LIBERTATEA DE OPINIE SI EXPRIMARE IN SISTEMUL NATIONAL

LIBERTATEA DE OPINIE SI EXPRIMARE IN SISTEMUL NATIONAL

1 Libertatea opiniei

Constitutia Romaniei din 1991 trateaza la articolul 29, sub titulatura "Libertatea constiintei", doua libertati: libertatea opiniei si libertatea credintei.

Alineatul 1 al articolului 29 stabileste o interdictie de a ingradi, indiferent de forma, libertatea gandirii si a opiniilor. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie contrara convingerilor sale.

Libertatea opiniei depinde de conceptiile si doctrinele pe care statul se bazeaza. Fundamentul statului este un motiv de fluctuatie a libertatii opiniei. Intinderea libertatii opiniei depinde de conceptia care conduce raporturile dintre autoritate si libertate. Diferitele conceptii despre stat se lovesc de aspectele numeroase pe care le poate imbraca libertatea opiniei.

1.1 Diferitele conceptii asupra statului

Exista trei conceptii asupra statului in functie de pozitia acestuia fata de libertate, care influenteaza radical conceptia asupra libertatii opiniei:

Statul este in serviciul unei doctrine;

Statul este autoritar;

Statul este deschis.

1. Atunci cand statul este in serviciul unei doctrine, el se face exponentul acestei doctrine. Un astfel de stat, propagandistul unei idei, nu mai admite propriu-zis libertatea opiniei. Nu exista decat o singura opinie admisibila, cea oficiala. Desigur aceasta limitare este facuta prin intermediul restrangerii drastice a liberei exprimari, dar libertatea vizuala pentru a fi in ultima instanta distrusa, este cea a opiniei. Opinia contrara va fi sanctionata, caci ea pune in discutie si ameninta prin chiar acest fapt fundamentele puterii. Astfel de ingradiri ale libertatii opiniei se produc in statele caracterizate printr-un regim de monism ideologic. Ele conduc la existenta unui partid unic si la regimuri politice dictatoriale.

O prima forma de dictatura care exprima opinia in numele unei idei sau doctrine este teocratia. Tot un stat in serviciul unei idei este si cel totalitar, deosebit clar de cel autoritar tocmai prin aceasta trasatura. Regimurile dezvoltate in astfel de state exprima libertatea opiniei, dezvoltand cu necesitate o dictatura totalitara. Ne referim aici la dictaturile de tip fascist si la dictaturile marxiste.

Aceste state trateaza la inceput opiniile dizidente ca pe ceva ce trebuie corectat prin convertire, pentru ca apoi sa treaca la oprimarea dizidentilor, considerati in virtutea opiniei lor inamici ai natiunii si ai statului.

2. Situatia din statul autoritar nu este identica cu cea din statul totalitar. Statul autoritar nu se face exponentul sau oponentul nici unei doctrine, indiferent daca aceasta ar fi politica sau religioasa. El este un stat areligios. Dar de frica unei opozitii care ar putea-o submina, puterea interzice orice opinie a adversarilor sai. Daca statul totalitar pretinde a detine, statul autoritar pretinde doar a defini puterea, controlul si, in acest caz, avem de-a face cu dictaturi, bazate exclusiv pe forta. Este vorba de dictaturi militare si dictaturi de tip clasic.

3. Statul deschis este un stat care raspunde plenar celei de-a doua cerinte impuse puterii sale. Este un arbitru, in sensul ca el admite toate opiniile, nefacand nici o alegere si nerespingand nici o ideologie. Aceasta nu inseamna ca el nu prefera nici una, ci ca nu discrimineaza pe acest criteriu, ca preferinta aceasta este "secreta", ca ea nu este impusa prin constrangere.

Chiar in acest stat deschis, libertatea de opinie nu este absoluta, cum s-ar putea crede. Ea este supusa unor atacuri destul de intense din partea autoritatii. Legislatia poate avea doua atitudini diferite fata de opinie: fie incrimineaza ca delicte de opinie anumite manifestari ale acesteia, fie inlesneste cunoasterea in secret de catre autoritate a opiniilor personale ale cetatenilor, pentru a putea face apoi o discriminare discreta intre ei. Evident ca ambele atitudini incalca libertatea opiniei. Daca prima este din ce in ce mai rara, a doua este foarte frecventa si foarte periculoasa in statele dezvoltate, data fiind facila ei discriminare.

1.2 Apararea libertatii opiniei de catre stat

Statul apara libertatea opiniei printr-o dubla actiune. In primul rand, el se obliga sa ingradeasca aceasta opinie. In al doilea rand, el intervine activ pentru a crea conditiile manifestarii acestei libertati. Prima atitudine se concretizeaza in neutralitatea serviciului public, neutralitate care imbraca o forma negativa, in sensul ca acesta nu face nici o distinctie intre opiniile beneficiarilor sai. El trebuie sa ignore aceste opinii. De aceea, simpla existenta a unei informatii secrete cu privire la opiniile utilizatorilor serviciului public poate fi interpretata ca un atentat la libertatea opiniei, caci este o sursa potentiala de discriminare, pe criteriul acesteia. Dar neutralitatea nu implica doar pasivitatea, ci si arbitrajul. Aceasta nu inseamna ca statul se implica pentru a garanta "toleranta si respectul reciproc" al opiniilor.

1.3 Obligatia de rezerva a functionarilor si drepturile statului

Intinderea libertatii de opinie a functionarilor

Functionarul public se afla fata de putere intr-o situatie delicata in ceea ce priveste opiniile sale, mai ales cel politice. Se pune problema rezolvarii dilemei in care este pus sistemul social cand trebuie sa aleaga intre eficacitatea guvernarii, care presupune ca agentii administratiei sa actioneze cu loialitate fata de politica guvernului, si libertatea de opinie a acestor functionari, care implica faptul ca ei pot avea opinii politice distincte de ale echipei guvernamentale. Mai multe sisteme sunt posibile si utilizate chiar daca ideea comuna, indiferent cat de democratic s-ar infiinta un stat, este ca functionarul, chiar daca teoretic este egal in drepturi cu ceilalti cetateni, nu are o libertate de opinie echivalenta cu a acestora.

Primul sistem este cel in care se pretinde functionarului sa impartaseasca opiniile politice ale puterii. Acest sistem este in vigoare in S.U.A., fiind numit "spoil system". El implica faptul unei masive schimbari a functionarilor odata cu schimbarea echipei guvernamentale. Un astfel de sistem, care nu permite functionarilor publici sa aiba opinii politice libere, e motivat de eficacitatea guvernului. Din pacate, el este intr-o continua expansiune. Romania tocmai trece printr-un astfel de moment, iar lipsa statutului functionarului public face ca limitele pana la care schimbarea guvernamentala trebuie sa produca o schimbare a functionarilor sa nu fie deloc conturate.

Cel de-al doilea sistem face distinctie intre inaltii functionari, care sunt numiti si revocati liber de catre guvern, si functionarii obisnuiti, carora li se garanteaza stabilitatea in functie. Primii nu se bucura propriu-zis de o libertate de opinie egala cu a tuturor cetatenilor, deoarece exprimarea opiniei lor politice ar fi in contradictie cu statutul lor profesional in raport cu guvernul. Functionarii obisnuiti se bucura de deplina independenta fata de autoritatea politica in ceea ce priveste opiniile lor.

In unele state, imbratisarea unei anumite doctrine politice de catre un individ, il face incompatibil cu exercitarea functiei publice. Astfel, in Belgia si Elvetia este interzis membrilor partidului comunist sa acceada la functii publice. Acelasi sistem s-a incercat a fi introdus si in Romania cu acel celebru punct 8 al Declaratiei de la Timisoara.

Anumitor functionari publici le este interzis sa faca politica: militari, ofiteri de politie etc.. Dar aceasta limitare priveste dreptul de asociere si nu libertatea opiniei. Si acesti functionari au dreptul la opinie, fiindu-le garantata aceasta libertate.

Obligatii de rezerva ale functionarului

a) Discretia in exprimarea opiniilor

Exista o deosebire evidenta intre obligatia de discretie si obligatia de a pastra secretul profesional, obligatie sanctionata penal. Principiul neutralitatii trebuie sa guverneze activitatea functionarului, care nu poate face din exercitarea atributiilor sale un instrument de propaganda sau prozelitism.

Orice functionar este tinut a respecta secretul informatiilor si datelor pe care le afla in exercitiul functiunilor sale. In ceea ce priveste aceasta obligatie exista doua pareri: una sustine ca o administratie trebuie sa pastreze secrete datele detinute, fata de particulari, putand sa transmita liber aceste date altei administratii; a doua sustine ca secretul trebuie pastrat chiar si intre diferite branse ale administratiei, in masura in care legea nu permite divulgarea acestuia. Cea de-a doua opinie pare mai realista, intrucat datele furnizate unui serviciu administrativ privesc viata privata a individului, care poate fi afectata de transmiterea acestor date fara acordul sau altei administratii.

In viata privata, functionarul isi poate exprima liber opiniile. Totusi, opiniile nu trebuie sa fie atat de violente sau de polemice, incat sa devina incompatibile calitatii de functionar. Un exemplu in acest sens ar fi raspandirea de catre un politist, dupa orele de program, a unor manifeste prin care condamna actiunile politiei. Se vede clar ca un asemenea act este in contradictie cu menirea politistului.

b) Sustinerea guvernantilor

Doua principii guverneaza pozitia functionarilor fata de guvernanti. In primul rand, functionarului ii este interzis sa aiba opinii brutale, adica opinii manifest antiguvernamentale, care incita la nesupunere fata de acesta. In al doilea rand, nu se poate cere functionarilor o aliniere politica totala, cu conditia ca obligatia de discretie sa fie respectata. Totusi, aceasta adeziune este ceruta functionarilor a caror numire este la discretia guvernului, deci inaltilor functionari.

Dar libertatea exprimarii nu poate fi inteleasa ca absoluta. Atat textele internationale, cat si Constitutia impun anumite limite expresiei. Aceste limite sunt cele impuse in prevederile articolului 49 din Constitutie oricarui drept fundamental. Articolul 30 aliniatul 6 si 7 stabileste limitari suplimentare pentru libertatea de exprimare. In primul rand, libertatea de exprimare nu poate fi folosita de o maniera care ar prejudicia demnitatea si onoarea, viata particulara a persoanei sau dreptul la propria imagine. In al doilea rand, sunt interzise anumite comportamente si opinii cum ar fi: defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene contrare bunelor moravuri.

Desi, in mare, textul constitutional reproduce formularile internationale in materie, ramane de observat ca notiunea de "defaimare a tarii si natiunii" este mult prea vaga, chiar daca unii autori arata ca "in dreptul romanesc aceasta exprimare are dimensiuni juridice si morale clare, interpretarile speculative negasindu-si locul".

Gandurile si opiniile se pot exprima cu ajutorul oricarei "media": viu grai, scris, imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare in public. Pentru a evita orice interpretare restrictiva, textul constitutional opteaza, si in acest domeniu, pentru o formulare foarte larga. Este vorba de o comunicare "publica", doar astfel intrand in joc libertatea expresiei. Acest lucru ne conduce la o a doua componenta a dreptului analizat, si anume, libertatea mijlocului de comunicare, a media, problema extrem de vasta si importanta.

2.1 Libertatea presei

a)     Principii generale

Prin "presa" intelegem nu doar mijloacele de informare in masa pe suport tiparit cu aparitie periodica, ci si ansamblul formelor de exprimare mediata a gandirii, altele decat exprimarea verbala directa.

Principiul instituit este cel al inviolabilitatii libertatii de exprimare prin presa in acest sens larg. Scopul acestui principiu este interzicerea cenzurii de orice fel. Principiul se refera la orice media, asadar are o aplicabilitate generala, fiind valabil la fel de bine pentru cuvantul scris ca si pentru gest.

Libertatea inseamna insa responsabilitate. De aceea, Constitutia stabileste in articolul 30 alineatul 8 principiul responsabilitatii editorului, realizatorului, autorului, organizatorului manifestarilor artistice, proprietarul mijlocului de multiplicare al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii, pentru informatia sau creatia adusa la cunostinta publica. Raspunderea este civila si penala, delictele de presa stabilindu-se prin lege. Trebuie insa avut in vedere ca aceste delicte sa nu se transforme in delicte de opinie.

In acest sens, Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei arata ca "in afara drepturilor si obligatiilor legale stipulate in legislatia de specialitate, mijloacele de informare in masa au o raspundere morala fata de cetateni si de societate". Aceeasi rezolutie stabileste si conditiile evaluarii etice a ziaristicii al carei principiu de baza il reprezinta distinctia intre idei si pareri. Stabilirea unor coordonate ale evaluarii este facuta tocmai pentru a se evita alunecarea delictelor de presa inspre delicte de opinie.

Un alt principiu general distinct de articolul 30 alineat 5 din Constitutie este cel potrivit caruia legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii. Aceasta posibilitate este o garantie pentru libertatea de exprimare.

b)    Media pe suport tiparit

In aceasta categorie intra presa scrisa, cartile si afisele. Principiul este fara indoiala cel al libertatii acestor media. Aceasta libertate poate fi numita libertate a publicarii.

Constitutia noastra se refera doar la "publicatii", stabilind doua principii: libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii, respectiv nici o publicatie nu poate fi suprimata. Este evident ca aceasta formulare constitutionala este restrictiva.

In primul rand, Constitutia pare sa inteleaga prin publicatie o media pe suport scris cu aparitie periodica, deci doar presa scrisa, ignorand activitatea de editare, spre deosebire de Constitutia din 1923.

In al doilea rand, lucru mult mai important, Constitutia Romaniei din 1991 restrange libertatea de exprimare, daca ne raportam la Constitutia din 1923. Cea din urma arata in articolul 25 ca nici o publicatie sau ziar nu poate fi suprimata ori suspendata, in vreme ce articolul 30 alineat 4 al Constitutiei din 1991 releva ca nici o publicatie nu poate fi suprimata lasand cale libera suspendarii. Aceasta limitare poate duce la abuzuri si la incalcarea libertatii de exprimare. Unele media tiparite sunt supuse, in anumite circumstante, unui regim aparte. Acesta este cazul afisului, atunci cand este folosit ca mijloc electoral. De obicei, se impun restrictii cu privire la dimensiune, la locurile de afisare, dar si la continut.

c)     Regimul juridic al radioului si televiziunii

Cu cat un tip de media este mai recent, cu atat el are un impact mai mare asupra populatiei. Cu cat influenta media creste, cu atat interesul puterii de a o controla este mai mare. Iata de ce jurnalele sunt libere, pe cand radioul si televiziunea se intampla rar sa fie astfel.

Desi mult discutata si aspru criticata, legea audio-vizualului nr. 48/28 mai 1992 formuleaza reglementari absolut necesare in ceea ce priveste drepturile si obligatiile ce revin atat Societatii Romane de Radiodifuziune, cat si Societatii Romane de Televiziune.

Articolul 1 din lege afirma ca Societatea Romana de Televiziune si Societatea Romana de Radiodifuziune sunt servicii publice de interes national, independente din punct de vedere editorial. Obligatia celor doua societati de presa de a reflecta in mod obiectiv si impartial la realitatile vietii sociale, politice si economice, interne si internationale, precum si informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice sunt prevazute in articolul 4 al acestei legi. Articolul 5 formuleaza restrictii referitoare la folosirea mijloacelor de informare in masa cu scopul defaimarii tarii si a natiunii sau la indemnarea la razboi de agresiune, la separatism teritorial ori violenta publica. In ceea ce priveste difuzarea de materiale sau de programe obscene, contrare bunelor moravuri, legea precizeaza ca difuzarea de programe nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor. Astfel, tot articolul 5 arata ca emisiunile care prin continutul lor ameninta dezvoltarea psiho-morala sau fizica a tinerilor si a copiilor nu vor fi difuzate intre orele 6 si 23.

Presa audiovizualului este obligata prin lege sa asigure dreptul la exprimare al tuturor minoritatilor, prin programe in care sa poata folosi limba materna. Partidele politice si persoanele membre ale acestora au dreptul, prin lege, sa-si exprime liber pe post opinii si convingeri, cu conditia ca acestea sa nu reprezinte atacuri la persoana sau alte fapte conforme celor incriminate anterior, iar televiziunea are obligatia sa acorde spatii de emisie tuturor partidelor politice. In legea audiovizualului, care reia in articolul 3 principiile generale stabilite de Constitutie cu privire la libertatea de exprimare si limitele acesteia, se stabileste ca, in Romania, comunicatia audiovizuala pe cale radioelectrica se face pe baza unei licente de emisie care cuprinde categoriile de informatie ce vor putea face obiectul difuzarii in public, eliberata de un organ numit Consiliul National al Audiovizualului, constituit din 11 membri. Acordarea licentei se face, prin concurs, pentru cei care au obtinut avizul tehnic al Ministerului Telecomunicatiilor.

Serviciile publice de radio si televiziune sunt, conform art.31 din Constitutie si dispozitiilor ce il concretizeaza in Legea audiovizualului, autonome. Ele sunt organizate prin lege, tot prin lege fiind organizat si controlul parlamentar asupra lor.

Din parcurgerea continutului legii audiovizualului se poate observa ca desi prevederile legale se afla in deplina conformitate cu articolul 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, numeroase abuzuri savarsite dovedesc ca legea nu se aplica cu strictete in tara noastra.

In ultimii ani, legea audiovizualului a suferit unele modificari de fond, insa scopul urmarit ramane acelasi. Cu toate ca sanctiunile s-au inasprit, deciziile luate nu se respecta.

2.2 Accesul la informatie

Dreptul la informatie nu se rezuma la posibilitatea de a comunica gandurile, opiniile prin orice mijloc, ci se extinde prin dreptul de a recepta si de a primi informatii. Accesul la informatie are un continut complet. Este vorba, in primul rand, de accesul la orice fel de informatie de interes public, iar in al doilea rand, de informarea de catre autoritatile publice asupra unor evenimente sau actiuni hotarate de ele si, in al treilea rand, de accesul la informatiile cu caracter personal.

a) Accesul la informatiile de interes public

Articolul 31 alineat 1 din Constitutie arata ca "dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit". Acest lucru presupune accesul liber la orice media de pe pozitiile consumatorului, pe de alta parte, orice informatie detinuta de o autoritate publica este accesibila daca nu este secreta. Acest lucru se refera la informatiile secrete care nu sunt declarate astfel in mod legal sau la informatiile secrete care nu privesc viata privata, intima si familiala a altei persoane.

Accesul la informatii nu este un drept absolut. De aceea, articolul 31 alineatul 3 stabileste ca acest drept la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala. Desigur, aceste limitari pot interveni si in temeiul articolului 49 din Constitutie, care are o aplicabilitate generala.

b) Dreptul de a fi informat direct

Constitutia stabileste ca o obligatie corelativa dreptului cetateanului la informatie, obligatia autoritatilor publice de a asigura informarea corecta a oamenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes general. Aceasta inseamna ca, potrivit competentelor ce le revin, autoritatile publice sunt obligate sa-l informeze pe cetatean "prompt, corect si clar cu privire la masurile preconizate si, mai ales, luate de autoritatile publice".

Data fiind importanta pe care mijloacele de informare in masa o au in procesul de constituire a opiniei, Constitutia impune si acestora obligatia de a asigura informarea corecta a opiniei publice.