PERSONALITATEA JURIDICA A STATULUI

PERSONALITATEA JURIDICA A STATULUI

1. Notiunea de personalitate juridica

Inainte de a trece la analiza personalitatii juridice a starului trebuie atrasa atentia ca uneori utilizarea notiunilor de persoana in sens juridic, de subiect de drept si de personalitate, este confuza. Prin subiect de drept se intelege titularul unui drept. Prin personalitate juridica se intelege aptitudinea de a fi titular activ de drepturi si obligatii sau competente, aptitudine recunoscuta de dreptul obiectiv. Prin persoana in sens juridic se desemneaza orice entitate apta sa fie subiect de drepturi si obligatii sau, intr-un sens mai larg, de functiuni juridice.

Persoanele in sens juridic sunt de doua feluri: persoane fizice si persoane juridice. Nicio alta categorie juridica nu poate fi utilizata pentru a desemna un titular de drepturi, obligatii sau functii juridice. Persoana juridica mai este numita si persoana morala. Epitetul morala poate fi derutant. Termenul moral nu este configurat aici prin opozitie fata de termenul juridic. El este utilizat pentru a sublinia faptul ca persoana juridica este o creatie a vointei umane si nu un dat natural ca persoana umana. Persoana morala este un fenomen juridic si nu moral. Si expresia persoana juridica poate fi derutanta, caci si persoana fizica nu este ca atare, in calitatea sa de existenta fizica, dotata cu personalitate juridica, ci tot in baza unei atribuiri facuta de dreptul obiectiv. Ea este tot o persoana in sens juridic, o persoana juridica. Este motivul pentru care cand am vorbit de personalitate in general am utilizat notiunea de persoana in sens juridic.

2. Notiunea de persoana juridica

Persoana juridica este o entitate sociala organizata de sine statator, avand un patrimoniu propriu si un scop determinat in acord cu interesul general, care are o existenta juridica proprie si este apta, ca atare, sa fie subiect al raporturilor juridice. Nu are importanta natura raporturilor juridice. Indiferent ca sunt raporturi de drept privat sau de drept public, subiectii colectivi de drept, organizarile sociale care au calitatea de subiect al raportului juridic, apar ca persoane juridice, adica in calitate de entitati dotate cu personalitate juridica.

Elementele caracteristice ale persoanei juridice sunt conform definitiei de mai sus: 1. organizarea proprie, de sine statatoare, 2. scopul propriu, in acord cu interesul general, 3. patrimoniul propriu si 4. individualitatea juridica distincta.

1.Spre deosebire de persoana fizica, persoana juridica nu mai este reprezentarea juridica a unui individ, ci a unei entitati sociale complexe. Nu indivizii din grup sunt reprezentati prin persoana juridica, ci raporturile dintre ei, organizarea intersubiec-tiva. De aceea, entitatea sociala vizata nu poate fi persoana juridica decat daca organizarea sa interna este coerenta, stabila si independenta de vointa fiecarui asociat luat in parte, depinzand doar de raporturile dintre acestia. Organizarea intersubiectiva poate privi si alti subiecti decat persoanele fizice. Persoana juridica poate fi astfel alcatuita din mai multe persoane juridice.

2.Persoana juridica, pentru a exista ca atare, trebuie sa aiba un patrimoniu propriu, distinct de cel al subiectilor asociati, patrimoniu ce consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor evaluabile baneste care au ca titular insasi persoana juridica. Acest element permite ca persoana juridica sa aiba o raspundere juridica proprie.

3.Persoana juridica este o entitate ordonata in vederea unui scop determinat, unui scop social. Acest scop social trebuie sa fie in acord cu interesul general. El trebuie sa fie colectiv, adica distinct de interesele individuale ale membrilor care compun persoana juridica.

4. Elementele constitutive mai sus mentionate trebuie intrunite pentru ca organizarea respectiva sa poata fi o individualitate juridica distincta de subiectii ce o compun. Scopul asocierii este din punct de vedere juridic tocmai acesta: crearea unui subiect cu personalitate juridica distincta. Aceasta caracteristica distinge persoana juridica de simpla comunitate juridica. In cazul comunitatii juridice un drept se imparte intre mai multi subiecti, fara a crea subiect; de exemplu, cazul coproprietarilor sau cazul mai multor mostenitori. in cazul persoanei juridice dreptul nu apartine subiectilor asociati, ci unui nou subiect distinct de acestia.

Persoana juridica este o entitate compusa, dar care se prezinta in viata juridica ca o entitate omogena. Existenta ei da nastere la doua randuri de relatii juridice: intre subiectii asociati si organele asocierii, relatii interne care atesta starea persoanei juridice de realitate compusa, eterogena in structura sa interna si relatiile externe in care persoana juridica, luata ca entitate globala, se raporteaza la alti subiecti, care atesta caracterul omogen, de subiect de drept distinct al asocierii.

3. Specificitatea statului ca subiect de drept

Intelegerea privatista, restrictiva a notiunii de persoana juridica i-a facut pe multi autori sa inteleaga statul ca pe o persoana juridica sui generis (C. Statescu, Dreptul civil, 1970, p. 471; A. Ionascu, Tratat de drept civil, voi. I, 1967, p. 160; O. Calmuschi, 1981, p. 51 si altii), care ar aparea ca atare doar in raporturile de drept privat, in cele de drept public aparand ca titular al suveranitatii si nu ca persoana juridica. Trebuie inteles insa ca daca prin persoana juridica se are in vedere orice organizare ce are calitatea de subiect distinct al raporturilor juridice, indiferent de natura lor, nu prezinta importanta daca statul apare in aceste raporturi pe pozitie de egalitate juridica sau de titular al suveranitatii: el este si intr-un caz si in altul un subiect distinct al raportului juridic, dotat, caci doar astfel poate fi subiect, cu personalitate juridica, adica apare ca persoana juridica.

Fiind persoana juridica, statul trebuie sa indeplineasca cerintele descrise mai sus. Astfel, el trebuie sa aiba o organizare proprie, de sine statatoare, coerenta si stabila. Este vorba de o organizare a raporturilor intersubiective si nu de o colectie de indivizi sau grupuri. Statul este astfel de neconceput in lipsa unei ordini juridice. Aceasta ordine trebuie sa fie efectiva, deci statul trebuie sa aiba capacitatea de a crea reguli generale si eficienta, adica statul trebuie sa aiba capacitatea de a impune regulile create. Statul este deci o ordine juridica globala. Aceasta ordine trebuie sa fie de sine statatoare, adica nesubordonata unei alte ordini juridice statale sau vreunui grup infraetatic si competenta sa se autoorganizeze.

Statul trebuie sa aiba un patrimoniu propriu distinct de cel al guvernantilor si de cel al guvernatilor. Puterea statului este in acest sens extrapatrimoniala. Ceea ce insemna, ca, fiind persoana juridica, statul transforma situatia guvernatilor. Puterea nu mai este un element al patrimoniului guvernantilor, ci o functie a acestora. Guvernantii nu mai au un drept subiectiv de a exercita puterea, ci doar o competenta.

Statul are un scop propriu, care nu se confunda cu scopurile elementelor sale componente. Dar acest scop trebuie sa fie in acord cu interesul general. Acest lucru inseamna ca nu exista stat decat daca grupul social il legitimeaza. Orice organizare, chiar capabila sa creeze reguli si sa le aplice prin constrangere, daca este nelegitimata de cei care suporta constrangerea isi pierde caracterul de stat. in stat, deci, beneficiarii constrangerii sunt cei constransi. intrunirea acestor elemente trebuie sa constituie un subiect distinct de drept. Statul este astfel distinct de guvernanti. Indiferent de titularul de fapt al puterii, din punct de vedere juridic puterea este a statului. Acest lucru permite continuitatea statului. Actele guvernantilor sunt imputate statului in numele caruia actioneaza. Guvernantii trec, statul ramane.

Dificultatea de a intelege statul ca persoana juridica provine din faptul ca el este in raporturi aparte cu ordinea juridica fata de celelalte subiecte de drept intern si ca nu exista o ordine juridica internationala suficient de conturata pentru a vorbi de acordarea personalitatii juridice statului de catre aceasta ordine. Cele doua teorii asupra personalitatii juridice devin atunci cu greu aplicabile datorita caracterului aparte al acestui subiect de drept, acela de a fi suveran.

Teoria fictiunii pretinde ca personalitatea juridica este acordata de catre drept organizarilor care indeplinesc anumite conditii. Aplicata statului, aceasta teorie ar presupune ca ordinea juridica creeaza personalitatea statului. Or statul este cel care creeaza aceasta ordine juridica, ceea ce face dificil de inteles cum raporturile s-ar putea schimba. Totusi aceasta teorie este cea aplicata atunci cand se spune ca statul este creat prin constitutie, sursa acesteia nefiind statul, ci puterea de autoorganizare a poporului. Desigur, aceasta pretentie este de cele mai multe ori o simpla fictiune, pentru ca poporul ori nu intervine, ori interventia lui este mediata, ori, chiar directa fiind, nu este semnificativa, cetatenii fiind incapabili sa inteleaga cu adevarat tehnicismul unui act constitutional. Totusi ea este utila unei anumite limitari a puterilor statului in raport cu grupurile si cetatenii, pentru ca justifica un control jurisdictional al actelor guvernantilor. O alta tendinta teoretica, bazata pe fictiunea crearii personalitatii statului de catre drept, consta in a face din colectivitatea statala o colectivitate intermediara intre colectivitatile infraetatice si colectivitatea internationala, supraeta-tica. Statul acorda competente comunitatilor infraetatice, dar le primeste pe ale sale de la comunitatea supraetatica, deci de la ordinea juridica internationala. Aceasta teorie, dezvoltata de H. Kelsen, are meritul de a restabili unitatea unei lumi juridic coerente, dar este mult prea abstracta pentru a fi primita in conditiile in care ordinea juridica internationala este mai mult embrionara.

Este motivul pentru care o alta teorie a fost dezvoltata, teorie mult mai pragmatica, care tine cont atat de existenta unei ordini juridice internationale, care, desi incipienta, cuprinde un numar important de reguli juridice constrangatoare, cat si de limitele acestei ordini juridice datorate intelegerii preponderent absolutiste a suveranitatii statului. Ea consta in a inlocui conceptul de suveranitate cu cel de fascicul de competente pentru a desemna puterile de care dispun in numele poporului guvernantii unui stat. Spre deosebire de suveranitate, aceste competente pot fi disociate si limitate, statul putand el insusi sa le transfere catre organizatii federale sau supra-nationale. Statul este astfel suveran la nivel international doar in sensul ca el nu este supus unui alt stat si nu in sensul ca nu este supus regulilor dreptului international. Acesta din urma acorda competente statului, cu participarea lui la formarea ordinii internationale desigur, dar supunandu-1 acesteia. Statul are competenta constitutionala de a regla exercitiul suveranitatii sale internationale, dar aceasta competenta este incadrata. Astfel, pentru a da un exemplu, dreptul statului de a angaja un razboi tine de suveranitatea lui, dar daca acest razboi este categorisit de ordinea internationala ca unul de agresiune, el devine o actiune criminala.

Teoria realitatii este si mai greu aplicabila statului. Ea presupune ca personalitatea juridica este dobandita de stat in afara unei atribuiri facuta de ordinea juridica, fie ea interna sau internationala. Este evident ca acest lucru nu ar putea duce decat la nesfarsite conflicte, rezultate din afirmarea unor state in afara cadrului juridic stabilit de cele existente, pe plan intern sau international. Cand faptul primeaza asupra dreptului, se afirma forta; or in cazul colectivitatilor, forta este cu adevarat destructiva.

Se observa usor, din cele aratate, ca singura notiunea de personalitate juridica nu poate oferi o explicatie suficienta a statului. Criteriul juridic al statului rezida astfel, fara ca acest lucru sa nu fie de multe ori contestat, chiar cu anumita indreptatire, in suveranitate. Statul este o persoana juridica suverana. Aceasta pare a fi trasatura lui distinctiva esentiala.