Poligonul rusesc

1. Condominiu al unui nou experiment istoric

Sfarsitul razboiului rece a fost marcat de doua evenimente geopolitice majore, care contrasteaza izbitor prin modul de desfasurare: unul infaptuit cu repeziciune, asteptand doar momentul prielnic; astfel, sfarsitul divizarii Germaniei s-a incheiat. Celalalt a mai intarziat, parca amanandu-si deznodamantul, fara a reusi sa evite prabusirea finala; o prabusire simultana a sistemului politic si economic, insotita de temeri si deruta, de o delegitimare a statului, de o pierdere a increderii si sperantei. In felul acesta, un imperiu care se construise, am spune cu metoda, timp de 300 de ani si a carei ultima denumire a fost URSS, a luat sfarsit.

O tulburatoare transformare a facut ca harta Eurasiei, asa cum era cunoscuta de multe decenii, sa se modifice radical. Un mostenitor legal al fostului imperiu exista: Rusia. Judecand dupa marimea Federatiei Ruse, ai spune ca transformarea nu este asa de profunda. Rusia cuprinde aproximativ 75% din suprafata fostului teritoriu sovietic si 60% din potentialul economic. Aici traieste peste jumatate din populatia fostei URSS. Rusia detine cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogatiile naturale ale defunctei uniuni, se intinde de la Marea Neagra la Oceanul Pacific.

Destramarea fostului imperiu poate fi numita, fara ezitare, un adevarat cutremur politic. El a modificat contururile statale in regiune si plaseaza Rusia intr-o pozitie cu totul particulara, nevoita peste noapte sa-si revada prioritatile. Avem in vedere nu numai destructurarea propriu-zisa. S-a schimbat pur si simplu contextul geopolitic in care era plasata Rusia, ceea ce ne obliga sa judecam in alti termeni, intr-o alta perspectiva, evolutia sa.

Transformarea interna a Rusiei reprezinta procesul cu cele mai mari semnificatii geopolitice. In toate tarile din Europa Centrala si de Est tranzitia este un proces dureros. Pe continentul rusesc ea imbraca o alta complexitate, solicita alt pret, pretinde alte eforturi.

Situatia geografica a Rusiei este, intr-adevar, paradoxala. O mare tara, care prin forta militara s-a extins enorm, nu are iesiri sigure spre oceanul planetar. Suferinta clasica, "inapoierea oceanica" a Rusiei s-a accentuat dramatic dupa incheierea razboiului rece, cand a pierdut practic iesirea la Marea Neagra si importante cai de acces la Marea Baltica, intre ea si aceasta mare interpunandu-se statele baltice; de aceea sunt autori care vorbesc despre Rusia ca de o "infundatura continentala'.

Fireste ca Rusia compenseaza acest dezavantaj cu pozitia privilegiata de a ocupa zona cea mai intinsa si "inima" Eurasiei. Ea se situeaza la intretaierea nu numai a unor zone politice, ci a unor mari spatii culturale. Tara de dimensiuni continentale, Rusia joaca rolul de adevarat tampon, de "placa turnanta", iar interesul lumii intregi este ca aceasta placa turnanta sa existe si sa functioneze. Dar o placa turnanta nu exista si nu functioneaza doar prin sprijin extern. Fiind intr-o asemenea pozitie, Rusia este supusa unor campuri de forta teribile, carora nu le poate face fata decat prin coerenta interna, prin vitalitate proprie. Presiunea exterioara nu poate fi contracarata decat de o presiune interioara, la fel de puternica. Si daca aceasta din urma nu exista, perceptia Rusiei drept "o prada" poate deveni obsedanta. Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde, in primul rand, de calitatea raspunsului la problema dezvoltarii sale interne.

2. Directiile de expansiune ale Rusiei

Exista in istoria Rusiei mai multe directii de inaintare, fiecare concentrand adevarate directii de expansiune. O asemenea directie a fost reprezentata de expansiunea spre nord, marcata de cucerirea Novgorodului, apoi a tarilor baltice si chiar a unor teritorii subarctice. In felul acesta, primul istm, cel dintre zona arctica si Marea Baltica, a fost atins. Ocuparea acestei pozitii a creat conditiile unei adevarate reorientari geopolitice a Rusiei, inaugurata sub conducerea lui Petru I. Ea se concretizeaza mai intai in mutarea capitalei rusesti de la Moscova la Petrograd, in primii ani ai secolului al XIX-lea.

A doua directie de expansiune a Moscovei a fost catre sud-vest. Ea s-a confruntat cu imperiul polono-lituanian pe care 1-a invins, apoi cu cazacii din bazinul inferior al Niprului, iar la 1654, Ucraina, pana atunci ocupata in mare parte de Polonia, se alatura Rusiei. La sfarsitul secolului al XVIII-lea Rusia participa la cele trei impartiri succesive ale Poloniei (1772, 1792, 1795) si ocupa dupa ultima impartire, cand Polonia dispare ca stat, o buna parte a teritoriului sau care nu va mai reveni Poloniei decat in 1918. Concomitent, atinge coasta de nord a Marii de Azov, iar pe malul Marii Negre dezvolta portul Odesa si baza navala Sevastopol. In 1812, ocupa Basarabia, depaseste Nistrul si ajunge la Prut. Astfel, Rusia controleaza in intregime istmul care leaga Marea Baltica de Marea Neagra.

Ultima portiune de pamant cucerita de catre Rusia este reprezentata de istmul dintre Marea Neagra si Marea Caspica. Caucazul s-a dovedit mult mai greu de ocupat. Zona preponderent muntoasa, locuita de popoare diferite ca structura etnica si credinta religioasa, Caucazul a opus o rezistenta puternica si de-abia in secolul al XIX-lea Rusia si-a instalat controlul asupra regiunii.

Cum spuneam, ocuparea acestor istmuri a reprezentat un obiectiv strategic al politicii externe rusesti, el fiind motivat prin posibilitatile pe care le ofera pentru apararea Rusiei de diferite primejdii externe. Totusi, de cate ori a avut posibilitatea, Rusia a depasit aceste amplasamente mergand mai departe de linia pe care o conturau ele.

3. Rusia si strainatatea apropiata

Dupa incheierea razboiului rece, fiecare tara europeana a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dificile si dureroase ale tranzitiei. Intr-o tara obisnuita tranzitia a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata. In cazul Rusiei, tranzitia a insemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial.

Pentru a putea urmari unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astazi sa infatisam, in datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei si "strainatatii sale apropiate" ("near abroad").

Fosta URSS continea 15 republici unionale (harta 14) care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos:

1. Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, mentioneaza autorul, Moldova ar putea intra in aceasta grupa (din nou, am spune, mentalitatile imperiale, care nu observa "amanuntul" ca 65% din populatia acestui stat este formata din moldoveni, deci romani).

2. Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaijan. In ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strans conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu.

3. Statele baltice: Estonia, Letonia si Lituania care s-au dezvoltat si se afla si astazi sub influenta Germaniei, Poloniei si tarilor scandinave.

4. Republicile din Asia Centrala: Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai tarziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa.

Kazahstanul ocupa o pozitie speciala, deoarece rusii detin o pondere de circa 40% din populatie.

Cum vor evolua aceste state in raport cu Rusia? Exista posibilitatea ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, in care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica impreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Belarus deja a alcatuit o asemenea uniune. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare in care populatia ruseasca detine o pondere importanta.

Ar fi, fara indoiala, riscant sa se faca judecati sigure in privinta evolutiei fiecarui stat. In 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa intemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede in mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. In acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un indemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare in atitudinea acestor tari si numai timpul va hotari care va fi invingatoare. In tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat intre Rusia, Belarus, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului.

4. Ucraina - interfata europeana a Rusiei

Ilustrativa in acest sens este pozitia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spatiu al URSS (52 milioane de locuitori) si-a proclamat printre primele independenta. Din punct de vedere politic, Ucraina isi doreste independenta, dar, in acelasi timp, ea are o acuta dependenta energetica fata de Rusia. Ucraina se zbate in acest paradox, iar ultimele sale evolutii se pare ca o apropie de Rusia.

O tara de dimensiunile Ucrainei cu pozitia sa geopolitica nu se poate desprinde de vechea legatura economica decat cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu si-1 poate in nici un fel permite. Pe fondul unei tranzitii complicate, in care reforma nu a fost condusa, potrivit specialistilor, foarte bine, Ucraina a ajuns sa aiba o datorie de zeci de miliarde de dolari fata de Rusia.

Ecuatia geopolitica a Ucrainei este, poate, cea mai complexa dintre toate republicile unionale. Pledeaza pentru acest lucru existenta celor aproape zece milioane de rusi care traiesc in aceasta tara. Faptul ca Ucraina detine Crimeea, tinut rusesc, locuit in majoritate de rusi, facut cadou de catre Hrusciov in 1954 cu ocazia implinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine detine Crimeea, detine o pozitie cheie la Marea Neagra. Mai presus de toate, aceste tari au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi sters in cativa ani. Cum spuneam, foarte importanta din punct de vedere geopolitic este pozitia Ucrainei care "ocupa" iesirea fostului imperiu spre Europa.

Deci Ucraina nu are doar semnificatia geopolitica pe care i-o confera marimea si pozitia de interfata europeana a Rusiei, ci si greutatea care provine dintr-un proces pe care ea il poate filtra. Daca Rusia doreste cu adevarat sa se apropie de Europa este esential sa aiba relatii bune cu Ucraina.

Dintre celelalte republici unionale o situatie ceva mai clara au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc sa restabileasca legaturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte tari scandinave, Lituania cu Germania si Polonia. Ca suprafata ele sunt, fiecare, de marimea Austriei sau Ungariei, dar populatia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).

Exista doua tipuri de probleme delicate in cazul acestor tari: ele exportau catre celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face sa mentina legaturile comerciale cu fostul spatiu sovietic. In acelasi timp, obiectivul politic declarat este sa diminueze aceste legaturi si sa intre in spatiul de influenta occidental. Din punct de vedere strategic, aceste tari sunt semnificative pentru Rusia, intrucat pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. In plus, porturile rusesti de la Baltica sunt inghetate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentueaza situatia Rusiei de "infundatura continentala". Ne explicam astfel de ce Rusia se impotriveste tentativelor de integrare a acestor state in structurile occidentale. Ne explicam si de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenta in incurajarea tendintelor de desprindere.

Toate cele trei tari baltice au fost invitate sa inceapa negocierile privind integrarea in Uniunea Europeana (Estonia din 1998, Lituania si Letonia din decembrie 1999, in urma summit-ului de la Helsinki). Si Rusia ca atare doreste o apropiere de Uniunea Europeana. In ceea ce priveste integrarea in structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Si nu credem ca in perioada imediat urmatoare ar fi sanse pentru integrarea acestor state in NATO. Dupa Ucraina, statele baltice reprezinta al doilea punct de conflict intre Rusia si NATO.

Butoiul cu pulbere al Caucazului

O sa insistam putin si asupra pozitiei statelor din Caucaz, pentru ca fiecare dintre ele prezinta serioase dificultati in tentativa de a obtine independenta. Este semnificativa in acest sens situatia Georgiei. Georgia se invecineaza cu Marea Neagra unde are doua porturi: Suhumi si Batumi. Pe de alta parte, valoarea pozitiei geopolitice a Georgiei a crescut datorita descoperirilor de resurse energetice in Marea Caspica, aceasta tara situandu-se pe unul dintre drumurile posibile ale petrolului caspic spre Marea Neagra si de aici spre Europa.

Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XIX-lea integrata Rusiei. Pana in 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Georgia s-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit - la timp, am spune - miscari de independenta a unor provincii (vezi Osetia de Sud, Abhazia).

Deci, republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Si ele nu au de ales. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile unionale. Fiecare republica are "pungi de populatie" de alta etnie care pot repede deveni masa de manevra. De aceea, problema independentei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si, am spune, cu intelegere.

Armenia, numarand aproximativ 4 milioane de locuitori, nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei dintre cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaijan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversat numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire.

Cea mai mare tara caucaziana - Azerbaijanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult in urma conflictului din Nagorno Karabah pentru ca a fost infranta de o tara mai mica si pentru ca a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclava in cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai sai erau in proportie de 80% armeni si 20% azeri. La sfarsitul deceniului al IX-lea au loc demonstratii ale armenilor din enclava in favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. In primavara lui 1993 se declanseaza ofensiva etnicilor armeni in urma careia sunt deschise doua coridoare de legatura cu Armenia si este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai tarziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de partile implicate la Moscova.

Azerbaijanul este o tara vecina cu Iranul (de altfel, pe teritoriul sau traiesc multi iranieni, asa cum pe teritoriul Iranului traiesc foarte multi azeri, de doua ori mai mult decat in Azerbaijan). Importanta strategica a Azerbaijanului a crescut odata cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeana, precum si de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei in timpul conflictului, Azerbaijanul dezvolta legaturi vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, si tarile occidentale au tot interesul sa amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei tari va fi, fara indoiala, ascendenta.

6. "Balcanii Eurasiei"

In lucrarea "Marea tabla de sah", Z. Brzezinski apeleaza la o formula socanta cu privire la sud - estul si sudul fostului spatiu sovietic, numindu-1 sugestiv "Balcanii Asiei Centrale". Autorul american cuprinde in aceasta formula noua tari - Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Armenia, Georgia, precum si Afganistan, singurul stat care nu a facut parte din Uniunea Sovietica; toate aceste tari alcatuiesc un "vast dreptunghi geografic care demarcheaza zona principala de instabilitate globala" (pag. 139). De mentionat ca acest perimetru ramane deschis, in sensul ca state situate in imediata vecinatate, cum ar fi Turcia sau Irakul, datorita unor conflicte etnice interne (mentionam ca in Iran traiesc circa 20 milioane de azeri, iar in Turcia o importanta parte a comunitatii kurde) ar putea fi absorbite in acest proces conflictual, ceea ce ar ridica semne serioase de intrebare cu privire la posibilitatea de control a regiunii.

Denumirea este menita sa sugereze mai intai instabilitatea politica asociata cu Balcanii Europei, rezultand din complexitatea etnica a zonei, din fragilitatea granitelor care rezulta de aici, din situatia complicata, de multe ori exploziva pe care au lasat-o diferite ocupatii perindate de-a lungul istoriei, din rivalitatile fara de sfarsit dintre tarile din zona.

Ar mai trebui adaugat ca rezervele energetice imense descoperite in zona Marii Caspice, corelate cu o crestere substantiala, de circa 50%, a cererii mondiale de energie in urmatorii 15-20 de ani va spori interesul diverselor puteri regionale in zona, va alimenta un tip de presiune, care oricand poate aprinde un conflict in functie de interesele care se ciocnesc si de forta puterilor care promoveaza aceste interese. Bogatiile Caspicei sporesc miza geopolitica a zonei, precum si ambitiile de dominatie.

Despre tarile din Caucaz am mai vorbit: vom insista, in continuare, asupra celor din Asia Centrala. Foarte important intre aceste state este Uzbekistan. Cu o populatie de 24 de milioane si o suprafata mai mare decat a Germaniei si mai mica decat a Frantei, beneficiind de o conducere realista si hotarata, Uzbekistanul a consemnat in ultimii ani o crestere economica incurajatoare si reprezinta "primul candidat la suprematia regionala an Asia Centrala" (Z. Brzezinski, "Marea tabla de sah", pag. 148). Un rol aparte poate juca in afirmarea Uzbekistanului si istoria sa, care ii furnizeaza un tip de legitimitate pentru o posibila misiune in regiune. Pe teritoriul sau se afla doua localitati vestite: Samarkand, fosta capitala a imperiului intemeiat de Tamerlan (1336-1404) si Buhara, altadata adevarata metropola comerciala (in apropiere de aceasta localitate s-a nascut Avicenna). Omogenitatea populatiei - 80% din locuitori fiind etnici uzbeci, veniturile realizate din productia de bumbac, facilitatile acordate capitalului strain pot lansa economia tarii.

Kazahstanul este cea mai intinsa tara din Asia Centrala si una din cele mai bogate. Ea are acces direct la Marea Caspica, dar se invecineaza pe o suprafata mare si cu Rusia. Populatia sa de 18 milioane, mai putin numeroasa decat a Uzbekistanului, este alcatuita din peste 6 milioane de rusi si aproape 4 milioane non-cazahi. Mai problematic este ca populatia ruseasca este concentrata in zonele nord-vestice si nord-estice ale tarii. Kazahstanul formeaza si un fel de scut protector pentru celelalte republici, care nu au granita directa cu Rusia. Kazahstanul reproduce intr-un fel presiunile pe care le cunosc statele din zona. El se invecineaza nu numai cu Rusia, ci si cu China, cu Marea Caspica, in partea sa de est, si cu alte trei republici din Asia Centrala. Ea cunoaste mari presiuni din partea Rusiei, fiind adesea confruntata cu adevarate miscari de secesiune. Este atras spre o politica de independenta, la care l-ar indreptati marimea, bogatiile nu numai de petrol, ci si de aur, argint, crom, zinc, carbune dar si ofertele facute de diverse tari dezvoltate de a exploata asemenea bogatii; numai ca este constrans de prezenta unui arsenal nuclear mostenit de la fosta Uniune Sovietica, precum si de vecinatatea cu Rusia.

Turkmenistanul dispune de impresionante rezerve de petrol si gaze naturale. Se invecineaza direct si pe o suprafata intinsa cu Marea Caspica. In plus beneficiaza si de o populatie relativ omogena. Circa 75% din cei 4,5 milioane de locuitori sunt turemeni, rusii si uzbecii reprezentand, fiecare, cate 10%. Brzezinski remarca si pozitia "ecranata" a tarii, aflata la o mai mare departare de Rusia comparativ cu celelalte state central asiatice.

Kirghistanul este aproape strivita intre China si Kazahstan. Va cunoaste fara indoiala influenta din ce in ce mai mare a Chinei, dar va fi, in acelasi timp, dependenta de modul cum vor evolua relatiile dintre Rusia si Kazahstan. Demn de retinut este si faptul ca kirkizii nu reprezinta decat aproximativ 55% din populatia de 5 milioane de locuitori.

Tadjikistanul este mai omogen din punct de vedere etnic, circa doua treimi din cei 6,5 milioane de locuitori ai tarii fiind tadjici. In acelasi timp, cam tot atatia tadjici traiesc in Afganistan, ceea ce complica mult stabilitatea in regiune. Desi mai omogena din punct de vedere demografic, populatia Tadjikistanului este impartita in diverse triburi aflate in dispute, adesea violente. Este si motivul, cel putin formal, care face ca pe teritoriul acestui stat sa se afle trupe rusesti.

Daca ar fi sa vorbim despre interesele si presiunile straine exercitate in zona, primele ar trebui sa fie mentionate cele rusesti. Mai ales dupa descoperirea zacamintelor de petrol si gaze, importanta pentru Rusia a zonei a crescut. O pozitie cheie pentru ecuatia geopolitica si geostratica din regiune are Azerbaijanul, "lacatul" pentru bogatiile din Caspica. Iar Rusia nu are relatii bune cu Azerbaijanul, intrucat ea a sprijinit Armenia in razboiul pentru provincia Nagorno Karabah.

Cu o singura exceptie, toate tarile din Asia Centrala vorbesc limbi turcice; cultural vorbind, iar in ultima vreme si economic aceste state se simt atrase de Turcia. Regiunea va fi o zona predilecta de infruntare a intereselor rusesti si ale celor turcesti. Daca evolutia economica a Turciei va continua sa fie ascendenta si cum populatia sa la mijlocul secolului viitor, practic, o va ajunge pe cea a Rusiei, nu este greu sa deducem confruntarea de interese ce va urma.

In sfarsit, nu putem scoate sub nici un cuvant din ecuatia geopolitica a regiunii China si interesele ei. Mai ales ca aceasta tara va avea mare nevoie de surse de energie. Mai ales ca exista granita directa intre China si Asia Centrala. Nu este nici un fel de indoiala ca perimetrul central asiatic va reprezenta un teren de confruntare intre Rusia, Turcia si China ca puteri regionale, cum nu poate exista indoiala ca regiunea a intrat deja in calculele cancelariilor de la Washington si Bruxelles.

7. Inversarea vectorului geopolitic in Eurasia

Ca rezultat al proceselor mentionate, Rusia se confrunta cu o situatie pe care nu a mai intalnit-o de 300 de ani sau cel putin din zorii erei moderne a acestui stat, marcata de domnia lui Petru cel Mare. Dupa dezintegrarea pactului de la Varsovia si apoi a URSS-ului, vectorul proceselor geopolitice in Eurasia s-a schimbat cu 180 de grade. Expansiunea primul cnezat moscovit, care a inceput in secolul al XV-lea in mai multe directii, a fost inlocuita cu un atac frontal al periferiei asupra centrului tarii. Rusia este confruntata cu expansiunea vestului catre est, cu sporirea influentei musulmane in sud si cu ridicarea Chinei in est, tara care este pe cale de a deveni o putere globala in viitorul nu foarte indepartat.

Iata cateva dintre modalitatile prin care actiunile bazate pe paradigma geopolitica clasica se pot dovedi contraproductive. Spre exemplu, din dorinta de a contracara extinderea NATO catre Est, Rusia este tentata sa se apropie de China si sa exercite, astfel, presiuni psihologice asupra Occidentului. Dar aceasta strategie, afirma D. Trenin, poate sa duca la intarirea Chinei, ceea ce ar putea constitui o provocare pentru Rusia chiar mai mare decat extinderea NATO, cel putin pe termen lung. La fel, impulsul de a contracara inaintarea NATO catre Est prin stimularea integrarii politice si militare a statelor-membre in CSI are rezultate ambivalente, uneori negative, considera autorul. Statele din CSI care au in vedere strangerea legaturilor cu Occidentul folosesc situatia ca atare pentru a-si reafirma opozitia fata de orice incercare de refacere a fostelor legaturi de ordin militar cu Moscova. Al treilea exemplu este oferit de efortul depus de Rusia de a mentine un anumit echilibru cu NATO, in virtutea paradigmei clasice privitoare la existenta unei balante a puterii in Europa. Rusia stie bine ca vechiul echilibru de forte nu mai poate fi restabilit si ca orice efort de a intra in competitie cu Alianta Nord-Atlantica are drept rezultat inghetarea reformelor de care are atata nevoie acest stat.

Opinia potrivit careia Rusia nu trebuie sa-si mai propuna drept obiectiv strategic competitia cu Statele Unite este impartasita si de N.A. Narocinitkaia, in articolul "Rusia si viitoarea constructie europeana".

Acest lucru nu absolva in nici un fel Rusia de raspunderea de a-si fixa un alt obiectiv geopolitic, adecvat noii situatii. In opinia autoarei, aceasta noua misiune ar trebui sa contina urmatoarele prioritati:

conservarea controlului geopolitic al Rusiei pe intregul spatiu ocupat de fosta URSS, spatiu considerat un areal istoriceste dobandit de Rusia, o adevarata placa turnanta intre Orient si Occident;

prevenirea si impiedicarea reorientarii strategice a partilor desprinse din URSS spre alti parteneri;

descurajarea unor terte tari, oriunde s-ar afla acestea, de a se lupta pentru "mostenirea ruseasca", atitudine cu care Rusia s-a mai confruntat in perioada imediat urmatoare revolutiei si razboiului civil din 1917;

contracararea tendintelor venite din partea unor puteri ale vremii de a institui sfere de influenta pe teritoriul fostei URSS.

Intr-un mod asemanator prezinta lucrurile autoarea si cand este vorba despre situatia din Pacific sau despre adevaratul asalt de populatie si de influenta politica venite dinspre lumea musulmana. In Pacific ar trebui sa se mentina tot starea instituita dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar tarile din Asia Centrala ar trebui sa ramana in sfera de influenta a Rusiei.