Probleme de securitate generate de crizele energetice. Dependenta Europei de resurse energetice provenind din Rusia si Asia Centrala

Universitatea Crestina "Dimitrie Cantermir"

Facultatea de Stiinte Politice

Probleme de securitate generate de crizele energetice. Dependenta Europei de resurse energetice provenind din Rusia si Asia Centrala

Un fapt de necontestat al secolului XXI il reprezinta dependenta din ce in ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. La inceputul mileniului III, principalele resurse strategice sunt reprezentate de petrol si gaze naturale, la care se pot adauga unele metale neferoase (aluminiul si staniul), radioactive (uraniul) si pretioase, fiind cazul mai ales al aurului.    Cea mai mare parte din componentele materiale ale civilizatiei noastre deriva direct din sau indirect din petrol, cconomia mondiala depinzand inca de el ca resursa centrala de energie.

Cele mai multe dintre conflictele lumii au fost declansate de accesul la resurse iar riscul unor dispute si conflicte avand la baza accesul, controlul si exploatarea resurselor energetice se mentine, in continuare, destul de ridicat. Deficitul acestora are un rol important in declansarea si amplificarea unor conflicte, de polarizare si de catalizare a fortelor. Exemplele mai recente sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan. Competitia pentru hidrocarburi pare a domina inceputul de mileniu, cu polarizarea atentiei pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est si de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc[1].

Posibilitatea epuizarii in urmatorii ani a resurselor energetice a facut ca o parte insemnata a politicilor externe si a politicilor de putere sa fie preocupata de accesibilitatea conductelor si terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice, parteneriate etc. Statele sunt interesate si de identificarea celor mai eficiente cai de utilizare si a posibilitatilor de substituire a acestor resurse, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, conditionarea, prelucrarea si utilizarea resurselor. Pozitia unei tari in sistemul economic si politic international depinde, de multe ori, de capacitatea sa de a produce petrol si gaze naturale, de controlul pe care il exercita asupra rezervelor de resurse energetice.

Marile puteri cauta sa obtina controlul asupra celor mai insemnate resurse energetice ale planetei si asupra preturilor lor. Astfel, in ultimii ani, se remarca cateva directii: tendinta de reorganizare a pietei mondiale pe blocuri si aliante energetico-economice, ce se confrunta cu cea de liberalizare completa a lor; tendinta de modificare a sistemului de cote petroliere si de fixare a preturilor; tendinta Federatiei Ruse de a constitui un nou centru de preturi de referinta pe piata mondiala. Astfel, problemele energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentarii cu energie a devenit o preocupare comuna a marilor actori.

Resursele energetice sunt distribuite inegal pe suprafata planetei, statele avansate economic dispunand de cantitati insuficiente pentru a-si sustine economia si un consum in crestere. De cealalta parte, statele mai putin dezvoltate, in special cele din Orientul Mijlociu, poseda din abundenta astfel de resurse. Dupa unele estimari, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se gasesc in: zona Golfului Persic, Federatia Rusa - Siberia, zona Marii Caspice - Asia Centrala, America de Sud - Venezuela - bazinul raului Orinoco, SUA si Alaska, Canada - New Found Land. Alte rezerve mai putin importante se afla in Marea Nordului si Nordul Africii[2].

Resursele energetice sunt concentrate astfel:

Circa 70% dintre rezervele certe ale planetei se gasesc pe continentul asiatic, in special in deserturile Orientului Mijlociu (intre 62 si 66% din totalul mondial). In aceasta regiune se afla si cele mai bogate tari in petrol; Arabia Saudita cu 35 miliarde de tone, reprezentand un sfert din totalul mondial, Irak (16 mld tone), Kuweit si Emiratele Arabe (fiecare dintre cele doua tari avand peste 13 miliarde de tone);

Circa 15% se afla in America, impunandu-se zona Golfului Mexic, unde se remarca Venezuela (circa 11 miliarde de tone), Mexicul (intre 2,5 si 5 miliarde de tone) si SUA. Ultimele studii indica, pe lista zonelor bogate in hidrocarburi, Canada, depasind Mexicul.

Se adauga o serie de "areale petroliere", precum zona Marii Caspice, care, potrivit unor estimari mai recente, ar fi a doua regiune de pe glob in domeniu, Africa de Nord sahariana, Africa de Vest ecutoriala, Marea Nordului si altele[3].

Desi, in general, cantitatea rezervelor de petrol declarate sigure a crescut la nivel mondial in ultimele doua decenii, singura regiune ale carei rezerve sigure de petrol sunt in scadere este America de Nord, de la 95 la 64 de miliarde barili[4].

In domeniul productiei si exporturilor, cele 11 state memebre OPEC (Arabia Saudita, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Libia, Nigeria, Algeria si Indonezia) detin suprematia si au un cuvant greu de spus in asigurara consumului si formarea preturilor mondiale ale resurselor energetice.

Federatia Rusa depune eforturi insemnate pentru a-si dezvolta o capacitate similara cu cea a Arabiei Saudite - la o productie de 10,3-10,4 milioane barili/zi dispune de o rezerva de 3 milioane barili/zi cu care influenteaza preturile petrolului. Marea diferenta dintre Arabia Saudita si Federatia Rusa o constituie faptul ca, in timp ce Rusia produce zilnic 9 milioane de barili, Arabia Saudita exporta acceasi cantitate in fiecare zi. Costurile de transport ale petrolului rusesc sunt mult mai mari, ceea ce ar putea afecta profitul marginal[5].

Cei mai mari consumatori sunt SUA, China si Uniunea Europeana. SUA, desi concentreaza doar 4,6% din populatia globului, reprezinta cel mai mare consumator mondial de petrol, cu peste 900 mil. tone/an (un sfert din consumul mondial), in conditiile unei productii de aproximativ 300 mil. tone/an[6].

Marii consumatori de resurse si-au indreptat atentia spre regiunile bogate in resurse din bazinul Marii Caspice, Caucaz, statele CSI si incearca sa isi consolideze pozitiile in regiune: SUA au lansat proiectul democratizarii Marelui Orient, UE promoveaza politica vecinatatii extinse, iar China si India se bazeaza pe acorduri si parteneriate speciale. Ideea conform careia Occidentul furnizeaza securitate si asistenta economica Estului, iar Estul asigura resurse Vestului energofag, cu Rusia arbitru, pare a fi tendinta marcanta a geopoliticii secolului XXI[7].

Securitatea energetica poate fi definita drept producerea energiei necesare in propria tara si o dependenta cat mai redusa de importurile externe. Securitatea energetica vizeaza trei dimensiuni: asigurarea unor resurse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative si securizarea surselor si rutelor de transport existente. Pentru SUA, securitatea energetica reprezinta, in primul rand, reducerea dependentei fata de resursele din Golful Persic. In cazul Europei, acest gen de securitate poate fi garantat doar daca Rusia se obliga sa asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia intelege prin aceasta acces pe pietele occidentale.

NATO a recunoscut necesitatea de a include tema securitatii energetice pe tema Aliantei. De altfel, conceptul strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizatiei. Prin urmare, securitatea energetica nu mai este doar o problema economica, ci capata implicatii politico-militare.

Securitatea energetica nu este amenintata doar de terorism, tulburari politice, conflicte armate sau piraterie, ci este vulnerabila si la uragane, inundatii, cutremure sau distrugeri provocate de om. Securitatea energetica trebuie sa tina cont si de globalizare, deoarece orice disfunctionalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a lumii poate afecta consumatorii din intreaga lume.

Competitia pentru resurse energetice in lumea contemporana ramane o sursa importanta de crize si conflicte, atata timp cat cererea creste mult mai rapid decat oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate in zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice si instabilitate.

Un conflict care are la baza resursele naturale poate lua diverse forme, de la un razboi clasic ce implica fortele militare ale marilor puteri, precum in razboiul din Golful Persic, pana la lupte interne pentru putere intre diferite fractiuni politice, etnice sau tribale. Abordarea problematicii energiei, in special a resurselor de hidrocarburi, cu mijloace preponderent militare se asociaza cu:

Disputele teritoriale - neintelegeri asupra zonelor de granita si a celor maritime, care brusc devin foarte valoroase, ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de hidrocarburi. In aceasta categorie intra Marea Caspica, in special zonele revendicate atat de Azerbaidjan, cat si de Iran; sudul Marii Chinei, pretinsa de China, Vietnam, Filipine si Malaezia; Peninsula Bakassi din Vestul Africii, reclamata de Nigeria si Camerun;

Actiunile separatistilor - atunci cand veniturile obtinute din productia de petrol dintr-o zona locuita de o minoritate etnica sunt acaparate de guvern. In aceste conditii, membrii minoritatii vor incerca sa se separe si sa isi faca propriul stat. Situatii de acest fel se intalnesc in Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurda) si partea de sud a Sudanului. O alta situatie este cea a Deltei din Nigeria, unde minoritatile etnice lupta pentru o mai larga autonomie si un procent mai mare din veniturile din petrol.

Ciocnirile dintre grupuri conducatoare locale - datorita faptului ca oricine controleaza guvernele statelor producatoare de petrol controleaza, in acelasi timp, si alocarea veniturilor. Cei exclusi de la putere sunt interesati de utilizarea oricaror mijloace, inclusiv rebeliune armata, terorism sau lovitura de stat, pentru a castiga controlul.    Arabia Saudita si Nigeria sunt cele mai cunoscute exemple.

Recurgerea de catre marile puteri la actiuni in forta, la procedee specifice colonialismului si neocolonialismului[8].

De-a lungul istoriei, sunt cunoscute destule cazuri de crize si conflicte generate de neintelegeri privind resursele energetice. Una dintre cauzele atacului japonez de la Pearl Harbour a fost decizia SUA, din 1941, de a limita exporturile de petrol catre insulele nipone ca reactie la invadarea Chinei. Interventiile din Angola si Cecenia au la baza puternice motivatii economice care vizeaza importantele rezerve energetice de o calitate superioara pe care le detin aceste zone. Interventia SUA si a aliatilor sai in Kuweit din 1991 a avut ca scop securizarea petrolului din zona si de a il impiedica pe Saddam Hussein sa-si extinda controlul asupra lui.

De asemenea, numeroase crize energetice au avut loc din 1970 pana astazi:

Criza petrolului din 1973 - 1974, cauzata de embargoul impus OPEC-ului de majoritatea statelor arabe producatoare de petrol, ca raspuns la sprijinul acordat Israelului de catre Occident in razboiul de Yom Kippur;

Criza energetica din 1979, ca urmare a revolutiei iraniene;

Explozia petrolului din 1990, cauzata de razboiul din Golf;

Cresterile importante ale preturilor resurselor energetice, in perioada 2001 - 2006, pe fondul stagnarii productiie mondiale de petrol corelat cu cresterea cererii in SUA, China si India.

In ultimii ani, o alta resursa energetica a iesti in evidenta ca generatoare de crize. Gazele naturale, aflate in mana unui singur actor, in conditiile dependentei multor beneficiari, pot deveni un instrument de forta in influentarea politicii externe. Rezervele naturale certe de gaze naturale sunt apreciate a fi de circa 177 de mii de miliarde m3 si sunt concentrate, in mod deosebit, in trei tari: Rusia (mai mult de un sfert din totalul mondial), Iran si Qatar (fiecare cu aproximativ 15% din rezervele mondiale certe)[9].

In ceea ce priveste productia de gaze naturale, Rusia si SUA ocupa primele locuri. Rusia si SUA (cu peste 500 mld m3 fiecare) sunt urmate la mare distanta de Canada, Marea Britanie si Iran. Aceleasi doua tari figureaza si in topul tarilor consumatoare. SUA inregistreaza cel mai mare consum mondial de gaze naturale (peste 600 mld m3), urmate de Rusia.

De cel mai mare producator mondial este dependenta intreaga Europa. Dependenta energetica de o singura sursa este periculoasa, cu atat mai mult cand furnizorul are interese contrare celor ale beneficiarului si are posibilitatea de a-i forta mana sau de a-l pedepsi[10].

Recenta criza a alimentarii cu gaze a Europei Occidentale de catre Gazprom a determinat o serie de analisti sa intensifice avertismentele la adresa pericolelor pe care le implica dependenta de un furnizor care isi utilizeaza avantajul economic sub forma de instrument politic.

Cea mai recenta criza energetica s-a derulat in ianuarie 2006, cand Rusia a oprit furnizarea de gaze naturale catre Ucraina. Refuzul Ucrainei de a plati pretul de 250 USD/m3 cerut de companiile rusesti, fata de 60 USD/m3 cat practica Rusia pe plan intern, a declansat o intreaga dezbatere internationala. Teoretic, consumul Occidentului ar putea fi acoperit din alte surse, Rusia devenind astfel un depozit de resurse interne mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne si a aliatilor sai apropiati. Practic, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar mentinerea influentei si chiar consolidarea acesteia in zonele adiacente (Caucaz, tarmul estic al Marii Negre si partial Asia Centrala) ingreuneaza planurile traseelor de transport energetic ce o ocolesc. Mai mult, infrastructura rusa de distributie spre Europa, precum si ofensiva companiilor energetice rusesti ar putea usura aprovizionarea Occidentului[11].

In noaptea de 21 spre 22 ianuarie 2006, au avut loc doua explozii pe tronsonul principal si pe un bransament secundar al gazoductului Mozdok - Tbilisi, principala conducta care alimenteaza Osetia de Nord si Georgia. Exploziile au avut loc in partea rusa, nu departe de frontiera cu Georgia. O alta explozie a intrerupt si furnizarea de energie electrica Georgiei. In urma acestui eveniment, georgienii si armenii au fost acuzati de sabotaj de catre partea ruseasca. Presedintele georgian Saakashvili a denuntat santajul exercitat de Moscova, nemultumita de atitudinea pro-Occidentala a Georgiei.

Analistii apreciaza ca marirea substantiala a preturilor gazelor furnizate catre Ucraina si Georgia se datoreaza "revolutiilor portocalii" din aceste doua tari. Belarus a fost urmatoarea tinta a Rusiei, care a cerut o triplare a pretului la gaze naturale si a oprit furnizarea pe 8 ianuarie 2007. Aceasta a fost reluata dupa stabilirea unui nou pret si dupa ce Belarus a fost de acord cu vanzarea a 50% din Beltransgaz, proprietara retelei de gazoducte care alimenteaza Europa, catre Gazprom. In urma acestei vanzari, Gazprom nu mai este nevoit sa plateasca taxe Belarusului, gigantul rusesc urmand sa incaseze direct taxele.

O alta strategie de adancire a dependentei europene fata de gazul rusesc a fost stergerea datoriei de aproape 5 miliarde de dolari a Algeriei, cu doua conditii: cumpararea de armamanent in valoare de 7.5 mld de dolari si accesul Gazprom la campurile de petrol si gaze naturale, Algeria fiind al treilea furnizor de energie pentru UE, dupa Rusia si Norvegia.

In martie 2006, Rusia si China au semnat un acord pentru construirea a doua conducte de gaze naturale catre China, devenind cel mai mare furnizor de gaz al acestei tari. Acordul a ingrijorat Uniunea Europeana deoarece o parte din gazul furnizat va fi exploatat din vestul Siberiei, regiune din care provine si gazul pe care Rusia il exporta europenilor[12].

Aceste actiuni, la care se poate adauga boicotarea proiectului Nabucco, din care face parte si Romania, relansarea oleoductului Burgas - Alexandropolis sau gazoductul Blue Stream, duc la concluzia ca Rusia se transforma dintr-o defuncta superputere militara intr-o superputere energetica. Aceste proiecte arata ca Moscova doreste sa contrabalanseze influenta SUA si a Marii Britanii in regiune. Altfel spus, daca SUA a devenit furnizorul de securitate pentru multe dintre fostele tari comuniste, atunci Rusia echilibreaza incercand sa fie furnizorul de energie, nu numai pentru Europa de Est, ci si pentru Uniunea Europeana.

Datorita resurselor din Marea Nordului, dependenta Europei fata de resursele din Golful Persic si Rusia s-au redus considerabil, incepand cu sfarsitul anilor 1980. Totusi, din perspectiva dezvoltarii durabile, decalajul existent intre volumul de petrol consumat si resursele disponibile ridica probleme serioase pentru Europa, pe termen mediu si lung. Se doreste gasirea unei solutii viabile care sa duca la eliminarea dependentei de un singur furnizor.

Europa depinde de Rusia pentru 25% din totalul importurilor sale de gaze, iar Federatia Rusa intentioneaza sa creasca exporturile spre Europa cu o treime pe an, pana in 2020. Exportul rusesc de petrol a crescut accelerat in ultimii ani, ajungand la un record pentru perioada post-sovietica in luna decembrie a anului 2005. Cu asigurarea a 10% din productia mondiala de petrol, Rusia este al doilea exportator de petrol pe plan global, dupa Arabia Saudita, beneficiarul fiind, in principal, Europa[13].

In urmatorii zece ani, importanta strategica a regiunii caspice pentru Uniunea Europeana va creste semnificativ. Dupa extinderile Uniunii din 2004 si 2007, consumul total de energie si dependenta de cele doua piete dominante in prezent (Golful Persic si Rusia) au crescut ingrijorator. Cu atat mai mult cu cat noile membre sunt caracterizate de un grad ridicat de dependenta.

Regiunea caspica a fost intotdeauna sursa unei rivalitati geopolitice intense. Principalele aspecte in disputa sunt: rezervele extinse de petrol si gaze naturale, pretentiile cu privire la proprietatea acestor resurse ale diverselor state, optiunile multiple pentru conductele de transport, preocuparile legate de mediul inconjurator, conflictele politice si economice si procesul de militarizare crescanda a statelor din regiune.

Existenta resurselor naturale in zona Marii Caspice a devenit subiectul unor politici polemice in regiune, denumite "diplomatia petrolului". Dimensiunea resurselor este aproximata intre 2 si 7 miliarde tone de petrol, adica 5-10% din rezervele totale de petrol ale planetei. In ceea ce priveste resursele de gaze naturale, regiunea caspica detine intre 3 si 5% din totalul rezervelor globale. Evaluarea importantei energetice a Marii Caspice nu o situeaza aproape de Golful Persic, desi exista posibilitatea ca rezervele de petrol sa ajunga pana la 28 de miliarde de tone iar rezervele de gaze naturale sa fie cu mult mai mari, fiind astfel o zona cu un potential de dezvoltare impresionant[14].

Problema centrala a regiunii o reprezinta impartirea apelor teritoriale intre cele cinci state riverane. Rusia, Azerbaidjan si Kazahstan au semnat, in 2003, un acord care imparte suprafata marii intre aceste state, insa Iran si Turkmenistan nu au recunoscut valabilitatea lui.

Evolutia dependentei energetice a Europei si riscurile la adresa securitatii europene generate de persistenta conflictelor inghetate din zona Caucazului si a Marii Caspice, au atras atentia Comisiei Europene inca de la jumatatea anilor 1990. In acest sens, masurile avute in vedere de Comisie, la acel moment, pentru regiune, prevedeau:

Furnizarea de sprijin pentru mentinerea independentei si integritatii teritoriale a noilor state din regiune;

Consolidarea institutiilor democratice si a respectarii drepturilor fundamentale ale omului, ca fundament pentru un cadru coerent de stabilitate si securitate;

Descurajarea conflictelor, prin utilizarea reformelor politice si economice, domenii care evidentiaza UE ca donator si partener impartial penru investitii si comert;

Sprijin pentru transformarea si dezvoltarea economica, in conformitate cu principiile sustenabilitatii si a responsabilitatii privind mediul inconjurator;

Implicarea activa a sectoarelor economice ale statelor din regiune la procesele decizionale referitoare la politicile investitionale, de energie si de minerit, precum si la rutele conductelor viitoare de transport;

Dezvoltarea unui rol strategic mai puternic al UE in regiune, in special prin mentinerea unui dialog politic intensificat cu statele din zona[15].

Principalul obiectiv al demersurilor Uniunii Europene derulate de-a lungul anilor 1990 a fost dezvoltarea unor legaturi mai stranse cu toate statele succesoare ale URSS. In acest scop, UE a dezvoltat si oferit acestor state un format special si privilegiat de cooperare.

In termeni generali, politica Uniunii Europene fata de statele din Caucaz si regiunea caspica a fost oarecum contradictorie. Astfel, in timp ce statele europene, individual sau in comun, au reprezentat donatori importanti pentru regiunea caucazului, politica europeana a fost adeseori caracterizata ca fiind "un esec costisitor" sau ca o politica de "splendida izolare". In timp ce o parte a statelor europene a insistat pentru un rol mai evident al Uniunii in zona caspica, nehotararea factorilor decizionali europeni si chiar lipsa unei viziuni strategice pe termen lung a fost demonstrata in 2003, cand s-a decis neincluderea statelor din regiune in Politica Europeana de Vecinatate, insa integrarea altor regiuni precum Africa de Nord si zona mediteraneana. Acest lucru s-a petrecut in iunie 2004, in acest context dorindu-se lansarea unui dialog al statelor respective cu Uniunea Europeana, care sa contribuie la dezvoltarea capacitatilor institutionale si administrative, in vederea asumarii si implementarii acquis-ului comunitar[16].

Uniunea Europeana a adoptat la 8 martie 2006, un nou proiect de strategie energetica europeana, respectiv Strategia Europeana pentru Energie Sustenabila, Competitiva si Sigura. Cele sase directii de actiune vizate de UE in vederea asigurarii sustenabilitatii, competitivitatii si securitii energetice sunt:

Asigurarea integritatii pietei interne de gaz si de curent electric, prin adoptarea unor standarde si reguli comune, dar prin construirea unor retele comune sau interconectarea celor deja existente;

Garantarea securitatii fluxului energetic si consolidarea in acest sens a solidaritatii intre statele membre, prin revizuirea legislatiei privitoare la stocurile nationale de gaz si petrol;

Diversitatea surselor de energiei;

Protectia mediului si promovarea unor politici de economisire a acesteia, intr-o maniera compatibila cu obiectivele de la Lisabona;

Crearea unui plan tehnologic strategic in privinta energiei;

Formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene, care sa identifice prioritatile Uniunii Europene pentru construirea unei noi infrastructuri de protectie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarea unui noi parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reactie in cazul unor crize determinate de scurtcircuitari ale aprovizionarii energetice a Europei.

Aceste directii au fost reiterate la Consiliul European de Primavara din acest an, unde a fost adoptata o strategie pe termen lung in domeniul energiei si combaterii incalzirii globale. Consiliul European a cerut o clarificare a masurilor privind cresterea concurentei, precum separarea efectiva a activitatilor de productie de cele de gestionare a retelelor. Un alt punct al strategiei prevede finalizarea noului acord de cooperare cu Rusia in domeniul energiei. In ceea ce priveste diversificarea surselor energetice, Comisia Europeana va actiona astfel incat sa se reuseasca intarirea relatiilor UE cu Asia Centrala, regiunile Marii Caspice si Marii Negre[17].

Bibliografie:

BAHNAREANU, Cristian, Resursele energetice si mediul de securitate la inceputul secolului XXI, Editura Universitatii Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2006

BAHNAREANU, Cristian, Resursele energetice. Consecinte in domeniul securitatii, in Impact Strategic, nr 1

DAMIAN, George, Securitate energetica pentru UE, in Ziua, nr. 3876 din 10 martie 2007

FRUNZETI, Elena-Dana, Politici si interese energetice in spatiul Marii Caspice, in Impact Strategic nr. 1

NEGUT, Silvia, NEACSU, Marius Cristian, VLAD, Liviu Bogdan, Geopolitica resurselor energetice strategice. Resursele energetice strategice, in Impact Strategic, nr. 1

https://en.wikipedia.org/wiki/Energy_policy_of_the_European_Union

https://en.wikipedia.org/wiki/Energy_policy_of_Russia

https://en.wikipedia.org/wiki/Russia-Ukraine_gas_dispute