Evolutii ale raporturilor de putere la inceput de mileniu III - MONDIALIZAREA SI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA SISTEMULUI INTERNATIONAL ACTUAL

Evolutii ale raporturilor de putere la inceput de mileniu III       - MONDIALIZAREA SI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA SISTEMULUI INTERNATIONAL ACTUAL

Interactiunea si interdependenta economica dintre statele lumii determina o coordonare concentrata a eforturilor pentru securitate. Astfel, s-a trecut de la confruntarea directa dintre marile puteri la realizarea unor parteneriate intre acestea, cauzele principale fiind determinate, in primul rand, de dezvoltarea economica si tehnologica, decalajele uriase care se mentin si se accentueaza, reprezentand puternice surse de instabilitate si una dintre principalele probleme ale societatii internationale. Parteneriatele strategice presupun atat implicatii politice, cat si economice. Parteneriatele sunt forme de cooperare care prevad "desfasurarea unor activitati, constituirea si punerea in aplicare a unor relatii bazate pe egalitate, fair-play si avantaj reciproc".

Modul in care partenerii coopereaza le permite acestora sa isi pastreze identitatea si personalitatea: ei colaboreaza intens, gasesc solutii impreuna, isi respecta deciziile, se consulta atunci cand le iau, avand, totodata, grija sa le ia in asa fel incat sa nu se incomodeze reciproc.

1.1. Conceptul de mondializare

Suntem martorii aparitiei unei noi lumi in care peisajul international este modelat neincetat de puternice interese economice si in care natiunile lumii se confrunta cu problema capitala a identitatii. Mondializarea este un sistem complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit si analizat in mod diferit de catre cei ce si-au asumat acest risc sau aceasta raspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea ramane un fapt real, viu, cu care trebuie sa ne confruntam, independent de vointa sau optiunea noastra. Se considera ca cel mai mare pericol (semnalat si de catre unii teoreticieni ai globalizarii) pe care-l poate implica mondializarea este pierderea identitatii unora dintre cei pe care valul ii inghite pur si simplu. "Cucerita de piata, de televiziune, sport sau internet, lumea traieste in acelasi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vietii, un amalgam cultural si educational global, simptom ingrijorator, dar sigur, al barbarizarii societatii viitorului. Cultura traditionala a societatilor dispare sau se preface in spectacol si marfa (McDonald-izarea), cultura umanista e eliminata tot mai mult de tehno-stiinta invadatoare si transformata intr-o pseudo-stiinta. Omul mondial sau mondializat, omul centrat doar economic, risca sa devina omul atomizat care traieste numai pentru productie si consum, golit de cultura, politica, sens, constiinta, religie si orice transcendenta. Probabil acesta este ultimul stadiu in evolutia umanitatii sau "ultimul om". In ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina mondializarea".

Nu exista o definitie a globalizarii intr-o forma universal acceptata, si probabil nici definitiva. Motivul rezida in faptul ca globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamica variabila atingand domenii diverse ale unei societati. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Haosul cu care ne confruntam astazi deriva din faptul ca, pornind de la dezvoltarea tehnologica si economica, ale carei origini provin in special din Statele Unite, un numar important al activitatilor umanitatii se situeaza pe o scala si un orizont atat de mari, incat au depasit granitele nationale, in limitele carora statele suverane isi exercita dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decat lasa sa se inteleaga. Pe masura ce domeniul activitatilor umane se extinde dincolo de reglementarile statului-natiune, legalitatea si regulile au devenit prea stramte. Noii jucatori au trebuit sa faca fata provocarii iscate de guvernarea de tip monopol; au aparut corporatiile multinationale, pietele financiare globale, organizatiile non-guvernamentale, dar si organizatii criminale si retele teroriste internationale. Activitatea acestor noi jucatori nu este acoperita de legile internationale, care se bazeaza pe intelegeri formale intre statele-natiune, pentru ca acestea nu au fost capabile pana acum sa gaseasca un teren comun pentru intelegeri care vizeaza problema globalizarii.

Intre 1910 si 1950 o serie de schimbari economice si politice au redus dramatic volumul si importanta fluxurilor comerciale internationale. Dar, incepand cu primul razboi mondial si continuand cu cel de-al doilea razboi mondial, cand au fost create FMI[2] si GATT , trendurile s-au inversat. In mediul socio-politic de dupa cel de-al doilea razboi mondial, stimulat de catre institutii economice internationale si programe de reconstructie si dezvoltare, comertul international a crescut brusc. Incepand cu anii '70 efectele acestui tip de comert deveneau mult mai vizibile atat in privinta beneficiilor, cat si ca efecte distrugatoare. Chiar daca aceste aspecte sunt intretesute, se disting efectele globalizarii in fiecare din mediile economice, politice si culturale. Alt aspect cheie al globalizarii este schimbarea in tehnologie si inovatie in special in sectoarele transporturilor si telecomunicatiilor, despre care se crede ca au ajutat la crearea statului global primordial.

Mondializarea este o miscare globala care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific - un oras, un municipiu, un stat, de exemplu - ca teritoriu international, mondial, cu responsabilitati si drepturi la scara internationala.

"Globalizarea autentica implica un subiect, care nu poate fi decat comunitatea internationala. Care este identitatea acestei comunitati si care sunt institutiile in masura sa o reprezinte si sa o exprime? Intrucat promoveaza ideea libertatii sub diferitele ei forme, globalizarea trebuie ea insasi sa se supuna acestei cerinte: sa fie acceptata, asumata, si nu impusa."[4] In toate mediile se pune intrebarea daca globalizarea este un proces benefic, pozitiv sau negativ.

Ar putea fi un proces negativ prin: nesiguranta locului de munca, subminarea sindicatelor, cresterea inegalitatii veniturilor, contracte de munca nesigure din cauza relocalizarii corporatiilor sau a filialelor acestora, dezastre ecologice cauzate de sporirea productiei si localizarea ei in tarile dezvoltate, accentuarea traficului cu arme, droguri, terorismul.

Proces benefic: Sudul sau cel putin anumite tari din SUD au mult de castigat din accesul sporit la pietele din NORD; desfiintarea industriilor demodate si inlocuirea lor cu unele noi, profitabile. Datorita mondializarii puterea statului scade. Aceasta se datoreaza ,,schimburilor tehnologice si financiare si integrarii accelerate a economiilor nationale intr-o singura economie pe piata globala"[5]. Asadar, statele nu mai sunt singurii actori pe scena relatiilor internationale si nici chiar cei mai importanti.

Integrarea europeana ca proces nu poate fi despartit de fenomenul globalizarii intrucat se refera la: mondializarea schimburilor, intensificarea competitiei intre industrii, intre servicii, globalizarea retelelor financiare. "In acest mediu in continua schimbare, procesul integrationist european poate fi considerat ca o adoptare a statelor membre la o noua realitate: acceptarea punerii in comun a suveranitatii pentru a atinge o mai mare independenta si o marja mai larga de actiune" [6].

Prin integrarea in UE nu se desfiinteaza statul-natiune iar rolul sau este o incercare dificila pentru acestea. In Europa tendinta este aceea a depasirii stadiului integrarii pe baze pur comerciale si trecerea la un fundament politic, iar "Tratatul de la Mastricht este acela care incearca sa creeze puntea de legatura intre Europa economica si Europa politica".[7]

Este posibil sa evitam globalizarea? Un posibil raspuns la acest subiect este dat de Paul Marc-Henry: ,,Globalizarea e cu noi. Nu putem face nimic. N-o sa ne retragem din piata mondiala. N-o sa taiem linia de telefon, n-o sa ne intrerupem transferul banilor. Nu e posibil"[8].

1.2. Bipolarism versus multipolarism

Evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX au dus la transformarea lumii bipolare (Vest - Est; Capitalism - Comunism; SUA si aliatii sai - Uniunea Sovietica si lagarul socialist) intr-o lume unipolara, cu o singura superputere, SUA, hegemon mondial, nu de putine ori numite "jandarmul mondial". Desi analistii politici americani, dar si oamenii politici, "propovaduiesc" pentru multa vreme un asemenea statut, unii mai moderati, precum Z. Brzezinski, vorbind de o predominare timp de inca o generatie (asadar 20-25 de ani), este evident ca viitorul apartine unei lumi multipolare. Referitor la tari (puteri, marile puteri) se vorbeste de modelele:

. bipolar: SUA si Rusia, ultima careia i s-a cantat prea mult prohodul, fiind intr-o puternica revenire si avand suficiente atuuri (intindere, populatie, resurse fabuloase - mai ales in Siberia - potentialul militar, putere nucleara, putere cosmica, membru permanent al Consiliului de Securitate etc.);

. tripolar: SUA, Rusia si China, ultima avand multe din atuurile Rusiei, ba chiar unele in plus (un dinamism economic si militar iesit din comun);

. pentapolar: celor trei (SUA, Rusia si China), adaugandu-li-se Japonia si Germania, tarile cu cea mai puternica dezvoltare economica dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial (ocupand locurile 2 si, respectiv, 3 in ierarhia mondiala a marilor puteri economice), dar tari oarecum "deficitare" in privinta potentialului militar (pe care, totusi, l-au ameliorat in ultima vreme);

. modelul cu si mai multi actori, acestora adaugandu-li-se, dupa caz, Australia, Brazilia, India, Indonezia, Arabia Saudita si alti "piloni" regionali.

In ultima perioada, analistii apreciaza ca s-au putea creea si de alte modele, respectiv cele in care si blocurile regionale sa joace roluri principale. Astfel, se vorbeste de modelele:

. SUA - Rusia - Uniunea Europeana;

. NAFTA[9] (cu pionul SUA) - Uniunea Europeana (cu axa Germania - Franta - Marea Britanie) - Asia-Pacific (cu actorii: Japonia, Coreea de Sud, China, Australia, Indonezia s.a.).

Este previzibil mai curand acest ultim model, in conditiile in care asistam in prezent la o translatare a sferei de interes mondial dinspre "zona Atlanticului", care a dominat timp de cinci secole si in care sunt localizate NAFTA si Uniunea Europeana, catre "zona Asia-Pacific", cea mai dinamica din punct de vedere economic, si nu numai.

Timp de cateva milenii a predominat, in relatiile internationale, politica fortei, asadar preeminenta puterii militare. Chiar si in prezent diferentierile intre statele lumii se fac tot primordial, pe baza capacitatii de "a purta razboi", e adevarat nu in termeni clasici (numar de soldati, tancuri etc.), ci in cei moderni (rachete cu raza medie si lunga de actiune, puncte de sprijin in cosmos etc.). Insa, cu o accentuare a procesului de globalizare, elementele puterii in relatiile internationale se transfera dinspre latura politico-militara spre latura comercial-culturala. De aceea se vorbeste despre geo-economie si geo-cultura, blocurile comerciale si ariile de civilizatie devenind un fel de "carti de identitate" ale lumii moderne. Din pacate, acest sens este supralicitat si chiar exploatat de unii analisti, gen Samuel Huntington[10] cu al sau "clivaj al civilizatiilor".

Astazi, in mod evident, puterea nu mai este bazata in mod exclusiv pe potentialul militar si pe controlul unui anumit teritoriu, mai mult sau mai in timp (functie de "sfera de influenta" clasica), ci pe abilitatea si capacitatea de integrare in economia globala.

Un analist in domeniu (Richard Rosecrance) afirma, de pilda, ca inca dupa Primul Razboi Mondial planeta s-a divizat in doua entitati distincte: pe de o parte, military-political-territorial world ("lumea teritorial-politico-militara"), bazata pe principiul maximizarii suveranitatii statului si al cresterii gradului de autarhie, respectiv modelul sovietic si, de cealalta parte, trading world ("lumea comerciala"), bazata pe cresterea reciproca a beneficiilor comerciale si pe integrare intr-o piata libera, globala, asadar modelul occidental. In cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, numarul statelor din cea de-a doua categorie a crescut vertiginos, timp in care celelalte state au fost condamnate la esec.

Apare o intrebare fireasca: este, oare, asa de simpla calea de la lumea conflictelor militare la cea a concurentei economice? Renunta, oare, asa de usor, mari puteri/superputeri precum SUA, Rusia si alte state emergente (China, Japonia, Germania, India s.a.) ori blocuri militare (chiar daca si-au schimbat mobilurile initiale) ca NATO la "dreptul" de a impune reguli pe scena internationala?

Este greu de raspuns, in prezent, la asemenea intrebari. Avand in vedere faptul ca proiectul integrarii economice mondiale apare, se manifesta intr-o forma partiala si fragmentara, unii analisti apreciaza ca "numai un proiect planetar de pace si armonie, bazat pe hegemonia culturii, ar putea reclama o existenta durabila"[11] si ar putea inlatura "obstacolele care ii opresc de la o apropiere ce ar trebui tradusa prin solidaritate" .

Politicul, in aceasta viziune, include diplomatia clasica, aceasta urmarind convertirea folosirii eventuale a fortei militare in surse de putere. Prin urmare, in noul context, exprimarea atitudinilor adversariale ale natiunilor-stat s-ar face, tot mai mult, cu ajutorul "armei economice".

Intr-un asemenea context apar mai multe incertitudini si, implicit, intrebari, care comporta raspunsuri destul de nuantate:

Va avea loc o trecere rapida de la geopolitica la geoeconomie? Desi ar fi de dorit in termeni "pasnici", se pare ca mai curand vom asista la cresterea ponderii fenomenelor economice in cadrul proceselor geopolitice decat la o modificare substantiala si rapida a caracterului relatiei de baza;

Va excede economicul, politicul pe scara larga sau numai "local" (la nivelul statelor) ori regional (la nivelul blocurilor/asocierilor regionale)? Si intr-un caz si in altul, cel putin pe termen scurt, nici statul, nici blocul/asocierea regionala nu sunt dispuse sa renunte la unele din prerogativele prin care s-au impus pana in prezent;

Va disparea razboiul pe orizontala, asadar de extindere areala in zonele vecine sau in altele aflate mai mult sau mai putin departate de "tara-instigatoare" si se va amplifica cel pe verticala (stratificarea "puterii economice", care isi impune regulile sale)?

Intr-un asemenea context este de presupus ca singurul mod in care un bloc economic, gen Uniunea Europeana, va dobandi forta necesara pentru aceasta competitie globala este tocmai unitatea lui, si aceasta cu atat mai mult cu cat nu este exclus ca SUA sa aplice astazi, cand "pericolul sovietic" a fost inlaturat, doctrina Spykman, care sustine ca SUA trebuie sa impiedice formarea unui "hegemon european", in acest caz procedand ca atare la o politica, relativ ciclica, de incurajare a celor slabi si subminare a celor puternici. [13]

1.3. Actori vechi si state emergente in marile jocuri de putere

Procesul de definire a puterii nationale este unul atat complex cat si dinamic, constituind o provocare importanta pentru analistii de politica externa si o informatie extrem de cautata de catre decidentii politico-militari.

Atunci cand avem la indemana elemente usor masurabile gen: suprafata, numar de locuitori, venituri pe cap de locuitori, volumul cheltuielilor etc, este relativ simplu de imaginat o scalare a acestor marimi. In prezent insa, din ce in ce mai mult trebuie luate in calcul si alte elemente, adesea aprecieri calitative care pot implica uneori si un grad ridicat de subiectivitate.

Simplificand foarte mult lucrurile vom considera ca in procesul de edificare a mediului de securitate trebuie avuti in vedere trei factori :

potentialul militar;

capacitatile economico financiare;

potentialul tehnico-economic si financiar de care dispun acestia.

1.3.1. Statele Unite ale Americii

In perioada care a urmat razboiului rece, Statele Unite (vezi Anexa 1) s-au confruntat cu provocarea si oportunitatea de a-si demonstra calitatea de lider mondial. Noua strategie de securitate acorda o importanta deosebita modelarii mediului international de securitate conform intereselor americane si executarii unor actiuni armate preventive.

Datorita resurselor din ce in ce mai limitate, SUA atrag la colaborare state loiale care au diferite interese geostrategice in zona. Una dintre prioritati o constituie Orientul Mijlociu, cu extensie catre Asia Centrala si zona caucaziano-caspica. Pentru controlul si gestionarea situatiei in zona SUA solicita si o implicare a NATO (vezi Anexa 2). Este de presupus ca in viitor, actiunile sale politico- militare se vor desfasura intr-o conceptie unica si in etape succesive, urmarindu-se rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Siria, Pakistan, India, Arabia Saudita, Asia Centrala. Constiente de ostilitatea unei parti importante din lumea islamica, SUA vor cauta sa impiedice formarea unei coalitii regionale in Orientul Mijlociu.

SUA vor continua sa-si asume marile decizii politice si militare cu riscurile pe care le presupune o economie puternica si flexibila dar inca dependenta de resursele strategice repartizate inegal pe glob.

Constientizand faptul ca nici o putere nu se poate apara singura, SUA promoveaza o politica de securitate nationala indreptata in urmatoarele directii:

sustinerea unei Europe democratice, pasnice si nedivizate;

intarirea unei comunitati puternice in Asia si Pacific;

mentinerea SUA ca lider al politicii de securitate internationala;

dezvoltarea cooperarii in problema amenintarii granitelor nationale;

intarirea mijloacelor militare si diplomatice care sunt cerute de aceste provocari.

SUA reprezinta prima putere economica a lumii dispunand de resurse minerale foarte bogate si variate. Realizeaza mai mult de un sfert din productia energetica a lumii. Din punct de vedere tehnologic de detaseaza ca lider inclusiv in domeniile aeronauticii, informaticii, telecomunicatiilor, cercetari spatiale si petroliere, metalurgie etc. Venitul pe cap de locuitor este 36.300 dolari. Sunt megaputere militara nucleara, cosmica, aeriana, terestra si maritima. Cheltuieli militare de 380 mld dolari in 2003 (3,2% din PIB), efectivele militare numara cca. 1.450.000 militari. SUA a detinut in anul 2008 primul loc mondial la capitolul investitii de natura militara, totalizand peste 41% din cresterea totala a cheltuielilor rezervate inarmarii, suma ridicandu-se la 607 mld dolari. La nivel mondial, cheltuielile militare au totalizat, in anul 2008, cifra de 1.464 mld dolari.

1.3.2. Uniunea Europeana

Uniunea Europeana va continua sa se afirme din ce in ce mai clar ca o forta politica, economica, culturala si chiar militara ca factor de stabilitate capabil sa-si promoveze propriile interese. Largirea NATO si decizia de extindere a Uniunii reprezinta garantii substantiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate. Deschiderea catre est a UE (vezi Anexa 3) care are loc aproape paralel cu largirea NATO creeaza premise clare pentru o Europa unita.

Chiar daca intre obiectivele initiale ale creearii Uniunii era acela al transformarii acesteia in superputere mondiala, comparabila cu SUA, care sa fie capabila sa influenteze politica mondiala, nici una dintre tarile membre nu a fost dispusa sa procedeze la o marire consistenta a sumelor alocate pentru armata.

Uniunea Europeana cuprinde un spatiu de 4,2 milioane km² si o populatie de aproximativ milioane locuitori, fiind pe locul trei in ierarhie dupa China si India. Impreuna cu SUA, statele UE produc peste 60% din PIB-ul mondial desi au doar 15% din populatie. UE s-a preocupat de crearea unei politici comune de securitate si cooperare in Europa (PESA[15]). Se prevede crearea unei forte militare de reactie rapida capabila sa desfasoare 50-60.000 de militari. In prezent UE este in plin proces de redefinire a rolului sau in planul politicii externe si de securitate si consolidarea capacitatii de aparare a acesteia.

Afirmarea Uniunii Europene ca putere globala este un proces aflat in derulare dar ea nu poate inca pretinde impartirea puterii cu SUA. Materializarea capacitatii militare comune prevazute a se infiinta in cadrul Uniunii va conferi acesteia o noua fizionomie si o noua filozofie de abordare a competitiei pentru putere.

1.3.3. China

China a declarat ca sprijina campania antiterorista cu doua conditii: riposta la atentatele antiamericane sa fie facuta prin intermediul ONU si sa existe o reciprocitate a sprijinului fata de propria sa lupta impotriva terorismului islamist din Xianjiang si respectiv impotriva separatismului taiwanez. Aceasta atitudine subliniaza o reticenta fata de prezenta si influenta tot mai mare pe care SUA o au in regiune. Motivele de ingrijorare ale Chinei sunt generate de:

perspectiva continuarii mentinerii trupelor americane la frontiera sa estica (Afghanistan si Irak);

strangerea relatiilor dintre Washington si Pakistan pe de o parte si India pe de alta parte reduc posibilitatea de manevra a Chinei care a sprijinit Pakistanul in eforturile sale de neutralizare a actiunilor Indiei in Kashmir;

demersurile insistente ale Japoniei de a interveni cu capacitatile sale militare in strainatate.

China (vezi Anexa 4) are o economie moderna si din ce in ce mai eficienta si cu resurse naturale enorme. Ocupa primele locuri la principalele zacaminte minerale si petroliere. Este pe primul loc in lume la productia de cereale, cat si in domeniul zootehniei. China este putere nucleara, terestra, maritima, aeriana si cosmica, membra permanenta a consiliului de securitate a ONU. Cheltuielile militare sunt, conform cifrelor oficiale, de aproximativ 20 mld $, 1,6% din PIB . Efectivele militare numara 2,5 mil. militari, 1 mil. in fortele de politie, 3 mil. rezervisti. Stagiul militar este de 2-3 ani. Carta apararii din octombrie 2000 identifica SUA ca pe o amenintare globala si regionala pentru interesele Chinei si formuleaza directiile de modernizare a fortelor armate chineze, specifica o strategie activ defensiva si pastreaza inca conceptul de razboi al intregului popor. Exista si elemente de reala apropiere intre SUA si China care rezida in special in interese economice reciproce. Pentru moment China nu poate concura SUA din punct de vedere economic si nici militar.

1.3.4. Rusia

Federatia Rusa s-a angajat intr-o politica activa vizand limitarea consecintelor hiperputerii americane sau chiar contestarea acesteia fara a pierde din vedere insa ca dialogul cu Washingtonul ramane o preocupare majora. Rusia este constransa la acest fapt avand in vedere ca valoarea datoriei externe si platile dobanzilor fac sa apese asupra ei o presiune permanenta.

Rusia (vezi Anexa 5) acorda o atentie deosebita colaborarii cu SUA deoarece, conform afirmatiilor fostului presedinte Putin, acestea reprezinta "cel mai important factor de stabilitate din lume". Viitorul Rusiei depinde foarte mult de asigurarea ritmurilor de crestere economica si de rezolvarea pe aceasta cale a problemelor sociale interne. Principala conditie a stabilitatii economice si politice a tarii o constituie increderea populatiei in conducerea economica si politica a tarii, presedintele rus, Dmitri Medvedev si echipa sa politica, urmarind indeaproape politica promovata de Vladimir Putin, folosindu-se de oligarhia economico financiara a fostilor membri ai serviciilor speciale care opereaza la nivel global, au ca tinta finala transformarea Rusiei intr-o mare putere economica. Cresterea pretului mondial al petrolului si gazelor naturale prin achizitionarea de catre China de echipament militar rusesc in valoare de aproape 3 mld dolari reprezinta un semn al noului pericol strategic care se naste in Eurasia si care vizeaza in mod direct interesele americane.

In conditiile in care rolurile celorlalti actori nu sunt inca pe deplin clarificate, Rusia, impreuna cu China, pe care SUA le-au determinat si le-au capacitat sa coopereze in plan militar si politic in numele luptei impotriva terorismului reprezinta elementele de baza ale unei constructii multipolare.

Din punct de vedere economic, Rusia este un rezervor urias de materii prime carbune si petrol care asigura baza energetica, dar si alte resurse minerale, resurse rare sau materiale strategice. Agricultura se face pe suprafete foarte intinse iar pescuitul este extins in Marea Neagra si Oceanul Pacific.

Infrastructura este dezvoltata in special in vestul si centrul tarii cu un sistem de comunicatii extins si diversificat. Industria este dominata de ramuri ale industriei grele. Economia da semne de redresare fiind apreciata de organismele internationale ca o economie viabila. Venitul pe cap de locuitor este 8300 dolari/cap de locuitor. Cheltuielile militare reprezinta cca. 10,5 mld$, aproximativ 2,6% din PIB. Rusia este detinatoare de armament nuclear, este putere cosmica, terestra, maritima si aeriana, membra permanenta a Consiliului de Securitate al ONU. Efectivele militare numara aproximativ 1.100.000 militari+200.000 de rezervisti+160.000 forte paramilitare. Armata este profesionalizata partial. Ca raspuns la doctrina americana si Federatia Rusa a elaborat o doctrina prin care isi rezerva dreptul de a executa astfel de lovituri preventive.

1.3.5. Japonia

Japonia este in general considerata o monarhie constitutionala, bazata in mare parte pe sistemul britanic si avand puternice influente ale unor tari din Europa continentala, cum ar fi Germania si Franta. Monarhia nipona este cea mai longeviva monarhie ereditara continua din istoria lumii, care exista si in ziua de azi. De exemplu, guvernul japonez a stabilit Codul Civil, Minpo, facand referinta la Codul Civil francez din 1896[17]. Impreuna cu modificarile din al 2-lea Razboi Mondial, codul ramane valabil chiar si in ziua de azi in Japonia (vezi Anexa 6). Economia e caracterizata de o piata stabila, Japonia fiind una dintre marile puteri economice mondiale. Japonia este un actor major in Asia de Est - o regiune cu o importanta economica in crestere, in care cooperarea regionala se imbunatateste rapid, dar in care cresc si preocuparile de securitate.

Pe masura ce aceasta regiune a Asiei de Est, inclusiv China, a devenit tot mai importanta pentru UE, o relatie mai stransa cu Japonia asigura echilibrul si include o cooperare sporita pe probleme regionale. Japonia reprezinta, de asemenea, unul dintre partenerii strategici ai UE. Desi Europa si Japonia se situeaza in parti opuse ale globului si au culturi complexe si foarte distincte, ele au si multe lucruri in comun. Ambele sunt entitati economice majore, care doresc sa-si extinda rolul pe plan international.

De cand a semnat Tratatul de securitate cu SUA, in 1952, Japonia a fost aparata de fortele militare americane. Numeroasele baze militare americane din Japonia sunt subventionate de japonezi. Portul principal al Flotei a VII-a a SUA este la Yokosuka.

De la finele Razboiului Rece, guvernul de la Tokio a cheltuit peste 70 de miliarde de dolari pentru mentinerea fortelor americane in Japonia. Japonezii isi inchipuie ca singurul motiv pentru care fortele americane sunt stationate in tara lor este pentru a-i apara pe ei. In realitate, Japonia nu are niciun control asupra modului in care SUA isi utilizeaza fortele terestre, navale si aeriene stationate pe teritoriul sau. Dupa SUA, Japonia este a doua putere economica a lumii. In ultimii ani, expansiunea economica a Japoniei a fost modesta. Declinul populatiei japoneze nu favorizeaza cresterea economica. In ultima jumatate a secolului trecut, Japonia a refuzat categoric sa mentina forte armate cu capacitate ofensiva sau sa se incadreze in aliante militare de securitate colectiva conduse de SUA.

In decursul secolului XXI, este probabil ca Asia de Est sa devina cel mai important centru economic din lume. Impreuna cu vecinii insulari din Oceanul Pacific, Estul si Sudul Asiei gazduiesc o treime din populatia umana.

1.3.6. India

Dezvoltarea economica a Indiei nu e un fenomen de ultima ora, ci unul care a continuat lent, dar sigur, pe parcursul ultimilor 25 de ani. Astfel, cu o rata anuala a cresterii PIB in jurul valorii de 6% intre 1980 si 2003 si 7,5-8% intre 2004 si 2008, India a devenit practic una din cele mai performante economii din lume (numai China pare sa o fi devansat in acesti termeni). In termeni de paritate a puterii de cumparare, India a ajuns a patra economie a lumii (dupa SUA - 12.360, China - 8.859 si Japonia - 4.018 mld. dolari, iar Japonia incepe sa nu se simta bine pe acel - deocamdata - loc 3 al topului).

Fundalul empiric al unei analize a strategiei indiene de politica externa este unul triplu, compus din factori ocurenti la diferite niveluri de analiza: profunzi, la nivel domestic, precum principiile directoare ale politicii indiene - autonomia procesului decizional, mentinerea de relatii de prietenie cu toate statele, reglementarea pasnica a disputelor, echitate in abordarea chestiunilor internationale si, mai recent, multipolaritatea sistemului international; intermediari, la nivel regional, in speta procesele extrem de complexe si de restructurare a structurii de putere a Asiei continentale, conjugate, la un nivel superior de analiza, incercarii SUA de "ingradire" a polului de putere emergent Rusia-China-Iran orientat spre multipolarism; proximi, la nivel subsistemic nonregional, avand ca factor de referinta semnarea acordului nuclear civil cu SUA, catalogat de unii comentatori drept o miscare strategica spectaculoasa, cu impact semnificativ asupra insasi evolutiei sistemului international in ansamblul sau[18].

Din punct de vedere al configuratiei, acest continuum strategic, in care importanta prezentei militare americane este in descrestere dupa punctul culminant atins imediat dupa 9/11 prin instalarea de baze si facilitati in Afghanistan, Pakistan, Uzbekistan si Kirgizstan, se prezinta tripolar sub aspect militar conventional si respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear si sub aspect economic (China, India, Japonia, Rusia) - o relationare in termeni bipolari, de reala rivalitate intre ASEAN[19] si SCO , fiind pe termen mediu si scurt mai degraba o utopie - PIB-ul agreat al ASEAN pe 2003, de 700 mld. USD, e de 2 ori mai mic decat al unui singur stat membru SCO - Rusia, aceasta pentru a nu arunca in derizoriu comparatia aducand in discutie China. In aceasta "tesatura", parteneriatul strategic cu Statele Unite este considerat, pe buna dreptate, principala dimensiune a politicii externe a Indiei in plan bilateral.

Problema emergenta este posibilitatea Indiei (vezi Anexa 7) de a-si acomoda propriile interese regionale si in perspectiva globale cu cele cu manifestare regionala, dar tinta globala ale SUA, recte pozitia relativa a acestora fata de si interactiunea cu China si Rusia.

1.3.7. Brazilia

Brazilia este situata in partea central-estica a Americii de Sud. Ocupa locul al cincilea in ceea ce priveste intinderea si locul al optulea din punct de vedere al dezvoltarii economice. Tara este traversata de paralela 0, respectiv ecuator, in apropiere de Macapa si de Tropicul Capricornului in apropiere de Sao Paulo. Ecuador si Chile sunt singurele tari din America de Sud cu care Brazilia (vezi Anexa 8) nu are granita comuna, avand 10 vecini: Guyana Franceza, Surinam, Guyana, Venezuela, Columbia, Bolivia, Peru, Uruguay, Paraguay si Argentina.

Puternica dezvoltare economica a generat un numar important de locuri de munca dar a creat multe probleme de ordin social, probleme legate de protectia mediului inconjurator si probleme vizand politica demografica.

Crearea, dimensionarea corespunzatoare, dezvoltarea si intretinerea infrastructurii a reprezentat si continua sa reprezinte o problema complexa, deosebit de serioasa atat pentru Brazilia cat si la nivel mondial.

Politica echilibrata adoptata de guvern privind incurajarea exporturilor, reducerea datoriei publice, cresterea puterii monedei nationale in raport cu moneda internationala de schimb valutar (USD), cresterea productivitatii muncii au condus la o politica fiscala echilibrata, la realizarea de profit din tranzactiile internationale. In anul 2006, presedintele Lula da Silva a decis reinvestirea surplusului rezultat din tranzactiile externe in dezvoltarea tarii. Un alt vector al politicii sale l-a constituit continuarea procesului de reducere a taxelor si de sporire a investitiilor destinate infrastructurii, care s-au materializat in anul 2008.

Guvernele sud-americane, cu unele exceptii, au practicat o anumita opozitie, uneori tacita, alteori deschisa ca in cazul pozitiei manifest anti-americane a presedintelui Chavez al Venezuelei, in raport cu intentiile Statelor Unite de a dezvolta o alianta mai stransa cu America de Sud.[21] Rolul de lider in acesta zona apartine Braziliei, care cu o populatie de 180 milioane si beneficiind de orientarea discret independenta a presedintele Lula da Silva se dezvolta ca o putere emergenta, ocupand locul 10 in lume, dar sperand sa treaca in curand pe locul 6.

In prezent, Brazilia face fata crizei deoarece dispune de fond de rezerva de 215 miliarde de dolari. In virtutea pozitiei sale geoeconomice, Brazilia, impreuna cu alte tari, conduce eforturile de integrare a tarilor sud-americane intr-un unic mare spatiu economic, care se doreste a fi o varianta a Uniunii Europene. Noua situatie, geoeconomica si geopolitica a Braziliei, care se reflecta in vocea acesteia, este din ce in ce mai decisa din cadrul reuniunilor grupului G-20[22].

1.3.8. Indonezia

Indonezia, o natiune poliglota, a facut progrese economice semnificative in administrarea de Presedintele YUDHOYONO, dar se confrunta cu provocari care rezulta din criza financiara globala. Guvernul a introdus reforme importante in sectorul financiar, inclusiv a reformelor fiscale si vamale, utilizarea de Bonuri de tezaur, si o mai buna supraveghere a pietei de capital. De la ultima revizuire a politicii sale comerciale, in 2003, Indonezia (vezi Anexa 9) a continuat eforturile sale de a accelera ritmul economiei sale prin eliminarea constrangerilor impuse asupra schimburilor comerciale, de investitii si de productie, precum si simplificare a formalitatilor la frontiera.

Tariful este principalul instrument de politica comerciala, in Indonezia, cu toate ca acesta reprezinta o sursa de venituri relativ redusa de impozitare, reprezentand doar peste 4% din total. In medie, MFN tarifare aplicate in 2008, de 9,5%, au scazut comparativ cu anul 2004 (9,9%). Indonezia trece printr-o grava criza economica si politica, dar in caz de redresare a situatiei ea promite sa devina o mare putere regionala, avind toate atuurile necesare pentru aceasta.

Cea mai mare comunitate este cea musulmana care domina in Indonezia, Malaesia, Brunei, pe insulele Mindanao si Sebu (Philipinele) si in Thailanda de Sud (istmul Kra).[23] Islamul este confesat si de catre unele popoare si triburi din Mianmar (fosta Birmanie), Vietnam, Kambodja si Laos.

In Indonezia problemele etno-confesionale sunt si mai acute decat in Malaesia, deoarece minoritati de acest gen sunt mai multe. Insulele Molucele Mici si provincia Irian-Jaya sunt populate de catre crestini, iar insula Bali - de catre hinduisti. La fel ca si in tara vecina, persista o sinofobie virulenta alimentata de situatia dominanta a huaziao[24].

Prin traditie, in Indonezia islamul a fost mai putin radical decat in restul "Dar al Islam" ("Lumea Islamului"). In ultimul timp insa lucrurile s-au schimbat foarte mult. Vahhabismul a castigat teren mai ales dupa caderea dictaturii lui Suharto, cand a avut loc o liberalizare a vietii politice si controlul din partea statului a slabit. Dupa interventia americana in Irak si in Indonezia s-au inceput manifestatii combinate cu actiuni teroriste anti-occidentale (exploziile din discotecile si hotelurile vizitate de straini).

Asia de Sud-Est se afla in pragul unei explozii demografice. Aceasta se refera in primul rand la Indonezia care si asa este cea mai populata tara a lumii musulmane. Din insulele sale (iar Indonezia este o tara insulara) cea mai mare densitate o are Java. Guvernul de la Jakarta a incercat sa canalizeze excedentul populatiei javaneze pe alte insule insa fara rezultate vizibile. Tot mai multi indonezieni aleg calea emigratiei nelegale in Australia vecina care are un inalt nivel de viata. Aceasta se fereste de soarta statelor europene care au o numeroasa diaspora musulmana ce refuza de a se integra in societatea europeana si a devenit un adevarat focar de instabilitate politica si de criminalitate.[25]

1.3.9. Turcia

Din punct de vedere al strategiei politice si economice, Turcia (vezi Anexa 10) a inregistrat in ultimii cincisprezece ani progrese pe scena politica internationala cum nimeni nu si-ar fi imaginat. Tara a devenit mai moderna, mai in ton cu vestul Europei si deci a dezvoltat o politica externa mult mai sofisticata. Turcia este membra NATO si a fost prezenta in coalitia din al doilea razboi din Golf.

Dupa caderea comunismului, dupa ce s-a incheiat sistemul bipolar SUA-URSS, s-a format o noua ordine mondiala. S-au format trei state caucaziene; este vorba de Georgia, Armenia si Azerbaijan. De asemenea, s-a inlaturat ocupatia statelor baltice: Estonia, Letonia, Lituania. In centrul Asiei s-a consolidat un bloc musulman puternic: Uzbekistan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Turkmenistan si Tajikistan.[26]

Ca urmare a acestor schimbari, Turcia a luat initiativa in a transforma spatiul Marii Negre intr-un spatiu de cooperare economica si politica. Pozitia Uniunii Europene fata de Turcia este urmatoarea: desi Turcia a marit viteza reformelor, multe dintre acestea raman sa fie implementate efectiv in linie cu standardele Uniunii in ceea ce priveste drepturile omului, libertatile, reconfigurarea relatiilor dintre armata si civili, cat si intarirea sistemului judiciar.

Turcia, deocamdata, nu garanteaza in mod complet drepturi politice, civile, economice, sociale, culturale din cauza unei slabe independente a sistemului judiciar, a unei structuri a relatiilor civil-militare ce nu se potrivesc cu practica UE. La acestea se adauga o insuficienta reflectie asupra reformelor si planurilor de implementare efectiva.

Desi Turcia a realizat progrese economice notabile pentru a avea sanse reale de a deveni membra a Uniunii Europene, aceasta trebuie sa inregistreze rezultate pozitive si pe plan legislativ. Ultima perioada de timp ne indica o noua atitudine strategica a Turciei, care pe alocuri contrazice interesele regionale ale SUA, dar dependenta puterii americane pe sprijinul turcesc - mai ales in ceea ce priveste Irakul - este fundamentala.[27]

Anumite radacini ale atitudinii antiamericane din Turcia pornesc treptat inca de la primul razboi din Golf. Acesta a determinat inflamarea chestiunii kurde si in acelasi timp o profunda criza economica in Turcia. Aceasta tara s-a comportat ca un aliat de nadejde al SUA, punand la dispozitie numeroase baze si alte facilitati militare, iar un aspect foarte important l-a constituit inchiderea conductei de petrol ce leaga Kirkuk si Yumurtalik la Marea Mediterana. Cifrele au indicat pierderi majore, aproape 30 de miliarde de dolari.

Crizele repetate in relatiile bilaterale au demonstrat lipsa de adaptabilitate a SUA la realitatile existente, neadaptarea fata de ideea unei Turcii cu o pozitie mai independenta capabila sa isi urmareasca cu atentie interesele nationale. In ciuda intereselor comune, in special din timpul Razboiului Rece, Turcia a adoptat un raison d'etat normal in situatia prezenta. Dincolo de asistenta militara, sprijin pentru oleoductul din Marea Caspica, sprijinul pentru aderarea la UE, SUA nu au reusit sa inteleaga evolutiile interne din Turcia ce se aflau intr-o relatie directa cu evolutia externa a evenimentelor.

Criza kurda nu aduce decat un surplus de insecuritate regionala si ameninta insasi desfasurarea in conditii optime a misiunilor americane din Irak. Turcia isi exprima din ce in ce mai ferm pozitia de a rezolva problema kurda din Nordul Irakului, iar SUA sunt puse intr-o situatie-limita - au nevoie de Turcia mai mult decat oricand. Natura prezentei americane din Irak necesita numeroase linii de alimentare, pierderea Turciei ar avea efecte dezastruoase nu numai asupra Irakului, dar si asupra intregii regiuni a Orientului Mijlociu.

1.3.10. Iran

De o distinctivitate neta fata de natiunile regionale din punct de vedere etnic, lingvistic, religios, cultural si civilizational, mostenitor al unei traditii vechi de milenii si de o istorie incarcata de figuri legendare si momente de referinta, Iranul a promovat in mod traditional o politica identificabila in tiparele trilogiei clasice formulate de Morgenthau (mentinerea-extinderea-demostrarea puterii) ca demonstrare a puterii, intr-o politica externa orientata spre prestigiu. In plus, orientarea atentiei asupra inimicitiei fata de SUA si Israel si spre achizitionarea de arsenal nuclear ar putea servi, in modelul actorului rational, si distragerii atentiei opiniei publice domestice de la situatia economica precara a majoritatii populatiei.

Interesele subjacente pozitiei Iranului, presupunand ca acesta ar urmari de facto inarmarea nucleara, ar putea fi sintetizate in triada urmatoare:

disuasiune a unor puteri nucleare ostile - SUA si Israel;

contracararea unor amenintari regionale conventionale;

beneficiile necuantificabile asociate mandriei nationale si statutului regional si international sub acest aspect. Practic, la nivelul bazal al intereselor se pot sesiza pe de o parte nevoia de securitate, iar pe de alta parte nevoia de recunoastere.

Disuasiunea (deterrence) potentiala ar viza cele doua puteri nucleare percepute ca inamici de catre Teheran - SUA si Israel[28]. Trecand chiar dincolo de dobandirea teoretica in viitor a capacitatii, criteriile credibilitatii si comunicarii ridica serioase semne de intrebare. Certa insa ramane, ca principala motivatie a unei potentiale inarmari nucleare, nevoia descurajarii/ contracararii unui atac nuclear venit regional din directia Israelului. In aceasta privinta, in decursul anului 2004, Israelul bunaoara a anuntat public ca desfasoara operatiuni pregatitoare vizand un posibil atac asupra propriului reactor nuclear de la Dimona, atac posibil a fi intreprins de catre un grup teorist sau chiar de catre Iran (vezi Anexa 11), cel din urma ca retaliere impotriva unui atac israelian preemptiv asupra reactorului de la Bushehr sau asupra uzinei de centrifugare de la Natanz. Dincolo de imprudenta deliberata sau nu a Israelului si escaladarea suplimentara a tensiunii regionale prin aceasta declaratie, ostilitatea Iranului fata de "micul Satan" israelian este de notorietate si imposibil de neglijat in calculele regionale de securitate.

Amenintarile regionale la adresa securitatii regionale s-au diminuat in mod cert comparativ cu perioada razboiului impotriva Irakului, cand celui din urma i s-au alaturat nu doar SUA, ci si statele arabe regionale, mai putin Siria. Totusi, intr-o regiune in care - asa cum afirma in urma cu citiva ani un diplomat local - "everything is related to everything else", formularea strategiei de securitate nationala a Iranului ia in calcul posibile atacuri din partea statelor vecine, indiferent de relativa ameliorare recenta a relatiilor cu acestea.[30] Turcia, cu care Iranul a inregistrat in decursul anilor '90 o serie de dispute diplomatice mai mult sau mai putin acerbe cauzate de sustinerea de catre Teheran (ca si Damasc de altfel) a gherilelor PKK, ramane un stat membru al Aliantei Nord-Atlantice dominate de SUA si se constituie intr-o democratie seculara, ca tip de regim opus teocratiei iraniene. In plus, ea furnizeaza unul din cei trei protagonisti ai triunghilui pentru suprematie regionala in Caucaz, triunghi completat de Iran si Rusia.

Mandria nationala, desi necuantificabila sau testabila empiric, reprezinta o motivatie deloc inferioara ca importanta pentru Iran in obiectivul desfasurarii programului sau nuclear. Sub acest aspect, achizitionarea de armament nuclear este perceputa ca un mijloc de dobandire a unui statut regional si international superior.