MARILE PUTERI SI ORDINEA INTERNATIONALA

MARILE PUTERI SI ORDINEA INTERNATIONALA

Marile puteri conduc relatiile reciproce intre ele in interesul mentinerii ordinii internationale prin mai multe actiuni.

Prezervarea balantei generale de putere

Prima contributie a marilor puteri la mentinerea ordinii internationale, si care are un caracter vital este conducerea relatiilor intre ele; aceasta functie pe care o realizeaza, in relatie cu ordinea internationala, este cea mai puternic recunoscuta de catre societatea internationala - ca atare aceasta functie furnizeaza baza dorintei altor state de a accepta existenta unor drepturi si obligatii speciale ale marilor puteri. Conducerea relatiilor intre marile puteri implica in prim plan actiunile pe care ele le intreprind in vederea prezervarii balantei generale a puterii, furnizand astfel conditiile in care intregul sistem de state poate sa opereze durabil. Aceasta balanta generala este acea in care marile puteri sunt principalii actori, iar actiunile intreprinse in vederea prezervarii balantei de putere depind in mare parte de nascocirea balantei si de colaborarea intre marile puteri.

Evitarea si controlul crizelor

Conducerea relatiilor intre marile puteri in interesul ordinii internationale trebuie sa cuprinda si actiunile pe care acestea le intreprind in vederea evitarii crizelor care pot constitui un pericol la adresa pacii intre ele, sau sa le controleze, atunci cand acestea ar aparea. Ceea ce este esential aici sunt masurile pe care marile puteri le pot adopta, separat sau impreuna, in vederea promovarii intereselor lor comune in legatura cu evitarea crizelor care ar putea implica pericolul unui razboi, si de a le controla, in cazul in care acestea ar aparea.

Dar uneori marile puteri nu s-au angajat in vederea prevenirii aparitiei crizelor sau in vederea limitariiacestora, in cazul in care acestea ar fi aparut; dimpotriva, uneori crizele erau fabricate insasi de catre marile puteri - fiind duse pana aproape de starea de razboi - si aceasta datorita preocuparilor marilor puteri in a-si asigura o victorie diplomatica. Oricum, elementul covarsitor in politica marilor puteri legat de situatiile de criza este dorinta de a le evita (sau controla daca apar), mai mult decat elementul guvernant in politicile lor privind armamentul, unde dorinta de baza este de a coopera cu adversarii in vederea controlului armamentului.

Chiar aparitia unei crize (sau intensificarea ei) poate juca un rol constructiv in legatura cu scopul privind ordinea internationala.

In timpul Razboiului Rece, URSS si SUA au actionat atat in comun, cat si separat in vederea evitarii anumitor crize in relatiile lor bilaterale, precum si pentru prevenirea intensificarii lor. Se mentioneaza ca actiunile luate in mod unilateral sunt mai usor de identificat decat cele luate in comun. Ambele puteri s-au abtinut de la a interveni unilateral in sfera de interes a celeilalte (URSS avea sfera de influenta in Europa de Est si SUA in Caraibe si Europa Occidentala). Criza Rachetelor (1962) a fost una serioasa deoarece URSS - in preceptia SUA - nu a mai respectat sfera de interes declarata si stabilita de catre SUA. Daca se aflau in relatii de alianta sau asociere cu anumite tari, ele cautau sa restranga actiunile acestora (tarile europene membre in cele doua aliante, politica specifica anilor 50 in Asia de Est - URSS aliat cu China iar SUA cu Taiwan, in Orientul Mijlociu, incepand din anul 1967, cand SUA a limitat actiunule Israelului, iar URSS a asociatilor sai arabi). Ambele s-au ferit sa intervina in mod direct in conflictele situate in afara sferei lor de influenta stabilite, caz in care interventia uneia dintre ele ar fi atras interventia celeilalte - criza din Congo (1960), razboiul civil din Nigeria (1967- 1970), razboiul dintre India si Pakistan (1971).

Conceptul de actiune comuna in vederea evitarii crizelor sau a le controla acopera trei variante:

actiunile sunt duse in paralel, dar nu sunt coordonate (cazuri des intalnite in timpul ascensiunii puterii URSS si SUA);

actiuni in care poate fi identificat un element de coordonare sau manifestarea unui concert al actiunilor duse in paralel (restrangerile aplicate Israelului, respecvtiv aspura statelor arabe in timpul crizei Orientului Mijlociu din anul 1967);

actiuni diplomatice sau militare planificate si executate in comun.

Au aparut astfel anumite reguli care priveau masurile de control - luate in mod unilateral sau in comun - reguli operationale care au inceput a fi recunoscute in vederea evitarii crizelor (sau in controlul acestora) care ar fi periclitat relatiile intre cele doua puteri. Ele se comportau astfel incat era evident ca recunosc interzicerea interferentei directe in sfera de influenta deja stabilita a celeilalte puteri (dupa criza avionului U2 din 1960 - interzicerea survolarii spatiului aerian de deasupra teritoriului celeilalte puteri; exista si regula care interzicea anumite actiuni militare pe teritoriul celeilalte parti (sabotajul, furnizarea de armanent nuclear sau inarmarea unor grupuri subversive); interzicerea plasarii de rachete ofensive in tarile adiacente celor doua puteri (regula aplicabila dupa inlaturarea rachetelor sovietice din Cuba si a celor americane din Turcia).

Limitarea razboiului

O alta cale prin care marile puteri pot sa conduca relatiile intre ele astfel incat prin aceasta sa se asigure ordinea internationala, este cea priviotare la masurile luate in vederea evitarii razboaielor, sau a limitarii acestora, in cazul in care apar. Acest rol este cu atat mai important in era nucleara.

Incercarea de evitare a razboiului ce ar putea incepe intre marile puteri cuprinde masuri menite a prezerva balanta de putere, si de a preveni (sau controla) crizele daca acestea apar; mai mult, masurile privesc incercarile legate de prevenirea aparitiei unui razboi datorat unui accident sau calcul gresit; reducerea posibilitatii unor intelegeri sau interpretari gresite a actiunilor sau cuvintelor celeilalte/celorlalte puteri; rezolvarea sau limitarea marilor dispute politice intre marile puteri prin negocieri (deplasarea dinspre confruntare spre detenta); controlul competitiei in domeniul armamentului prin acorduri privind controlul armamentului tacite sau formale; prin controlul competitiei intre puterile mai mici, care s-ar putea extinde si ar cuprinde si marile puteri (iar daca ar aparea un razboi, scopul ar fi limitarea sa geografica si temporala); directionarea afacerilor puterilor mici intre ele si in relatiile cu marile puteri.

Limitarea razboiului - daca acesta s-ar manifesta inte marile puteri - s-ar putea face prin pastrarea unei distinctii care intre razboiul conventional si cel nuclear; prin prezervarea limitarilor impuse razboiului, daca acesta ar fi unul nuclear; prin instalarea unor canale de comunicare eficiente intre centrele de putere; prin pastrarea unui control si a unei comenzi eficiente asupra fortelor armate, astfel incat sa fie redusa posibilitatea pericolului expansiunii neinterntionate a razboiului.

Exercitarea unilaterala a preponderentei locale

Contributia marilor puteri la mentinerea ordinii internationale se poate face si prin exercitarea unilaterala a preponderentei lor in anumite arii geografice sau inte anumite state. Aceasta exploatare unilaterala a preponderentei poate lua trei forme.

Dominatia

Este caracterizata prin recurgerea la forta in mod obisnuit de catre o mare putere in relatia cu statele aflate in hinterlandul sau si care sunt state de importanta mai mica in comparatie cu puterea care intreprinde asemenea actiuni; mai mult, aceasta actiune este intreprinsa in mod obisnuit fara a se tine seama de normele universale de comportament interstatal si care privesc dreptul de suveranitate, egalitate si independenta. Se manifesta astfel intr-un mod pronuntat interventii repetate si neinhibate in afacerile interne si in relatiile exterme ale statelor din acea arie geografica.

Dominanta presupune o relatie a unei mari puteri, care, nedorind sa stabileasca suveranitatea imperiala peste statele dintr-o anumita arie geografica, trateaza aceste state (sau quasi-state) aflate in hinterlandul sau ca pe niste membri de mana a doua ai societatii internationale.

In prezent dominanta a incetat sa mai fie o forma viabila a manifestarii preponderentei unei mari puteri in politica internationala.

Preeminenta

Preponderenta unei mari puteri in relatia cu state de mai mica importanta ia forma preeminentei cand aceasta este obtinuta fara a se recurge la forta (sau la amenintarea cu forta), si fara a se depasi gradul obisnuit al neluarii in considerare a normelor privind suveranitatea, egalitatea si independenta. Acceptarea acestui leadership este acceptat de catre statele mai mici fara vreo constrangere din partea marii puteri, recunoscandu-se astfel marea contributie pe care o are puterea preponderenta la realizarea unor scopuri comune. Marea putere dispune de importante parghii in disputele pe care le are cu alte state mai mici, iar negocierea are loc fara vreo contrangere si in cadrul dat de un grad normal de acceptare a regulilor de baza privind comportamentul international (Commonwealth-ul britanic).

Hegemonia

Hegemonia ocupa un loc intermediar, situat intre dominanta si preeminenta. In cazul in care o mare putere isi exercita hegemonia aspura unor state mai putin puternice aflate intr-o anumita arie geografica sau intr-o anumita constelatie de putere, se recurge la utilizarea fortei si la amenintare cu recurgerea la utilizarea ei, dar aceasta nu are loc intr-un mod obisnuit, ci numai ocazional si este o actiune luata cu reticenta. Marea putere prefera sa se bazeze pe alte mijloace de influentare decat pe forta si pe amenintarea cu forta, recurgand la aceste optiuni numai in cazuri extreme, constientizand faptul ca aceasta masura va implica si costuri de natura politica.

Marea putere este gata sa violeze drepturile de suveranitate, egalitate si independenta al altor state mai mici, dar totodata tine seama de drepturile acestor state; se recunoaste existenta acestor drepturi, dar violarea lor este facuta invocandu-se un principiu care are o valoare superioara. Se poate spune ca hegemonia este un imperialism imbracat in maniere elegante.

Sferele de influenta, de interes si de responsabilitate

Marile puteri contribuie la mentinerea ordinii internationale si prin acceptarea stabililirii unor sfere de influenta, interes si responsabilitate. Termenul sfera de influenta a aparut in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand Gorceakoff, intr-o scrisoare adresata lui Clarendon declara ca Afganistanul se afla in afara sferei de influenta ruse (1869).

Perioada clasica a acordurile prin care se delimitau sferele de influenta a fost in ultima parte a secloului al XIX-lea, in special dupa 1885. existau trei tipuri de acorduri:

acorduri intre puterile coloniale privind recunoasterea exclusiva reciproca a drepturilor exclusive in ariile geografice ce erau territorium nullius sau erau locuite de grupuri de oameni ce nu erau recunoscute ca state;

acorduri inte puterile coloniale privind teritoriul unui stat tert (in totalitate sau in parte) si care era destinat a intra in sfera exclusiva a unei puteri coloniale, in special in vederea exploatarii economice (aceste tipuri de acorduri erau incheiate de europeni in legatura cu Asia si uneori au luat forma unor acorduri prin care se stabileau sferele de interes);

acorduri intre o putere coloniala si un stat, care accepta sa nu puna la dispozitia unui alt stat teritoriul sau sau sa nu acorde concesiuni acelui stat (acordurile intre China si diferitele puteri coloniale europene).

Trebuie facute urmatoarele distinctii:

exista o diferenta intre acordurile (intelegerile) dintre puteri privind recunoasterea de fapt a preponderentei unei mari puteri intr-o anumita arie si acordurile prin care se recunosc drepturile acelei puteri in respectiva arie geografica (este o mare diferenta intre a recunoaste faptul ca o alta putere are sub influenta in anumite parti ale lumii si a trata asemenea sfere de influenta ca fiind legitime). Se poate ca o sfera de influenta sa fie perceputa de catre o mare putere ca o problema de drept, iar in perceptia unei alte puteri acea sfera de influenta sa fie o stare de fapt;

exista o diferenta intre acordurile in care partile isi confera reciproc drepturi specifice si limitate si acordurile prin care se accepta ca partile sa aiba - ceea ce se numeste in limbaj diplomatic - "mana libera". A avea mana libera inseamna a avea dorinta fiecarei putero de a se dezinteresa in intregime in privinta actiunilor intreprinse de catre cealalta putere in sfera sa proprie de influenta, atat timp cat aceasta dezinteresare este reciproca. Este de mentionat faptul ca fiecare parte in acest tip de acorduri are mana libera in anumite limite - limitarea conditiilor privind indivizii, grupurile si entitatile politice care au anumite drepturi specifice, chiar daca acestea nu se bucura de dreptul de suveranitate. Dar efectul politic practic ce rezulta de pe urma schimbului recunoasterii unor drepturi specifice si limitate duce uneori la situatia in care partile urmeaza a avea mana libera: tendinta este urmatoarea - sferele de interes se devina sfere de influenta, sferele de influenta sa fie transformate in protectorate, pentru ca pasul urmator sa fie facut chiar in directia anexarii;

trebuie facuta o distinctie intre acordurile privind sferele de influenta, acorduri care pot avea un caracter negativ     sau unul pozitiv. Cel de-al doilea tip presupune o diviziune a muncii intre partile care participa la formarea acordului in vederea executarii unor sarcini comune. Se stabilesc astfel ceea ce numim sfere de responsabilitate (de exemplu constituirea unor sfere de responsabilitate in Germania de catre cele patru puteri invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial).

Concertul marilor puteri sau condominiul lor

Marile puteri pot contribui la ordinea internationala prin acorduri privind nu diviziunea lumii in sfere de influenta, interes sau responsabilitate, ci prin unirea puterii de care dispun in vederea promovarii unor politici comune la nivelul intregului sistem international. Condominiu inseamna guvernare in comun (condominiul anglo-francez din Noile Hebride). Concertul aminteste de conducerea in comun a afacerilor internationale de catre marile puteri (Concertul Europei din secolul al XIX-lea).

Existenta unui concert inseamna purtarea in mod regulat a unor discutii privind definirea unor obiective comune si unice, trasarea pasilor strategiei comune de urmat in vederea atingerii acelor obiective, precum si impartirea sarcinilor aferente respectivei strategii.