Regimuri politice autoritare

Regimuri politice autoritare

O alta categorie este aceea a regimurilor politice autoritare; acestea se caracterizeaza prin refuzul jocului democratic (alegeri libere, competitie electorala)[1]. Orice putere, de orice tip ar fi, detine o autoritate. Aceasta primeste calificativul de autoritara doar atunci cand se foloseste in mod arbitrar de violenta. Cand regimul politic abuzeaza de autoritatea sa, folosind mai degraba forta decat persuasiunea in realizarea propriilor scopuri sau in procesul de guvernare, avem de a face cu autoritarismul. Impedimentul este insa acela, ca ceea ce pare autoritar in ochii occidentalilor poate sa nu para autoritar pentru populatia acelui regim politic. De exemplu, putem vorbi despre autoritarism atunci cand clientelismul sau cooptarea inlocuiesc selectia democratica intemeiata pe competitie politica, deci cand principiile de selectie ale guvernantilor sunt corupte . Politologul francez Guy Hermet, in studiul L'autoritarisme, numeste regimul politic al lui Salazar din Portugalia regim politic autoritar; el incadreaza in aceeasi categorie si regimurile militare sud-americane, regimurile islamice monarhice, regimurile tarilor fostelor colonii dupa eliberare care sunt de fapt apropiate calificativului de dictatura.

Autoritarismul este, in general, conceput ca un stat de origine post democratica, care a aparut pentru a intrerupe in mod brutal un regim reprezentativ. Cauzele posibile ale acestor "accidente autoritare" le gasim in dimensiunile culturale, in dimensiunile socio-economice si in contributia circumstantelor. Criteriile de definire se gasesc in limitarea competitiei electorale, in stoparea informatiei si in mentinerea clivajului stat/societate.

Regimul politic de tip autoritar prezinta o serie de caracteristici specifice, care pot fi grupate dupa cum urmeaza:

guvernantii nu sunt recrutati prin competitie politica de tip concurential;

nu are o ideologie oficiala si nu tinteste la mobilizari masive de mase;

prezinta un pluralism redus, acceptandu-se totusi un relativ pluralism ideologic;

este tolerata puterea morala a religiilor si puterea economica a marilor intreprinzatori;

interdictia unor drepturi politice ca in cazul interzicerii dreptului sindical de asociere din timpul regimului coloneilor din Grecia (1967-1974) ;

controlul activitatilor politice, cel al aparatului de stat si cel al sistemului de comunicare;

limitarea dar nu anularea totala a libertatilor publice.

Supravietuirea regimurilor politice de tip autoritar este, dupa Philippe Braud[4], direct legata de eliminarea competitiei politice, de interzicerea activitatilor organizate, de institutionalizarea unui partid unic si a unui sindicat de stat care trebuie sa asigure cererea de cadre administrative, fara a elimina insa pluralismul ideologic la nivel social, daca acesta nu ameninta statul si ordinea de stat.

Regimurile politice de tip autoritar, mobilizand mijloacele de comunicare, urmaresc modelarea totala a societatii, lasand totusi libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la probleme religioase, culturale, de petrecere a timpului liber Unele dintre acestea beneficiaza chiar de alegeri sau de plebiscite. Asta nu inseamna ca ele devin moderate, deoarece atunci cand sunt amenintate cu aparitia unei opozitii guvernantii folosesc violente neiertatoare.

In functie de gradul de etatizare putem identifica in literatura de specialitate mai multe tipuri de astfel de regimuri:

a)       autoritarismul patrimonial; cand autoritatea puterii politice se intemeiaza pe autoritatea tatalui de familie. Samuel Eisenstadt ne propune chiar folosirea termenului regimuri patrimoniale pentru tipul contemporan din lumea a treia, pentru cele din lumea araba petroliera (Ghana, Congo, Benin), in general cele care isi asuma un discurs "ce pare progresist", dar actioneaza cu caracteristicile tipului autoritar.

b)      oligarhiile clientelare; unde alegerile politice, prezidentiale si parlamentare sunt trucate si unde statul este foarte slab iar forta liderilor oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponentii reali (tarile din America Latina);

c)       dictaturile populiste si bonapartismul; unde patriotismul si suveranitatea, evocate in obtinerea legitimarii sociale, mobilizeaza si anticipeaza regimurile de mana forte (conduse de generali ce folosesc armata si supun modernizarii fortate societatile conservatoare si traditionale: Kemal Attaturk in Turcia, Abdel Nasser in Egipt, Sadamm Husein in Irak); populismul se distinge de bonapartism prin exaltarea primatului vointei populare, prin recursurile sale frecvente la elogiile carismatice ale unitatii nationale;[5]

d)      birocratiile autoritare unde este vorba de o delegare de putere politica dinspre stat spre corpuri intermediare (regimul lui Salazar din perioada interbelica) sau in statele cu partid unic hipertrofiat (fostele tari comuniste care au trecut la procesul de dezideologizare: Rusia dupa Brejnev, Polonia, R.D.G., unde intelectualii dizidenti si biserica promoveaza pluralismul social limitat, compatibil insa cu monolitismul politic).

In concluzie, regimurile autoritare impun restrictii severe asupra activitatii indivizilor si grupurilor, incercand sa influenteze distribuirea valorilor de catre sistemul politic. Prin urmare, un grup mic detine controlul asupra institutiilor politice si asupra politicilor publice, in timp ce marea majoritate a populatiei este exclusa de la decizia politica. De asemenea, nici un cetatean nu are dreptul sa puna sub semnul intrebarii sau al indoielii institutiile, procedurile sau alocarea valorilor. Cu toate acestea, o serie de aspecte ale vietii nu sunt supuse controlului direct al sistemului politic, uneori ele fiind ghidate de valori traditionale societale sau religioase (Romania sub conducerea maresalului Ion Antonescu). Regimurile autoritare nu cer participarea cetatenilor, acestia bucurandu-se, uneori, de o autonomie considerabila.

Din anii '30 si pana in 1974, in Europa de Sud s-au instaurat dictaturi militare, perioada fiind denumita si epoca dictaturilor. In aceasta zona s-au instaurat regimuri autoritare in care Armata si Biserica au jucat un rol important.

In Spania generalul Franco s-a sprijinit initial pe un partid unic (Fa Langa Spaniola), condus de cumnatul sau, si a controlat invatamantul, viata politica si sindicala. Dupa anul 1945 influenta acestui partid a scazut, iar Franco s-a orientat spre Biserica, institutie foarte aproape de mentalitatile spaniolilor. In martie 1947, prin legea cu privire la succesiune, Spania a fost definita ca un "stat catolic", iar conducatorul (caudillo) s-a considerat regent pe viata, la moartea sa printul Juan Carlos urmand sa ii fie succesor. Opus Dei, organizatie religioasa si paramilitara, a jucat un rol esential in guvernele franchiste chiar si dupa reforma constitutionala din 1966, care a proclamat libertatea cultului si a marit sfera de recrutare a Adunarilor (Cortes).

In Portugalia puterea s-a aflat, incepand cu 1932, in mana lui Salazar numit presedinte al Consiliului de Ministri. Prin Constitutia din 1933 el a instaurat un regim autoritar si corporatist. Ca si in Spania acest stat nou (Estado Novo), s-a caracterizat printr-o mare influenta a bisericii (recunoscuta in Concordatul din 1940), prin interzicerea partidelor, cenzura si omniprezenta politiei politice.

In Grecia, situatia a fost mult mai confuza. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial ciocnirile dintre comunisti si monarhisti au declansat un razboi civil (1946-1949). Victorios datorita sprijinului anglo-saxonilor, regele Paul I l-a desemnat pe maresalul Papagos sa formeze guvernul (1952-1955), apoi pe Constantin Karamanlis (1955-1963), care a adoptat o politica conservatoare. Demiterea guvernului condus de socialistul Ghiorghios Papandreu de catre regele Constantin al II-lea (1965) a provocat o criza politica ce a degenerat in puci militar, condus de colonelul Papadopoulus (aprilie 1967). Regele a fost nevoit sa plece in exil iar Constitutia din 1968 a instaurat "regimul coloneilor", caracterizat prin introducerea cenzurii si prin autoritarismul Armatei.

Sub presiunea guvernelor autoritare, si datorita sprijinului financiar american, in anii '50, '60, Europa de Sud a cunoscut o rapida dezvoltare economica (Grecia si Spania beneficiare ale planului Marshall). Salazar a adoptat in Portugalia o politica economica prudenta fiind preocupat in primul rand de luarea unor masuri restrictive in domeniul industriei, de pastrare a echilibrului financiar. El nu a incurajat investitiile straine si nici deschiderea spre exterior, fapt ce s-a reflectat intr-o crestere relativ slaba a venitului (cel mai scazut venit pe cap de locuitor din Europa acelor vremuri) si intr-un foarte acut proces de emigrare a mainii de lucru (940.000 de plecari intre 1961-1971, adica o zecime din populatia totala).

Regimurile autoritare si arhaice din Europa de Sud au fost insistent contestate, mai ales de tanara generatie. In Portugalia s-a incercat o liberalizare politica si economica de catre succesorul lui Salazar, Marcelo Gaetano (1968). Acest lucru nu a fost suficient di cauza continuarii razboaielor coloniale si a insuficientei deschideri catre investitiile straine. Astfel, un grup de tineri ofiteri marxisti au organizat un puci prin care, la 25 aprilie 1974 au rasturnat regimul salazarist ("Revolutia garoafelor"). Generalul Spinola, conducatorul juntei revolutionare, a desfiintat cenzura, a trecut in legalitate partidele politice si sindicatele si a pregatit alegerile libere. Ministrul sau de externe, socialistul Mario Suares a initiat negocieri care au condus in 1975 la independenta coloniilor portugheze.

Tot un puci militar a pus capat "regimului coloneilor" din Grecia, in iulie 1974 (generalul reformator Gizikis). Conservatorul Constantin Karamanlis, numit prim minstru, a reinstaurat regimul democratic si a elaborat o noua Constitutie (iunie 1975).

Cateva luni mai tarziu, Spania a inlaturat si ea dictatura franchista, slabita de manifestatiile studentilor, de grevele muncitorilor si de atentatele autonomistilor basci membri ai ETA. In 1974 a fost lansat un plan de liberalizare de catre prim ministrul Arias Navaro : libertatea asocierii politice, alegerea primarilor. Moartea lui Franco (noiembrie 1975) a lasat mana libera printului Juan Carlos, incoronat rege al Spaniei, care a continuat reformele.

In scurt timp si Europa de Sud va atinge maturitatea politica si economica in cadrul regimurilor democratice.

III. Totalitarismul a fost definit drept "un regim al terorii totale" de catre Hannah Arendt[6], iar de altii, precum Raymond Aron, un regim cu o ideologie totalitara, cu un singur partid, cu o politie secreta atotprezenta, cu un guvern care detine monopolul asupra economiei, culturii si informatiei.

Zbiugniew Brezinski defineste totalitarismul ca pe "o noua forma de conducere a unui stat, o varianta de dictatura, un sistem in care instrumentele tehnologic avansate ale puterii politice sunt folosite fara nici o limita de conducerea centralizata". Brezinski il determina si prin existenta unei miscari de elita puse in scopul realizarii unei revolutii sociale totale, care "include conditionarea omului, pe baza unor asumptii ideologice, proclamate de catre conducere, in atmosfera de unanimitate fortata a intregii populatii" .

Termenul de totalitarism a fost creat de liberalul italian Mendola in anul 1923, pentru ca mai apoi, sa fie raspandit de Mussolini prin conceptul "Statul e totul, individul nu e nimic"[8].

In The Concise Oxford Dictionary of Politics (Dictionar de Politica) publicat de catre Universitatea Oxford in 1996 sub coordonarea lui Iain Mc. Lean (aparut si la noi in tara in traducerea si ingrijirea lui Leonard Gavriliu la Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2001) se arata ca totalitarismul este o forma dictatoriala de guvernare centralizata, care reglementeaza orice aspect al comportamentului de stat sau privat. Initial termenul era menit sa desemneze regimurile fascist si comunist. Astazi este folosit mai ales pentru a caracteriza regimul Uniunii Sovietice si al statelor satelite acestuia.

Raymond Aron se opreste la cinci elemente importante care definesc regimurile politice de tip totalitar[10]:

Activitatea politica este monopolizata de un singur partid;

Partidul unic este animat sau detine o ideologie careia ii confera autoritate absoluta, ea devenind adevarul oficial al statului;

Pentru diseminarea acestui adevar oficial statul se foloseste de un dublu monopol - cel al mijloacelor de aplicare a violentei organizate si cel de persuasiune. Sistemul de comunicare sociala (mass-media) este asimilat de stat si comandat de catre cei ce reprezinta statul;

Cea mai mare parte a activitatilor economice si profesionale sunt subordonate statului si devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficiala, acestea sunt impregnate de "adevarul de stat";

Pentru ca totul este activitate de stat si pentru ca orice activitate este supusa ideologiei oficiale, orice greseala comisa in campul economico-profesional este o greseala ideologica. De aici o politizare, o transfigurare ideologica a tot ce se desfasoara in societate.

La caracterizarea totalitarismului politologul H. Arendt a adaugat inca o trasatura, limitand fenomenul totalitar doar la national - socialismul german si comunismul sovietic (el a lasat celelalte regimuri politice asemanatoare in afara definitiei totalitarismului, de exemplu fascismul).

Totalitarismul ataca fundamentele umanitatii insesi, deoarece fenomenul este strans legat de participarea subiectiva inconstienta a indivizilor[11]. Totalitarismul prezinta o logica pe care politologii francezi Charles Debbasch si Jean-Marie Pontier in Introduction a la Politique o analizeaza, o definesc si o numesc: "Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea si de a o transforma intr-un vast camp de concentrare." In continuare ei arata ca acest lucru nu este posibil decat intr-un context de razboi. Cu toate acestea sistemele totalitare, "contrar naturii lor profunde" s-au instalat pe timp de pace. Uneori acestea s-au instalat si in conditii mai deosebite, dar care nu au depasit asa numita - pace armata.

Logica totalitarismului a fost analizata din mai multe perspective, desprinzandu-se cateva caracteristici definitorii:

Regimul totalitar s-a intemeiat pe o ideologie ce a construit o lume fictiva. Aceasta a propus o religie ce s-a dorit seculara si care se diferentia de celelalte religii prin constrangerea de a participa si de a crede in preceptele ei. Singurul adevar pe care il recunostea puterea totalitara era acela pe care il folosea in urmarirea propriilor interese, iar singurul mod liber de exprimare era acela al "proclamarii acestui adevar oficial". Karl Popper definea sistemele totalitare ca sisteme inchise in raport cu mediul politic exterior.

Monologul puterii a fost o alta caracteristica a logicii de tip totalitar. Pornindu-se de la faptul ca ideologia domneste gratie puterii si ca puterea domneste in numele ideologiei, se trage concluzia ca puterea ideologica nu revendica doar monopolul fortei legitime, ci ea revendica in egala masura monopolul cuvantului legitim. Philippe Beneton argumenteaza faptul ca ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, ca ea invadeaza intregul spatiu al discursului public.