sau al anumitor surse de import)

fie de jure: discriminarea este explicita

este totusi acceptabila in anumite cazuri; e.g., atunci cand sursa problemei este indisolubil legata de o a anumita zona geografica - e.g., carnea de vita posibil contaminata cu BSE

fie de facto: discriminarea este implicita

conformarea cu normele de siguranta a alimentelor necesita valorificarea unor economii de scala Þ aceste norme tind sa favorizeze tarile a caror productie este concentrata (e.g., cerinta ca produsele lactate comercializate in UE sa fie obtinute din lapte provenit de la animale tinute in ferme si mulse cu mijloace mecanice)

discriminarea poate sa decurga din accesul diferit la resurse; E.g.,

reglementarile privind "puritatea pastei" in Italia, cerand sa nu fie denumite "paste" decat pastele fainoase obtinute exclusiv din grau dur, un sortiment de inalta calitate produs in sudul peninsulei

tentativa producatorilor de hartie din Franta si Germania de a impune obligativitatea unui continut inalt de hartie reciclata in productia de cartoane, cu scopul de a ii frustra pe concurentii lor din Suedia si Finlanda de avantajul accesului la o sursa abundenta de materie prima naturala (lemnul)

III. Norme care au un nivel de exigenta mai inalt decat cel larg acceptat pe plan international (fiind, deci, mai stringente decat este necesar pentru a satisface obiectivele non-economice urmarite la un nivel rezonabil)

normele europene privind continutul maxim de aflatoxine (compus hepato-cancerigen care se gaseste in produse precum grau, alune, arahide) sunt de cateva ori mai stringente decat nivelul de toleranta admis de Codex Alimentarius; aceasta exigenta crescuta este estimata a reduce riscul de deces prin cancer hepatic cu 1,4 la un miliard, adica mai putin de 1 moarte pe an in UE (unde 33000 persoane mor in fiecare an din cauza acestei boli)

Spre deosebire de barierele comerciale "clasice", complet interzise si neaplicate intre tarile membre UE, obstacolele tehnice exista - in principiu - cu scopul de a permite atingerea unor importate obiective care nu s-ar putea realiza corespunzator intr-o logica de piata: mentinerea sanatatii publice, protectia mediului etc. Eliminarea pur si simplu a unor asemenea reglementari este, de aceea, imposibila: ea ar genera pierderi sociale disproportionate in raport cu castigurile economice pe care le-ar aduce. In consecinta, eforturile trebuie concentrate pe gasirea mijloacelor de a le reduce impactul restrictiv asupra schimburilor comerciale internationale. In UE, acest demers a cunoscut trei etape.

1. "Vechea abordare" (sau abordarea traditionala)

A reprezentat instrumentul prevazut de "Programul General pentru Eliminarea Barierelor Tehnica in calea Comertului Intracomunitar" adoptat in 1968 si pus in aplicare cu incepere din 1969.

Esenta sa o constituia armonizarea completa, respectiv eliminarea oricaror disparitati intre regulile nationale, prin adoptarea de reglementari detaliate la nivel de produse si chiar de componente.

La momentul initial, armonizarea parea sa fie optiunea cea mai potrivita: ea era susceptibila sa faciliteze comertul intracomunitar, eliminand diferentele generatoare de costuri de tranzactie dintre reglementarile nationale. Mai mult, si considerente de ordin politic au indicat aceasta solutie, susceptibila sa promoveze procesul de integrare europeana in general.

Programul urma sa fie pus in aplicare in trei stadii succesive, dar a cunoscut intarzieri importante din chiar primul an de functionare. Desi prevedea adoptarea a circa 100 de directive, pana in 1973 nu putusera fi adoptate decat 35. Aceste intarzieri au continuat si ulterior, ajungandu-se la o durata medie de adoptare de aproape 10 ani pentru un numar de 15 directive adoptate "la pachet" de Consiliu in 1984. In total, pana in 1985, Consiliul adoptase circa 180 de directive prin aceasta metoda, dar esecul acestei metode de eliminare a restrictiilor din calea comertului intracomunitar era evident in conditiile in care rata introducerii de directive comunitare armonizate era mai mica decat cea a proliferarii reglementarilor nationale.

In mare masura, intarzierile au fost atribuite faptului ca adoptarea directivelor era supusa regulii votului cu unanimitate, ceea ce conferea fiecarui stat membru un drept de veto. Acesta reprezenta o compensatie considerata necesara pentru faptul ca adoptarea unor reguli complet armonizate anula dreptul statului in cauza de a aplica pe plan intern norme mai stricte, prevalandu-se de exceptiile prevazute de Art.30.

In afara de intarzieri, aceasta regula de vot a mai avut un efect negativ: tendinta de a adopta reglementari mai stringente decat cele deja existente la nivelul celor mai multe state membre, cu consecinta sporirii dificultatilor de conformare pentru exportatori (atat cei comunitari, cat si cei terti).

De asemenea, reglementarile in mare detaliu, cuplate cu durata excesiva pentru adoptarea lor, confereau normelor europene in materie o mare rigiditate, complicand adesea adaptarea lor la cerintele induse de progresul tehnic.

Mai mult insa, adoptarea de norme nejustificat de stringente penalizeaza competitivitatea intreprinderilor comunitare, deoarece acestea sunt tinute sa aplice aceste norme pentru ansamblul productiei lor (inclusiv cea destinata propriei piete interne si exporturilor extra-comunitare), in conditiile in care - ca medie la scara intregii Comunitati - doar 14% din productia interna de bunuri si servicii este destinata pietei comunitare (exclusiv cea proprie).

Blocajele decizionale si supra-reglementarea au devenit astfel cele doua fatete ale esecului reglementarii problematicii obstacolelor tehnice prin "abordarea traditionala".

Confruntarea cu dificultatile concrete ale metodei a dus, intr-o prima faza, la o reconsiderare a cuprinderii sale. Daca, initial, acest modus operandi fusese considerat adecvat pentru toata game de produse supuse normelor tehnice, cu incepere de la mijlocul anilor ¢80 ambitiile au fost redimensionate, urmarindu-se in cotinuarea aplicarea armonizarii totale doar cu privire la bunurile unde uniformitatea regulilor se justifica prin consideratii esentiale precum protectia consumatorilor si/sau a mediului inconjurator.

In prezent, directivele care tin de "vechea abordare" acopera produse reprezentand circa 30% din productia industriala a Comunitatii:

- produse chimice potential periculoase (e..g., solventi)

- produse cosmetice si farmaceutice

- vehicule cu motor

- echipament electric

- instrumente de masura

Tot in modalitatea prevazuta de "vechea abordare" au fost tratate si unele obstacole tehnice legate de anumite produse alimentare, dar in aceste cazuri armonizarea a vizat doar aspecte legate de etichetare (e.g., termene de valabilitate, mentionarea aditivilor), ambalare (e.g., interzicerea utilizarii PVC), prezentare, reclama si compozitie.

2. "Recunoasterea reciproca"

Recunoasterea reciproca (RR) presupune transferul autoritatii de reglementare dinspre jurisdictia tarii de destinatie a produsului, catre jurisdictia tarii de origine. Principiul care sta la baza sa este acela ca un bun care este comercializat legal intr-o anumita jurisdictie poate fi comercializat si in cealalta jurisdictie, fara a fi necesar sa se conformeze si normelor edictate in aceasta ultima jurisdictie.

In UE, acest principiu a fost articulat, pentru prima oara in mod explicit, de CEJ in cazul Cassis de Dijon (1979). Asa cum au aratat numerosi specialisti, aceasta decizie nu a reprezentat o inovatie absoluta, aparuta pe un "spatiu gol", ci varianta distilata a unor idei "testate vreme de peste un deceniu printr-o interactiune complexa intre institutiile europene in diferite sectoare pe parcursul anilor ¢

Aplicarea principiului RR are o serie de avantaje economice strategice:

- o piata interna unica pentru bunurile vizate poate fi realizata mult mai simplu si mult mai repede

- propensiunea de a "supra-reglementa" la nivel national este puternic descurajata, deoarece nu ar avea drept consecinta decat penalizarea propriilor agenti economici

- activitatea organismelor nationale de reglementare este orientata prioritar catre problemele esentiale (obiective, adica obligatii de rezultat) si nu catre detalii tehnice uneori dispensabile (caracteristici, adica obligatii de mijloace)

Pentru a beneficia de libera circulatie in virtutea principiului RR, un bun trebuie sa indeplineasca doua conditii:

a) sa fie pus in vanzare, in mod legal, pe piata tarii membre exportatoare

In subsidiar, aceasta conditie faciliteaza mult sarcina exportatorilor din tari terte, care nu mai trebuie sa satisfaca seturi diferite de reglementari nationale pentru a putea aborda, cu unul si acelasi produs, intreaga piata comunitara (evident, cu conditia ca acel produs sa satisfaca cerintele necesare punerii sale in vanzare pe teritoriul macar al unui singur Stat Membru) .

b) sa indeplineasca intr-o masura "echivalenta" cerintele legitime ale reglementarilor din alte tari

Aplicarea RR inseamna ca normele aplicate de un stat membru trebuie acceptate de catre alte state membre drept echivalente propriilor norme, ceea ce are la baza prezumtia ca toate Statele Membre impartasesc valori similare si, deci, nu pot accepta pe propria piata bunuri cu efecte negative. Totusi, daca un Stat Membru nu este convins de faptul ca reglementarile altui stat membru ofera un nivel de protectie echivalent, el poate exclude produsele acelui stat membru de la libera circulatie pe propria piata, dar decizia respectiva poate fi atacata in fata Curtii, unde sarcina de a o justifica revine statului care a adoptat-o. In cele mai multe cazuri, Curtea a respins justificarile prezentate, dar sunt numeroase si cazurile in care ele au fost acceptate.

Rezulta, asadar, ca functionarea corespunzatoare a principiului RR presupune ca statele intre care el se aplica sa aiba preferinte compatibile, ceea ce presupune ca sunt relativ omogene.

Recunoasterea reciproca poate sa nu fie acordata, iar aplicarea reglementarilor nationale poate fi impusa si importurilor intra-comunitare, daca ele sunt necesare pentru a satisface asa-numite cerinte obligatorii pe care Statele Membre le pot formula.

Initial, prin decizia din 1979, CEJ a considerat ca asemenea cerinte pot fi formulate pentru a asigura:

- efectivitatea supravegherii fiscale

- protectia sanatatii publice

- onestitatea tranzactiilor comerciale si protectia consumatorilor

Ulterior, jurisprudenta CEJ a consacrat si alte cerinte obligatorii admisibile:

- protectia mediului

- imbunatatirea conditiilor de lucru

- protectia culturii

- protectia pluralitatii de opinii in presa

Simpla invocare a acestor cerinte nu este necesara pentru a justifica neaplicarea principiului recunoasterii reciproce: este, in plus, necesar, ca reglementarile nationale pe care bunurile importate sunt obligate a le satisface sa reprezinte o "garantie esentiala" a indeplinirii cerintelor respective.

In chiar cazul Cassis de Dijon, pretentia Germaniei ca stabilirea unui nivel minim de tarie alcoolica reprezinta o modalitate de protejare a consumatorului a fost respinsa pe considerentul ca acelasi scop putea fi atins si prin cerinte corespunzatoare de etichetare

In 1988, CEJ a acceptat ca obligatia impusa in Danemarca cu privire la vanzarea berii si bauturilor nealcoolice doar in sticle refolosibile poate fi justificata de considerente ecologice.

Totusi, statelor membre nu li se cer dovezi peremptorii asupra faptului ca obiectivul declarat impune adoptarea de reglementari nationale. In cazul Eyssen, CEJ a acceptat interzicerea in Olanda a utilizarii unui conservant utilizat pentru branzeturi desi dovezile stiintifice privind efectul sau negativ asupra sanatatii oamenilor erau echivoce.

Un anumit "ghidaj" in ceea ce priveste cerintele care pot fi impuse bunurilor de consum fara a lipsi principiul RR de efect util este oferit de Directiva asupra Sigurantei Produselor in General (2001/95/EC), care se aplica produselor pentru care nu exista reglementari armonizate la nivel comunitar.

Existenta "cerintelor obligatorii" este o modalitate pragmatica de a lua in considerare neomogenitatea statelor membre dar, in acelasi timp, poate fi considerata si o modalitate de atenuare a concurentei dintre sistemele de reglementare, cu riscul de "sub-reglementare - race to the bottom - pe care ea il comporta.

Recunoasterea reciproca are si aspecte negative, care tin in principal de costurile ridicate de informare, tranzactie si conformare

a) Cele mai mari dificultati legate de punerea in aplicare a principiului RR pleaca insa de la faptul ca el este dependent de existenta unor structuri institutionale care sa permita recunoasterea echivalentei reglementarilor tehnice nationale.

In practica, autoritatile nationale recunosc adesea echivalenta normelor tehnice din alte tari doar la un nivel general, pretinzand insa ca produsele individuale sa fie testate pentru conformitatea cu normele respective (din tara de origine). Aceasta inseamna ca utilitatea principiului RR este aproape inexistenta in absenta unor proceduri de recunoastere a echivalentei procedurilor de testare si certificare     din tarile membre.

Un sondaj efectuate in 1999 la cererea Comisiei releva ca 41% din agentii economici chestionati se plangeau de obstacole care ii impiedicau sa obtina beneficiile scontate de pe urma aplicarii RR, 34% considerand ca barierele tin de probleme de testare si certificare. Cele mai serioase probleme legate de functionarea RR se intalnesc in cazul anumitor produse alimentare, al autovehiculelor excluse de la omologarea de tip la scara comunitara, a produselor de constructii si al metalelor pretioase.

b) Caracterul abstract al principiului inseamna si ca nu exista proceduri clare de contestare a unor decizii negative din partea autoritatilor nationale, altele decat calea costisitoare si anevoioasa a actiunii in justitie la Curtea Europeana.

Aceasta situatie genereaza o lipsa de certitudine legala care nu este compatibila cu desfasurarea zilnica de tranzactii cu mii de produse pe teritoriul unei largi piete unice.

Din toate aceste motive, dezamagirea legata de functionarea practica a RR a crescut atat de mult incat, la mijlocul anilor ¢90, UNICE a recomandat promovarea armonizarii ca optiune superioara.

Se estimeaza ca principiul RR este aplicabil pentru produse reprezentand circa 25% din productia industriala a Comunitatii. Dintre acestea:

peste jumatate sunt produse pentru care exista reglementari nationale (e.g., bere, paste fainoase, biciclete)

celelalte sunt produse cu privire la care nu exista nici un fel de reglementari tehnice (mobila, tacamuri, portelan, covoare)

3. "Noua abordare"

Incepand din 1985, o noua metoda de solutionare a problemei obstacolelor tehnice este utilizata, care combina cele doua metode anterioare intr-o incercare de evitare a principalelor lor deficiente. Un alt motiv al aparitiei acestei metode l-a constituit preocuparea mai multor state membre de a nu pierde orice control asupra stabilirii reglementarilor tehnice aplicabile bunurilor, la care s-ar fi putut ajunge prin generalizarea recunoasterii reciproce (tinand seama ca alternativa, respectiv stabilirea de "cerinte obligatorii" supuse cenzurii CEJ, era si mai putin atractiva).

"Noua abordare" (NA) consta in stabilirea, prin Directive, de "cerinte esentiale" armonizate referitoare la mediu, precum si la siguranta, sanatatea si informarea consumatorilor. Aceste cerinte reprezinta obligatii de rezultat si nu presupun necesarmente respectarea anumitor caracteristici precise (solutii tehnice, materiale de fabricatie etc).

Spre deosebire de situatia in cazul recunoasterii reciproce, produsele care satisfac "cerintele esentiale" stabilite prin Directive nu mai pot fi restrictionate la nivelul unor State Membre din considerente legate de asa-numitele "cerinte minime" acceptate de jurisprudenta Curtii.

In acelasi timp, organizatiile europene de standardizare (CEN, CENELEC, ETSI) sunt implicate, pe baze contractuale, in elaborarea de standarde care sa stabileasca caracteristicile care, odata indeplinite de produsele vizate de directivele NA, asigura satisfacerea "cerintelor esentiale" stabilite prin directive. Respectarea acestor standarde nu este obligatorie pentru agentii economici, dar prezinta avantajul ca genereaza o prezumtie de conformitate cu "cerintele esentiale". Un agent economic poate decide sa nu respecte standardele relevante, daca poate demonstra compatibilitatea produsului sau cu cerintele esentiale ale directivei pertinente. O asemenea eventualitate nu este, insa, probabila, deoarece existenta standardelor de referinta are si alte avantaje incontestabile: reducerea costurilor de informare si a incertitudinii proiectantilor si producatorilor cu privire la acele specificatii critice care confera conformitate cu "cerintele esentiale".

In absenta unor standarde europene, este suficienta notificarea standardelor nationale ca fiind compatibile cu "cerintele esentiale" pentru a genera o prezumtie de conformitate (care nu poate fi rasturnata decat daca statul care ii contesta existenta aduce probe in acest sens).

"Noua Abordare" are o serie de avantaje notabile:

- pentru desavarsirea pietei interne unice

Procesul poate fi derulat cu mai mare rapiditate, deoarece o singura directiva poate armoniza un domeniu vast, iar adoptarea Directivelor este mai simpla.

Adoptarea Directivelor este, in principiu, mult mai lesnicioasa in cadrul "noii abordari" decat in cel al "abordarii traditionale": regula de vot in Consiliu este majoritatea calificata, nu unanimitatea

Cadrul de reglementare este mai stabil: nefiind stabilite in termeni de caracteristice tehnice, normele nu trebuie modificate frecvent pentru a tine pasul cu progresul tehnic

- pentru stimularea competitivitatii intreprinderilor europene

► Implicarea organismelor independente de standardizare presupune o participare mult mai intensa a actorilor direct interesati, ceea ce este susceptibil sa se traduca printr-o calitate superioara a reglementarii. Ea nu este insa o inovatie absoluta a "noii abordari": dupa 1973, Comisia a incercat sa incorporeze rezultatele activitatii organismelor de standardizare in proiectele de armonizare detaliata elaborate in cadrul "vechii abordari", dar sprijinul dat de CEN si CENELEC a fost considerat, la acea data, insuficient.

► Cresterea relevantei "productiei" organismelor europene de standardizare sporeste receptarea standardelor europene in tarile terte, ceea ce reduce costurile eventuale de conformare pentru exporturile europene destinate acelor piete

"Noua abordare" se aplica in cazul produselor care au caracteristici similare si cu privire la care existau initial mari divergente intre reglementarile tehnice nationale ale Statelor Membre. Ea nu este potrivita pentru produsele cu privire la care statele membre nu au obiective echivalente.

Armonizarea realizata in cadrul "noii abordari" se refera la aspecte generale si vizeaza categorii mari de produse, fiind uneori desemnata cu termenul de armonizare orizontala pentru a o distinge de armonizarea verticala specifica "vechii abordari" (care consta in reglementarea detaliata a unor produse individuale sau grupe restranse de produse).

In cei circa 20 de ani scursi de la inaugurarea "noii abordarii" au fost adoptate in jur de 25 de directive pe baza principiilor sale. Ele vizeaza produse precum: echipament medical, materiale de constructii, vase sub presiune, echipamente de ridicat, jucarii etc. Ponderea acestor produse in totalul productiei industriale a UE este estimata la 17%.

Alte Directive abordeaza probleme orizontale, precum compatibilitatea electromagnetica, echipamentul personal de protectie sau zgomotul produs de echipamente utilizate in aer liber.

Existenta a doua tipuri de Directive creeaza unele probleme in cazul produselor carora le sunt aplicabile dispozitiile mai multor Directive.

La nivelul UE, exista organisme de standardizare ale caror mandate coincid cu cele ale principalelor organisme internationale:

CEN (cu un mandat foarte larg din punctul de vedere al produselor care fac obiectul standardizarii), infiintat in 1962

CENELEC (produse electrotehnice), infiintat in 1962

ETSI (echipament de telecomunicatii), infiintat in 1988

Aceste organizatii sunt independente si au drept membri organizatiile nationale de standardizare din statele membre ale UE (cele din alte tari europene putand participa ca observatori). Activitatea lor se desfasoara in cadrul a numeroase comitete tehnice si grupuri de lucru (circa 2000) la care participa - pe langa numerosi experti - si o gama larga de grupuri de interese: companii, asociatii profesionale, sindicate, ONG-uri, autoritati locale etc interesate sa isi promoveze propriile agende. Numarul total al participantilor in aceste structuri este estimat la circa 25000! Cei mai activi participanti tind sa fie companiile din principalele State Membre (Marea Britanie, Germania si Franta), ale caror organisme nationale de standardizare (BSI, DIN si AFNOR) isi impart intre ele circa ¾ din secretariatele comitetelor tehnice. In mod tipic, activitatea organismelor nationale de standardizare este subventionata (in medie, cu 20% din veniturile lor) de autoritatile din tarile de origine.

In principiu, deciziile privind adoptarea de standarde se iau prin vot cu majoritate simpla. In practica, insa, se cultiva cu mare insistenta ceea ce un participant denumea sugestiv "absenta unei opozitii substantiale".

Odata adoptat un standard la nivel european, el trebuie transpus la nivel national. Modalitatea concreta ramane la latitudinea organismelor nationale de standardizare (publicarea in nume propriu sau andosarea formala a textului existent). De asemenea, acestea trebuie sa asigure abrogarea tuturor standardelor nationale deja existente care intra in conflict cu cele adoptate la nivel european.

Organizatiile europene de standardizare primesc mandate din partea Comisiei pentru producerea de standarde necesare punerii in aplicare a "noii abordari". Daca la inceputul anilor '90, circa 20% din activitatea organismelor europene de standardizare se realiza pe baza unor asemenea mandate, ponderea lor a crescut la o treime.

Peste 80% din activitatea de standardizare relevanta pentru producatorii europeni are loc in prezent la nivel european, fata de doar 20% in urma cu circa doua decenii.

Desi activitatea OES s-a intensificat in anii '90, dovada numarul mare de standarde emise (circa 2000) si incheierea activitatii de standardizare legate de cateva dintre Directivele NA, totusi persista neajunsuri importante. Rivalitatile dintre diversele grupuri de interese, care au scopuri divergente, pot bloca pentru multa vreme adoptarea unor standarde, ducand la intarzieri substantiale; durata medie de adoptare a unui standard a crescut chiar, de la 4½ ani in 1995, la circa 8 ani in 2001. Ramanerile in urma sunt foarte pronuntate in cazul anumitor Directive: doar 22% standardele necesare punerii in aplicare a Directivei referitoare la produsele de constructie fusesera adoptate dupa zece ani de la aparitia Directivei pertinente.

Efecte restrictive asupra circulatiei trans-frontiera a bunurilor exercita nu doar continutul reglementarilor tehnice, ci si formalitatile si procedurile necesare pentru a proba indeplinirea normelor respective.

Evaluarea conformitatii cuprinde procedurile prin care se determina ca cerintele stipulate de standarde/ norme tehnice sunt indeplinite. Ea presupune certificarea indeplinirii normelor, ceea ce se realizeaza indeplinind operatiuni precum testarea produselor, inspectarea facilitatilor de productie, evaluarea sistemelor de asigurare a calitatii si de gestionare a riscurilor etc.

Privita in sens mai larg, notiunea de evaluare a conformitatii se extinde si asupra operatiunilor:

- din amonte: metrologia (cerinta importanta pentru desfasurarea corecta a oricaror certificari implicand masurari)

- din aval: acreditarea (evaluarea competentei institutiei care realizeaza certificarea)

Potrivit unei Rezolutii a Consiliului datand din 1985, doua modalitati de evaluare a conformitatii sunt preconizate in UE:

declaratia de conformitate a producatorului pentru produsele care nu prezinta risc in consum/ utilizare

evaluarea conformitatii de catre o terta parte, independenta

Rezolutia preciza ca fiecare directiva va trebui sa specifice tipul de evaluare necesar.

Evaluarea conformitatii de catre o terta parte poate genera efecte restrictive asupra schimburilor

daca organismul de evaluare a conformitatii este desemnat obligatoriu de tara importatoare

intarzieri si costuri sporite producatorilor straini

Chiar si simplele intarzieri generate de supunerea la aceste cerinte pot avea consecinte foarte serioase. In sectoare unde exista intreceri pentru punerea pe piata a unor anumite produse (e.g., industria farmaceutica), intarzierea poate altera decisiv rezultatul competitiei.

exista un mare potential de evaluare discriminatorie a conformitatii, care se poate materializa cu relativa usurinta

exista riscul utilizarii cu rea credinta a procedurilor de evaluare a conformitatii, cu scopul de a obtine informatii care fac obiectul drepturilor de proprietate intelectuala ale intreprinderii evaluate inspectate

chiar si atunci cand se accepta, in principiu, ca certificarea respectarea standardelor/ normelor tehnice sa poata fi facuta de un organism din tara exportatorului, cerintele pentru acreditarea acestui organism pot fi extrem de severe, iar acreditarea insasi trebuie platita

Autoritatile din tarile importatoare nu accepta, de regula, sa recunoasca automat rezultatele verificarilor efectuate in strainatate. Pentru a evita ca, dupa ce au fost eliminate la nivelul continutului normelor tehnice, obstacolele in calea schimburilor sa reapara la nivelul testarii si certificarii, Comisia a initiat in 1989 "Abordarea Globala pentru Certificare si Testare", aprobata de Consiliu in 21 decembrie 1989 si intrata in vigoare in 1990.

Aceasta stabileste principiul "ghiseului unic", potrivit caruia un bun testat si aprobat intr-un Stat Membru nu mai trebuie supus nici unei verificari ulterioare a conformitatii in alt Stat Membru. Acest principiu se bazeaza pe ipoteza existentei unei echivalente intre practicile de testare si capacitatea tehnica a diferitelor organe de evaluare a conformitatii.

Pentru ca aceasta ipoteza sa se verifice, este necesar ca autoritatile din Statele Membre sa confirme fata de Comisie existenta unui grad corespunzator de competenta, integritate si profesionalism la nivelul acestor organe. Procedura aplicata este cea a notificarii, in prezent existand circa 1000 de organe notificate. De regula, pentru a accepta sa notifice un organ de evaluare a conformitatii, autoritatile nationale insista ca el sa fie acreditat, procedura pentru care trebuie sa existe un organism national de acreditare. Acreditarea este un proces complex, care presupune examinarea calificarilor personalului, echipamentul utilizat si capacitatea laboratorului de a efectua anumite determinari. Exista la ora actuala chiar si un mecanism standardizat de acreditare: Ghidul 25 al ISO/IEC

Directivele NA stabilesc, pentru fiecare caz in parte, ce fel de proceduri de testare si verificare trebuie indeplinite, in cadrul unor "module de evaluare" intocmite in functie de nivelul de risc, caracteristicile produsului si natura procesului de productie.

Organul de evaluare a conformitatii are dreptul sa atribuie produsului testat marcajul "CE", care certifica faptul ca bunul satisface cerintele tuturor directivelor aplicabile siesi. Aceasta semnificatie a marcajului CE a fost stabilita prin Directiva 93/68/EEC si, din pacate, nu este singura: in trecut s-a admis utilizarea marcajului si pentru alte scopuri, cum ar fi indicarea unui anumit nivel de calitate.

ACHIZITII PUBLICE.

Importanta: Piata achizitiilor publice in UE era estimata la circa 16% din PIB comunitar (2001), in crestere fata de 1994 (11.5%).

Estimarile privind structura acestor achizitii nu sunt perfect concordante. Cea mai plauzibila estimare sugereaza ca 40-50% din volumul achizitiilor desemnate drept "publice" sunt realizate de entitati comerciale aflate sub controlul direct sau beneficiind de drepturi speciale sau exclusive conferite de autoritati. Din partea ramasa, aproximativ un sfert este reprezentat de furniturile militare.

Deschiderea catre furnizorii extracomunitari a achizitiilor publice este foarte redusa si difera mult de la o tara la alta. Pe ansamblul UE, se apreciaza ca ponderea achizitiilor publice efectuate din surse neautohtone in totalul achizitiilor publice efectuate era de doar 10% in 1998 (fata de 6% in 1987), de doua ori mai putin decat ponderea achizitiilor neautohtone in achizitiile sectorului privat.

Ponderea achizitiilor publice din surse "nenationale" (incluzand alte state membre) in totalul achizitiilor publice al unor membri UE, 1998

In general, se poate afirma ca tarile mici tind, in cadrul achizitiilor publice, sa se aprovizioneze din import in proportii net mai insemnate decat o fac tarile mari.

O alta modalitate de evaluare a gradului de deschidere catre exterior a achizitiilor publice porneste de la prezumtia ca nu exista nici un motiv pentru care achizitiile publice ar trebui sa se efectueze din surse interne intr-o proportie mult mai mare decat achizitiile de produse similare realizate de entitati private. Diferente mari intre cele doua situati, in sensul unei penetrari mai mici a importurilor in achizitiile publice, ar constitui indicii de existenta a unor tendinte protectioniste.

Pentratia importurilor in consumul privat si public

Sfera de aplicare a regulilor comunitare in materie de achizitii publice este foarte larga: sunt acoperite achizitiile de bunuri, servicii si lucrari realizate de entitati publice centrale si locale, ca si de utilitatile publice. Singurele domenii exceptate se refera la achizitiile de natura militara, achizitii care au caracter secret sau intereseaza securitatea publica si anumite tipuri particulare de servicii (e.g., asistenta juridica).

Aplicarea regulii tratamentului national in cadrul procedurilor de achizitii publice desfasurate in UE se aplica contractelor individuale care depasesc anumite praguri valorice.

Aceste praguri au fost majorate prin doua Directive (2004/17/EC si 2004/18/EC) emise in martie 2004. Anterior, ele erau la nivelul de 0.2 MEUR (bunuri si servicii achizitionate de autoritati), 0.4 MEUR (bunuri si servicii achizitionate de companii de utilitati publice) si, respectiv, 5 MEUR pentru lucrari.

De asemenea, Directiva 2004/17 a exclus furnizorii de servicii de telecomunicatii de sub incidenta obligatiei de a aplica procedurile de achizitii publice.