Limbile oficiale ale Uniunii Europene

Limbile oficiale ale Uniunii Europene

Principiul multilingvismului asigura tuturor cetatenilor si celor douazeci si cinci de state membre accesul la legislatie si comunicarea cu institutiile UE in conditii de transparenta democratica si de egalitate a drepturilor. De asemenea, garanteaza certitudinea juridica: actele legislative care se aplica direct in statele membre trebuie sa fie adoptate in diferite limbi pentru a permite tuturor celor interesati sa ia cunostinta de acestea in conditii de egalitate.

Regulamentul Nr. l din 15.04.1958 care a fost modificat prin actele de aderare, a stabilit folosirea oficiala a douazeci de limbi, ale statelor membre si anume: engleza, franceza, germana, italiana, spaniola, greaca, portugheza, olandeza, suedeza, daneza si finlandeza, poloneza, maghiara, ceha, slovaca, lituaniana, letona, estona, slovena si malteza. Irlandeza (gaelica, "Gaeilge") este considerata ca limba oficiala pentru legislatia primara (adica pentru tratate). La fiecare extindere, Consiliul adauga sistematic la limbile oficiale existente limbile desemnate de noile state membre. Doua state ale Uniunii au mai multe limbi oficiale pe intregul lor teritoriu: Irlanda (engleza si irlandeza) si Luxemburg (luxemburgheza, franceza si germana), dar nici unul dintre cele doua state nu au solicitat oficializarea propriei limbi la institutiile europene, cu toate ca au o consideratie speciala. Mai exista doua state care folosesc limbi oficiale numai intr-o parte din teritoriul lor, aceste limbi fiind oficiale deja in Uniune pentru ca sunt, de asemenea, limbi ale unui alt stat. Este cazul Belgiei (franceza, olandeza si germana) si Finlandei (finlandeza si suedeza). Spania, care foloseste patru limbi oficiale, a solicitat statutul de limba oficiala a Uniunii numai pentru spaniola.

Limbile oficiale ale statelor Uniunii Europene care sunt vorbite si in alte state membre[1]:

Germana: Germania, Luxemburg si Austria

Franceza: Franta, Luxemburg, Belgia (partial)

Engleza: Marea Britanie si Irlanda

Olandeza: Olanda si Belgia (partial)

Catalana: Catalonia, Insulele Balneare si Comunitatea Valenciana

Tratatul CECA a fost redactat in limba franceza, deoarece "era singura limba care a facut fata cerintelor la acea data", iar Tratatele de la Roma au fost redactate in franceza, germana, italiana si olandeza, cele patru versiuni lingvistice fiind acceptate conform art. 248 CEE.

Tabelul 4.1.

Cele 20 de limbi ale Uniunii Europene si abrevierile lor

Sursa: Site-ul oficial al Uniunii Europene, privind limbile nationale

Din momentul incheierii Tratatului de la Roma, Comunitatea Europeana si apoi Uniunea Europeana au functionat dupa principiul multilingvismului integral. Explicit spus, limbile oficiale ale statelor membre sunt, in acelasi timp, limbi de lucru si limbi oficiale ale institutiilor europene, asa cum stipuleaza prima dintre ordonantele Consiliului, enuntata mai sus. La inceput, intrucat limbile oficiale ale statelor fondatoare erau doar patru la numar, n-au fost probleme.

Pana la tratatul de la Maastricht, limbile oficiale, de lucru au fost in numar de noua, la dezbateri putand fi folosite oricare dintre ele. Actele Uniunii, cu versiunea in fiecare din cele 9 limbi are caracterul de act original, iar interpretarile ca urmare a deosebirilor de sens din diferitele limbi se face prin confruntarea diferitelor versiuni, stabilindu-se sensul ce rezulta din aceasta operatiune.

Spre deosebire de organizatiile internationale - cu un numar mult mai mare de state membre - care-si aleg, de regula, un numar restrans de limbi de lucru, institutiile europene isi puteau permite aplicarea principiului multilingvismului, "un lux" pe care si l-au putut oferi o vreme, desi cu tot mai multe greutati.[2] Oricum, si astazi principiul unitatii in diversitate functioneaza, cu cele 20 de limbi oficiale ale actualilor membrii ai UE (exceptie facand limbile letzebuergesh, a Luxemburgului si gaelica a Irlandei). Practic, aceasta inseamna ca, pentru fiecare dezbatere in Parlament, fiecare reuniune a Comisiei si fiecare sedinta a Consiliului exista 110 combinatii lingvistice posibile. Majoritatea interpretilor si traducatorilor la casca sunt nevoiti, cel mai adesea, sa recurga la o limba-releu pentru a-si putea face treaba. Dar acest sistem deosebit de complicat nu permite o adevarata intelegere a mesajului comunicat. Decalajele in timp, riscul ridicat de eroare si faptul ca stilul oratorului se pierde pe parcursul unor traduceri succesive sunt o reteta sigura pentru ca dezbaterile din incintele europene sa indemne la motaiala si plictiseala.

"Textele adresate de catre institutii statelor sau unei persoane relevante dintr-un stat sunt redactate in limba acelui stat"[3], numai aceasta varianta lingvistica fiind acceptata. Regulamentele si alte texte de uz general - directive, decizii, etc. - sunt redactate in cele 20 limbi oficiale, si sunt publicate in J.O.C.E. (Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene) in cele 20 variante lingvistice.

Regimul multilingvistic atrage cheltuieli foarte mari in primul rand datorita redactarii tuturor actelor si documentelor in cele acum 20 de limbi oficiale dar si a numarului mare de traducatori si interpreti (cca. 40% din totalul cheltuielilor administrative). In ultimii ani se constata citirea mesajelor oficiale cu diferite ocazii doar in 4 limbi, care de regula sunt franceza, engleza, spaniola si germana.

Acest multilingvism integral are sanse minime de supravietuire. Dupa extinderea sa la 1 ianuarie 2007 cu Romania si Bulgaria, UE va avea 27 de membri si 22 de limbi oficiale de lucru, ceea ce inseamna 462 de combinatii. In aceste conditii, traducerea simultana va fi, chiar si din punct de vedere tehnic, imposibila. Daca in Comisia Europeana predomina, in practica, engleza si franceza, in Parlamentul European se opereaza o multitudine de combinatii pentru traducerea raporturilor si dezbaterilor. Dar si actualul statut lingvistic al Uniunii este supus tot mai multor critici.

Se reproseaza, de pilda, faptul ca, in cotidianul Comisiei si Consiliului, engleza, franceza si, intr-o anumita masura, germana au devenit, de facto, singurele limbi de lucru. Dar si germanii se plang ca limba lor ar fi defavorizata in fata englezei si francezei. In iulie 1999, cancelarul Schroder de atunci, s-a scandalizat de faptul ca presedintia in exercitiu finlandeza a UE n-a asigurat traducerea germana a uneia dintre conferintele sale de presa. Nici francezii nu se consoleaza cu folosirea tot mai raspandita a englezei, limba unei tari devenita membru al Comunitatii abia in 1973, in detrimentul francezei, limba unei tari fondatoare a Europei Unite, ce risca sa treaca pe plan secund.

Pe de alta parte, unele comunitati lingvistice din Europa, a caror limba nu are un statut oficial in propria tara, isi exprima tot mai puternic doleantele. In 1990, regiunile autonome spaniole Catalonia si Baleare au facut Parlamentului European urmatoarea obiectie: de ce ar fi privilegiati cei cinci milioane de danezi, dar nu si cei sase milioane de vorbitori ai catalanei, in ce priveste statutul de limba oficiala? Deputatii europeni s-au aratat sensibili la acest argument si au adoptat o rezolutie ce subliniaza importanta limbilor numite minoritare pentru diversitatea culturala a Europei.

Dupa o perioada indelungata de studiu al posibilitatilor financiare si mijloacelor de actiune, Comisia Europeana a propus Consiliului de Ministri, la data de 28 iulie 1989, un program intitulat "Lingua" de promovare a invatarii limbilor straine, de formare continua a profesorilor si de mobilitate a studentilor. Mai mult chiar, Uniunea Europeana a sustinut crearea, in anul 1982, a Centrului de Studiu al Limbilor Minoritatilor (CELM), cu sediul la Dublin. La 15 iulie 2006, au fost recunoscute oficial pe tot cuprinsul Uniunii Europene, 33 de dialecte - dintre care 12 numai in Italia -, cu scopul de a le proteja pe cele in extindere - de exemplu dialectele breton, ers (dialect celtic vorbit in Scotia) sau gaelic (dialect celtic vorbit in Irlanda) -, in dorinta de a salva un intreg patrimoniu cultural si literar (ca in cazul dialectelor basc, corsican, galician sau frison, acesta din urma fiind un dialect german vorbit in nordul Olandei).

"Limba este un factor de putere[4] - in contextul UE - scrie el - puterea lingvistica inseamna, de exemplu, superioritate in cadrul dezbaterilor: cel ce poate discuta in limba sa materna dispune, teoretic, de un avantaj asupra unui interlocutor care se exprima intr-o limba straina. El se poate exprima mai plastic, mai dezinvolt, deci mai convingator si - nu in ultimul rand - oboseste mai greu."

Problema limbilor tine si de zona dreptului si democratiei. Din punct de vedere juridic, intre UE si organizatiile internationale "traditionale" exista o diferenta semnificativa, in sensul ca, spre deosebire de ultimele, Uniunea poate emite norme de drept direct aplicabile in statele membre. Curtea Europeana de Justitie a proclamat preeminenta dreptului comunitar asupra dreptului national. Or, multilingvismului este o sursa de absurditati juridice, caci diversele versiuni ale aceleasi reguli lasa nu o data loc la interpretari diferite. Aplicabilitatea directa a dreptului european nu este totusi legitima decat daca dosarele respective sunt disponibile in toate limbile oficiale ale UE. De aceea, documentele-cheie si dosarele juridice trebuie traduse in toate limbile oficiale.

Dezbaterea asupra limbilor afecteaza si principiile transparentei si participarii. Procesul de luare a deciziilor trebuie sa fie "lizibil" pentru cetatenii tuturor statelor membre ale Uniunii, indiferent de limba pe care o vorbesc, iar cetatenii care au ceva de spus trebuie sa aiba posibilitatea de a se exprima in propria limba. Acestea fiind exigentele, reducerea numarului limbilor in cadrul Uniunii ar spori dezechilibrele deja existente in functionarea democratiei.

Oricat de mult ar fi ea taraganata, problema regimului limbilor folosite in incintele UE va trebui, la un moment dat, abordata frontal. Pana atunci, se emit formule, se fac sugestii, se lanseaza baloane de incercare. Presa germana, de pilda, avanseaza ideea stabilirii unei distinctii intre limbi oficiale si limbi de lucru. Oficiale ar ramane toate, dar de lucru doar cateva. Dar care, se pune problema?

Lingvistul francez Claude Magege incerca, intr-o carte tiparita in 1994, sa determine care ar putea fi limbile vehiculare ale Europei,    bazandu-se pe argumente istorice. El exclude, de pilda, limbi cum sunt spaniola, italiana sau poloneza, dar nu putea eluda locul pe care-l ocupa engleza in economie si stiinta, iar germana ar urma sa joace un rol important, intre altele si pentru ca ar putea "ajuta" franceza sa contracareze atotputernicia englezei. Bineinteles ca si franceza este destinata unui rol de prim rang, ca limba cu vocatie europeana inca din evul mediu.

Tabelul 4.2.

Reprezentarea procentuala a limbilor oficiale U.E. vorbite de catre populatia Uniunii Europene

Sursa: idem tabelul 4.1.

Un alt scriitor si sociolog, germanul Ulrich Ammon, abordeaza problema intr-un mod mai pragmatic. Din considerente strategice, spune el, trioul engleza - franceza - germana ar fi cea mai seducatoare varianta. In 1970, circa 60% din dezbaterile Comisiei Europene erau transcrise in franceza si 40% in germana. In 1989, configuratia se schimbase: 50% din texte in franceza, 30% in engleza si 9% in germana. In sfarsit, in 2004, raportul de forte s-a inversat: engleza a acaparat 45% din texte, franceza 40%, iar alte limbi restul. Concluzia o trage cotidianul britanic The Guardian, intr-un articol din anul 2005 "Engleza a devenit limba folosita cvasi sistematic in Uniunea Europeana".

In urma unui sondaj "Eurobarometru", dat publicitatii la inceputul anului 2006, s-a demonstrat faptul ca, la nivelul Uniunii Europene, ca medie, procentul europenilor care cunosc o limba straina este scazut - cca. 27% -, iar al celor ce vorbesc doua limbi straine este si mai mic - cca. 13% -. In general engleza este prima limba introdusa in educatia tuturor statelor membre ale U.E., iar franceza este intotdeauna pe locul 2. Engleza este invatata de 26% din cetateni, in primul rand copii si franceza de 4%, peste 90% dintre copiii din Uniunea Europeana invatand engleza. In Danemarca, Germania, Spania, Suedia peste 90% din cei care sunt in clasa a doua primara, invata engleza. Copiii intre 12 - 18 ani din Germania, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord si Frantei dedica aproximativ 6 ore/saptamana invatarii de limbi straine, in Portugalia 1-3 ore/saptamana, la fel in Belgia, Grecia, Italia si Irlanda.

Totusi, multilingvismul rezulta dintr-o exigenta politica ce consta in egalitatea dintre state, si sub acest aspect, si din transparenta democratica fata de cetateni, precum si din necesitatea sigurantei juridice si egalitatii in drepturi cu privire la aplicarea directa a normelor in fiecare stat membru al Uniunii Europene.[5]