Politici publice

Introducere in politici publice

Politicile publice reprezinta tot ceea ce guvernele hotarasc sa faca sau sa nu faca (conform autorului americanului Dye).

Necesitatea aparitiei politicilor publice ar fi:

existenata unor bunuri publice sau servici colective pure (apararea, iluminatul public, ordinea publica), care trebuie finantate prin impozite.

existenta externalitatilor negative (poluarea, tabagismul, consumul de alcool).

Existenta externalitatilor pozitive (vaccinarea, educatia).

Modele de aparitie ale politicilor publice:

a.       Modelul de aparitie de la cerere denumit si democratia reprezentativa, in care politicile se nasc din nevoile populatiei sunt agregate si preluate de asa numiti antreprenori politici, care le mediatizeaza si le aduc la cunostiinta autoritatiilor publice.

b.      Modelul de aparitie prin impunerea oferetei (tirania ofertei), adica sunt acele politici care sunt practic impuse de autoritatile publice si induc populatiei ideea ca aveau nevoie de acele politici.

c.       Modelul de inlantuire a politicilor care afirma ca in realitate rareoriapar politici cu totul noi. In general are loc ocontinuare a unor politici mai vechi care au intampinat dificultati in aplicare, care nu si-au produs efectele scontate (asteptate) si care la un moment dat trebuie modificate fie dinpunctul de vedere al modalitatilor de implicare fie din punctul de vedere al beneficiarilor al obiectivelor. Se considera ca avem de a face cu o politica noua, atunci cand o politica mai veche cunoaste o modificare mai substantiala in ceea ce priveste beneficiile, beneficiarii, instrumentele utilizate.

Termenul de politica a aparut prima oara in America "policy". In franceza "politiques publiques" inseamna politici publice.

Studiul politicilor publice arelegatura cu mai multe discipline:

cu stiinta politica care studiaza modul de luare a deciziei

administratia publica sau stiinta admiistrativa - este preocupata de rolul functionarului in procesul politicilor publice (cum intervin ei).

economia este preocupata de rationalitatea decizie, de costurile de beneficiile politicilor publice.

Sociologia este preocupata de pozitie, statut social.

Psihologia este preocupata de valorile care domina procesul de luare a deciziei.

"Policy making" - procesul de elaborare a politici. Acesta poate fi vazut din 2 perspective:

a.       Pe deoparte ca un proces de rezolvare a unei probleme, ea este analizata, apoi se formuleaza niste variante alternative de solutionare care se analizeaza si alegem una dintre ele, si apoi se va evalua ce s-a intamplat in practica.

b.      Pe de alta parte este de a vedea "policy making" ca un proces de lupta pentru putere, pentru luarea deciziei, in care intervin mai multi actori.

"Policy process" - procesul politicilor publice. Se realizeaza in 3 etape:

Elaborarea - stabilirea agendei si decizia.

Stabilirea agendei se imparte in:

definirea nevoilor, cererilor.

inscrierea pe agenda: analiza cererilor, problemelor si formularea raspunsului.

Decizia se imparte in:

formularea deciziei: analiza solutiilor alternative si selectie

legitimizarea

Implementarea - intervievere pe parcurs

Evaluarea - poarta denumiea de evaluarea ex-post.

Concluziile de la evaluare ne servesc la elaborare. Aceste 3 etape sunt de tip ciclu, adica "policy cicle"

Trasaturile unei politici publice

- politica publica este mai mult o decizie formala sau o grupare de decizii.

- o politica publica este adoptata de institutii politico-administrative si se bazeaza pe garantia guvernamentala.

- o politica publica mobilizeaza resurse pentru a genera anumite produse in societate

- o politica publica urmareste o finalitate sau un obiectiv mai general sau mai specific, care in general este orientat sau are in vedere satisfacerea anumitor interese si care este purtatorul anumitor valori.

Clasificarea politicilor publice:

Cea mai importanta clasificare este cea facute de Theodoro Lowi si care are la baza natura coercitiei pe care o politica publica o induce asupra destinatarilor sai.

1. Din punctul de vedere al coercitiei o politica publica poate fi calificata in 2 moduri:

- fie aceasta coercitie se exercita in mod direct sau constrangator asupra cetateanului sau dimpotriva in mod indirect sau lejer.

- pe de alta parte coercitia ii poate afecta direct pe destinatari modificandu-le comportamentul si limitandu-le autonomia sau dimpotriva se poate exercita ca o presiune asupra mediului in care acestia traiesc.

Politica de reglementare consta unor norme autoritare care afecteaza direct comportamentul destinatarilor. Exemplu: Codul rutier. Coercitia este maxima intrucat libertatile individuale ale destinatarilor politici sunt limitate. aceste politici pot fi competitive si in acest caz ele limiteaza furnizarea de bunuri si servicii de catre una sau mai multe categorii desemnate de furnizori, care sunt alesi dintr-un numar mare de furnizori potentiali.

Politici de reglementare protectiva care incearca sa protejeze publicul de efectele negative ale unor activitati private. Exemplu: Poluarea, falsificarea produselor.

Politica redistributiva consta in adoptarea unor criterii care confera acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor destinatari desemnati nominali ci a unor grupuri de destinari neindividualizati.

Politica distributiva este cea prin care autoritatile publice autorizeaza cazuri speciale desemnate nominal. Exemplu: Autorizatia de constructie pentru o singura persoana (firma).

Politica constitutiva este cea prin care autoritatea publica defineste regulile privind puterea. Exemplu: Legea de reviziurea Constitutiei. Coercitia este slaba, directa.

2. O alta clasificare este cea a lui Wilson care are la baza repartitia costurilor si beneficiilor

Politicile orientate spre clientela. Beneficiile se concentreaza asupra unui mic de ersoane, dar costurile se concentreaza asupra unui mare de persoane.

Politicile grupurilor de interese. Aici si consturile dar si beneficiile sunt concentrate asupra unui nuamr mic de oameni si care urmare pot aparea conflicte intre beneficiar si cei care suporta costurile.

Politicile antreprenoriale. Costurile se concentreaza asupra unui numar mic de oameni, iar beneficiile sunt difuzate asupra unui numar mare de cetateni.

Politicile majoritare sunt acele politici care sunt distribuite unui numar mare de cetateni. Exemplu: Politici antitrust.

3. Meny si Thoening au impartit politicile publice in functie de destinatarii politicilor reactioneaza sau percep substanta actiunii guvernamentale. in general s-a observat ca destinatarii politicilor considera costurile si beneficiile ca fiind cu atat mai mari cu cat ii afecteaza mai personal, mai individualizat si pe termen mai scurt (adica in mod concentrat). din potriva ei le resimt cu atat mai mici cu cat ii privesc mai colectiv si pe termen mediu (adica mai difuz).

- costurile au tendinta de a fi mai vizibile decat beneficiile. Termenul scurt castiga mai mult teren decat termneul lung.

- costurile si beneficiile care afecteaza grupurile mici au tendinta de a parea mai importante decat costurile si beneficiile care afecteaza grupuri mari de populatie

4. In functie de stilul adoptat de catre cei care fac politica. Politici proactive, adica care anticipeaza amenintarile, care dezvolta oportunitati. politicile reactive sunt cele in care se reactioneaza fata de o problema atunci cand interesul public este amenintat.

Clasificarea Lui Richardson este tot in functie de stil si anume politici in care autoritatii care autori care consensul in pocesul de elaborare a politicii.

politici in care autorii actioneaza la probleme

politici in care autorii cauta sa impuna decizii.

politici in care autorii anticipeaza probleme.

Determinantii unei politicii

Autorii politicii

Hawlett si Ramesh impart autorii politicii in 5 categorii si anume:

- oficialii alesi, care larandul lor se impart in membri ai executivului si membri ai legislativului.

- oficialii numiti in functie, adica functionarii.

- grupurile de interese.

- grupurile de cercetatori si universitari si organisme de tip 'think-tank'.

- mass-media.

Executivul (Guvernul). Rolul acestuia este cel mai important intrucat el intervine in toate etapele ciclului politicilor publice, adica si in etapa de elaborare si in etapa de implementare.puterea guverbului variaza de la o tara la alta in fucntie de regimul politic din tara respectiv. in sistemele parlamentare in care guvernul dispune de o majoritate confortabila in majoritatea Parlamentul exista sansa ca propunerile inaintate de Guvern sa fie aprobate si sa ramana in forma lor initiala. in regimurile prezidentiale ca cel al Statelor Unite in care presedintele este si seful Guvernului, executivul are deseori sarcina dificila de a convinge congresul sa-i accepte propunerile. totodata guvernul are un rol evident si in implementarea politicilor publice intrucat detine functia de conducere a adminsitratiei publice, care implimenteaza in mod efectiv politicile.

Legislativul are un rol secundar in procesul de initiere al politicilor, desi acest lucru nu este exclus. El are rolul de a adopta proiectele de legi inaintate de Guvern ocazie cu care poate aduce amendamente acestora si are rolul de a finanta implementarea lor, prin faptul ca aproba bugetul. in sistemele parlamentare, daca guvernul dispune de majoritate in Parlament procedura legiferarii este mai mult formala.

Functionarii, mai ales cei de rang inalt reprezinta un pilon foarte important in elaborarea politicilor publici mai ales datorita complexitatii guvernarii, intrucat politicienii sunt nevoiti sa apeleze la expertiza inaltilor functionari publici pentru a-si transpune propriile opinii in politici publice. Au un rol important in generarea alternativelor de rezolvare a problemelor, dar si in procesul de implementare putand perverti in mod substantial continutul politicilor publice.

Grupurile de interese reprezinta apropape in toate statele principalul mijloc de reprezentare a opiniilor publicului si de aducerea lor in fata autoritatilor guvernamentale, aceasta pentru ca partidele politice nu pot face acest lucru foarte bine, deoarece folosesc puterea in propriul interes si odata ajunse la guvernare sunt nevoite sa faca numeroase compromisuri in ceea ce priveste programele publice pentru a-si atrage un numar cat mai mare de sustinatori. Grupurile de interese pot pune la dispozitia oficialilor guvernamentali atat expertiza si informatii cat si importante mijloace financiare. Modul in care sunt implicate grupurile de interese in procesul de luarea deciziilor variaza de la o tara la alta, putand fiind implicate fie in aranjamente (acorduri) formale die incercand sa influenteze decizia pe cai neformale. Intelegerea mecanimului de implicare a grupurilor de interese in luarea deciziilor publice poate fi explicata prin 2 notiuni: pluralismul si corporatismul (neocorporatismul).

In societatile pluraliste a Statelor Unite ale Americii avem de-a face cu un sistem in care toate interesele sunt organizate si se afla in competitie libera dar nci un grup nu este capabil sa domine luarea deciziei. Guvernul este deschis fata de presiunile venite din partea acestor grupuri, politica fiind tocmai o competitie libera intre aceste grupuri care incearca sa impinga interesul lor spre a fi rezolvata de catre Guvern.

Neocorporatismul este acel sistem in care toate interesele sunt organizate si in care Guvernul negociaza cu toate interesele (parti interesate/factori interesati) afectate in toate stadiile elaborarii si implementarii politicilor publice. Societatile corporatiste sunt societatile europene.

Grupurile de universitari cercetatori, consultanti care activeaza fie in universitati, institutii de cercetare si in organisme de tip "think-tank". Influenta lor depinde de contextul si traditiile culturale nationale si se concretizeaza mai ales in formularea de alternative, de rezolvarea problemelor si mai putin in stabilirea agendei guvernamentale.

Mass-media are rol un amplificator al problemor sau a solutiilor promovate de anumite grupuri de interese sau organisme de tip "think-tank". Exista insa cazuri in care mass-media manipuleaza opinia publica.

Alegatorii si partidele politice. Rolul alegatorului luat in mod individual este aproape inexistent. Alegatorii sunt implicati indirect prin intermediul reprezentantilor lor adica a oamenilor politici, care trebuie sa tina cont de acestia pentru a fi realesi. Rolul lor poate fi uneori fie pozitiv, fie negativ, adica sa ia decizii populiste in preajma alegerilor, chiar daca aceste decizii sunt ineficiente, din punct de vedere economic.

Partidele la randul lor si ele nu sunt implicate direct ci indirect prin intermediul membrilor lor care se afla in executiv sau legislativ. Ideologia sau doctrina partidului poate influenta intr-o oarecare masura optiunea membrilor, dar experienta arata ca ei deseori neglijeaza ideologia partidului si mai degraba sunt manati de propriile interese (acest fapt este demostrat de migratia a diferitelor persoane de la un partid la altul).

Numerosi observatori ai procesului politic au aratat interes pentru identificarea si etichetarea asa-numitelor comunitatii ale politicii (policy community). Pentru acest termen s-au folosit diverse denumiri. Comunitatile politici reprezinta grupuri relativ stabile de indivizi din diferite organizatii, care se reunesc in jurul unor surse de probleme si care incearca sa adreseze in permanenta chestiuni politice. Acesti indivizi pot fi organizati in mod formal sau nu. Organizarea lor oficiala nu are o importanta deosebita asupra influentei pe care ei o joaca in procesul politic. Rames si toulett au inventariat mai multe modele de comunitati ale politicii.

Modelul Triunghiului de Fier ("Iron Triangle"

Acesta este specific de luare deciziilor in Statele Unite. Autorii lui au aratat ca deciziile publice se iau de catre un triunghi virat alcatuit din liderii partidelor politice, liderii grupurilor de interese si functionarii de rang inalt, care au dezvoltat intre ei un sistem de sprijin reciproc, acaparand astfel pocesul politicilor publice si utilizandu-l pentru satisfacerea propriilor interese.

Modelul etelelor de interese sau de probleme ("Issue Networks").

Autorul sau Hugh Heclo a aratat ca modelul Triunghiului de Fier nu este incorect, ci incomplet, adica ca in realitate in procesul politic intervin mai multi actori decat cei 3 mentionati, adica exista retele de interese care cuprind un numar mai mare de membrii, care se schimba permanent, deci nu sunt stabili si care se afla intre ei in relatii de interdependeta si loialitate. Ei pun pe primul loc interesele intelectuale si emotionale si apoi interesul material. Membrii lor nu se cunoasc neaparat intre ei, nu comunica, ceea ce ii leaga este dar rezolvarea inetresului comun, fiecare actioneaza prin propriile mijloace pentru satisfacerea acestui interes comun sau acestei probleme.

Modelul coalitilor de sprijin ("Advocay Coalition")

A fost dezvoltat de doi autori Jenkins-Smith si Sabatier. Ei au aratat ca o coalitie de sprijin este alcatuita din actori provenind de la mai multe institutii publice sau private de la diferite niveluri administrative, care au pareri comune si care cauta sa manipuleze regulile, bugetul si personalul organismelor administrative pentru a-si indeplini obiective pe termen lung. Intr-un subsistem administrativ coexista 2 sau mai multe coalitii de sprijin care se afla in conflict sau competitie, concflictul fiind mediat de asa-numiti intermediari ai politicilor publice care sunt preocupati sa asigure stabilitatea sistemului.

Modelul retelelor adminsitrative

A fost devoltat de Rhoedes. Aceste care au ramificatii in diferite departamente variaza in functie de stabilitatea mebrilor, numarul acestora, masura in care aceste retele sunt izolate de alte retele sau de populatie si in functie de natura resurselor pe care le controleaza, chiar si in functie numarului de interese care sunt formulate. Interesele membrilor acestor retele sunt in principal de ordin material.

Modelul comunitatilor administrative.

Dezvoltat de catre Wilkins si Wright, care au aratat ca exista o distinctie intre retele adminsitrative si comunitati adminsitrative. Iin timp ce retele urmaresc interese materiale comunitatile administrative isi orienteaza ctiunile in functie de cunostintele si expertiza pe care o detin.

O alta clasificare a actorilor este ceea propusa de Cobb si Elder, care propun diferentierea actorilor in functie de capacitatea lor de a se mobiliza in jurul problemelor.

Actorii propriu-zisi, partide, miscari sociale si care la randul lor se impart in 2 grupuri: cei mai activi se numesc grupuri de identificare si cei mai putini activi grupuri de atentie in raport cu problema.

Grupurile care sunt spectatori sunt cei mai implicati si mai informati se numesc publicul interesat, cei mai neinformati si neimplicati se numesc publicul general, iar a treia categorie sunt antreprenorii politicii Care la randul lor sunt de 2 feluri si anumele elitele sociale care detin poziti sociale importante si care au rol important, iar a doua categori se numesc miscari sociale, care desi nu sunt elite, sunt foarte active si zgomotoase si isi fac auzita vocea prin actiunile lor care atrag atentia autoritatilor.

Antreprenorii politici se mobilizeaza in functie de scopuri variate, adica fie prin corectarea propriei situatii, si in acest caz actioneaza pentru sine, apoi fie actioneaza pentru starnirea atentiei, dar actioneaza in numele unor terti, scopul sau fiind de a obtine profit in calitate de antreprenor politic.

Al treilea caz este cand antreprenorul nu are un ineteres personal pentru problema, ci o face din altruism.

Al patrulea caz este nu exista un antreprenor politic, iar problema ajunge pe agenda guvernamentala din accident politic, fara a fi mediata de un antreprenor.

Ex miscari: miscare ecologista

Institutia initiatoare, denumirea politicii, definirea problemei, scopul politicii, obiectivul general si obiectivele specifice, beneficiarii (grupul tinta). Acest HG 775 impune pentru rezolvarea unei probleme acceea ca nu trebuie definita o singura cale de rezolvare, ci 3 cai alternative de rezolvare a problemei. Fiecare varianta alternativa va fi insotita de analize: analiza de impact economic, analiza de impact social, analiza de impact de mediu. Fiecare din aceste analize se pot utilza metode si tehnici de evaluare diferite.

Aceste variante alternative impreuna cu analizele se supun consultarii factorilor interesati (institutii, ONG-uri - afectate de politici). Aceasta consultare este insotita de un proces verbal. Pe urma se va alege una din variantele alternative. Pe baza variantei alese se elaboreaza un plan de actiuni pentru implementarea ei, se elaboreara un grafic Gantt si o diagrama Pert, care arata succesiunea logica a activitatii lor. Apoi se stabileste o procedura de monitorizare a punerii in practica si o procedura de evaluare.

Dimensiunile unei politici publice

Politica publica poate avea 2 dimesiuni:

Dimensiunea verticala prin care politica publica este considerata o regula care are in vedere transmiterea de sus in jos a unor decizii autorizate. Aceasta dimensiune verticala considera ca politica publica se va pune automat in practica de catre functionarii insarcinati cu implementarea ei.

Dimensiunea orizontala care are in vedere relatiile dintre participantii la procesul de formulare si implemantare a politicii publice, participantii care se pot afla in diferite organizatii si deci se afla in afara linei ierarhice.

Aceste 2 dimensiuni nu sunt alternative, ci mai degraba una o inblobeaza pe cealalta intrucat implementarea unei decizii autorizate presupune cooperarea si altor persoane, care se afla in afara liniei ierarhice. De asemenea, intelegerile care au loc pe plan orizontal intre memebri ai unor organizatii diferite ajung sa fie puse in practica prin instrumente ale dimensiunii verticale.

Consiliile interministeriale

Au existat inante si in Romania. Ele nu aveau un caracter permanent.S-a ajuns ca intr-un Guvern sa se intruneasca 139 de consilii interministeriale. Astfel ideea a fost sa existe mai putine consilii dar sa fie permanente si s-au intrunit 9 consilii care au loc o data pe luna si pregatesc proiectele de legi care urmeaza sa fie dezbatute mai tirziu in Guvern (H.G. 750 / 2005).

Scopul politicii

Reprezinta starea de lucru care doreste sa fie imbunatatita. Ex. Taxa de prima inmatriculare, scopul - pentru a evita importul de maqsini vechi (protejarea mediului - scopul ofiocial). Scopurile unei politici pot fi explicite/implicite, declarate/nedeclarate sau sunt ambigue - dau loc la interpretari.

Procesul politicii publice

Pentru un analist, procesul nu poate fi disociat de continutul unei politici publice, ele fiind 2 fatete ale aceleiasi realitati. Pentru succesul unei politici publice este important atit continutul dar si procesul prin care a fost implementata, eleborata, initiata si evaluata.

Exista mai multe modele care descriu procesul unei politici publice:

1.- modelul sistemaitic al lui David Easton. El spune ca intr-un proces exista niste inputuri.

Mediul politicii

Inputuri    Aut-puturi

Sistemul politic

Cutia Neagra

Feedback

Acest model vede procesul politicii ca fiind rezultatul unui sistem care influenmteaza si e influentat de mediul in care actioneaza.

Scopul politicii

Reprezinta starea de lucru care doreste sa fie imbunatatita. Scopurile unei politici pot fi

explicite - declarate

implicite - nedeclarate (adevaratele scopuri ambigui dau loc la interpretari).

Pentru succesul unei atat continutul cat si procesul prin care a fost initiata, elaborata, implementata, evaluata. Scopul implemntat poate sa nu fie scopuladevarat. Exista mai multe modele care descriu procesul unei politici publice.

Modelul sistemic a lui David Easton. El spunea ca intr-un proces exista niste inputuri

Acest model vede procesul politic ca fiind rezultatul unui sistem care influenteaza si este influentat de mediul in care actioneaza.

Sistemul politic primeste inputuri si raspunde cu autputuri. In categoria inputurilor : - problemele, presiuniele (mediul de afaceri politic) sau orice alt aspect sau sistemul la care sunt actionate autputurile se concretizeaza in decizii de politici publice: in a face sau a nu face ceva. Au forma de:    , regulamente, decizii.

Sistemul politic transforma inputuri in autputuri, dar mediul politic influenteaza activitatile politice si deci elaborarea politicii publice. Mediul poate fi:

- institutional (constituie modul de impartirea puterilor in stat, a competentelor structurii statului, sistemul de partide, cadrul legislativ)

- social: natural, st.pop. .

- economic. Natura distributiei capitalului dintr-o tara, structura economica pe ramuri sub ramura, rata cresterii economice rata inflatiei, costul fortei de munca, costul materiei prime.

Sistemul politic reprezinta o componenta a mediului politic public care este usor de inteles, dar greu de masurat. El are in vedere perceptia sau starea .. de munca guvernamentala, fata de probleme publice, fata de capacitatea autoritatilor publice de a rezolva acele probleme - national

Anderson considera insa ca cult. este sf. a opr. inportanta mediului. Cult. pol. reprezinta modul in care oamenii gandesc despre politici publice si felul in care se comporta in procesul politic si are o importanta mai mare decat national . (starea sufleteasca).

Procesul politiciilor publice

Modelul procesual incearca sa explice procesul politicilor publice ca pe o succesiune de etape, dar nu exista o conceptie unanim acceptata, in ceea ce priveste numarul de etape, denumirea lor. Dintre autorii cei mai renumiti care au descris procesul politicilor publice il amintim pe Johnes care considera ca acest proces are 5 faze principale:

Identificarea unei pobleme si inscrierea ei pe agenda unei autoritati publice;

Formularea solutiilor in cadrul careia se studiaza, elaboreaza si se negociaza diferite raspunsuri la problemele identificate pentru ca autoritatea publica sa poata stabili un curs al actiunii;

Luarea deciziei in care decidentul guvernamental formal este abilitat sa aleaga o anumita solutie, care devine politica legitima;

Implementare in care o politica este aplicata si administrata pe teren;

Terminarea actiunii in care se face si o evaluare a rezultatelor care poate duce la terminarea actiunii.

Alti autori au gandit procesul politici ca pe un ciclu al politicii, sau ciclu al pocesului politicii, care are mai multe etape, si anume:

Existenta problemeei si determinarea scopurilor;

Alegerea modalitatlor de actiune;

Implemenetarea mijloacelor de actiune;

Evaluarea rezultatelor care poate fi o evaluare a eficientei sau o evaluare a eficacitatii.

Modificarea politicii daca este necesar in urma evaluarii politicii.

Ciclul politicii este mai mult sau mai putin inchis dar etapele nu sunt neaparat puse in aceasta succesiune.

Modele recente

Modelul metofrei curentilor a lui Kingdon. El a aratat ca problemele castiga un loc pe agenda guvernamentala, iar solutiile alternative sunt selectate atunci cand se aduna elementele a trei curenti (stream):

Curentul problema, care cuprinde atributele problemei;

Political stream (curentul politic), care are in vedere starea natiunii, opinia publica;

Curentul politicii (Policy stream), care contine solutiile potentiale pentru rezolvarea unei probleme.

In mod normal acesti curenti merg paralel si oarecum independent una fata de celalat pana cand la un moment dat poate aparea un eveniment care face sa apara o fereastra de oportunitate si care poate determina practic schimbarea politicii. Aparitia ei insa nu garanteaza schimbarea politicii. Aceasta oportunitate poate consta in schimbarea modului in care percepem problema.

Acest model are dezavantajul ca nu explica ceea ce se afla in spatele ferestrei de oportunitate.

Modelul coalitiilor de sprijin (Advocacy Coalitions) a lui Sabatier pleaca de la ideea ca grupului de interese sunt organizate in comunitati ale politicii. Aceste comunitati cuprind grupuri de interese care impartasesc aceleasi valori, aceleasi credinte. In jurul unei politicii se pot naste mai multe coalitii de sprijin, care se angajeaza in dezbaterea politica, fac compromisuri asupra solutiilor. Competitia dintre ele este mediatizata de asa-numitii brokeri ai politicii, care au rolul sau interesul de a mentine stabilitatea sistemului. Schimbarea politicii poate intervenii atunci cand valorile, credintele acestor coalitii sunt net diferit, ceea ce le impiedica sa faca un compromis.

Modelul echilibrului punctual a lui Baumgartner si Johnes. Este un model imprumutat din biologie pentru a descrie procesul politicilor publice din Statele Unite. Autorii au aratat ca balanta de putere politica dintre grupurile de intrese ramane relativ stabila pe o perioada mare de timp fiind punctata din cand in cand de schimbari neastptate in ceea ce priveste modul de intelegere publica a problemelor si de modificari ale raporturilor de putere dintre grupurile de interese. Cheia acestei teorii este ideea de monopol al politicii (policy monopoly), adica ca si intr-un monopol grupurile de interese mentin grupul strans. Daca din anumite motive monopolul se deschide, el se poate transforma in retele de probleme deschise (la procesul politic participa mult mai multi actori decat cei 3 din triunghiul de fier). Monopolul politicii se poate rupe atunci cand presa acorda o atentie sporita problemei sau cand apar grupuri noi de interese care incearca sa sparga monopolul.

Impactul politicii si teoria cauzala

Orice politica publica contine in ea o teorie a schimbarii sociale de tip cauza efect. Efectele sau impactul prezinta o multime de trasaturi

Ele adesea sunt enuntate din punct de vedere calitativ si nomativ in termeni abstracti;

Efectele apar cu un decalaj mai mare sau mai mic de timp fata de data la care se manifesta interventia publica;

Relatia dintre produsele activitatii si efectele acestor produse nu este neaparat directa, lineara sau mecanica;

Analiza politicilor publice reprezinta o incercare metodologica de a stapani mai bine functia de productie 2 (managmentul politicilor publice).

Etapele

Elaborarea politicilor publice:

a.       Stabilirea agendei.

b.      Decizia.

Stabilirea agendei are 2 faze:

Faza de definire a unei probleme sau de formulare a cererilor;

Faza de inscriere in agenda presupune 2 subfaze:

analiza cererilor si problemelor;

formularea raspunsului la problemele identificate.

Definirea problemelor

Oamenii au nevoi multiple, nu toate nevoile umane ajung sa fie rezolvate de catre autoritatile publice. Nevoile publice (colective) sunt acele nevoi umane indiferent de modul in care sunt identificate, care nu pot fi satisfacute prin intermediul pietei. Multe dintre aceste probleme sunt controversate (adica exista opinii pro si contra)si ele devin mize. Miza este orice problema in jurul careia se naste o dezbatere, o controversa, care are la baza valori diferite. O problema publica este un produs social, un fapt cultural care este supus cunoasterii si judecatii morale din partea societatii. Atunci cand o problema publica este asumata din punct de vedere social atunci apare un proces de responsabilizare din partea unui segment al societatii. Mobilizarea sociala nu este suficienta ca o miza sa ajunga sa fie inscrisa in agenda guvernamentala.

Foarte rar se intampla ca definitia unei probleme sa ramana stabila sau invariabila in timp. De cele mai multe ori diferiti actori politici recurg la strategii de redefinire a problemei pentru a extinde baza publicului interesat.

Cobb si Elder au definit 5 parametri care cresc probabilitatea ca o problema sa primeasca atentie.

Ambiguitatea definirii problemei;

Simplitatea enuntului problemei;

Noutatea problemei;

Caracterul imperfect al problemei;

Persistenta in timp a problemei.

Walker a aratat ca exista cativa factori care cresc atractivitatea unei probleme si anume:

Daca ea are impact asupra unui numar mare de oameni;

Daca exista dovezi ca problema este seriosa si reala;

Daca exista pentru orice problema o solutie usor de inteles.

In general mass-media joaca un rol esential in procesele de accelare sau de atenuare a mizelor, de demobilizare sau de largirea publicului. Odata ce problema publica a fost sesizata de autoritatile publice acestea trebuie sa aleaga din gama de raspunsuri posibile care se pot da pentru aceea problema si anume:

Sa refuze inscrierea cererii pe agenda;

Sa raspunda favorabil la cerere dar in anumite grade. Daca raspunde pozitiv trebuie sa ofere un mesaj simbolic.

Poate invoca o constrangere care sa permita evitarea actiunii publice.

Poate sa amane examinarea problemei.

Stabilirea unei proceduri de solutionare a problemei, dar fara nici un angajament cu privire la continutul solutiei propriu-zis.

Sa solutioneze o mica parte a problemei, care are valoare simbolica, dar fara a rezolva problema de fond.

Sa rezolve cererea in ansamblul sau.

Sa anticipeze aparitia cererii fara ca aceasta sa ajunga sa fie mediata de antreprenori terti.

Tipul de raspuns va depinde de natura mizei adica de caracterul mai mult sau mai putin strangent al problemei, de complexitatea sa, de noutatea sa, de difuzie a sa sau de intensitatea opozitiei pe care o da nastere.

Inscrierea in agenda

Agenda reprezinta un ansamblu de pobleme care sunt percepute ca necesitand o dezbatere publica si o interventie din partea autoritatilor publice legitme.

Cobb si Elder au aratat ca exista 2 tipuri de agende:

Prima este agenda institutionala au formala care este alcatuita din probleme care se considera prin consens ca tin de competenta autoritatilor publice si ca trebuie rezolvate intotdeauna de autoritatile publice.

A doua categorie este agenda publica sau sistemica, care este alcatuita din probleme care nu tin de competenta firesca a autoritatilor publice, dar pe care oamenii le considera la un moment dat ca necesitand de atentia autoritatilor publice.

Accesul la agenda formala nu este liber, exista anumite persoane care apara agenda si care au rolul de a negocia cu purtatorii cererilor. Inscrierea pe agenda institutionala presupune si o analiza a cererilor si problemelor. Interesul care se acorda unei cereri poate fi masurata prin intermediul unei scheme sau cadre de referinta.

Schema comparativa diacronica

Schema de gestiune verifica daca exista mijloacele necesare pentru a rezolva acele cereri.

Schema de oportunitate politica, adica in care politicianul verifica daca ii aduce rentabilitate politica.

Inscrierea pe agenda are loc in urma unui proces de concurenta intre mai multe mize. Cobb si Elder definesc conditiile necsare si suficiente pentru ca o problema sa ajunga pe agenda institutionala:

Problema trebuie sa tina de competenta autoritatilor publice careia i se adreseaza.

Miza trebuie sa fie perceputa ca fiind problematica si ca necesitand atentia publica.

Miza sau problema sa fie abordata in termeni de atentie publica, adica sa fie traduse intr-un limbaj adecvat pentru autoritatea publica.

Exista si alti factori care accelereaza inscrierea pe agenda: mass-media, aparitia unei crize.

Cobb, Ross si Ross au aratat ca exista maimulte modele de elaborare a agendei care difera in functie de regimul politic existent intr-o tara.

a.      Modelul de initiere din exterior in care problemele sunt formulate de ONG -uri, apoi sunt dezvoltate ca sa ajunga pe agenda publica si apoi sa ajunga pe agenda oficiala sau institutionala. Acest model se gaseste in societatile liberal pluraliste.

b.      Modelul de mobilizare. Este cazul invers in care decidentii politici incearca sa transfere o problema de pe agenda oficiala sau institutionala pe agenda publica sau sistemica.

c.       Modelul de initiere din interior este cel in care propunerile de politci publice apar in cadrul unitatilor administrative sau in cadrul grupurilor strans

legate de acestea si apoi problema este extinsa si la alte grupuri pentru a creea o suficienta presiune asupra decidentilor politici care sa o includa pe agenda oficiala. In acest model populatia nu este in nici un moment implicata cu adevarat iar initiatorii problemei nu depun eforturi ca problema sa ajunga pe agenda publica sau sistemica.

Hawlett si Ramesh au aratat ca exista si un al patrulea model:

d.      Modelul de consolidare. Este cel in care organele administrative initiaza procesul de solutionare a unei problema pentru care exista deja sustinerea din partea populatiei, adica exista cazuri in care organele administrative pot crea false ONG-uri care sa sustine rezolvarea unei probleme, care de fapt este dorita de autoritatile publice si in interesul lor.

Luarea deciziei

Modele de luare a deciziei

Modelul rationalitatii absolute (abordarea rational-compresiva)

Decizia este luate de un singur actor decizional care cauta sa-si maximizeze interesele in fucntie de mijloacele de care dispune. El are niste preferinte isi fixeaza anumite obiective, valori, cauta apoi alternativele disponibile de solutionare a problemei, le inventariaza pe toate, isi alege un criteriu de solectie si apoi alege solutia eca mai buna din punct de vedere al avantajelor si dezavantajelor.

Definirea problemei - date statistice

Denumirea politicii

Institutia initiatoare

Scopul

Obiective generale si specifice

Beneficiarii (grupul tinta)

Variantele de solutionare

Grupurile interesate (care vor fi consultate)

Modelul rationalitatii limitate ale lui Simon.

El a aratat ca modelul anterior este nerealist. Daca probleme este necunoscuta, atunci va incerca sa vada daca ea seamana cu alta problema si ii va aplica o solutie asemanatoare. Daca problema nu seamana cu nici o alta problema rezolvata de el, doar atunci decidentul va incerca sa gaseasca o solutie noua. Simon a aratat ca procesul de rezolvare a problemelor duce la obtinerea unei solutii satisfacatoare, dar nu optime.

Decidentul se loveste de anumite constrangeri: lipsa informatiilor, costul informatiilor, lipsa unor criterii clare de alegere, incapacitatea lui de a agasi toaste variantele alternative, de a le analiza din toate punctele de vedere. Decidentii sunt puternic influentati de mediul inconjurator, de managementul organizational, de jocurile de influenta care apar in ierarhia organizationala.

Teoria comportamentala a lui Cyert si March

Acestia au demonstrat ca deciziile nu cauta solutii urmand o logica a rationalitatii perfecte. Activitatea decidentului consta in gasirea unui numar limitat de alternative, de care dispune, pe care le cunoaste si care i se par acceptabile pentru el si pentru terti. El alege un criteriu de judecata rezonabil pe care il aplica si gaseste o solutie satisfacatoare pentru el si pentru terti.

Modelul incrementat al lui Lind Blom (metoda structurarii printre randuri sau metoda pasilor marunti)

Deciziile sunt luate de catre actori, care sunt relativ independenti si care au interese opuse, ei negociaza intre ei solutii pe care le analizeaza din punct de vedere al avantajelor si dezavantajelor si se pun de acord asupra unor decizii de ruptura care provoaca schimbari majore (modul politic de luare a deciziei).

Modelul "cosului de gunoi" al lui March, Cahen si Halsen

Ei au aratat ca in luarea deciziei nu este nimic rational ca obiectivele nu sunt clar definite, ca se definesc solutii la intamplare.

Etapele de luare a deciziei

Jones a aratat ca procesul decizional se imparte in 2 faze

Faza de formulare;

Faza de ligitimizare.

I.           Faza de formulare

Este activitatea prin care o cerere, problema inscrisa pe agenda guvernamentala se transforma in alternative sau solutii. Ea presupune interventia mai multor actori care pot formula solutii complementare sau care se afla in competitie. S-a aratat ca decidentii sunt supusi unor limite care tin de natura problemei, a procedurii care se aplica. Formularea se imparte in 2 subetape:

Analiza este activitatea de investigare a problemei si de cautare a a alternativelor posibile de solutionare a acesteia. Ea presupune o analiza a avantajelor si dezavantajelor fiecarei solutii

Selectia pe baza analizei se alege una dintre optiuni. Selectia este un procedeu care presupune un conflict intre diferiti actori care intervihn in procesul decizional (se fac compromisuri, se negociaza, se fac coalitii). Este important atat continutul deciziei, cat si procedeul de alegere. In aceasta etapa, formularea deciziei poate fi de rutina (se utilizeaza propuneri asemanatoare), analoga (prin analogii) sau una creativa (solutii cu totul noi).

II.        Faza de legitimizare

Este un moment in care responsabilul formal ia decizia efectiva (hotaraste, semneaza actul oficial), el are monopolul alegerii, dar nu este singurul. Este un act protocolar (oficial), chiar daca decidentul formal se m,ultumeste sa aprobe activitatea desfasurata in amonte. Are valoare adaugata si este decisiva din punct de vedere politic si simbolic.

Implementarea sau executia politicilor publice

Executia sau implementarea repezinta faza din procesul de executie prin care se atingobiectivele, faza in care sunt generate acte si efecte pornid de la un cadru normativ, texte legale, discursuri politice. Pana in 1960 implementarea se decurgea in mod automat. Prezenta anumite disfunctii si cu efectele dorite(autorii arata ca nici o politica nu are sanse sa se realizeze).

Exista cateva probleme ale implementarii politici in cadrul unei societatii :

1. Dezvoltarea unei societati poate fi dezv. Dar cu greu ! - este considerata controlata

2. Complexitatea crescuta a mediului in care traim care faceidentificarea preconditiilor necesare pentru implementarea cu succes al politicilor.

3. Nici o politica nu se realizeaza in izolare ci in interdependenta cu alte politici complementare sau poate fi antagonista ( isi anuleaza reciproc efectele)

4. Influenta considerata de valori, atitudini , compartamente ale oamenilor

5. Dificultatea de a anticipa dezvoltarea ulterioara si posibilitatiile limitate de ale pregatirii din timp.

6. Anumite politici ajung sa fie puse in practica avand sustinere simbolica si falsa din partea celor care le implementeaza.

7. problema cauzata de consecintele cauzale: de politici care pot implementa

A.    Modelul TOP-Down: (de sus in jos)

Acest model considera procesul politicii ca pe o exercitare a autoritatii. Perspectiva traditionala asupra executiei politicilor era urmatoarea:

Procesul decizional si cel de executie sau lumea politica si cea admin. Sunt f clar delimitate

Procesul de decizie vine intotdeauna inaintea executiei

Executantii actioneaza neutru, obiectivi si rationali fara sa aibe o influenta asupra executiei.

Politica publica este comunicata si incredintata executantului prin intermediul unor interactiuni specifice.

Executantul pune in aplicare instructiunile intocmai si la timp

Executarea controlului ierarhic era suficienta pentru a duce la indeplinirile deciziile adoptate.

Acest model si-a concentrat atentia asupra controlului si a executiei, asupra subordonatilor a admin si grupul tinta. In realitate, cea ce se intampla la baza piramidei administrative este mult mai complicat.Executantii al caror comortament este conditionat de tehnici si de proceduri administrative .Interpreteaza in mod discretionar politicile publice . Ei denatureaza obiectivele urmarite de politica publica.Punerea in practica seama cu o scena in care intervin mai multi actori care nu sunt nici neutrii, nici pasivi.

Primele critici ale acestui model au aparut in anii '80 si au aratat ca cei mai importanti decidenti nu sunt cei formali, ci birocratici care comunica cu grupurile sociale un control ierarhic din partea superiorilor pentru ca obiectivele politicilor sunt adesea neclare iar complexitatea sociala se reflecata sia asupra ploiticii.

O mare problema a implementarii este controlul, in implementare nu intervin doar superiorii si subordonatii din aceiasi ierarhie si persoanele care pot intrevenii organizatii si persoane care nu se afla intr-o structura ierarhica.

Modelele alternative:

Modelul Bottom Up: -> porneste de la toti actorii publici si privati implicati in progr. De implementare si analizeaza obiectivele personale si organizationale ale acestora, strategiile lor si relatiile de contacte pe ca le-au construit.

Autorii - Hjern si Horter (1981) : atentia trebuie focalizata nu asupra unei singure organizatii ci asupra tuturor autorilor implicati. Ei denumeau acesti actori ca fiind o structura de implementare ( o grupare care impartaseste adeziunea la un program / politica)

Avantajul modelului de sus in jos este isi indreapta atentia asupra relatiilor oficiale si neoficiale care formeaza retele administrative implicate in elaborarea si implementarea politiciolor.

Probleme ale implementarii(cauze):

Numar mare de participanti la procesul de implementare , fiecare are o perspectiva diferita asupra problemei si un nivel diferit de implicare in rezolvarea ei.

Diversificarea scopurilor.

Ambiguitatea scopului initial.

Faptul ca obiectul nu a fost considerat prioritar.

Faptul ca nu exista resurse suficiente pentru a-l indeplini

Faptul ca a existat un conflict cu alti participanti.

Grupul vizat de politica a fost greu de contactat.

Lucrurile facute nu au avut impactul asteptat.

In timp conditiile s-au schimbat iar atentia a fost acaparata de alte probleme.

Hazmanian si Sabatier au sugerat 6 conditii pentru implementarea cu succes a unei politici publice

Obiectivele politicilor sa fie clare si concise

Legislatia sa includa o teorie cauzala adecvata(mijloace + efecte) care sa identifice principalii factori care influenteaza realizarea obiectivelor.

Legislatia trebuie sa structureze un proces de implementare a.i. sa maximizeze probabilitatea ca executantii si alte grupari implicate sa actioneze conform asteptarilor.

Responsabilul cu implementarea trebuie sa posede suficienta sustinere politica si capacitatea de gestiune pentru a-si inedplini misiunea.

Programul trebuie sa primeasca sprijinul unor grupuri sociale organizate (patronate, sindicate .etc.) si al legislatiei.

Aparitia politicilor publice in conditii de dificultati social-economice trebuie sa nu afecteze obiectele prioritare ale acestuia.

Brinkerhoff si Krosbi au aratat ca exista urmatoarele faze ale unui ciclu de implementare:

legitimizare politici anumite grupuri declara ca acea politica este necesara si vitala , chiar daca presupune costuri importante.

Acestia trebuie sa dispuna de credibilitate, de resurse politice si sa fie dispusi sa piarda capital politic pentru a sustine noua politica.

Construirea bazei de sustinere mobilizeaza share-holderii(partea interesata) pozitivi in favoarea noii politici, noua politica trebuie sa fie inteleasa si sa devina atragatoare pentru potentialii sustinatori

Acumularea resurselor - faza de alocare a resurselor umane, tehnice, materiale, financiare, necesare implementarii noii politici.

Design organizational - care este necesar cand se stabilesc noi sarcini si obiective solicita rezidenta din partea unor grupuri care se afla atat in interior cat si in exterior.

Este preferabila crearea unei noi structuri, decat formarea uneia vechi.

mobilizarea resurselor si actiunilor inchise planificarea si actiunea (pregatirea planului de actiune, stabilirea unor tinte de performanta conducerea efectiva). Multe reforme incep cu un proiect pilot (se simulteaza la nivelul unui minister, departament, etc..)Monitorizarea proiectului. Daca implementarea are succes, impactul va fi eminent, dar nu mereu schimbarile de politica duc la beneficiile scontate.Este necesar sa monitorizam progresul inreg. Si daca apar disfunctionalitati este necesar sa ajustam implementarea care ar putea conduce la rezultate nesatisfacatoare.

Monitorizare schimbarii de politica necesita crearea unor mecanisme de evaluare periodica.Multe reforme au loc pe termen lung, iar rezultatele si impactul nu se vad imediat, si ca urmare monitorizarea progresuluiinregistrarea se face prin intermediul unor indicatorii de progres:

Implementarea unei politici implica multe organizatii, apare problema cine raporteaza si cine reactioneaza.

Modalitatile de interventie:

Howlett si Romesh au alcatuit o lista de 10 tipuri de instrumente admin grupate pe 3 categorii, asezate in ordine crescatoare a gradului de implicare a statului:

Instrumentele voluntare presupun un grad mic de implicare a statului in care obiectivul urmarit este indeplinit de o manevra volintara , organele administrative, pot decide sa nu se implice in rezolvarea unei probleme de interes public pentru ca aceasta poate fi solutionata mai bine de catre piata. Utilizarea instr voluntare este avantajoasa din punct de vedere al costurilor pe care le implica si libertatii individuale pe care o ofera.

Instrumente obligatorii : - un grad mare de corectie din partea statului in directionarea actiunilor pers de a face sau nu ceva. Aceasta constrangere se exercita in limitele constiintionale.

Instrumentele mixte - combina caracteristicile celorlalte doua:

Dimensionarea informatiilor, influentarea persoaneleor fizice si juridice de catre organele administrative, subventionarea unor activitatii, licitarea dreptului de proprietate pentru anumite resurse, instituirea unor anumite taxe si impozite pentru care pot modifica comportamentul contribuabilui.

Majoritatea acestor instrumente sunt substituibile din punct de vedere tehnic, dar ele difera din punct de vedere al eficientei, eficacitatii, al costurilor.

Etapa evaluarii si sf. politicii

Termenul de evaluare semnifica emiterea unor judecati de valoare asupra unor actiuni, identificarea si masurarea efectelor acestei actiuni. Comisia Europeana defineste termenul de evaluare ca fiind o analiza independenta a unei interventii publice in functie de rezultatele, impactul si nevoile pe care respectiva interventie intentioneaza sa le satisfaca.

Intr-un stat democratic, nevoia evaluarii politicilor publice are mai multe surse:

- nevoia legitima a oricarui cetatean de a fi informat cu privire la consecintele activitatilor guvernamentale;

- necesitatea unor mai bune cunoasteri a organismelor politicilor publice;

- capacitatea evaluarii de a servi drept instrument de dialog intre stat si unitatile beneficiare.

Preocuparea pentru evaluare a avut loc datorita factorilor:

contextul economic si reducerea resurselor;

nevoia unei reale descentralizari la nivel local;

criza de legitimitate a sectorului public;

introducerea tehnicii contractuale a sectorului public;

raspunderea de bune practici la nivel international si European;

constientizarea privind rolul sau sa fie mai implicata in initiativele realizarii in numele si profitul sau.

Evaluarea poate viza obiectivele:

- intarirea cunoasterii efectelor actiunii publice prin construirea rezultatelor politice cu obiective initiale;

- optimizarea resurselor financiare, materiale, umane, ale politicii sau programului de evaluare;

- imbunatatirea transparentei actiunii publice in fata cetatenilor;

- discriminarea bunelor practici in cadrul administratiei si a unei culturi a rezultatelor

- cresterea vizibilitatii actiunii publice;

- modificarea politicilor existente daca este cazul;

Evaluarea are 5 functii principale:

1. instrumente ale deciziei publice;

2. instrumente de gestiune economica;

3. instrumente de management;

4. mijloc de comunicare si de legitimare al actiunii publice;

5. mijloc de formare/ de schimbare al politicilor publice.

Evaluarea politicilor publice nu se substituie celorlalte sisteme de control, nu are legatura cu, controlul administrativ care este realizat de corpul de control.

Controlul administrativ vizeaza legalitatea, regularitatea si nu eficacitatea(atingerea obiectivelor si efectelor actiunii). Nu este sinonima cu auditul, este instrument pentru verificarea integritatii contului si pentru optimizarea financiara.

Controlul de gestiune analizeaza relatia dintre mijloace si realizari, eficienta, in timp ce evaluarea analizeaza relatia dintre realizari si rezultatele si impactul asupra mediului, naturale, sociale, economice. Nu trebuie confundate cu monitorizarea.

Monitorizarea reprezinta procesul celor care realizeaza politicile, managerii programelor, grupurile interesate, cetatenii pot urmarii si deruleaza conform planului de implementare stabilit, depasiri de cost, termene. Evaluarea incheie modelul ciclic al sectorului public si ii ajuta pe cei care elaboreaza sa vada in ca masura si-a atins scopurile si sa actioneze in consecinta. Poate constitui baza unui program de reforma, sa schimbe anumite practici.

Tipuri de evaluare

Howlett si Ramesh vorbesc despre modelul derularii, actorii implicate si efectele obtinute. Aceste tipuri sunt:

a. evaluarea administrativa realizata de organelle administrative, agentii specializati, de politicile publice, organele legislative judecatoresti;

b. evaluarea juridica se concentreaza asupra aspectelor legale ale implementarii programelor si politicilor, si nu asupra bugetelor, eficientei, cheltuielilor, instantelor judecatoresti si analiza conform cu legea;

c. evaluarea politica succesul sau esecul unei politici, utilitatea in vederea mentinerii sau modificarii acestuia poate fi realizata de orice persoana, ONG-uri, cetateni, functionari, alegerile

2. Perspectiva din care se realizeaza:

a. a- posteriori/ ex- post;

b. a- priorii/ ex-ante;

c. intermediara/ pe parcurs.

a. este retrospectiva, are loc dupa generarea impactului politicii, analistul incearca sa inteleaga ce s-a intamplat si sa elaboreze judecati de valoare privind realitatea. Poate avea in vedere identificarea si masurarea rezultatelor unor politici publice, sau poate sa studieze procesul prin care s-a ajuns la aceste rezultate, poate avea ca obiectiv aprecierea impactului, a eficientei si eficacitatii politicilor publice.

b. este prospectiva si poate servi ca instrument pentru luarea deciziei pentru solutionarea problemei.In practica, aceasta evaluare acorda prioritate criteriilor de tip eco- financiar(utilizarea tehnicii, metodei, analiza cost- beneficiu);

c. are ca scop determinarea primelor rezultate ale politicii sau programului aflat in derulare si stabileste daca prioritatile stabilite raman valabile, daca sistemul de punere in practica este bine adaptat, trebuie sa analizeze gradul de integrare al prioritatilor orizontale(dezvoltatea durabila, egalitatea intre femei si barbati).

Comisia Europeana utilizeaza 5 criterii de evaluare (DAC):

1. Relevanta este masura in care obiectivele stabilite si planul de implementare propus se adreseaza corect nevoilor sau problemelor identificate;

2. Eficienta reprezinta cat de bine sunt folosite resursele disponibile, relatia dintre mijloace si rezultate;

3. Eficacitatea politicilor sau programului daca si-a atins obiectivele stabilite in faze de programare;

4. Impactul masoara efectul de ansamblu al beneficiilor aduse de un anumit program asupra unui numar cat mai mare de pers., altele decat beneficiarii directi;

5. Sustenabilitatea arata daca exista probabilitatea ca rezultatele positive ale politicilor sau programului sa persiste si dupa incetarea interventiei publice. Arata daca impactul pe termen lung al politicilo asupra procesului de dezvoltare poate fi mentinut in cadrul acelui sector/regiune.

Schimbarea politicilor

Normala presupune modificari minore ca rezultat al lectiilor invatate

Schimbarea de mari amplitudini (schimbarea paradicuna) - isi da seama atunci ca societatea exista in mod substantial politicii.

HG 775 si HG 750 elaboreaza legislatia in domeniul administratiei centrale.

Criterii de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana

Criteriul 0 (criteriul geografic/neformal).

Criteriul 1 sta la baza inceperii negocierii. Este un criteriu politic care presupune existenta unor institutii democratice care sa respecte drepturile omului.

Criteriul 2 (criteriul economic) presupune existenta unei economii de piata functionala bazata pe competitie libera intre agentii economici, preturi libere care sa aiba la baza costuri de productie.

Criteriul 3 (criteriul juridic) presupune compatibilitatea sistemelor legislative, armonizarea legislatiei, adoptarea aquisului comunitar.

Criteriul 4 (criteriul administrativ) consta in capacitatea dministrativa de implementare a aquisului comunitar. Capacitatea administrativa se masoara prin procesul de elaborare a politicilor publice si de coordonare interministeriala in procesul elaborarii politicilor publice.