NATO SI POLITICA DE SECURITATE SI APARARE

NATO SI POLITICA DE SECURITATE SI APARARE

• PLANUL DE ACTIUNE NATO PENTRU ADERARE

Lansarea Planului de Actiune pentru Aderare (MAP) in aprilie 1999 a ajutat tarile care intentionau sa adere la NATO sa isi focalizeze din ce in ce mai mult pregatirile pe indeplinirea scopurilor si prioritatilor stabilite prin acest Plan. De asemenea, implementarea MAP a incetat sa fie o problema care sa priveasca doar ministerele de externe si pe cele ale apararii. Odata cu stabilirea intalnirilor inter-ministeriale la nivel national, indeplinirea obiectivelor Planului implica din ce in ce mai mult alte departamente guvernamentale intr-un efort coordonat si sistematic.

In cadrul Summit-ului NATO tinut la Washington in aprilie 1999, liderii aliati au promis ca Republica Ceha, Ungaria si Polonia nu vor fi ultimele noi tari care adera la NATO si au declarat ca procesul de extindere va fi revizuit in 2002. De asemenea, in cadrul Summit-ului de la Washington ei au lansat Planul de Actiune pentru Aderare. Cele noua tari care si-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (1), Romania, Slovacia. MAP confera substantialitate angajamentului NATO de a-si mentine portile deschise. Totusi, participarea la MAP nu garanteaza o aderare in viitor, iar planul nu consta doar dintr-o lista cu rubrici pe care tarile aspirante trebuie sa o completeze. Deciziile de a invita tarile aspirante sa demareze discutiile de aderare vor fi luate in cadrul NATO prin unanimitate, pentru fiecare caz in parte. MAP ofera feedback si consiliere concreta din partea NATO pentru tarile aspirante, privind pregatirile lor care vizeaza o aderare in viitor. Deasemenea, el ofera o gama larga de activitati menite sa consolideze canditatura fiecarei tari interesate. MAP nu inlocuieste programul de Parteneriat pentru Pace (PpP). Participarea aspirantilor la PpP si Procesul lor de Planificare si Analiza (PARP) au fost adaptate nevoilor individuale. Participarea totala la PpP/PARP este esentiala deoarece ea permite tarilor candidate sa dezvolte interoperabilitatea cu fortele NATO si sa-si pregateasca structurile si capacitatile fortelor pentru o posibila aderare in viitor. Ca si PpP, MAP se ghideaza dupa principiul auto-diferentierii: tarile candidate sunt libere sa aleaga elementele din MAP care se potrivesc cel mai bine prioritatilor si conditiilor lor nationale. De asemenea, implementarea MAP a incetat sa fie o problema care sa priveasca doar ministerele de externe si pe cele ale apararii.

Odata cu stabilirea intalnirilor inter-ministeriale la nivel national, indeplinirea obiectivelor Planului implica din ce in ce mai mult alte departamente guvernamentale     intr-un efort coordonat si sistematic. In cadrul Summit-ului NATO tinut la Washington in aprilie 1999, liderii aliati au promis ca Republica Ceha, Ungaria si Polonia nu vor fi ultimele noi tari care adera la NATO si au declarat ca procesul de extindere va fi revizuit in 2002.

De asemenea, in cadrul Summit-ului de la Washington ei au lansat Planul de Actiune pentru Aderare. Cele noua tari care si-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (1), Romania, Slovacia. MAP confera substantialitate angajamentului NATO de a-si mentine portile deschise. Totusi, participarea la MAP nu garanteaza o aderare in viitor, iar planul nu consta doar dintr-o lista cu rubrici pe care tarile aspirante trebuie sa o completeze. Deciziile de a invita tarile aspirante sa demareze discutiile de aderare vor fi luate in cadrul NATO prin unanimitate, pentru fiecare caz in parte. MAP ofera feedback si consiliere concrete din partea NATO pentru tarile aspirante, privind pregatirile lor care vizeaza o aderare in viitor. De asemenea, el ofera o gama larga de activitati menite sa consolideze canditatura fiecarei tari interesate. MAP nu inlocuieste programul de Parteneriat pentru Pace (PpP). Participarea aspirantilor la PpP si Procesul lor de Planificare si Analiza (PARP) au fost adaptate nevoilor individuale. Participarea totala la PpP/PARP este esentiala deoarece ea permite tarilor candidate sa dezvolte interoperabilitatea cu fortele NATO si sa-si pregateasca structurile si capacitatile fortelor pentru o posibila aderare in viitor. Ca si PpP, MAP se ghideaza dupa principiul auto-diferentierii: tarile candidate sunt libere sa aleaga elementele din MAP care se potrivesc cel mai bine prioritatilor si conditiilor lor nationale.

Toate tarile candidate au trimis un Program National Anual privind pregatirile pentru o posibila aderare, care acopera aspecte politice, economice, de aparare/militare, legate de resurse, securitate si aspecte juridice. Ele isi stabilesc propriile obiective, scopuri si programari ale activitatilor. Aceste programe se asteapta sa fie reactualizate in fiecare an de catre tarile candidate, dar pot fi modificate in orice moment. NATO urmareste progresul inregistrat de fiecare tara candidat si ofera consiliere politica si tehnica. intrunirile Consiliului Nord-Atlantic cu fiecare tara candidat au loc primavara pentru a discuta progresele inregistrate. Pe tot parcursul anului, intalnirile si atelierele de lucru tinute impreuna cu expertii NATO militari si civili pe diferite domenii permit discutarea unui spectru larg de aspecte relevante pentru aderare. Un raport anual consolidat asupra progresului, referitor la activitatile desfasurate sub MAP va fi prezentat ministrilor de externe si ai apararii din tarile NATO in cadrul intrunirilor lor regulate din primavara fiecarui an. Se asteapta ca tarile aspirante sa atinga anumite scopuri in plan politic si economic. Printre acestea se numara rezolvarea oricaror conflicte internationale, etnice sau teritoriale externe pe cale pasnica; demonstrarea angajamentului in respectarea legii si a drepturilor omului; instituirea controlului democratic asupra fortelor lor armate si promovarea stabilitatii si bunastarii prin libertatea economica, dreptate sociala si responsabilitate fata de mediu. Aspectele militare si cele legate de aparare se axeaza pe capacitatea tarilor respective de a contribui la apararea comuna si la noile misiuni ale Aliantei. Participarea integrala la PpP este o componenta esentiala. Prin intermediul programelor individuale de PpP, statul candidat se poate concentra pe problemele esentiale legate de aderare. Obiectivele Parteneriatului pentru candidati cuprind planificarea scopurilor care acopera acele domenii care sunt relevante in cel mai direct mod pentru aspira sa adere la NATO. Aspectele legate de securitate se centreaza pe necesitatea tarilor candidate de a se asigura ca exista proceduri adecvate pentru a asigura securitatea informatiilor importante. Aspectele juridice se refera la nevoia tarilor candidate de a se asigura ca aranjamentele si acordurile care guverneaza cooperarea cu NATO sunt compatibile cu legislatia interna.

• POLITICA    DE DESCHIDERE A NATO

Politica de deschidere a NATO este inclusa in Tratatul Atlanticului de Nord: 'Partile pot, prin acord in unanimitate, sa invite alte state europene pentru a continua principiile acestui tratat si pentru a contribui la securitatea zonei Atlanticului de Nord, pentru a adera la acest tratat. (.)' Articolul 10, Tratatul Atlanticului de Nord, Washington DC, 4 aprilie 1949.

Pe parcursul istoriei sale NATO a admis noi membri. Grecia si Turcia s-au alaturat in 1952, Republica Federala Germana in 1955 si Spania in 1982. La inceputul anilor '90 era evident ca divizarea continentului european va persista daca tarilor Europei Centrale si de Est nu li se oferea posibilitatea de a adera la anumite institutii, precum Uniunea Europeana si NATO, dedicate atingerii impreuna a unor valori si scopuri comune, a libertatii si democratiei, prosperitatii economice, stabilitatii politice si securitatii. La Summit-ul de la Bruxelles din 1994, liderii NATO au declarat ca ei 'asteapta si ar saluta extinderea NATO care ar ajunge la statele democratice ale Estului nostru'. Scopul acestui proces de largire este extinderea catre alte tari europene a zonei de securitate si stabilitate, la construirea careia Alianta a contribuit, pe teritoriul tarior sale membre, in cei 50 de ani de existenta. Procesul nu constituie o amenintare pentru nici o tara. De fapt, el va spori stabilitatea si securitatea, atat pentru tarile membre NATO, cat si pentru cele care nu sunt membre NATO. In plus fata de angajamentele politice, aderarea la NATO implica responsabilitati si obligatii in domeniul militar. Procesul de largire este structurat astfel incat sa permita eventualilor viitori membri sa se familiarizeze cu activitatile Aliantei si cu responsabilitatile si obligatiile care rezulta din statutul de membru si sa-si adapteze fortele in consecinta. In urma acestei abordari, care a fost stabilita in Studiul pe anul 1995 asupra extinderii NATO, intre 1995 si 1998 s-au tinut dialoguri mai intense asupra problemelor aderarii impreuna cu partenerii interesati.

La Summit-ul de la Madrid din 1997, Republica Ceha si Polonia au fost invitate sa inceapa discutiile de aderare. Simultan, liderii aliati au reafirmat deschiderea Aliantei fata de alte tari si au convenit sa continue si sa largeasca intalnirile de dialog intens cu tarile Partenere interesate. Republica Ceha, Polonia si Ungaria au aderat in mod oficial la Tratatul de la Washington pe 12 martie 1999, sporind numarul de tari membre NATO la nouasprezece. Planul de Actiune pentru Aderare, lansat in 1999 la Summit-ul de la Washington, se bazeaza pe experienta castigata in procesul de dialog intens si in timpul integrarii in Alianta a celor trei noi tari membre. Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianta intre zece natiuni independente europene si doua nord-americane, angajate in apararea reciproca intre 1952 si 1982, iar alte patru natiuni europene s-au alaturat Aliantei, marind la 16 numarul tarilor membre. Admiterea Republicii Cehe, a Ungariei si a Poloniei pe 12 martie 1999 a ridicat la 19 numarul membrilor. Tarile membre NATO sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Ceha, Spania, Statele Unite, Turcia si Ungaria. Tratatul Atlanticului de Nord, care luat in sine este un document foarte simplu, se conformeaza spiritului Cartei Natiunilor Unite si isi deriva legitimitatea din aceasta Carta. In cadrul Tratatului, tarile membre se angajeaza sa-si mentina si sa-si dezvolte capacitatile de aparare, individual si colectiv, oferind baza pentru planificarea apararii colective.

Un alt articol al Tratatului se refera la cadrul de lucru pentru consultari intre tarile membre, ori de cate ori una dintre ele isi simte securitatea amenintata. Acest articol subliniaza importanta fundamentala a procesului de consultare pe scara larga care are loc in cadrul Aliantei si explica de ce Alianta isi asuma noi misiuni menite sa sporeasca securitatea in spatiul euro-atlantic luat in ansamblu. Un alt articol - Articolul 5 - se refera la dreptul la aparare colectiva, asa cum este prevazut in Carta Natiunilor Unite. El stipuleaza ca un atac armat asupra unuia sau a mai multi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac impotriva tuturor membrilor. Admiterea de noi membri in cadrul Aliantei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care stipuleaza ca alte state europene care sunt in masura sa urmeze principiile Tratatului si sa contribuie la securitatea nord-atlantica pot fi invitate la aderare. Dupa recenta aderare a Poloniei, Republicii Ceha si a Ungariei, conducatorii Aliantei au afirmat ca usile raman deschise pentru alte tari in viitor.

In alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajeaza sa contribuie la dezvoltarea unor relatii internationale de pace si prietenie intr-o serie de moduri, inclusiv prin intarirea institutiilor lor private si promovarea conditiilor de stabilitate si bunastare. Tratatul prevede si eforturile de eliminare a conflictelor in politicile economice internationale ale tarilor membre si de incurajare a cooperarii dintre acestea.