Catre o Uniune Europeana interguvernamentala?

Catre o Uniune Europeana interguvernamentala?

Rezerva interguvernamentala a marcat primele initiative ale Comunitatii Europene de Aparare - esuata in 1954 -, planul Fouchet din anii '60, ca si prima Cooperare Politica Europeana, decisa la summit‑ul de la Haga din 1969. Cooperarea politica includea, cu precadere, schimbul de informatii si coordonarea in domeniul politicii externe. Franta si Marea Britanie prefera in continuare varianta dezvoltarii interguvernamentale, care privilegiaza politica prestigiului national in prelungirea trecutului lor de mari puteri. Ambele state privesc cu ingrijorare orice tentativa de a transforma Europa unita intr‑o federatie de tip german, cu atat mai mult cu cat domeniile politicii externe si de aparare constituie nucleul dur al suveranitatii statale.

Statele mici sunt si ele multumite cu varianta interguvernamentala deoarece le ofera posibilitatea de a‑si face vocile auzite, refuzandu-se astfel hegemonia celor mari.

Politica Externa si de Securitate Comuna, creata in cursul Conferintei Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990-1991), a fost inscrisa ca al doilea pilon, interguvernamental, al Tratatului de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE. Pilonii doi si trei pastreaza, deci, un sistem decizional strict interguvernamental si nu exista dovezi ca situatia s‑ar schimba intr‑un viitor apropiat. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificari pragmatice in modul de functionare a PESC, fara a aduce insa atingere nucleului dur interguvernamental. Inaltul Reprezentant pentru PESC este o functie sustrasa influentei Comisiei Europene, iar Votul Majoritar se aplica numai pentru punerea in practica a deciziilor luate anterior prin Votul Unanim al reprezentantilor guvernamentali. Extinderea cooperarii cu UEO si, ulterior, preluarea sa de catre UE au intarit tendinta interguvernamentala, cultura institutionala a aliantei vest-europene fiind lipsita de orice element supranational.

Opozitia initiala britanica fata de fuziunea UE-UEO nu era motivata neaparat de teama de supranational, element exclus de altfel si de Franta din cooperarea in domeniul securitatii. Rivalitatea cu dimensiunea atlantica a securitatii, exprimata mai ales de catre Conservatori, a fost aceea care a blocat orice avans in domeniul PESC , iar clauza din Tratatul de la Amsterdam, care abilita Consiliul European sa decida in privinta fuziunii, nu permite, la randul sau, o interpretare in sensul evolutiei catre supranational (sau a unei integrari pe verticala). Progresul real s‑a realizat in extensiunea orizontala a cooperarii, prin includerea in pilonul al doilea a unor atributii de aparare, cantonate insa la mentinerea pacii si evitand problema esentiala a garantiilor de securitate. Astfel se explica si diminuarea aversiunii britanice fata de fuzionarea cu UEO, prin adoptarea formulei partiale a unei fuziuni prin anularea caracterului de alianta al UEO.

Modul in care decizia de fuziune a fost luata demonstreaza, de asemenea, preeminenta interguvernamentalismului. Interesele statale au fost acomodate cu prilejul deciziei interguvernamentale de la Kln. Daca Tratatul prelua functiile UEO in domeniul managementului crizelor, Consiliul European a decis la Kln preluarea institutiilor responsabile de acest management : reuniuni ale ministrilor apararii, stabilirea la Bruxelles a unui Comitet Politic si de Securitate Permanent, a unui Comitet Militar, a unui Stat-Major si preluarea Centrului Satelitar si a Institutului de Studii de Securitate.

Procedura de extindere a sferei de competenta a PESC se inscrie intr‑o tendinta mai larga de construire a unui proces decizional al Uniunii, in afara cadrului comunitar clasic prin "interactiuni intense intre decidenti nationali" . Acest nou proces decizional, ale carui caracteristici se regasesc cu precadere in domeniul PESC si al Uniunii Economice si Monetare, este denumit de Helen Wallace "transguvernamentalism" , pentru a sublinia diferenta de intensitate in raport cu interguvernamentalismul clasic. Deci, in ciuda preeminentei decidentilor nationali, formatul Consiliului European si al Consiliului de Ministri, unificarea tratatelor europene in 1997 si intensitatea cooperarii mentin coerenta acestui proces decizional intr‑un cadru european. Din acest motiv nu se justifica o simpla dihotomie, care vede in succesul transguvernamentalismului o infrangere a supranationalului. Uniunea Europeana ramane un tot unitar

Nu este clara directia in care se indreapta PESC, in ciuda progresului realizat prin preluarea partiala a functiilor UEO de catre UE. Daca pentru moment nu se ridica problema interactiunii dintre cele doua articole 5, deci a angajamentului de aparare colectiva din cadrul celor doua tratate (Tratatul fondator NATO si cel al UEO) de aliante vest-europene, limbajul documentelor de la Kln trimite, totusi, la o pozitie de egalitate intre UE si NATO, marcand dorinta de a transforma Uniunea intr‑o alianta defensiva. In plus, modelul NATO de cooperare politica orienteaza cooperarea europeana in domeniul apararii . Dar notiunea de transguvernamentalism nu mai este o explicatie suficienta, avand in vedere specificitatea domeniului apararii. O continuare a integrarii orizontale in probleme de aparare intareste calea transformarii UE intr‑o alianta militara si nu in directia unui stat federal cu armata unica. Bineinteles ca nici aceasta cale nu va fi una usoara, deoarece, chiar daca se va face o armata interguvernamentala europeana, sunt necesari cel putin 10 ani pentru a stabili acel corp operational care sa foloseasca 80.000 de militari prin rotatie, apreciaza cu scepticism Klaus Naumann . Mai optimisti, autorii acestui studiu considera ca realizarea obiectivului amintit poate avea loc in circa 5 ani de zile.