Neoliberalismul

Neoliberalismul

Acest curent de idei s-a conturat incepand cu anii ,80 pe fondul nevoii de reconsiderare si reconfigurare a teoriilor liberale si institutionaliste, a caror influenta intrasera intr-un aparent declin. Deteriorarea raporturilor dintre superputeri pareau a justifica adoptarea unei viziuni realiste asupra lumii. Teoriile de influenta realista, prin accentul pus pe securitatea militara a statelor intr-un mediu anarhic si competitiv, nu puteau raspunde decat partial la explicarea relatiilor internationale. Totusi, in aceasta lume "realista", exista un grad semnificativ de cooperare intre state. Domeniul Relatiilor Internationale avea nevoie de o teorie care sa abordeze fenomenul cooperarii., imperativ ce a servit drept liant al programului neoliberal de cercetare.[1]

In viziunea neoliberalilor, sistemul international este anarhic, in absenta unui guvernamant la nivel mondial. Acest mediu, caracterizat de autoajutorare, structureaza preferintele si comportamentele statelor. Anarhia nu exclude existenta unor niveluri ridicate de interdependenta, cel putin intre anumite state. Intr-un astfel de mediu, statele pot coopera atunci cand sesizeaza un interes comun.

Teoria cea mai influenta din cele considerate "neoliberale" este in genere considerata a fi cea a "institutionalismului" , care este in particular atasata implicatiilor generate de interactiunea reglementata dintre state. Tema cooperarii internationala este fundamentala pentru teoriile neoliberale. Cooperarea este definita de Keohane drept "un proces prin care politicile urmate in fapt de guverne ajung sa fie privite de partenerii acestora ca facilitand realizarea propriilor obiective, ca rezultat al coordonarii la nivel de politici." Institutiile atenueaza anarhia internationala si faciliteaza cooperarea.

In acceptia neoliberalilor, statele sunt actorii cheie in Relatiile internationale, desi recunosc si existenta altor actori. Statul este privit ca un actor unitar si rational care incearca sa-si maximizeze beneficiile in toate ariile tematice ale politicii internationale si sa-si minimizeze pierderile, accentul cazand astfel pe castigurile absolute aparute in urma cooperarii. Principalul obstacol in calea succesului cooperarii il reprezinta nerespectarea angajamentelor de catre unul sau mai multi parteneri. De aceea, pentru a spori sansele cooperarii, statele creeaza institutii si regimuri institutionale.

Pentru Robert Keohane si Joseph Nye, trasatura fundamentala a sistemului international este interdependenta dintre actori, adica situatiile caracterizate de efecte reciproce intre tari sau intre actori din diferite tari. In mod evident, situatia de interdependenta duce la efecte diferite asupra actorilor, fiind o importanta sursa de putere. Keohane si Nye aduc in discutie mai multe tipuri de actori, interdependenta aducand in contact entitati diferite, de la corporatiile multinationale la guvernele diferitelor state.

Neoliberalistii observa natura distincta a institutiilor in functie de natura problemelor carora li se adreseaza.    ei constata o diferenta din ce in ce mai mare intre institutiile hard si cele ale soft politics. Deprecierea puterii hard, sau materiale, asa cum o numesc teoreticienii, si a fortei deschide calea de stabilire a relatiilor interstatale in termenii altor interese si forme diferite ale puterii. Aspectele economice, de mediu si ecologice sunt identificate ca fiind domenii de o importanta deosebita pentru preocuparile statului. Ele nu pot fi reduse la concentrarea realista asupra fortei si amenintarilor. Sunt mai relevante alte forme de cooperare si putere pentru solutionarea acestor probleme de actiune colectiva decat afirmarea puterilor coercitive ale statelor.

In ceea ce priveste modul in care cooperarea influenteaza natura relatiilor internationale, neoliberalii au beneficiat de cercetarile facute asupra conditiilor si consecintelor proceselor integrarii, studii facute inca de la jumatatea secolului trecut in cazul Europei. Daca statele incalca o regula, risca sa intampine o reactie contracaranta si costisitoare din partea altor state care le-ar putea prejudicia interesele: sanctiune, crestere tarifara pentru anumite produse, boicot etc. Standardele de monitorizare a respectarii regulilor si sanctiunilor pentru penalizarea celor ce gresesc pot fi incluse in institutiile care modeleaza comportamentul statelor.

NATO si UE constituie intruchiparea concreta a acestor structuri institutionale si a proceselor decizionale in evolutie. Dovada importantei acestor institutii o constituie resursele vaste, statutul privilegiat si dimensiunile luarii multilaterale a deciziilor, care sunt canalizate prin aceste institutii. O alta dovada a importantei institutiilor o constituie cresterea, incepand cu cel de Al Doilea Razboi Mondiala numarului de organizatii interguvernamentale, ajungand in prezent la peste o mie. Stimulentele reprezentate de o transparenta mai mare, de castigurile absolute, incertitudinea scazuta si costurile scazute ale tranzactiilor, fac ca institutiile sa fie tentante, cu adevarat necesare si tot mai importante pentru reglarea comportamentului statului prin cooperarea voluntara intre egoistii rationali.

Ca pozitie generala, exponentii curentului neoliberali, accepta, pe de o parte, limitele influentei institutiilor in modelarea comportamentelor statelor. Pe de alta parte insa, ei le vad drept un ingredient necesar al oricarei paci durabile: "A pretinde prea mult de la institutiile internationale ar fi, intr-adevar, o falsa promisiune. Dar intr-o politica mondiala constransa de puterea statelor si in care nu este probabil sa fie experimentata o guvernare ierarhica efectiva, institutiile internationale care opereaza pe baza de reciprocitate vor fi componente ale oricarei paci durabile."[5]