MONARHISMUL

MONARHISMUL

Va amintiti ca, intr-un interviu al d-lui Emil Constantinescu din anul trecut, candidatul CDR la presedintia republicii a apreciat la 8-10% segmentul de populatie fidel monarhiei. Despre exactitatea evaluarii nu avem nici o confir- mare, in lipsa unui referendum pe aceasta tema, pe care consultarea populara din decembrie 1991 o atingea numai indirect. Constitutia adoptata atunci consi- dera subiectul inchis, definitiv si irevocabil. Totusi, atit in Adunarea Constitu- anta, cit si in Parlamentul care i-a urmat, au existat partizani ai monarhiei, chiar daca putini dintre ei s-au declarat ca atare. O asemenea profesie de credinta a ramas individuala, caci partidele, din calcule electorale, au evitat sa si-o insuseasca. Pe de alta parte, chiar Regele refuzind sa fie doar figura de prora a unui partid, monarhismul romanesc de astazi s-a ferit sa se organizeze sectar si centralizat. Miscari civice (ca Romania viitoare) sau diverse asociatii locale pentru raspindirea cunostintelor istorice sint marginale din punct de vedere politic. Nu e mai putin adevarat ca nostalgia regalitatii, ca sentiment care ofera societatii o forma de solidaritate si un obiect simbolic asupra caruia sa-si fixeze loialitatea, s-a dovedit tenace in aprilie 1992, cind vizita Regelui a fost salutata cu un entuziasm extraordinar de o multime mult mai numeroasa decit ar fi putut-o mobiliza un singur partid. Insasi intoleranta antimonarhica a Puterii de ieri si chiar cea manifestata de o mare parte din alegatori arata neincredere in legitimitatea regimului post-revolutionar, ingaduind sa se presupuna ca monar- histii formeaza o minoritate redutabila. In fond, maghiarii sint sub 7% din populatie si indirjirea UDMR-ului a emotionat Europa. Atunci, a fi monarhist in Romania conteaza mai putin decit calitatea de membru al unei minoritati nationale? In orice tara normala, 10-15 procente reprezinta destul ca sa influen- teze deciziile politice la nivelul cel mai inalt. Asadar, avem dreptul de a aduce in discutie monarhismul alaturi de celelalte doctrine, printre care unele mult mai "nerealiste", din absenta de aderenti. Acesta ar fi primul punct stabilit. Al doilea lucru de retinut este diferenta intre conceptia politica si sentiment, a caror intilnire produce monarhismul.

Cea dintii nu e atit de veche cit se crede indeobste. De la o vreme, prin traducerea unei literaturi rusesti "albe", prolifereaza la noi expresia bombastica

MONARHISMUL

a unui cult regal, care, accentuind aspectul cosmic al monarhiei, n-o mai concepe decit sacra si absoluta. Aceasta varianta de tarism influentata de Bossuet este un import, ca si ortodoxismul slavofil* . Conform acestei teologii politice, ar trebui sa cautam originea sistemului de gindire monarhic in cringurile sfinte ale unei imemoriale antichitati. Acest demers etnologic a fost, de altfel, ilustrat de marii istorici. Ernst Kantorowicz, acelasi care a analizat cu subtilitate teoria "celor doua trupuri ale Regelui", prin care Evul Mediu occidental traducea obsesia continuitatii institutiei mai presus de omul muritor, a observat ca ceremonialul de la Versailles purcedea de la stravechea imagine a "rasaritului Soarelui", cu Ludovic al XIV-lea imitind fara sa stie arhetipul faraonic . Studiul exemplar al lui Marc Bloch a recompus contextul in care dinastiile medievale ale Frantei si Angliei s-au intrecut in a-si atribui harul lecuirii miraculoase . Imparatii bizantini par sa cumuleze prerogative spirituale si temporale: incon- jurat de un ritual hieratic, basileul este arbitrul ortodoxiei si, in acelasi timp, aparatorul ei.

Dar monarhii moderni nu mai sint taumaturgi si, in aproape toate cazurile, au renuntat chiar la miruirea prin care purtatorul coroanei era sacralizat. Dintre cele unsprezece state europene care au pastrat pina astazi forma de guvernare monarhica, majoritatea au neutralizat aspectul religios al functiei regale. In Suedia si Danemarca, luteranismul fiind religie de stat, suveranul trebuie sa fie neaparat de aceasta confesiune, dar acest element istoric tine de imprejurarile in care s-a afirmat, in epoca Reformei, identitatea nationala. Statul pontifical, restaurat de patru ori in ultimele doua secole - in 1800, 1815, 1848 si 1929 -, este hierocratic: o monarhie absoluta, infinit mai puternica decit o implica teritoriul sau, de o jumatate de kilometru patrat, si al carei caracter electiv manifesta recursul la decizia divina. Desi monarhul britanic, intitulat chiar "aparator al credintei", este in Anglia (dar nu si in Irlanda de Nord si Wales) capul unei biserici nationale, de la Reforma din secolul XVI, tara a devenit multiculturala si anglicanii au ramas o minoritate. In afara de aceste exceptii, modelul laicizat s-a impus, nu numai in Europa, ci si dincolo de hotarele ei . De exemplu, imparatul Japoniei a renuntat la divinizarea sa abia in 1945: din abisul unei infringeri inimaginabile, "fiul Cerului" s-a ridicat ca monarh consti- tutional.

Aceasta autolimitare, in Europa occidentala, o gasim la capatul unei evolutii intrerupte de un hiatus revolutionar. Este interpretarea traditionala potrivit careia monarhia ar fi cunoscut patru - unii zic doar trei - etape, din secolul X pina la Revolutia franceza: monarhia feudala, cu farimitarea autoritatii, atit teritorial,

Ma gindesc la o carte, de altfel admirabila din punct de vedere literar: Vladimir Volkoff, Despre Rege, trad. Sanda Aronescu, Editura Fundatiei Anastasia, Bucuresti. La aceeasi editura, in 1992, a aparut Majestate, nu pleca, o culegere de articole, dintre care unele in acest spirit.

CONSERVATORISMUL

cit si in sensul corporatiilor privilegiate care-i ingusteaza libertatea de actiune, monarhia "noua", nationala, a carei tendinta de centralizare este controlata de adunari reprezentative, monarhia absoluta, militarizata si birocratizata, si inca o varianta a acestui regim, care reformeaza structurile administrative si sociale pentru a le moderniza, "despotismul luminat". Un alt punct de vedere este acela exprimat de Roland Mousnier, care prezinta intreaga istorie post-carolingiana sub numele monarhiei absolute, ca regim autocratic, pina la Napoleon, consi- derat drept apogeul guvernarii personale, deoarece a confiscat puterile legis- lativa, executiva si judiciara, exercitind in acelasi timp controlul asupra religiei, invatamintului si societatii

Daca ne oprim insa la prima dintre cele doua conceptii pe care am incercat sa le rezumam, este de inlaturat ideea falsa ca monarhia constitutionala si-ar avea originea in Anglia si ca transformarile care au condus la ea incepusera cu Magna Charta Libertatum din 1215, pentru a ajunge la 1689 si la acea piatra de temelie a independentei Parlamentului, The Bill of Rights . In realitate, glorificarea actului smuls lui Ioan fara Tara de catre baronii sai anticipeaza, asa cum oamenii de la 1848 se inselau inchipuindu-si ca limitarea autoritatii regale de catre Starile Generale de-a lungul Evului Mediu a prefigurat triumful bur- gheziei . Ceea ce au izbutit reprezentantii reactiunii aristocratice engleze din secolul XIII, adica suprimarea unor abuzuri si confirmarea unor privilegii, este chiar linia politica urmata de Adunarile de Stari care, din Spania pina in Suedia, au indiguit vremelnic puterea regala . Orientarea istoriei Angliei in alta directie decit a monarhiei absolute, dupa revolutia din 1688, a instalat un regim de Stari: preponderenta Parlamentului fata de monarh nu e de ajuns pentru a recunoaste forma de guvernare careia ii cautam trecutul. Nici pledoaria lui John Locke, ideologul societatii civile, pentru o autoritate limitata si conditionata n-a avut un efect imediat. Lucrarile de teorie politica ale filosofului englez au gasit pe continent un climat intelectual mai favorabil decit in tara sa. Dar despre reinstaurarea unui sistem de reprezentare democratic in Anglia nu poate fi vorba inainte de reforma din 1832. Deci, modelul britanic al monarhiei s-a constituit cu vremea, primind chiar din Franta idei care se intorceau "acasa"; in functio- narea sa, ca si in infatisarea sa publica, traditia a fost in mare masura inventata, proiectindu-se in trecut ceea ce erau de fapt inovatii

Sintem aici pentru a vedea ce inseamna "monarhismul". E implicata chiar in acest cuvint competitia cu o forma de guvernare rivala. Dar in Evul Mediu republicile, cite existau, in Italia sau in Elvetia, cite una in fiecare oras, ori in vaile unde taranii isi aparau libertatea fata de seniorii feudali, nu incercau sa demonstreze superioritatea organizarii lor. Cel mult, acesta era un subiect de disertatie academica pentru umanisti. Cea dintii republica a carei proclamare, venind sa incununeze o lupta de eliberare religioasa, a avut sensul de respingere a monarhiei este cea a Provinciilor-Unite, dar olandezii rupeau in 1581 legatura

cu un rege strain, "tiran si calcator de lege". In 1649, cind puritanii englezi l-au condamnat la moarte pe monarhul lor in urma unui proces politic, solutia de continuitate a avut motive religioase si sociale, numai ca dictatura militara a lui Cromwell a stapinit repede nihilismul celor mai radicali agitatori. Abia de la Revolutia franceza stau fata in fata partizanii republicii si cei ai monarhiei, iar in al doilea grup ideea unui compromis cu mentalitatea liberala are atit adversari, cit si prieteni. Acestia din urma au construit monarhia constitutionala, bazata pe principiul de contract social, formulat de Rousseau ("intr-o monarhie consti- tutionala monarhul nu exista decit in virtutea constitutiei sau a pactului social" ), si pe teoria lui Montesquieu despre despartirea celor trei puteri in stat

Revolutia franceza a venit dupa ce lupta ideologica impotriva absolutismului discreditase nu numai dreptul divin al regilor, ci si pretentia lor subsecventa la infailibilitate. Primul monarh constitutional a fost nefericitul Ludovic al XVI-lea, domnind "prin vointa nationala" - asa cum vrea Constitutia din 1791, care a trecut suveranitatea asupra natiunii - pina la 21 septembrie 1792, data de nastere a Republicii. In conditiile egalitatii civile si politice a tuturor cetatenilor, regele nu mai poate decreta legi, stabili impozite, declara razboi, incheia pace, semna tratate de comert sau contracta imprumuturi decit in acord cu adunarea alesilor natiunii. Deciziile acesteia, valabile doar cu consimtamintul regelui, pot fi suspendate de el, daca le opune veto-ul sau, dar numai timp de patru ani. Monarhul nu mai este proprietarul supusilor sai, nici nu mai dispune de tezaurul statului. Ca orice functionar public, primeste leafa: i s-a fixat o lista civila. Desi ereditara, functia sa este revocabila. Nu acest regim efemer, gindit ca la carte de teoreticieni in toiul unei revolutii, va fi modelul urmat mai tirziu , ci sistemul negociat dupa infringerea lui Napoleon, ca o rascumparare a intoarcerii Bourbonilor, si legiferat prin Charta din 1814. In aceasta versiune, al carei autor a fost Benjamin Constant, monarhia constitutionala prelua elemente din teoria sau din practica britanica: doua adunari reprezentative, o magistratura indepen- denta, inamovibila, un executiv responsabil si un rege simbolic, avind functia de arbitru al confruntarii politice. Charta era instrumentul de care o majoritate conservatoare moderata avea nevoie pentru a rezista extremelor antinomice liberalilor revolutionari, dar si nostalgicilor unor regimuri autoritare, fie supra- vietuitori din emigratie, fie bonapartisti. De la 1815 la 1848, Franta a facut astfel experienta functionarii unor principii inca noi: egalitatea inaintea legii, libertatea constiintei, libertatea cuvintului si a presei.

In cursul primei jumatati a veacului XIX, o formula de guvernare asemana- toare a fost adoptata in Suedia in 1809, in Norvegia in 1814, in Belgia in 1831, in Olanda in 1848 si in Danemarca in 1849. Daca tinem seama de faptul ca toate aceste state sint pina astazi regate si ca, impreuna cu Marea Britanie si cu cele mai mari dominioane ale ei (Australia, Canada, Noua Zeelanda), constituie lista, aproape completa, a celor mai stabile democratii din lume, citeva observatii se prezinta de la sine. Mentinerea monarhiei a asigurat acestor natiuni in epoca

moderna loialitatea segmentelor aristocratice, clericale, traditionaliste ale populatiei, aflate natural in defensiva. La rindul lor, prin concesii facute la timp, ele au pastrat sau au recistigat legitimitatea pozitiei lor in raport cu cei care intrau in posesia drepturilor civile si politice . Acolo unde monarhia a fost inlaturata pe cale revolutionara, fortele credincioase tronului si altarului au continuat, vreme de mai multe generatii, sa refuze colaborarea cu "noul" regim (ca in Franta celei de-a Treia Republici, exceptind armata). Continuitatea monarhiei a legi- timat secesiunea, in cazul unor state care-si revendicau independenta (Belgia, Norvegia). A treia constatare este ca toate aceste tari nord-europene erau protestante si caracterizate printr-un relativ echilibru intre aristocratie si burghezie. In sfirsit, climatul politic reflecta atit spiritul educatiei publice din aceste tari, traditional cu elasticitate, cit si capacitatea institutiei monarhice de a actiona ca factor de democratizare.

Monarhia constitutionala a fost introdusa, in conditiile in care se recurgea la ea ca la un regim ideal, in statele sud-est europene care si-au dobindit mai tirziu independenta. Grecia (1864), Romania (1866) si Bulgaria (1879) au apelat la o dinastie straina. Exemple ale acestei situatii - "heterocefalie" - mai fusesera Suedia, cind l-a chemat pe Bernadotte, si Grecia, aducindu-l pe Otto de Bavaria. Tronul Spaniei i-a fost oferit lui Leopold de Hohenzollern, dupa refuzul caruia a domnit Amadeu de Savoia (1871-1873), principe italian, dar fratele reginei Portugaliei. Monarhul intemeietor de dinastie, nemaiavind deci legitimitatea unor vechi asocieri intre stramosii sai si tara, se va baza pe principiul electiv, ceea ce presupune o suveranitate impartita intre el si natiune. Regii Romaniei au folosit in titulatura lor formula "prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala". Cei destinati sa domneasca in noile state, proveniti din case princiare germane - cum va fi si, in cazul Albaniei (1914), Wilhelm de Wied -, ofereau avantajul de a garanta prin reteaua lor de inrudiri o forma de integrare in Europa curtilor regale. O compensatie fata de laicizarea sistemului statal, in care era diminuat rolul ritualurilor sacralizante. Conciliind principiile ereditar si electiv, noile monarhii astfel instituite isi manifestau caracterul reprezentativ prin actul de adeziune al domnitorului la o constitutie elaborata fara participarea sa . Se stie ca imitarea modelului belgian de catre Constitutia Principatelor-Unite a avut - si nu numai in ochii autorului ei, V. Boerescu - semnificatia unui gest de liberalism extrem. Criticii Constitutiei romanesti din 1923, varianta a celei din 1866, au dezaprobat tocmai limitarea puterilor monarhului; aceiasi oameni politici vor consimti in 1938 la instaurarea dictaturii regale.

In conditii care nu aveau nimic in comun cu situatia social-economica si cu traditia civica a tarilor din Europa de Nord, performanta dinastiilor straine (Oldenburg-Glcksburg, Saxa-Coburg alaturi de Battenberg, din familia care-si va lua, dupa primul razboi mondial, numele de Mountbatten, si bineinteles Hohenzollern) n-a fost deloc mai prejos decit aceea a indigenilor Obrenovici si Karagheorghevici . In comparatie cu un Carol I al Romaniei sau un Gheorghe I

al Greciei, profesori de diplomatie si disciplina, devotati datoriei lor, citi s-au dovedit inferiori acestei datorii? Constantin I al Greciei sau Ferdinand al Bulgariei au guvernat autoritar si cu o versatilitate calificata cu epitetul peiorativ de "balcanica". Dar ei au avut si nenorocul de a alege cauza invinsa in primul razboi mondial. Ambitia lor a provocat catastrofe militare, iar interventia fatisa a marilor puteri in politica interna le-a fost fatala.

Calitatea de drapel viu a acestor dinastii nu era numai decorativa, ci adecvata unei societati care, traind inca sub alta zodie istorica decit autorii de constitutii care studiasera dreptul in Apus, simtea nevoia de a fi stapinita. Principiul monarhiei constitutionale este ca "Regele domneste, dar nu guverneaza". Cum putea fi respectat acest indreptar intr-o lume care concepea guvernarea ca atributia fundamentala a domnitorului? Sa zicem ca, in prima etapa, de jumatate de secol, care corespunde aproximativ domniei lui Carol I, cind politica era rezervata unei clase quasi-feudale de proprietari funciari si cind votul censitar ingaduia exercitiul drepturilor civile unui roman din optzeci - fata de populatia micului regat de la 1900 -, aceasta distanta intre functia de arbitraj si puterea executiva mai era posibila. Insasi conditia de alogen a monarhului era inca o chezasie a obiectivitatii acestei instante supreme.

Razboiul, intre altele, a schimbat atitudinea opiniei publice fata de regele care facuse dovada ca se identifica, in ceasurile grave, cu tara. Ferdinand al Romaniei a reactionat ca Albert al Belgiei, aratind ca apartine ca soldat patriei sale adoptive si rupindu-se, oricit l-ar fi costat personal, de stramosii sai germani: este testul prin care cel care participa la umilinta si la gloria nationala va fi recunoscut in sfirsit ca roman. Pe de alta parte, dupa semnarea pacii, votul universal a introdus in viata politica romaneasca populismul si autoritarismul, a repus in discutie eficacitatea si moralitatea sistemului reprezentativ. Popularitatea monarhului il putea ispiti sa treaca peste marginile rolului sau si sa-si foloseasca imaginea publica drept instrument al imixtiunii sale in domeniul politicii interne.

La a treia generatie, toate noile dinastii s-au vazut confruntate cu o criza politica, adaptare accelerata a vechilor structuri, pe care contemporanii, in majoritatea lor, o considerau drept o criza a democratiei. De la sfirsitul secolului trecut, Charles Maurras aducea o idee noua, cea a "regelui-dictator", contrazisa hotarit de realitatile din ajunul primului razboi mondial. Dupa razboi, in Romania a gasit adepti convinsi, care au contribuit la consolidarea doctrinara a nationalismului antidemocratic . Cu o varianta in Grecia, unde, in 1936, Gheorghe al II-lea a incredintat puterea unui dictator militar, generalul Metaxas, intr-o formula asemanatoare cu relatia stabilita in Spania, de la 1923 la 1930, intre Alfons al XIII-lea si Primo de Rivera, statele sud-est europene au recurs la dictatura regala, regim menit sa le restituie stabilitatea, sa le apere granitele sau sa le extinda teritoriul, eventual sa le asigure si favoarea acelor mari puteri dominate ideologic de totalitarism. Dupa Alexandru al Iugoslaviei (1929-1934) si Boris al III-lea al Bulgariei (1935-1943), Carol al II-lea a pasit la rindul sau

pe aceeasi cale riscanta in 1938 . Desi sustinut de majoritatea oamenilor politici si plebiscitat masiv la votul asupra noii Constitutii, acest regim s-a compromis printr-o politica incoerenta, careia i s-au putut imputa si suprimarea brutala a conducerii Miscarii Legionare, si parasirea fara lupta a provinciilor revendicate de Uniunea Sovietica, Ungaria si Bulgaria. O atmosfera de suspiciune, cenzura si coruptie, un stil politic caracterizat de aparitia ministrilor in uniforma de opereta si a taranilor defilind cu pumnul ridicat ca pentru salutul roman au discreditat insasi ideea monarhica. Elitele, care nu voiau o revolutie, de dreapta sau de stinga, ci reforme, au sfirsit prin a aplauda dictatura generalului Antonescu, eroic si patern, al treilea om providential, dupa Codreanu si Carol, de la care Romania astepta o solutie mintuitoare.

Totusi, cezarismul lui Carol al II-lea nu e relevant decit ca degenerare a formei de guvernare pe care o avem de studiat, travestirea monarhului in dictator fiind, dupa expresia lui Philippe Aris, "un altoi bonapartist pe trunchiul rega- lismului traditional" . Grandilocventa, cortegiile pompoase, cultul personalitatii au fost reluate de dictaturile urmatoare, dintre care ultima le-a dat chiar proportii fara precedent. Dar monarhia constitutionala in Romania n-a sucombat sub povara acestor pacate: ea nu s-a sinucis la 10 februarie 1938, nici nu a disparut la 6 septembrie 1940, o data cu detronarea regelui Carol de catre prima rebeliune legionara, in acord cu un "caudilllo" militar si cu dictatul Germaniei hitleriste. Ea si-a dovedit vitalitatea in cele mai grele conditii, de la 31 august 1944, data revenirii la Constitutia din 1923, si pina la 30 decembrie 1947, cind o lovitura de stat, pentru care fortele de ocupatie sovietice au folosit experienta conspirativa a partidului comunist, a inscenat "falsa moarte a monarhiei"

Marile fapte ale monarhiei romanesti s-au integrat definitiv in patrimoniul national. Ele sint: independenta, prima modernizare, Unirea din 1918, refor- mele care i-au urmat, desprinderea Romaniei de Axa si intrarea ei in lupta, tirzie, dar eficace, pentru cauza invingatoare, recuperarea Ardealului si ultimele eforturi de a rezista comunismului. Restituirea adevaratei imagini despre trecut inseamna si reabilitarea personala a Regelui Mihai. Iar aceasta nu e numai o victorie impotriva contrafacerilor grosolane si a legendelor triviale sau o regasire a memoriei pe care a sters-o reflexul nostru autodefensiv, este si apropierea de o tema de reflectie. Aceasta ar fi: cit si ce din vechea Romanie vrem sa restauram si sa integram in constructia, desigur mai larga, a viitorului acestei tari. Ma grabesc sa adaug ca problema nu se pune decit pentru unii dintre noi, altii continuind sa respinga in bloc orice a precedat cataclismul de la finele deceniului al cincilea.

Ar fi timpul sa ne silim la o expunere didactica, macar pentru precizarile urmatoare, cu privire la aptitudinile si limitele monarhiei constitutionale, asa cum erau definite in 1923.