CATEGORII DOCUMENTE |
Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
Paradoxurile tolerantei si limitele justificarii politice
Despre liberalism si tensiunile ideologiei
sale
Pentru un scurt istoric al ideologiei liberalismului, aflam inca din 1976 din
cartea expozitiva a lui D.J. Manning, Liberalism1, ca traseul
impunerii cel putin a titulaturii daca nu si a ideologiei liberale isi are
originea in practica rebela si contestatara a membrilor cortesurilor spaniole -
numiti liberales - din 1810-1811. Privit la inceput ca o atitudine
straina, liberalismul s-a impus in
Odata impus ca traditie intelectuala, liberalismul, al carui parinte ramane
John Stuart Mill, a incercat in permanenta sa isi legitimeze propriul tip de
discurs, sa isi justifice sustinerea propriilor convingeri legate de
realizarea, prin apelul la constiinta si ratiune, a unei ordini universale
echilibrate afirmand limitele puterii politice, de realizarea libertatii
individuale si nu in ultimul rand de o maniera personala de a concepe o ordine
statala bazata pe o guvernare populara, democratica. Primele incercari de
legitimare a noii traditii s-au concretizat in apelul la predecesori, minti
luminate ale trecutului, care, fara sa fi apartinut
unei scoli de gandire, se presupuneau a fi trasat linii directoare cu un
profund caracter liberal. Acest apel la scriitori precum Locke, Montesquieu sau
Adam Smith avea menirea de "a ilumina o stare a
mintii" in vederea "formarii unei constiinte de sine a liberalului"3.
Nici pana astazi, provocarea justificarii de sine a discursului de tip liberal
nu a incetat sa fie la fel de incitanta; intelectualii
liberali angajati in confruntari ideologice trebuie inca sa isi legitimeze
convingerile in fata asalturilor criticismului din ce in ce mai puternic si mai
constrangator. Latura iluminista a liberalismului a fost cea care in cea mai
mare parte a supus intreaga doctrina unei vulnerabilitati inerente din punct de
vedere teoretic in fata atacurilor percutante ce vizau caracterul iluzoriu al
individualismului, egalitarismului, meliorismului sau universalismului -
continuturi ideologice cheie ale liberalismului clasic.
A existat poate de la inceput un mare risc pentru
liberalism: acela ca frizand utopia, candva, prin rigiditate ideologica, sa o
si atinga. Postuland cumva aprioric limitele guvernarii si prescriind lista
drepturilor si libertatilor umane fundamentale ,
liberalismul s-a erijat intr-o doctrina politica cu un caracter mult prea
abstract, ce excludea complexitatea realitatii sociale si istorice. Interesat
cu precadere de stabilirea rolului si limitelor interventiei statului si a
reglementarii pietei si vietii private de catre acesta, liberalismul s-a
ridicat ca o seducatoare constructie moderna fondata pe principii universale
simple cum sunt cele de libertate si egalitate, in care idealul urmarit era cel
al realizarii statului neutru (din punct de vedere al atasamentelor morale si a
impunerii oricarei idei a binelui general) si minimal (din punct de vedere al
reglementarii laturii economice - interventie minima in jocul pietei libere).
Atacurile si atitudinile contestatare nu au intarziat sa
apara, punand accentul in primul rand pe caracterul conflictual al doctrinei
liberale, care incerca sa impuna (fiind astfel inca tributara teoriei rawlsiene
a drep-tatii) o viziune rationala despre ceea ce este drept separat de orice
conceptie despre bine ("iluzia legalista"). Dar cu greu se poate imagina o
societate sau un grup de minoritati sau interese fara
atasamente religioase, morale sau de orice alta natura. De aici imanenta
caracterului conflictual al liberalismului: instituirea de limite si distinctii
exclusive nu se poate aplica fara rest unei varietati a stringentelor sociale
si politice.
O astfel de critica a venit atat din partea unor comunitarieni si
multiculturalisti mai ferventi cat si a unor conservatori, dand seama de
imposibilitatea unei astfel de abstractiuni, precum neutralitatea statului,
certificata in primul rand de gradul ei crescut de irealitate. Astfel de
critici au impus direct sau indirect depasirea acestui model fundationalist
catre unul mai realist, mai modest4, conectat la realitatea sociala
si politica diversa, fara pretentii de a impune un regim universal, ideal si
rational5.
Totusi, idealul unei libertati cat mai mari, al unei libertati care, dupa
formula lui Mill, nu poate fi limitata decat atunci cand o mai mare libertate a
unora ar face rau altora, ramane unul din scopurile umanitatii. De aceea
liberalismul a castigat majoritatea bataliilor, atat teoretice cat si
pragmatice (politice), fiind totodata asociat cu foarte generoasa idee a
tolerantei6, despre care John Gray spunea ca "a contribuit imens la
bunastarea umana", fiind "o realizare ce nu poate fi pretuita indeajuns",
"ideal al modernitatii timpurii" de care nu ne vom putea dispensa chiar daca
"idealul de toleranta pe care l-am mostenit" este falimentar atunci cand el face
obiectul unei filosofii al carei ideal este "consensul rational asupra celui
mai bun mod de viata", si nefalimentar atunci cand "reprezinta convingerea ca
oamenii pot trai bine in moduri variate"7 (toleranta ca modus
vivendi - idee specifica liberalismului modest).
O noua provocare: paradoxurile tolerantei si limitele
justificarii politice
In centrul atentiei filosofiei politice din spatiul anglo-saxon a ultimului
deceniu s-au aflat in continuare disputele liberal-comunitariene si
multiculturaliste, din ce in ce mai interesate de problema democratica a
dreptului la diferenta si a apararii identitatii in societatile multiculturale,
care au pus un mult mai pronuntat accent pe tensiunile interne ale ideologiei
liberale (universal vs. particular, abstract vs. concret etc.), tensiuni ce nu
au incetat sa apara nici dupa aparitia Liberalismului politic al lui
Rawls din anii '80.
In introducerea lucrarii sale, Rawls insusi recunostea "problema majora" a
scrierii sale anterioare, O teorie a dreptatii (A Theory of Justice),
ca fiind "lipsa de realism a ideii de societate bine
ordonata, asa cum apare ea in Teorie"8. Construita ca o alternativa
la tipul predominant utilitarist de abordare a filosofiei morale din spatiul
anglo-saxon, O teorie a dreptatii readucea in centrul atentiei traditia
contractului social in spatiul teoretic al unei indistincte abordari a
filosofiei morale si politice, fiind astfel mult mai interesata de o aproximare
a opiniilor despre dreptate si mai putin de caracterul
complex al realitatii sociale. Liberalismul politic (Political
Liberalism) avea insa sa recunoasca faptul ca "o
societate democratica moderna este caracterizata nu doar de pluralismul
doctrinelor religioase, filosofice si morale comprehensive, ci si de
pluralismul unor doctrine incompatibile, dar totusi rationale si comprehensive"9.
Se facea astfel transferul de la influenta doctrina a dreptatii ca echitate
("cea mai potrivita baza pentru institutiile unei societati democratice"10,
dar si cea mai nerealista) la teoria consensului prin suprapunere (tributara
inca unui ideal clasic al tolerantei liberale bazate pe cautarea consensului
rational asupra celui mai bun mod de viata11), teorie la fel de
influenta si la fel de controversata. Apriorismul si
universalismul liberal au ramas si aici o problema, generand in continuare
provocatoare paradoxuri.
Aparitia salutara in spatiul romanesc a lucrarii The
Paradoxes of Toleration. Political Justification and Its Limits12,
a lui Camil-Alexandru Parvu, aduce in aten-tia publicului de specialitate acest
intreg context problematizant al doctrinei liberale, axandu-se cu precadere pe
cea mai influenta si dezbatuta problema: cea a tolerantei liberale si a
paradoxurilor, si astfel si a implicatiilor teoretice, pe care le genereaza.
Cu un pronuntat caracter didactic13, lucrarea se constituie intr-o
expunere transanta a celor mai importante dispute contemporane din spatiul
anglo-saxon, dispute ce au in vedere direct sau indirect dificultatile
teoretice ale universalismului si normativismului liberal, saracia conceptiei
liberale privind persoana, autonomia personala si problema legitimitatii in
ceea ce priveste politicile tolerantei si ale impunerii ca standarde ale
justificarii legitimitatii politice a unor principii liberale. Astfel, inca din introducere suntem avertizati asupra faptului ca
tinta studiului este clarificarea unor tendinte de baza ale idealului
justificarii politice, ca ideal pentru care pledeaza in genere liberalismul14,
pastrandu-se totodata in-trun raport de neutralitate fata de teoriile angajate
in disputele consacrate si expuse ca atare aici.
Premisa majora de la care porneste constructia stratificata si complexa a
relatarii lui Camil-Alexandru Parvu este data de
intelegerea liberalismului contemporan ca preocupare pentru cerintele normative
ale dreptatii si pentru justificare legitima a institutiilor si principiilor
politice. Ea este totodata o premisa de demonstrat,
neutralitatea autorului nemaifunc-tionand in aceasta privinta. Capitolele
acestei carti sunt generos dedicate sustinerii interpretarii potrivit careia
liberalismul contemporan este definit ca teorie
politica centrata pe discursul (sustenibil) de justificare politica.
Liberalii15 impartasesc un angajament central fata de justificarea
politica, exprimata in diferite forme, de la clasica prezumtie formulata in
favoarea libertatii si cerinta ca orice impunere coercitiva sa fie justificata,
pana la interpretarile contemporane in care ratiunea publica - elaborata in
termenii oferirii mutuale de ratiuni pe care cetatenii rationali si rezonabili,
vazuti ca liberi si egali, le-ar putea accepta - semnaleaza un ethos distinctiv
liberal al justificarii16.
De aici inainte metodologia expunerii urmeaza un tipar
argumentativ care leaga intr-o maniera personala17 problema
paradoxului tolerantei de demonstrarea limitelor justificarii politice.
Recunoscand problema clasica a liberalismului de a se fi centrat pe principii
normative abstracte ale dreptului si ale justificarii acestor principii in
raport cu agenti rationali si rezonabili implauzibili in contextul
complexitatii si pluralismului societatilor contemporane (tensiunea ideologica
inerenta liberalismului, subliniata inca din deschiderea acestei prezentari),
Camil-Alexandru Parvu isi centreaza demersul pe una din consecintele acestei
tensiuni: paradoxul moral al tolerantei liberale. Dupa ce
il prezinta la inceputul capitolului al II-lea intr-o forma consacrata (in
interpretarea Susanei Mendus), C.A. Parvu reconstruieste acest paradox in
dimensiunea sa politica, obtinand astfel cel pu-tin doua paradoxuri ale
tolerantei liberale: cel moral si cel politic. Cel de-al doilea va sta cu precadere la baza demersului intregii carti de a
arata limitele inerente ale proiectului liberal al justificarii politice in
spatiul public. Asumptia initiala, conform careia toate teoriile liberale sunt
angajate fata de o conceptie a legitimitatii politice ce presupune o stransa
legatura intre justificarea autoritatii politice si acceptarea ei pe baza unui
numar de fundamente normative si cerinte procedurale (circumscrise sub
influenta Liberalismului politic al lui Rawls ideii de ratiune publica -
public reason), este sustinuta indirect inca din prima parte a cartii,
prin prezentarea conceptuala a tuturor termenilor implicati in analiza
(autoritate, autoritate politica, legitimitate politica, justificare publica,
consens, cooperare, etc.). Catre finele celui de-al II-lea capitol, aceasta
asumptie va fi direct legata de discutia privind
paradoxurile tolerantei si astfel de limitele justificarii politice in spatiul
public.
Primul capitol are exclusiv o functie metodologica de
prezentare si rafinare a terminologiei si a distinctiilor conceptuale implicate
in analiza. Se poate intrevedea (asa cum am mai spus) directia in care se
indreapta analiza, dar nu aceasta este importanta
aici, ci clarificarea terminologica. Cel de-al doilea capitol insa ne introduce
in problematica analizei expunand mai intai circumstantele, obiectul si
tipurile de argumente aduse in sprijinul acesteia, apoi dificultatile
constructiei teoretice privind autonomia individului si doua critici consacrate
(Charles Taylor si Marion Young) ale proiectului liberal, critici venite din
spatiul sustinatorilor multiculturalismului si a politicilor diferentei, iar in
cele din urma sa discute problema limitelor justificarii politice.
Paradoxul tolerantei, in versiunea sa morala,
incapsuleaza in continutul sau ideologic perplexitatea de a tolera, acolo unde
exista un dezacord moral, si acte care sunt vazute ca rele. Acestea, desi nu ar
trebui sa existe, sunt totusi supuse exigentei "pretentiei obiectivitatii
incorporata in sensul tare al tolerantei"18 de a fi considerate
"bune de tolerat". Astfel, situatia paradoxala este
aceea in care toleranta pare sa implice susti-nerea unui rau moral, iar
dificultatea conexa a justificarii este aceea ca argumentele tolerantei
trebuiesc expuse fara astfel de sustineri unor grupuri sau persoane profund
atasate unui sistem moral sau religios. Versiunea politica dimensiune extinsa a
acestui paradox presupune pretentia tolerarii actelor intolerante sau
non-tolerante, si astfel dificultatea tolerarii unor acte ce
contrazic chiar idealul tolerantei. Problema este, la
acest nivel, cea a coerentei interne a actului justificativ ce pune in discutie
problema tolerarii minoritatilor in cadrul minoritatilor (problema asimetriei
justificative, tratata la finele capitolului II). Aceasta noua dimensiune pune
in discutie o problema mult mai delicata, anume cea a intolerantei practicilor
liberale ale tolerantei (problema pe care totusi autorul o dezavueaza inca din
primele pagini ale introducerii, cand afirma ca o astfel de ipoteza nu a putut
fi demonstrata, iar forta de atractie a liberalismului ca teorie politica
normativa si meritele sale evidente in aceasta directie nici nu lasa sa se intrevada
posibilitatea demonstrabilitatii ei) fata de grupuri, minoritati si persoane
care se bucura totodata de dreptul la autonomie si la exprimarea propriei
identitati cu toate atasamentele pe care le presupune acesta. De aici imanenta limitelor conceptuale ale oricarei justificari
egalitariene, universaliste a tolerantei19.
Plasarea in interiorul dezbaterii privind posibilitatile si dimensiunile
justificarii politice a autoritatii a celor mai noi si provocatoare raspunsuri
venite din partea sustinatorilor multiculturalismului si ai "politicilor
diferentei" ocupa o preponderenta parte in economia prezentarii si clarificarii
dilemelor actuale al liberalismului politic, unde diferitele pozitiile si
contrapozitiile expuse si-au gasit terenul fertil al liberalismului rawlsian,
dar si al unor practici politice concrete ce fac din ce in ce mai mult uz de
tipul de discurs justificativ liberal (cf. cazul recent al Frantei privind
problema afisarii ostentative a identitatii in spatiul public, caz care este
abordat si in cartea prezentata aici, sau al Angliei, din ce in ce mai mult
adepta a multiculturalismului si a "politicilor diferentei").
Ca demers de clarificare, The Paradoxes of Toleration. aduce in spatiul
romanesc al preocuparilor pentru filosofia politica febrilitatea celor mai
controversate si recente dispute din spatiul liberalismului politic
anglo-saxon, inca tributar lui Rawls. Lucrarea
reuseste sa isi mentina echilibrul si neutralitatea
fata de interpretarile expuse, desi i se poate decela izul usor conservator
care se plaseaza critic fata de discursuri dominante convergente sau
divergente. Oricum, pentru o mult mai buna intelegere a teoriilor rawlsiene si
a paradigmelor si dificultatilor pe care le-a generat in cadrul liberalismului
politic contemporan, cartea lui C.A. Parvu sta ca o importanta marturie, cel
putin la noi unde aceste dispute nu prea ajung sau atunci cand ajung deja si-au
pierdut febrilitatea.
Izabella GHITA
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1141
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved