CONTEXTUL CONSTITUTIV AL POLITICILOR PUBLICE

CONTEXTUL CONSTITUTIV AL POLITICILOR PUBLICE

Consideratii generale

Mondializarea economiei, mutatiile de pe piata fortei de munca, rapiditatea schimbarilor tehnologice si sociale, exigentele sporite ale societatii civile reprezinta provocarile carora administratia statelor lumii este nevoita sa le faca fata prin cresterea eficientei si eficacitatii proceselor administrative, ameliorarea capacitatii institutionale de adaptare si inovare, stapanirea diversitatii problemelor, identificarea unor solutii alternative adecvate complexitatii actuale.

Acestea sunt ratiunile pentru care, in prezent, sunt formulate exigente fara precedent orientate atat spre planul extern, cat si spre cel intern, referitoare la asumarea riscului politic, imaginatia politica, inovatia politica, managementul politic.

Pe plan extern este nevoie de o noua gandire strategica si de inovatii radicale in domenii de mare actualitate, cum sunt: relatiile dintre statul national si structurile organizationale transnationale, dintre statul national si organizatiile spatial - administrative (regionale, locale), precum si constructia institutiilor care transced statul national si care determina viitorul tarilor in cadrul Uniunii Europene, dar si al Europei intr-o lume globalizata. Urmatorii anii vor insemna participarea statului natiune, principalul actor al integrarii, la configurarea noului model al Europei Unite din punct de vedere politic, economic si social.

Pe plan intern exista o cerere la fel de mare si de urgenta de a eficientiza structurile statale si guvernamentale determinata, in primul rand, de transformarea societatii intr-o structura multiorganizationala, iar, in al doilea rand, de limitarea capacitatii decizionale a guvernelor, limitare cauzata de presiunile exercitate de grupuri de interese speciale si de tirania micilor minoritati.

"Amenintarile reprezentate de aceste doua grupuri, ce au tendinta de a face din propriul interes un imperativ moral caruia orice alt obiectiv sa-i fie subordonat, pot fi anihilate sau chiar transformate in oportunitati doar de o guvernare puternica, eficienta si performanta"

Noile provocari globale: eliminarea saraciei, protectia mediului inconjurator, repartizarea neuniforma a cunostiintelor stiintifice, presiunea exercitata asupra economiilor tarilor slab dezvoltate, conflictele religioase, eradicarea terorismului international, eficientizarea controlului armamentului nuclear, internationalizarea tehnologiei informatiei etc. impun cu stringenta cresterea importantei administratiei centrale si locale.

In concluzie, deoarece guvernele nationale sunt singurele care datorita legitimitatii lor pot domina actuale probleme globale, guvernarea trebuie sa-si redefineasca politicile, strategiile, programele si proiectele in scopul dinamizarii capacitatii de performanta. Viabilitatea performantelor este, insa, direct conditionata de succesul reformei sistemului administrativ.

Politica Uniunii Europene este focalizata prioritar asupra constituirii unui cadru favorabil cresterii competitive a companiilor europene pe piata globala.

Experienta ajustarilor structurale a ridicat o serie de probleme sociale legate de accentuarea ratei somajul in anumite industii, ceea ce in termeni financiari se exprima prin cresterea costurilor, si asa destul de ridicate, in conditiile intrarii (iesirii.) pe o piata noua (vezi fig.)

Costuri Cost (S)

Cost S Cost (P)

Cost P

Q(S) Q(P) Cantitate

Figura Relatia dintre costurile produselor (P) si costurile sociale (S)

Importanta costurilor de intrare/ iesire de pe o piata consta in faptul ca acestea contribuie la clarificarea intelegerii naturii contestabile a pietelor, unde nu numai economia de scara dar si viteza de intrare /iesire pot avea influente considerabile asupra performantelor si competitivitatii. Piata europena concurentiala obliga companiile cu preturile cele mai mari sa se alinieze acelora cu preturile cele mai competitive (vezi fig. 2.).

Prin urmare, nivelul mediu si dispersia preturilor trebuie sa scada si sa se apropie de situatia concurentei perfecte , in care pe piata ramane produsul cel mai competitiv.

Cost pe

unitatea

de produs

A

B

Q(A ) Q (B) Cantitate

Figura 2. Efectul economiei de scara asupra noilor intrati pe piata

Cererea pentru produsul A se va diminua treptat pe piata unica datorita pretului necompetitiv, simultan cu cresterea cererii pentru produsul B. Mentionam ca rationamentul se refera la doua produse identice din punct de vedere al performantelor.

Companiile care nu reusesc sa se adapteze conditiilor pietei unice, in timp, vor dispare. Eforturile companiilor de a reduce costurile totale de productie trebuie sustinute prin politici orientate spre reducerea cheltuielilor in sectorul public, oferindu-se astfel posibilitatea companiilor private de a putea sa se mentina pe o piata unica competitiva.

In consecinta, din perspectiva economica, procesul de extindere al Uniunii Europene exercita asupra mediului de afaceri romanesc serioase presiuni care constituie, in fond, argumente solide in favoarea cresterii eficientei activitatilor din sectorul public. Una dintre solutiile la care guvernele occidentale au apelat destul de frecvent in ultima perioada, pentru diminuarea cheltuielilor bugetare prin imbunatatirea eficientei si a metodelor de munca, este transferarea experientei din sectorul privat catre cel public.

In reformarea societatii, guvernul Romaniei si-a asumat o interventia activa concretizata prin strategia de accelerare a reformei ale carei obiective vizeaza:

delimitarea responsabilitatii politice si administrative a Guvernului si

(2) ameliorarea calitatii politicilor publice pentru rezolvarea eficienta a problemelor. Atingerea primul obiectiv presupune separarea managementului politic de cel administrativ, iar cel de al doilea, este realizabil in circumstantele unei cresteri a calitatii proceselor de elaborare si implementare a politicilor publice, prin implicarea cetatenilor si prin cresterea eficientei cooperarii intre institutiile administrative" .

La randul lor, "politicile publice se inscriu intr-un dublu proces de transformare: intrarile (resursele financiare, bugetare, umane) sunt transformate in realizari (constructii de autostrazi, numar de dosare pentru ajutoare sociale analizate si acordate etc.), care la randul lor produc efecte (ameliorarea securitatii rutiere, consolidarea mediului economic etc.)

Transformarea Romaniei intr-o democratie de anvergura europeana este o provocare dificila a carei durata, costuri si complexitate s-au dovedit a fi initial subestimate. Renuntarea la sistemul centralizat si anularea facilitatilor economice asociate acestui sistem au creat o mare dezordine sociala si, aproape, incetarea vietii economice.

Desi, inca din perioada de inceput a anilor 1990, au existat mari asteptari legate de abilitatea administratiilor de a aborda problemele sociale si economice, realitatea a demonstrat ca au existat suficiente limitari.

Adancirea crizei economice si tulburarile sociale din perioada de inceput a tranzitiei au demonstrat incapacitatea administratiei de a se reforma, de a armoniza procesul de reforma profunda cu traditia statului, cultura politico-administrativa, precum si disponibilitatea diferitelor categorii sociale din Romania de a accepta schimbarile.

Spre deosebire de alte state foste comuniste in care, de-a lungul celor 50 de ani de regim centralizat, au fost, totusi, initiate o serie de reforme liberale, sistemul administrativ din Romania a ramas complet inghetat in toti acesti ani.

Intelegerea structurii si a modului de functionare a administratiei publice inainte de anul 1990 joaca un rol important in reusita demersurilor de a reforma sectorul public. Din aceasta perspectiva, este un fapt recunoscut ca birocratia excesiva, divizarea stricta a competentelor si obligativitatea de a actiona in concordanta cu un set de reguli rigid definite reprezinta principalele caracteristici ale unei administratii centralizata.

Tabel nr.

Principalele diferente intre sistemul centralizat si sistemul democratic

Diferentele evidentiate in tabelul nr. reflecta faptul ca membrii societatii care au trait experienta unui sistem administrativ centralizat si hiper-birocratic au o disponibilitate destul de redusa fata de noul mediu de piata, orientat spre competitivitate si concurenta.

Numarul relativ redus de specialisti capabili sa joace un rol proactiv in elaborarea politicilor si implementarea schimbarilor, lipsa cunostiintelor si a experientei referitoare la modul in care trebuie sa functioneze un sector public modern, lipsa mecanismelor prin care sa se transfere experienta si cunostiintele in domeniul politiciilor si a luarii deciziilor si, in general, absenta traditiei solutiilor inovatoare in sectorul administratiei constituie amenintari serioase la adresa reformarii societatii rominesti.

Modernizarea si dezvoltarea sistemului administratiei publice la toate nivelurile (autoritatile centrale si locale, institutionale si al serviciilor publice) este un proces dinamic si complex care cere eforturi sustinute pentru a accelera aderarea la Uniunea Europeana..

Noile comenzi politice si sociale impun descoperirea si exploatarea eficientei si eficacitatii unor abordari si solutii noi, cunoasterea, definirea, elaborarea, implementarea si monitorizarea activa a unor politicii, obiective, strategii, decizii si actiuni care pot rezolva problemele cu care se confrunta diferitele segmente societale.

Este nevoie de un urias potential intelectual si de experienta care sa participe la alegerea prioritatilor reformei si la stabilirea directiilor de implementare a acesteia.

Realizarea dezideratelor este posibila prin eforturi substantiale care sa tina cont de urmatoarele transformari:

q              competentele: de la planificarea centralizata la functiile specializate, caracteristice economiei de piata;

q              resursele umane: de la cadrele din administratie, angajate pe criterii politice la functionarii publici, angajati pe criteriile competentei profesionale;

q              organizarea de la unitatea de putere centralizata la unitati de putere descentralizate, separate pe orizontala si verticala administratiei publice;

q              procedurile: de la respectarea directivelor pe linie de partid la respectarea legalitatii actului administrativ.

2.Definirea politicilor publice

Care este forma politicilor publice in contextul actual definit de spatiul european unic? Exista diferente in tipul si natura acestor politici fata de politicile din perioadele premergatore procesului de crearea a acestui spatiu unic? Intelegerea conceptului actual de politica publica presupune introducerea in discutie a unor chestiuni de ordin calitativ suplimentare comparativ cu abordarile traditionale ?

Raspunsurile la toate aceste probleme sunt dificil de formulat datorita influentelor exercitate de multitudinea variabilelor de situatie (contingente) asupra cadrului teoretic de cercetare adoptat.

Politicile comunitare, internationale, transnationale, prezentate in paragraful precedent, se inscriu in categoria variabilelor de care trebuie sa se tina cont in formularea unei politici publice..

In termeni de consecinte, rationalitatea unei politici publice revine la a formula judecati conjuncturale.

Politica reprezinta un "domeniu al activitatii umane care vizeaza relatiile, manifestarile si orientarile intre paturile, grupurile sociale si alte organizatii active dintr-un stat sau intre acestea si cetateni in confruntarile pentru cucerirea, consolidarea, dezvoltarea si mentinerea puterii si pentru controlul functionarii ei"6

Prin extinderea definitiei anterioare spre domeniul politicilor publice se poate considera ca "orice politica reflecta orientarile cetatenilor ce formeaza anumite grupari (fata de altele) in interiorul unei tari, dar si ale unei tari fata de alte tari, in legatura cu promovarea intereselor lor, in lupta pentru putere."

Prin urmare, se poate considera ca politica publica exprima manifestarile si orientarile definite de autoritatile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activitati esentiale ce se desfasoara fie la nivelul national, fie la niveluri teritorial-administrative

Considerata frecvent ca un echivalent, la nivel guvernamental, al politicii de corporatie, politica publica poate fi tratata ca ansamblul deciziilor adoptate de catre autoritatile publice in vederea orientarii intr-un sens rezonabil a activitatilor dintr-un domeniu de larg interes public.

Politicile publice sunt, in concluzie, decizii politice in favoarea unui anumite stari dorite, inclusiv optiunile in favoarea anumitor mijloace considerate a fi adecvate atingerii obiectivelor proiectate

Esenta unei politici publice tine de mobilizarea membrilor unei comunitati in jurul unui consens permanent reformulabil, obtinut prin disputa, negociere, infruntare, compromis.

Prin urmare, o politica publica presupune existenta unui obiectiv (de larga recunoastere publica (interes public) si care determina declansarea procesului prin care opiniile si interesele celor care se regasesc in obiectivul fixat sunt aduse laolalta pentru a face posibil crearea unui loc comun al comunitatilor, grupurilor si cetatenilor si care, in mod curent, reprezinta spatiul public al politicii.

Politica publica contureaza, asadar, un loc comun sau un spatiu public tinta, construit pe baza identificarii unui interes comun al unor largi categorii de cetateni cu interese, opinii si afilieri, in general, diferite.

De exemplu, daca protectia mediului inconjurator reflecta la un moment dat un interes comun al societatii, devenind idealul politicii de mediu, atunci ea trebuie sa creeze acel spatiul public tinta care capaciteaza interesul comun al comunitatii in aceasta directie.

Initierea actiunilor ce se impun sunt determinate si posibile tocmai datorita existentei acestui spatiu, care va exista atata vreme cat activitatile necesare punerii in aplicare a politicii elaborate isi vor demonstra eficacitatea.

Adoptarea unei anumite solutii (dintre multitudinea de alternative existente) are un grad ridicat de dificultate provocat de efectele contingentelor asupra cadrului de cercetare a problemelor ce tin de optiunea asupra solutiei care vizeaza satisfacerea acestui interes comun

Literatura de specialitate nu ofera un punct de vedere unic asupra naturii conceptului de politica publica. Politica publica reprezinta o optiune politica, tehnica sau ideologica?

In ipoteza in care se accepta existenta unei legaturi reprezentative intre decizia politica si sistemul de valori societal, atribuirea caracteristicilor politice acestui concept este inevitabila.

Dimpotriva, daca se considera ca optiunile politice nu au asociate sisteme de valori esential diferite, atunci natura politicilor publice este pur tehnica.

Chiar si in situatia in care alegerea este facuta intr-un context care exclude valorile societale este imposibil sa se se stabileasca in mod stiintific ( adica avand un grad calculabil de certitudine si de reproductibilitate) daca o solutie sau alta este stiintific adecvata. Manifestarea interesului comun in cadrul spatiului public nu poate fi insa redusa la ingineria tehnocratilor sau la gnoza ideologiilor.

In ultimele decenii ale secolului trecut s-a dezvoltat in domeniul stiintelor sociale o noua doctrina, cea a perspectivelor concurentiale, care a acentuat imposibilitatea stabilirii unei explicatii unice si valide a fenomenului social, pe baza diferitelor traditii teoretice. Superioritatea sau, din contra, suficienta unui rationament, a unor argumente sau a unor judecati depinde de perspectiva teoretica utilizata. Analize mult mai sofisticate releva ca existenta explicatiilor concurente nu distruge posibilitatea stabilirii unor criterii de rationament intre acestea, chiar daca astfel de rationamente sunt de natura relativa ( explicatia X este mai buna decit varianta Y).

Din perspectiva pragmatica, politica publica poate fi identificata cu una dintre urmatoarele alternative: expresia unei alegeri (optiuni), definitia unei actiuni curente, o propunere specifica, calea de anuntare a unei decizii guvernamentale, autorizarea formala a unei actiuni initiate, negocierea unei pozitii, o declaratie de intentie.

La baza oricarei politici publice stau anumite reguli si norme specifice care exprima modalitatile de definire, optiunile decizionale, precum si actiunile destinate punerii in practica a politicii

Politica unei tari este definita si pusa in practica de catre fortele politice ajunse la putere prin formele elective cunoscute.

Credibilitatea oricarei puteri politice este conferita prin acceptarea de catre Parlament a Programului de Guvernare, document de importanta nationala, din care decurg politicile, obiectivele, strategiile si tacticile care ghideaza drumul spre analize, decizii, actiuni si monitorizari reformatoare ale diverselor sectoare si domenii societale.

Diagrama din figura nr.8 evidentiaza conexiunile existente intre toate aceste elementele mentionate, dar si faptul ca decizia politica asumata deriva din prioritatile stabilite prin Programul de Guvernare. In acesta etapa, decizia politica are un caracter general, vizand doar aria de activitate si, eventual, conturand obiectivele prioritare.

Deciziile prin care se urmareste modificarea aspectului economic si social al societatii, intr-un mod care exprima doctrina partidului sau coalitiei aflate la putere, sunt influentate de politicile anterioare, de tipul problemelor ce sunt identificate sau de contextul existent la momentul asumarii deciziei .

Fig. nr. 8 Ciclul dezvoltarii politicilor publice

De exemplu, introducerea un nou sistem de impozitare este o decizie politica, dar determinata, cel mai adesea, de insatisfactia manifestata fata de regulile sistemului de impozitare existent.

Problemele, orientarile, evenimentele sau situatiile care apar trebuie imbinate intr-un context global armonios, care sa asigure obtinerea unui maxim de avantaje, nu inainte, insa, de a identifica semnificatia fiecaruai dintre elementele constitutive.

3. Taxonomia politicilor publice

Teoria politicilor publice consacra un loc aparte problemelor de taxonomie, (delimitarii si clasificarii variabilelor), deoarece prin potentialul sau explicativ contribuie la intelegerea comportamentelor decidentilor publici.

Delimitare taxonomica fundamentala rezida intre politicile cantitative si cele calitative (disocierea lui Tinbergen).

Politicile cantitative sunt focalizate asupra adaptarilor permanente la schimbarile continue ale mediului, in conditiile in care nici structura si nici organizarea sectorului nu se modifica.

Politicile calitative desemneaza schimbarile structurale, la limita aceasta politica devenind una a transformarii.

Schimbarile calitative sunt adesea precedate si insotite de modificari cantitative, distinctia fiind utila deoarece comporta implicatii asupra relatiilor, instrumentelor si obiectivelor de politica publica.

Una dintre clasificarile structurale formale ale politicilor publice este urmatoarea:

finalitati, percepute prin motivatiile calitative ale politicilor publice (competitivitatea, dezvoltarea umana etc.);

obiective, reprezentand dimensionarea cantitativa din perspectivele finalitatilor, care la randul lor pot fi:

q     obiective economice - cresterea productiei, stabilitatea preturilor etc;

q     obiective sociale - securitatea sociala, educatia, sanatatea etc;

Disocierile taxonomice in sfera politicilor publice ofera o paleta variata a diferentelor criteriale, atat in planul teoriei, cat si al practicii.

Se impune insa sublinierea ca rigiditatile taxonomice pot deveni, in anumite conditii, periculoase.

4. Politici publice sectoriale

Coordonatele teoretice ale conceptului de politica publica sectoriale se definesc prin raportarea la trei aspecte esentiale si interdependente:

a)          semnificatia conceptului de politica publica sectoriala. Politica publica sectoriala este adoptata de guvern, ca autoritate publica, si are ca obiectiv principal reglarea conditiilor, repartitiilor si alocarii resurselor in sectoarele componente ale domeniilor considerate de interes public.

Teoria politicilor publice capata consistenta numai in raport cu o anumita conceptie asupra semnificatiei atribuita sectorului public pentru care se dezvolta politica, conceptie care se circumscrie regulii conform careia este imposibil de a deduce prescriptii (norme de actiune) pornind de la simple aprecieri.

Notiunea de sector se defineste ca "un domeniu sau ramura de activitate din viata economico-sociala8. Statisticile nationale si internationala ofera o paleta deosebit de bogata a modalitatilor de clasificare a sectoarelor.

Pe baza acumularilor empirice, au fost diferentiate urmatoarele tipuri de politici publice sectoriale:

globale: politici conjuncturale, politici structurale, politici de relansare, politici de stabilizare etc.; de exemplu, pentru politicile publice structurale este necesar efectuarea, intr-o etapa prealabila, unui diagnostic al sectorului vizat si in functie de rezultatul diagnosticului se decide asupra politicii de adaptare structurala care urmeaza sa fie pusa in practica;

functionale: politici fiscale, politici de preturi, politici salariale etc.;

specifice pe activitati (politici de cercetare-dezvoltare, politici de difuzare a tehnologiei) pe subsectoare sau pe industrii. Subsectoarele se identifica cu zonele de interes incluse intr-un sector. Astfel, pentru sectorul agricol, sub-sectoarele sunt: viticultura, zootehnia, piscicultura etc.; pentru sectorul industrial, sub-sectoarele sunt reprezentate prin: textile, constructii de masini, electronica, electronica etc;

politici sectoriale spatiale: politici zonale, politici teritoriale, politici nationale etc.;

politici sectoriale temporale: politici pe termen scurt, politici pe termen mediu, politici pe termen lung.

Politica publica sectoriala se constituie ca o entitate in cadrul careia se manifesta interdependenta dintre ansamblul instrumentelor si cel al obiectivelor. Aceasta axioma impune satisfacerea unor conditionari foarte restrictive, surprinse in cadrul formalizarii politici publice sectoriale si justificate de analiza politicii in domeniul sau de interventie.

Din perspectiva pragmatica, politicile publice sectoriale se confrunta cu doua provocarii semnificative :

solutionarea pe parti a problemei generale, ceea ce presupune eludarea solidaritatii organice diverselor masuri si instrumente de politica publica sectoriala;

combinarea artificiala a diverselor interventii ale statutului conform orizontului de timp a decidentului.

Prima provocare opereaza disjunctia dintre doua abordari aparent opuse a problematicii politici sectoriale:

abordarea globala, care ofera o viziune de ansamblu asupra relatiilor dintre instrumentele si obiectivele autoritatii publice si in cadrul careia se incearca crearea conditiilor de coerenta si eficacitate ale politici sectoriale;

abordarea subsectoriala, care pune in relatie instrumentele si obiectivele specifice fiecarui sub-sector, politica sectoriala fiind perceputa ca o sursa de interventii ale statului in diversele sub-sectoare ale unui sector (politica energetica, politica metalurgica etc.).

In functie de accentul pus pe un tip de politica sectoriala sau altul, politicile aplicate in tarile dezvoltate prezinta caracteristici care le diferentiaza sensibil.

Astfel, Statele Unite si Marea Britanie au aplicat, cu precadere, abordarea globala, ne-selectiva, Germania aplica o politica centrata pe activitati, iar in Franta este dominanta politica sectoriala specifica pe industrii.

Analiza politicilor specifice in cazul exemplelor mentonate evidentiaza existenta unor orientari mult mai diversificate in functie de modul in care masurile corespunzatoare tipului de politica dominant se imbina cu masurile proprii celorlalte tipuri de politici trecute in revista.

In Statele Unite masurile corespunzatoare tipului dominant de politica industriala globala vizeaza promovarea liberei concurente, incurajarea acordurilor de comert liber cu diferiti parteneri comerciali, managementul neutru al parametrilor macroeconomici, mentinerea separata a activitatii bancare de cele industriale. Acestor masuri li s-au asociat insa si altele corespunzatoare atat politicilor publice subsectoriale (masuri in favoarea domeniilor aflate in dificultate), cat si politicilor pe activitati (incheierea de contracte de cercetare cu sectorul privat si cu universitati pentru proiecte avand legatura cu prioritatile nationale - aparare, tehnica spatiala, transporturi, promovarea exporturilor, facilitati fiscale, finantari).

In Marea Britanie au fost luate, de exemplu si masuri de politica sectoriala pe activitati (crearea zonelor de intreprinderi in scopul sprijinirii dezvoltarii regionale).

Pentru politicile publice axate pe activitati, Germania ofera cazul cel mai ilustrativ. Masurile luate pe acest plan au vizat promovarea intensa a cercetarii - dezvoltarii prin finantare publica a cercetarii stiintifice de baza si prin crearea unei retele puternice de institute de cercetare pentru difuzarea tehnologiilor, precum si stimularea interventiilor Land-urilor. S-au luat, insa, si masuri de politici sectoriale pe indusrii (alocarea de fonduri de cercetare unor mari companii din industrie, masuri selective in favoarea unor industrii si pentru protectia altora aflate in declin) si de politica generala (mentinerea competitivitatii internationale, dezvoltarea unui sistem cuprinzator de pregatire profesionala care sa asigure forta de munca inalt calificata, practicarea unei politic i macroeconomice de natura sa asigure mentinerea la un nivel redus a ratei inflatiei, prin existenta unei banci centrale independente si puternice).

In cazul Frantei, politicile sectoriale aplicate au vizat alegerea, in procesul planificari, a sectoarelor prioritare, sprijinirea campionilor nationali, prin nationalizari, alocatii de stat si imprumuturi de la institutii de stat, protejarea sectoarelor si industriilor cu cresterea cea mai lenta - otel, constructii navale s.a.

Masurile de orientare generala au constat in mentinerea controlului asupra investitiilor financiare, prin participarea in conditii de echitate a statului, existenta unei banci centrale mai putin independente, sprijinirea intreprinderilor mici si mijlocii prin acordarea de facilitati privind impozitele si asistenta financiara, privatizarea. Politicile sectoriale specifice initiate in favoarea anumitor activitati au urmarit, in special, promovarea intensiva a exporturilor prin acordarea de asistenta financiara si informarea larga a societatilor comerciale.

Politica japoneza se bazeaza, in principal, pe masuri specifice adoptate in sprijinul unor sectoare si se caracterizeaza prin folosirea viziunii strategice in planificarea indicativa a subventiilor pentru sectoarele prioritare si a actiunilor de stabilizare a celor in declin. Politicile cu caracter general sunt subordonate unei politici unitare generale destinata sa mentina competitivitatea internationala si constau in folosirea unor stimulente de impozite pentru economisire, a unei taxari favorabile pentru companii, investitii substantiale in educatie si instruire, incurajarea integrarii pe scara larga a activitatii bancare, stimularea unei competitii puternice pe piata interna, stimularea imbunatatirii calitatii produselor si serviciilor.

Politicile specifice pe activitati, care se regasesc in politica sectoriala japoneza, urmaresc acordarea de subsidii pentru proiectele de inalta tehnologie si sustinerea exporturilor.

Tabloul de ansamblu al celor mai ilustrative cazuri de politici publice sectoriale aplicate in tarile dezvoltate demonstreaza ca acestea reprezinta un mix de date variate, de masuri caracteristice diferitelor tipuri de poltici sectoriale (globale, axate pe activitatii, axate pe subsectoare), masurile aferente unui anumit tip de politica fiind, insa, preponderente. Importanta acordata unui tip sau altuia de politica sectoriala, precum si dozarea masurilor asociate sunt subordonate obiectivului general mentionat in programul de guvernare si determinate in functie de avantajele detinute, de traditii, de modelul socio-cultural etc.

b) natura statului in realizarea politicii publice Statul constituie principalul responsabil al politicilor publice si, in consecinta, teoria statului constituie un element central al fundamentelor politicilor publice. Din aceasta perspectiva, definirea naturii statului comporta evidentierea urmatoarelor probleme:

desemnarea responsabilitatilor politicilor publice si a gradului lor de autonomie;

dependenta politicilor publice de alternanta la putere a partidelor politice si a grupurilor de interese;

procesele politico-juridice de executare a deciziilor de politica publica.   

Influenta naturii statului in realizarea politicilor publice ar putea fi rezumata prin afirmatia ca decizia de politica publica reprezinta o optiune a statului prin care acesta arbitreaza liber intre diverse interese cu scopul realizarii obiectivelor pe care si le-a stabilit, intr-un domeniu sau altul.

In planul politicilor publice, economiile de piata dezvoltate au consacrat de-a lungul timpului, doua sisteme diferite:

sistemul individualist de tip anglo-saxon si american, care pune accent pe rolul, stimularea si raspunderea individuala;

sistemul corporatist (comunitar) de tip european continental (in special german) si japonez, care pune accent pe comunitatea ce contribuie la dezvoltarea economico-sociala, guvernul asumandu-si un rol substantial in dezvoltarea societatii prin alocarea de resurse, sprijinirea sectoarelor nationale, finantarea unor investitii, formuland chiar si garantii sectoriale etc

Dezvoltarea si expansiunea activitatilor industriale, diversificarea sectoriala a acestora si industrializarea cvasiunanima a societatii au generat anumite luari de pozitie la nivelul autoritatii publice a statului, prin care acesta intervine pentru a orienta cursul evolutiei individuale spre finalitati extraeconomice, integreza industriile in spatiile socio-umane axiologizate si pe alte principii decat eficienta si profitul.

In acest sens, la nivelul autoritatilor publice au fost initiate, promovate si dezvoltate o serie de actiuni , masuri si proceduri in directia corectarii evolutiilor industriale in conformitate cu asteptarile comunitatii , orientand prin instrumente si norme structurile si comportamentele industriale spre realizarea obiectivelor de dezvoltare.

c) gradul de interventie al statului. Referitor la modurile de interventie a statului asupra sectoarelor activitatilor economico-sociale, practica a consacrat doua modele: cel al abordarii politicilor sectoriale pe verticala si cel al abordarii pe orizontala a politiclor sectoriale. Fiecare dintre aceste modele are premise si resurse diferite pe care puterea statala le poate influenta prin deciziile de natura strategica adoptate..

4. Modelul politicii publice sectoriale verticale

In aceasta reprezentare, politica publica sectoriala este focalizata pe obiective precise, specifice fiecarui sector, divizate, apoi, vertical, pe subsectoare si zone.

Sarcina autoritatilor publice este aceea de a identifica atat aceste obiective in expresie cantitativa, cat si instrumentele necesare pentru canalizarea resurselor catre aceste zone.

Se porneste deci de la premisa cunoasterii obiectivelor si sectoarelor pentru care se pun in functiune anumite instrumente si se aloca resurse. Instrumentele utilizate sunt fie de natura fiscala - scutiri de impozite, esalonarea platii impozitelor si rate specifice de amortizare, fie de asistenta financiara - finantari ne-rambursabile si transferuri, garantii guvernamentale si imprumuturi cu dobanda sub nivelul pietei.

Modelul politicii sectoriale verticale este destinata recuperarii decalajelor.

Pe masura apropierii de societatea informationala modelul traditional de politica publica sectoriala nu se mai verifica, deoarece schimbarile rapide si complexe au facut aproape imposibila identificarea acelor produse sau servicii noi care ar putea sa reprezinte un potential succes.

4.2. Modelul politicii publice sectoriale orizontale

Specificitatea acestui model este aceea ca se adreseaza unor activitati sectoriale. Resursele sunt alocate fie liniar, la nivelul intregului sector, pe criterii de performanta, fie pentru dezvoltarea factorilor de productie de care beneficiaza, in mod egal, intreg sectorul. Avantajele competitive vor aparea doar in acele sectoare care folosesc cel mai bine rezultatele dezvoltarii factorilor de productie.

In fig. 9. sunt ilustrate cele doua modele de abordare a politicii sectoriale. Conform acestei reprezentari rezultate politicii sectoriale agricole desfasurate pe verticala (coloana A) se vor regasi in subsectoarele spre care sunt directionate resursele ( in exemplul ales in subsectorul cerealelor si cel zootehnic), dar si in industria alimentara (si in alte sectoare: servicii de transport, comert etc.) ca efect al desfasurarii pe orizontala a politicii sectoriale agricole ( coloana B).

Evolutiile recente pe plan mondial demonstreaza o schimbare radicala a modului in care sunt elaborate politicile publice sectoriale Tarile cele mai dezvoltate (state informationale) isi elaboreaza politicile publice sectoriale tinand cont de faptul ca informatia constituie principala resursa si principalul produs finit. Aceste state isi orienteaza activitatile spre informatie si inovatie, management, cultura de masa, tehnologie avansata, educatie, asistenta medicala si

alte servicii .

A B

Fig. 9. Modele verticale si orizontale de desfasurare a politicilor publice

sectoriale

Statele in care industria ocupa locul primordial in economie vor continua sa produca produse si servicii industriale pe care le vor comercializa in statele informationale si celor slab dezvoltate. In plus, statele informationale isi vor transfera o parte insemnata a industriilor catre acest grup de state, deoarece in aceste state forta de munca este mai ieftina.

Indiferent de modelul ales, demersul managerial al desfasurarii politicii sectoriale trebuie focalizat asupra identificarii prioritatilor strategice ale sectorului prin promovarea resurselor, atat din interiorul, cat si din exteriorul acestuia.