Mituri in discursul politic

Mituri in discursul politic

In lucrarea sa 'Mituri si mitologii politice' Raoul G. Prardet identifica patru mituri fundamentale 'de care orice discurs politic, din orice zona geografica si istorica poate dispune, pentru ca exista o mare capacitate mobilizatoare a mitului, nascut dintr-o realitate politica fracturala: produs al realitatii sociale si producator de realitate sociala'.

Bulversarile politice din ultimele doua secole ale istoriei europene au fost insotite de o uimitoare efervescenta mitologica: denuntarea unei conspiratii malefice tinzand sa supuna popoarele dominatiei fortelor obscure si perverse; imaginea unei varste de aur pierdute, a carei fericire se cuvine sa o regasim sau ale unei Revolutii salvatoare ce ar permite umanitatii sa intre in ultima faza a istoriei sale si i-ar asigura pentru totdeauna domnia dreptatii; apelul la stapanul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei mari varietati colective.

CONSPIRATIA. Mitologia complotului are in centrul ei imaginea inspaimantatoare a Organizatiei. Insusirea ei de capetenie e secretul. Complicii sunt legati prin juramantul tacerii si o pedeapsa cumplita ii va lovi daca vor trada. Oricare ar fi natura si motivatia aparenta a conspiratiei, pentru cei ce o conduc, ea inseamna satisfacerea unei nepotolite vointe de putere, implinirea acelui vis al unificarii lumii sub aceeasi autoritate deplina.

Oricare ar fi denumirea, natura sau motivatia conspiratiei ea se inscrie intr-un climat psihologic si social de nesiguranta, frica, angoasa.

O specialitate incontestabila si aproape exclusiva a discursului politic specific crizelor de orice natura este diversiunea. Mecanismul este usor de redat, insa punerea ei aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieste un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs este preluat si amplificat de mai toata mass-media, nascandu-se curente pro sau contra.

SALVATORUL. Accentul se pune pe mediocritatea personajului si a destinului sau - este mediocru prin locul natal, prin mediul social caruia ii apartine, mediocru prin viata sa particulara . R.G. Schwarzenberg afirma ca in cazul acesta 'simplitatea nu mai este doar deliberata, ea devine ostentativa'. Multimile sunt astfel motivate, obligate chiar sa se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care troneaza discursul politic al Salvatorului. Exista un timp al asteptarii si al chemarii - un timp in care se formeaza si se raspandeste imaginea unui Salvator - apoi un timp al prezentei Salvatorului, ca in final timpul amintirii, in care figura sa, proiectata in trecut se va modifica in conformitate cu 'capriciile' memoriei, cu mecanismele sale selective, cu refularile si exagerarile sale. Poate parea paradoxal, dar multi dictatori, extremisti politici, prin intretinerea bine gandita a cultului personalitatii au luat infatisarea Salvatorului.

Salvatorul poate lua si imaginea Protectorului: el are misiunea sa calmeze lucrurile, sa se instaleze increderea, sa infranga amenintarile raului. Acest rol si-l insusesc mai ales candidatii la primarii si sa ne dam seama dupa sloganul inclus ca acest mecanism este functional.

VARSTA DE AUR. Reprezinta persistenta unui ritm de viata, intimitate protectoare a unui grup social inchis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent si ale unui trecut definit in functie de ceea ce a fost sau de ceea ce se considera a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai putin exacta) de patru ani - in campaniile electorale - revine in discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de 'good old times' ale deschiderii culturale, ale civilizatiei, ale democratiei, ale simtului civic.

UNITATEA. Esenta cu adevarat nobila a omului se confunda cu necontenitul efort de a impune o vointa unica si ordonata. Putem vorbi astfel de existenta unei Unitati (NATO, UE) catre care unii aspira, avand convingerea unor avantaje, iar altii se tin cu incapatanare deoparte, puternica lor individualitate permitandu-le acest lucru. In functie de aceste doua tendinte exista, desigur, si doua tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentueaza dezavantajele aderarii la aceste organisme.