Uniunea Europeana

1. Europa ca putere mondiala

In intreaga perioada moderna, Europa a fost adevaratul centru al lumii. Ea a reprezentat continentul care s-a aflat permanent la carma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat modelul democratic de conducere, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achizitiilor importante ale ultimelor secole.

Politiceste vorbind, veacul al douazecilea a fost martorul unui proces de decadere a Europei de la pozitia de lider mondial, de continent pe care se aflau principalele puteri ale lumii, de adevarat centru al unor imperii coloniale ce depaseau cu mult intinderea si granitele sale. Si pana in acest secol puterile europene se infruntasera intre ele. Numai ca niciodata pana acum pe alte continente nu fiintau puteri in stare sa se apropie de puterile Europei, fara a mai vorbi de posibilitatea de a le concura. In secolul XX s-a schimbat tocmai acest context: Europa nu mai detinea pozitia de adevaratul si singurul centru al politicii mondiale. Privit din acest punct de vedere, razboiul rece a reprezentat o confruntare intre cele doua superputeri pentru dominarea Europei. In noul context, teza lui Mackinder ar fi putut cunoaste o alta reformulare: cine domina Europa, domina Eurasia si cine domina Eurasia domina lumea intreaga. Divizarea Europei a fost simbolizata de divizarea uneia dintre cele mai puternice tari ale continentului - Germania. Aceasta tara simboliza oarecum sfasierea continentului. In partea de vest a tarii stationau trupe americane, in timp ce in zona estica - trupe sovietice. Pornind de la aceasta realitate, care avea si o puternica incarcatura simbolica, Brzezinski considera ca sfarsitul divizarii Germaniei reprezinta "cea mai insemnata schimbare geopolitica produsa de sfarsitul razboiului rece" (Z. Brzezinski, "Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei", pag. 165).

Incheierea razboiului rece este pentru continentul european un eveniment mult mai semnificativ decat pentru orice alta regiune a lumii. Pentru orice regiune este vorba despre un eveniment important. Pentru Europa este vorba despre sfarsitul unei ere de divizare, despre inaugurarea unei noi perioade geopolitice, a unui proces de autodefinire si autoafirmare, de cautare febrila a unei noi identitati, a unei noi cai de dezvoltare.

2. Regiunile economice - noii actori mondiali

Din ultimii ani ai razboiului rece, un fenomen silentios, dar din ce in ce mai evident, domina scena politica a lumii. In spatele cursei inarmarilor avea loc si o alta cursa, cea economica. Aparea din ce in ce mai limpede nu numai ca prima cursa va fi decisa de cea de-a doua, dar si ca prima, cursa inarmarilor, este din ce in ce mai mult o fatada pentru cea decisiva, cursa economica. Asa se face ca odata cu incheierea razboiului rece "fara pauza, intrecerea s-a transformat din cursa militara in cursa politica" (L. Thurow, "Head to Head", pag. 14). In perioada de dupa incheierea acestui razboi exista o singura superputere militara si trei superputeri economice: SUA, Japonia, Europa, toate luptand pentru suprematie economica.

Aparitia unor regiuni economice reprezinta un fenomen cu totul nou de care trebuie neaparat sa tinem seama intr-un curs de geopolitica. Mai intai, pentru ca aceste regiuni includ cele mai importante tari din punct de vedere economic ale lumii. Apoi pentru ca ele inaugureaza un alt tip de evolutie, care porneste de la premisa ca nici un stat, oricat de puternic, nu mai poate face fata, singur, problemelor dezvoltarii contemporane. Nici chiar SUA, care impreuna cu Canada si Mexicul au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). Prima asemenea regiune a aparut pe continentul european si a fost reprezentata de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeana, actuala Uniune Europeana.

Fiecare dintre cele trei mari regiuni de integrare dispune de un lider, de o "locomotiva": NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeana de Germania. Cand vorbim de competitia dintre aceste zone trebuie sa luam in calcul si capacitatea "locomotivei" de a asigura puterea de inaintare a regiunii in ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiza comparativa a regiunilor ca atare, dar si a "locomotivelor" sale, in care sa intre nu numai atuurile fiecarei asemenea tari fanion, ci si relatiile tarii respective cu ansamblul regiunii, gradul sau de acceptare.

Deopotriva de important ni se pare modelul propriu-zis de integrare imbratisat de o regiune sau alta. Este un model supranational sau unul intre tari de sine statatoare? Europa promoveaza un model supranational, cu organisme supranationale. Aparitia regiunilor economice pune in termeni noi problema evolutiei comertului international, precum si cea a raporturilor dintre puterea economica a regiunilor respective si cea a structurilor de securitate de care dispun acestea. Stimuleaza regiunile economice comertul mondial sau ele prefigureaza un gen de autarhie economica intraregionala? Din acest punct de vedere este de semnalat ca 70 la suta din comertul tarilor din Uniunea Europeana se desfasoara intre tarile acestei regiuni sau intre ele si CEFTA.

Deosebiri semnificative au loc si in ceea ce priveste structurile de securitate ale regiunilor respective. De pilda, Europa dispune de o structura proprie in acest sens (Uniunea Europei Occidentale - UEO), chiar daca ea este susceptibila de dezvoltari ulterioare.

3. Accelerarea unificarii europene

Un argument esential ca Europa a invatat ceva din experienta asa de amara pe care a trait-o in prima parte a secolului al XX-lea este si faptul ca ca a inaugurat acest nou model de dezvoltare; ca a facut-o scrutand viitorul si cerintele sale de dezvoltare, sau dorind doar sa evite tragediile pe care tocmai le traise are acum mai putina importanta. Cert este ca la toate contributiile pe care le-a inscris de-a lungul istoriei, Europa a mai adaugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potentialul unei tari, ci al unei intregi regiuni geografice.

Europa a fost continentul care a construit prima regiune economica a lumii. Un edificiu economic ridicat treptat, in spirit pragmatic, astfel incat atractivitatea sa a sporit in timp. Prima forma de cooperare europeana este legata de numele lui Jean Monnet, ca "inspirator", si de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman. Ea poarta numele de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), infiintata in 1950.

Planul Schuman avea in vedere plasarea carbunelui si otelului din Franta si Germania sub autoritate comuna. Cele doua produse urmau sa beneficieze de libera circulatie intre cele doua tari, reglandu-se astfel, implicit, nivelul productiei din Ruhr. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ia fiinta la 18 aprilie 1950 la Paris in urma acceptarii fara rezerve a Planului Schuman de catre Germania, Italia si Tarile Benelux.

Demn de relevat ca printre scopurile fundamentale ale noului organism se numara "mentinerea pacii" intre Germania si Franta. Rationamentul este urmatorul: crearea unui asemenea organism va stimula atat de mult schimburile intre cele doua state si investitiile reciproce, incat atacarea unuia de catre celalalt pur si simplu ar deveni un nonsens. De aceea, in plan istoric, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a jucat un rol esential in declansarea procesului de reconciliere si cooperare franco-germana (P. Fontaine, "Constructia europeana de la 1945 pana in zilele noastre", pag. 12). Noul organism reprezinta prima organizatie europeana care se bucura de prerogative supranationale. CECO inaugureaza insa modelul european al integrarii care, spre deosebire de alte modele, este supranational si pune astfel bazele Europei comunitare.

La 25 martie 1957, la Roma, reprezentantii acelorasi tari care aderasera la CECO semneaza tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene (CEE), cunoscut si sub numele de Tratatul de la Roma, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul are drept obiectiv "eliminarea barierelor ce divizeaza Europa". Se stabileste cu aceasta ocazie o noua serie de politici concrete pe diferite domenii:

o uniune vamala industriala prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si desfiintarea contigentelor cantitative; odata cu realizarea unei mari zone de liber schimb, Comunitatea asigura un sistem de protectie exterioara uniforma (tarif vamal comun);

o politica agricola comuna;

o politica comerciala comuna;

o politica concurentiala.

Concomitent, prin Tratatul de la Roma, ia nastere si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), care beneficiaza si ea de acelasi sistem institutional ca si celelalte doua comunitati: un parlament, un consiliu, o comisie, o curte.

In mai multe etape succesive, "cei sase" au redus barierele vamale din interiorul comunitatii astfel incat, in iunie 1968, tarifele intracomunitare sunt in intregime eliminate in paralel cu asigurarea liberei circulatii a persoanelor.

Efectele economice petrecute in acelasi interval de timp au fost considerate spectaculoase: comertul intracomunitar creste de 6 ori, in timp ce schimburile CEE cu terte tari sporesc de 3 ori. Are loc un proces de specializare, cu deosebire in domeniul bunurilor de consum, ceea ce sporeste performanta economica si competitivitatea la export a produselor din cadrul comunitatii.

4. De la cei 6 la cei 15

Mai multe conditii favorabile se intalnesc in a stimula procesul de extindere a Comunitatii Europene. In primul rand, performantele economice ale organizatiei i-au sporit indicele de atractivitate. De aceea o serie de tari, printre care si Marea Britanie, au solicitat admiterea in aceasta organizatie. In acelasi timp, Comunitatea ca atare dobandise o experienta semnificativa, inregistrase suficiente progrese pentru a simti nevoia extinderii; extindere care, in termeni comerciali vorbind, sporea piata interna. De data aceasta, procesul de largire a Comunitatii este sustinut si de catre Franta care, dupa venirea la putere a lui Georges Pompidou (15 iunie 1969), manifesta o evidenta preocupare de a diversifica relatiile cu partenerii europeni.

In anii urmatori are loc ceea ce s-a numit "extinderea spre nord". In 1973 adera la CEE Marea Britanie, Irlanda si Danemarca. Astfel, "mica Europa", cum era denumita CEE pe vremea cand avea doar 6 membri, devine Europa celor 9. In deceniul urmator are loc "extinderea spre sud", in urma careia adera urmatoarele tari: Grecia (1981), Spania (1986) si Portugalia (1986).

Anii '90 consemneaza alte prefaceri ale Comunitatii. Procesul de extindere continua, dar el capata o conotatie mai pregnant politica. Faza specifica pe care o cunostea la inceputul anilor 90 procesul de integrare este reflectata si de noua denumire de Uniunea Europeana. Instituita la 1 noiembrie 1993, aceasta denumire marca ziua in care a inceput sa fie infaptuit Tratatul de la Maastricht, care a propus integrarea monetara, promovarea unei politici externe si de aparare comune, coordonarea politicilor sociale si largirea conceptului de cetatenie europeana (de acum locuitorii tarilor membre ale Uniunii puteau sa circule fie cu pasaport national, fie cu pasaport european).

Accelerarea constructiei europene are loc si sub impactul reunificarii Germaniei care a grabit procesul de integrare nu numai economica, ci si politica si chiar militara. Europa, in frunte cu Franta, este vadit preocupata de a asimila Germania in structurile Uniunii si, concomitent, de a preveni o intelegere germano-rusa care ar fi reaprins vechi cosmaruri europene si ar fi declansat frisoane chiar si la Washington. Cu totul remarcabil apare insusi efortul Germaniei de a contribui la accelerarea acestui proces, pozitia ei la Maastricht si cu alte prilejuri devansand chiar pozitia altor tari de pe continent.

Dupa incheierea razboiului rece si prabusirea sistemului socialist a aparut o situatie politica noua fata de care Uniunea nu putea sa nu adopte o pozitie. Are loc un proces de accelerare a extinderii, care cunoaste doua faze. In prima, la 1 ianuarie 1995, adera la Comunitate tari dezvoltate, cu democratii mature, cum ar fi Austria (in iunie 1994), Finlanda (octombrie 1994), Suedia (noiembrie 1994), in timp ce referendumul organizat in Norvegia se soldeaza cu un rezultat negativ (52% de voturi impotriva). Europa devine Europa celor 15. Practic cu doua exceptii - Norvegia si Elvetia - ea cuprinde toate statele continentului care nu apartinusera defunctului sistem socialist.

In orice caz, prin integrarea celor trei, Uniunea isi mareste considerabil zona geografica, ponderea economica si influenta politica. Numarul cetatenilor care traiesc in cadrul Uniunii se ridica la 380 de milioane, ceea ce recomanda acest spatiu drept una dintre cele mai puternice piete ale lumii.

Pe parcursul ultimei extinderi au aparut si critici intemeiate privind riscul unei "paralizii a deciziei" in cadrul Uniunii, intrucat largirea nu a fost insotita de o restructurare institutionala. Se relanseaza astfel dezbaterea privitoare la relatia dintre procesul de extindere/largire si cel de consolidare/adancire a integrarii. Tema din ce in ce mai actuala odata cu solicitarile de aderare provenite din partea fostelor tari socialiste.

A doua faza se refera la procesul mult mai complex si mai indelungat in timp al integrarii fostelor tari socialiste. In aceasta faza lucrurile se complica, intrucat nivelul de dezvoltare al acestor tari este mai modest; in acelasi timp, aceste state detin un spatiu geografic care prin intindere, bogatii si pozitie este extrem de important pentru Europa ca intreg. Discutia se muta pe teren geopolitic sau, mai precis, imbraca un mai pregnant caracter geopolitic decat pana acum. Pana atunci, procesul fusese preponderent economic; acum el a devenit preponderent geopolitic. Prin urmare, el solicita raspunsuri si dezlegari in aceasta perspectiva.

In primul rand, spatiul fostelor tari socialiste nu este deloc neglijabil pentru o Europa care se doreste suficient de puternica pentru a discuta de la egal la egal cu celelalte doua mari regiuni economice reprezentate de continentul nord-american si de zona Asia-Pacific. Deci modul de raportare a Uniunii Europene la fostele tari comuniste nu trebuie inteles doar prin prisma modului cum sunt percepute aceste state, ci si din perspectiva presiunii pe care o cunoaste Uniunea Europeana in competitia economica cu alte centre de putere. In acest context, fostele tari socialiste reprezinta o mare tentatie, mai ales daca lucrurile sunt judecate pe termen lung. Aceste tari sunt situate pe continentul european si multe dintre ele chiar in apropierea Uniunii Europene. Prin urmare, ele detin o pozitie geografica si uneori geopolitica de care nu se poate face abstractie. In al doilea rand, aceste tari reprezinta o mare piata: populatia lor se ridica la peste 100 milioane de locuitori, daca avem in vedere statele din afara spatiului sovietic, si la peste 350 milioane daca avem in vedere ansamblul acestor state. O asemenea piata nu poate fi neglijata de nici un fel de putere aflata in expansiune. Totodata, aceasta populatie este calificata si, in cele mai multe din cazuri, bine instruita.

Nu putem omite faptul ca, la randul ei, Uniunea este prinsa intr-o competitie globala. Din aceasta perspectiva, primirea de noi membri se poate transforma intr-un mare dezavantaj. Mai ales daca avem in vedere faptul ca aceste tari sunt mai putin pregatite pentru aderare, intrunesc indici de competitivitate mai modesti.