SOCIALISMUL CONSERVATORISMULUI

SOCIALISMUL CONSERVATORISMULUI

In ultimele doua capitole, au fost discutate formele cele mai cunoscute ale socialismului, identificate ca atare, si care sunt derivate in cea mai mare parte, intr-adevar, din aceleasi surse ideologice: socialismul de tip rus, reprezentat prin excelenta de tarile comuniste ale blocului estic, si socialismul de tip social-democrat, avand cele mai tipice reprezentari in partidele socialiste si social-democrate ale Europei Occidentale, si intr-o mai mica masura in  liberalii  din Statele Unite. Au fost analizate regulile privitoare la proprietate subiacente politicilor acestora, si a fost prezentata ideea ca principiile privitoare la proprietate ale socialismului de tip rus sau social-democrat pot fi aplicate in grade diferite : pot fi socializate toate mijloacele de productie sau doar unele, se pot percepe impozite si se pot opera redistribuiri pentru intregul venit, si pentru aproape toate tipurile de venit, sau aceste politici pot afecta doar o mica parte a doar catorva tipuri de venit. Dar, asa cum am demonstrat prin mijloace teoretice si, mai putin constrangator, prin cateva dovezi empirice ilustrative, atata vreme cat aceste principii sunt adoptate intr-o masura oricat de mica, si atata vreme cat nu se abandoneaza o data pentru totdeauna notiunea de drepturi de proprietate ale non-producatorilor (non-utilizatorilor) si non-contractantilor, rezultatul nu poate fi decat o saracire relativa.

Prezentul capitol va arata ca acelasi lucru este valabil si in cazul conservatorismului, deoarece acesta este, de asemenea, o forma de socialism. La randul sau, conservatorismul produce saracire, cu atat mai dramatica, cu cat este aplicat mai hotarat. Dar, inainte de a trece la o analiza economica sistematica si detaliata a modurilor particulare in care conservatorismul produce acest efect, ar fi bine sa facem o scurta incursiune istorica, pentru a intelege mai corect de ce conservatorismul este intr-adevar o forma de socialism si cum este el corelat celor doua forme egalitariste ale socialismului, dicutate anterior.

In general, inaintea secolului al optsprezecelea, in Europa si in restul lumii a existat un sistem social feudal sau absolutist (care era de fapt un feudalism la scara mai larga). [1] In termeni abstracti, ordinea sociala feudala se caracteriza printr-un nobil regional, ce-si revendica proprietatea asupra unui teritoriu (incluzand aici toate resursele si bunurile aferente acestuia), si destul de des asupra oamenilor care-l locuiau, fara a-si fi apropriat originar aceste lucruri prin utilizare sau prin munca, si fara sa aiba o revendicare contractuala asupra lor. Din contra, teritoriul sau, mai bine zis, diversele sale parti si bunurile aferente, fusesera inainte ocupate activ, utilizate si produse de alti oameni (' proprietarii naturali'). Prin urmare, revendicarile privitoare la proprietate ale nobililor feudali nu se bazau pe nimic. De aceea, practica (fondata pe aceste pretinse drepturi de proprietate) de a inchiria proprietarilor naturali pamantul si alti factori de productie in schimbul unor bunuri si servicii unilateral fixate de stapanul feudal, trebuia sa fie impusa impotriva vointei acestor proprietari, prin forta bruta si violenta armata, cu ajutorul unei caste nobile de militari care erau recompensati de stapanul feudal pentru serviciile aduse permitandu-li-se sa participe la metodele si procedeele sale de exploatare si sa beneficieze de pe urma lor . Pentru omul obisnuit, supus acestei ordini, viata insemna tiranie, exploatare, stagnare economica, saracie, foamete si disperare. [2]

Asa cum era de asteptat, sistemului i s-a opus rezistenta. Totusi, fapt destul de interesant (dintr-o perspectiva contemporana), negustorii si comerciantii au fost cei care au devenit opozantii principali ai sistemului feudal, si nu populatia taraneasca, care avea cel mai mult de suferit din cauza ordinii existente. Cumparand bunuri la un pret mai mic intr-un loc, calatorind si apoi vanzandu-le la un pret mai mare in alt loc, subordonarea primilor fata de vreun stapan feudal era relativ slaba. Ei erau esentialmente o clasa de oameni 'internationali', traversand constant granitele diferitelor teritorii feudale. De aceea, pentru a-si putea desfasura afacerile, ei cereau un sistem legal stabil, cu validitate internationala: un sistem de reguli, valabil indiferent de timp si loc, care sa defineasca proprietatea si contractul, si care ar fi facilitat evolutia institutiilor de credit, bancare si de asigurari, esentiale pentru orice activitate comerciala pe scara mare. In mod natural, acest lucru a creat frictiuni intre negustori si stapanii feudali, reprezentanti ai diferitelor sisteme legale regionale si arbitrare. Negustorii au devenit clasa proscrisa a feudalismului, permanent amenintati si hartuiti de casta de nobili militari ce incerca sa-i aduca sub control. [3]

Pentru a face fata acestei amenintari, negustorii au fost nevoiti sa se organizeze si sa ajute la infiintarea unor mici centre comerciale fortificate, chiar in vecinatatea centrelor puterii feudale. Ca arii de partiala extra-teritorialitate, si bucurandu-se cel putin de o libertate limitata, ele au atras in curand o parte tot mai mare a taranimii care incerca sa fuga de exploatarea feudala si de mizeria economica, si au crescut pana la a ajunge mici orase, provocand dezvoltarea unor meserii si ocupatii productive ce nu ar fi putut sa apara in mediul de exploatare si instabilitate legala caracteristic ordinii feudale. Acest proces a fost mai pronuntat acolo unde puterile feudale erau relativ slabe si unde puterea era dispersata intre mai multi nobili rivali (care apartineau adesea micii nobilimi). Spiritul capitalismului a inflorit pentru intaia oara, iar comertul si productia au atins cele mai mari nivele, in orasele din nordul Italiei, in orasele Ligii Hanseatice si in cele ale Flandrei. [4]

Dar aceasta emancipare partiala fata de restrictiile si de stagnarea feudalismului nu a fost decat temporara, si a fost urmata de reactii si de declin. Acest lucru s-a datorat in parte chiar slabiciunilor din interiorul noii clase a negustorilor. Modul feudal de a gandi in termenii diferitelor ranguri atribuite oamenilor, in termeni de subordonare si putere, si de ordine ce trebuie impusa prin coercitie, era inca mult prea inradacinat in mintile oamenilor. De aceea, in aceste nou aparute centre comerciale a fost stabilit curand un nou set de reglementari si restrictii non-contractuale (de asta data de origine 'burgheza'), s-au format bresle care restrangeau libera concurenta si a aparut o noua oligarhie comerciala. [5] Mai important, totusi, pentru acest proces reactionar, a fost un alt fapt. In tentativa lor de a se elibera de interventiile exploatatoare ale diferitilor stapani feudali, negustorii au fost nevoiti sa-si caute aliati naturali. Lesne de inteles, ei au gasit astfel de aliati printre acei stapani feudali care, desi comparativ mai puternici decat colegii lor nobili, isi aveau centrele de putere la o distanta relativ mai mare fata de orasele comerciale care le cereau ajutorul. Aliindu-se cu clasa negustorilor, ei incercau sa obtina mai multa putere decat aveau deja, pe seama altor nobili mai mici. [6] Pentru a-si atinge telul, ei au acordat la inceput centrelor urbane in ascensiune cateva scutiri de la obligatiile 'normale' ale supusilor legii feudale si le-au oferit protectie fata de puterile feudale vecine, asigurand astfel existenta acestor centre ca spatii ale unei libertati partiale. Dar, imediat ce coalitia a reusit in incercarea sa de a slabi puterea nobililor locali, iar aliatul 'strain' al oraselor comericale s-a impus ca putere reala in afara teritoriilor sale traditionale, acesta a facut un pas suplimentar, impunandu-se ca putere feudala superioara, adica sub forma unei monarhii care a suprapus propriile sale reguli exploatatoare peste cele ale sistemului feudal deja existent. Absolutismul se nascuse; iar cum acesta nu era decat un feudalism la scara mai larga, declinul economic a reaparut, orasele s-au dezintegrat, iar stagnarea si mizeria s-au facut iarasi simtite. [7]

Abia catre sfarsitul secolului al saptesprezecelea si inceputul celui de-al optsprezecelea s-a confruntat feudalismul cu un nou atac, cu adevarat puternic. De aceasta data, atacul a fost mai dur, deoarece nu mai era pur si simplu vorba de o incercare a oamenilor practici (negustorii) de a-si asigura sfere de libertate relativa, pentru a-si dezvolta afacerile. Era din ce in ce mai mult vorba despre o batalie ideologica purtata impotriva feudalismului. Reflectia intelectuala asupra cauzelor ascensiunii si declinului comertului si industriei, precum si un studiu mai intens al dreptului roman, si in special al dreptului natural (care fusesera ambele redescoperite in cursul straduintei negustorilor de a dezvolta un drept international al comertului si de a-l justifica in fata prevederilor rivale ale legii feudale), au condus la o intelegere mai corecta a conceptului de libertate, si a rolului libertatii ca preconditie a prosperitatii economice. [8] Cum aceste idei, al caror apogeu l-a reprezentat expunerea lor in lucrari cum ar fi cele 'Doua tratate despre carmuire' ale lui John Locke (1688) si 'Avutia natiunilor', scrisa de Adam Smith (1776), s-au raspandit si s-au inradacinat in mintile unui numar mereu crescand de oameni, vechea ordine si-a pierdut legitimitatea. Vechea maniera de gandire in termeni de obligatii feudale a fost treptat inlocuita de ideea unei societati contractuale. In fine, ca expresii practice ale schimbarii starii de lucruri in opinia publica, s-au produs Glorioasa Revolutie din Anglia (1688), Revolutia Americana din 1776 si Revolutia Franceza din 1789. Dupa aceste revolutii nimic nu a ramas la fel. Ele au dovedit, o data pentru totdeauna, ca vechea ordine nu era invincibila, si au aprins noi sperante de progres viitor pe drumul inspre libertate si prosperitate.

Liberalismul, asa cum a ajuns sa fie numita miscarea ideologica ce a provocat aceste evenimente care au schimbat fata lumii, a iesit mai puternic decat oricand din aceste revolutii si a devenit, pentru ceva mai mult de o jumatate de secol, forta ideologica dominanta in Europa Occidentala. Era partidul libertatii si al proprietatii private obtinute prin productie si prin contract, statului atribuindu-se doar rolul de instanta menita sa aplice aceste reguli naturale. [9] Ramasitele sistemului feudal fiind inca atotprezente, oricat de zguduit le-ar fi fost fundamentul ideologic, partidul liberal era partidul ce reprezenta o societate tot mai liberalizata, deregularizata si contractualista, atat inauntru cat si in afara, adica atat in privinta afacerilor si a relatiilor interne, cat si a celor externe. Iar cum, la presiunea ideilor liberale, societatile europene au devenit tot mai eliberate de restrictiile feudale, acesta a devenit, de asemenea, partidul Revolutiei Industriale, care a fost cauzata si stimulata de insusi acest proces de liberalizare. Dezvoltarea economica a atins un ritm fara precedent in istoria omenirii. Industria si comertul infloreau, iar formarea si acumularea de capital a atins noi niveluri. Desi standardul de viata nu s-a imbunatatit imediat pentru fiecare, a devenit posibila sustinerea unui mai mare numar de oameni care, cu doar cativa ani inainte, in conditiile feudalismului, ar fi murit prin infometare din lipsa avutiei economice, si care altfel nu ar fi putut supravietui. In plus, cum cresterea populatiei s-a stabilit la un nivel inferior celui al ratei de crestere a capitalului, acum fiecare putea nutri in mod realist speranta ca un standard de viata mai bun il asteapta chiar dupa colt. [10]

Pe acest fundal istoric (oarecum simplificat, desigur, in aceasta prezentare) trebuie vazute si intelese fenomenul conservatorismului ca o forma de socialism, si relatia sa cu cele doua versiuni de socialism izvorate din marxism. Toate formele de socialism sunt reactii ideologice la provocarea lansata de dezvoltarea liberalismului; dar pozitiile lor fata de liberalism si de feudalism (vechea ordine la a carei rasurnare a contribuit liberalismul) difera considerabil. Dezvoltarea liberalismului a stimulat schimbarile sociale intr-un ritm, intr-o proportie, si in forme cum nu mai fusesera intalnite. Liberalizarea societatii insemna ca, din ce in ce mai mult, isi puteau pastra pozitia sociala castigata doar acei oameni care erau capabili sa produca mai eficient si cu cele mai mici costuri posibile pentru a satisface cele mai stringente nevoi ale consumatorilor voluntari, si care se bazau doar pe relatii de tip contractual in achizitionarea factorilor de productie si, in special, a muncii. Imperiile sustinute exclusiv prin forta se prabuseau ca urmare a acestei presiuni. Iar cum cererea consumatorilor, la care trebuia acum sa se adapteze tot mai mult structura productiei (si nu invers), se modifica in mod constant, iar aparitia de noi afaceri devenea tot mai putin regularizata (in masura in care ea era rezultatul aproprierii originare si/sau a contractelor), nu mai era asigurata pozitia nimanui in ierarhia veniturilor si a avutiei. In schimb, mobilitatea sociala verticala a crescut intr-o proportie semnificativa, deoarece nici detinatorii anumitor factori de productie, nici ofertantii de munca nu mai erau imuni la modificarile cererii. Preturile sau veniturile stabile nu le mai erau garantate. [11]

Vechiul socialism marxist si noua forma social-democrata reprezinta reactiile egalitariste si progresiste la aceasta provocare produsa de schimbare, incertitudine si mobilitate. La fel ca si liberalismul, ele saluta distrugerea feudalismului si dezvoltarea capitalismului. Ele sunt constiente ca sistemul capitalist este cel care a eliberat oamenii din legaturile exploatatoare ale feudalismului si care a provocat imbunatatiri economice enorme, si inteleg faptul ca acest sistem, prin dezvoltarea fortelor de productie pe care a adus-o cu sine, a fost, din perspectiva evolutionista, un pas necesar si pozitiv pe drumul inspre socialism. Socialismul, asa cum este conceput in cele doua variante, nutreste aceleasi scopuri ca si liberalismul: libertatea si prosperitatea. Dar se presupune ca socialismul ar duce mai departe realizarile liberale, inlocuind capitalismul (anarhia productiva a competitorilor privati, ce aduce cu sine mai sus mentionata schimbare, mobilitate, incertitudine si neliniste in tesatura sociala), atunci cand el atinge cel mai inalt stadiu de dezvoltare, cu o economie planificata si coordonata rational, care impiedica insecuritatea produsa de aceasta schimbare sa fie resimtita la nivelul individului. Desigur ca, din nefericire, asa cum au demonstrat in mod suficient precedentele doua capitole, aceasta idee este una mai degraba eronata. Tocmai determinandu-i pe indivizi, prin masuri redistributioniste, sa devina insensibili la schimbare, li se ia acestora motivatia de a se adapta rapid la schimbarile viitoare si, prin urmare, valoarea bunurilor produse, in termenii evaluarilor efectuate de consumatori, scade. Si tocmai pentru ca un singur plan inlocuieste o multitudine de planuri aparent necoordonate, libertatea individuala este redusa si, mutatis mutandis, stapanirea unor oameni asupra altora este accentuata.

Conservatorismul, pe de alta parte, este raspunsul anti-egalitarist si reactionar la modificarile dinamice provocate de liberalizarea societatii. El este anti-liberal si, mai degraba decat sa recunoasca realizarile liberalismului, tinde sa idealizeze si sa glorifice vechiul sistem feudal, ca unul ordonat si stabil. [12] Fiind un fenomen post-revolutionar, nu sustine in mod necesar si direct o reintoarcere la un status quo prerevolutionar si accepta, oricat de mult ar regreta, ca anumite schimbari sunt ireversibile. Dar nu l-ar deranja prea mult ideea ca vechile puteri feudale, care in decursul procesului de liberalizare si-au pierdut partial sau in intregime domeniile in favoarea proprietarilor naturali, sa fie reasezate pe vechile lor pozitii, si predica hotarat si deschis conservarea actualului status quo, adica a distributiei existente si extrem de inegale a proprietatii, avutiei si veniturilor. Ideea sa este de a stopa sau de a incetini, atat cat este posibil, procesele de schimbare permanenta si de mobilitate produse de liberalism si de capitalism si, in schimb, de a recrea un sistem social ordonat si stabil, in care fiecaruia sa-i fie asigurata pastrarea pozitiei dobandite in trecut. [13]

Pentru a realiza acest lucru, conservatorismul trebuie sa apere (si intr-adevar o face), legitimitatea mijloacelor non-contractuale de achizitie si de pastrare a proprietatii si a venitului aferent ei, deoarece tocmai acceptarea exclusiva a relatiilor contractuale a cauzat permanentele modificari in distributia veniturilor si a avutiei. La fel cum feudalismul permitea achizitia si pastrarea prin forta a proprietatii, conservatorismului ii este indiferent daca oamenii si-au dobandit sau isi pastreaza pozitiile lor actuale in ceea ce priveste veniturile si avutia prin apropriere originara si prin contract, ori prin alte mijloace. In schimb, conservatorismul considera a fi un fapt adecvat si legitim ca o clasa odata stabilita de proprietari sa aiba dreptul de a impiedica orice schimbare sociala pe care o percepe ca pe o amenintare la adresa pozitiei sale relative in ierarhia sociala a veniturilor si a avutiei, chiar daca unii indivizi, proprietari si/sau utilizatori ai anumitor factori de productie, nu ar cadea de acord, in maniera contractuala, cu acest lucru. Conservatorismul, deci, trebuie sa fie privit ca un mostenitor ideologic al feudalismului. Iar la fel cum feudalismul trebuie descris ca socialism aristocratic (ceea ce ar trebui sa reiasa foarte clar din caracterizarea anterioara), conservatorismul trebuie considerat un socialism al burgheziei. Liberalismul, la adresa caruia se constituie ca reactii ideologice atat varianta egalitarista, cat si cea conservatoare a socialismului, si-a atins apogeul influentei pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Probabil ca ultimele sale realizari glorioase au fost abrogarea, in 1846, a Legilor Porumbului din Anglia (infaptuita de R. Cobden, J. Bright si de Liga impotriva legii porumbului), precum si revolutiile de la 1848 in Europa Continentala. Apoi, datorita inconsistentelor si slabiciunilor interne ale ideologiei liberale, [14] diversiunilor si dezbinarilor pe care le-au produs aventurile imperialiste ale diverselor state nationale, si nu in ultimul rand datorita atractiei pe care feluritele versiuni ale socialismului, cu promisiunile lor de securitate si stabilitate, au exercitat-o si inca o mai exercita asupra dezgustului public raspandit fata de schimbarile dinamice si de mobilitate, [15] liberalismul a intrat in declin. Socialismul l-a inlocuit tot mai mult ca forta ideologica dominanta, rasturnand astfel procesul de liberalizare si impunand iarasi societatii noi si noi elemente non-contractuale. [16] In diferite momente si locuri, diferite versiuni de socialism si-au gasit, in diverse grade, sprijinul in opinia publica, astfel incat astazi urmele tuturor acestora pot fi gasite, in grade variate, coexistand peste tot si producandu-si efectele cumulate de saracire asupra procesului de productie, a pastrarii avutiei si a formarii caracterelor. Dar influenta socialismului conservator, in special, trebuie subliniata, mai ales pentru ca adesea este trecuta cu vederea sau subestimata. Daca, astazi, societatile Europei Occidentale pot fi descrise ca socialiste, acest fapt se datoreaza mult mai mult influentei socialismului conservator decat influentei ideilor egalitariste. Totusi, modul special in care conservatorimul isi exercita influenta explica de ce aceasta trece adesea neremarcata. Conservatorismul nu doar ca da forma structurii sociale prin politicile sale (iar aceasta mai ales in societati cum sunt cele europene, unde urmele trecutului feudal nu au fost niciodata complet sterse, ci unde un mare numar de reminiscente feudale au supravietuit chiar si perioadei de apogeu a liberalismului). O ideologie cum este cea conservatoare isi exercita foarte subtil influenta, chiar si prin simpla mentinere a status-quo-ului sau permitand ca lucrurile sa se desfasoare conform traditiilor vechii epoci. Care sunt atunci elementele specific conservatoare in societatile contemporane, si cum produc ele o saracire relativa? Cu aceasta intrebare, trecem la analiza sistematica a conservatorismului si a efectelor sale economice si socio-economice. O caracterizare abstracta a regulilor de proprietate subiacente conservatorismului si o descriere a acestor reguli in termenii teoriei naturale a proprietatii vor constitui, si de aceasta data, punctul de pornire. Exista doua astfel de reguli. In primul rand, socialismul conservator, la fel ca si cel social-democrat, nu scoate in afara legii proprietatea privata. Ba dimpotriva: totul (toti factorii de productie si toata avutia utilizata non-productiv) se poate afla, in principiu, in proprietate privata, poate fi vandut, cumparat sau inchiriat, cu aceeasi exceptie a unor domenii cum ar fi educatia, circulatia si comunicatiile, bancile centrale si productia de securitate. Dar, in al doilea rand, nimeni nu este detinatorul intregii sale proprietati si a intregului venit ce poate fi obtinut din utilizarea acesteia. Mai curand, o parte din toate acestea apartine societatii prorietarilor si beneficiarilor actuali, iar societatea are deptul de a aloca veniturile si avutia, actuale sau viitoare, membrilor sai individuali, astfel incat vechea distributie relativa a veniturilor si a avutiei sa fie conservata. Si, de asemenea, este dreptul societatii de a determina cat de mare sau cat de mica trebuie sa fie partea din venit sau din avutie astfel administrata, si ce este intr-adevar necesar sa fie facut pentru a conserva o distribuire data a veniturilor si a avutiei. [17]

Iarasi, din perspectiva teoriei naturale a proprietatii, aranjamentele privitoare la proprietate ale conservatorismului presupun o agresiune impotriva drepturilor proprietarilor naturali. Proprietarii naturali ai lucrurilor pot face cu acestea orice doresc, atata vreme cat nu modifica integritatea fizica a proprietatii altcuiva, fara a avea permisiunea acestuia. Aceasta norma presupune, in special, dreptul lor de a-si modifica proprietatea sau de a-i da diferite utilizari pentru a se adapta modificarilor anticipate ale cererii si pentru a-i pastra sau, daca este posibil, pentru a-i spori astfel valoarea. De asemenea, presupune dreptul de a culege ei insisi beneficiile valorii sporite a proprietatii, care apar din modificarile neanticipate ale cererii -adica din modificarile norocoase pentru ei, dar pe care nu le-au prevazut sau efectuat. Dar, in acelasi timp, deoarece in conformitate cu principiile teoriei naturale a proprietatii, fiecare proprietar natural este protejat doar impotriva agresiunii fizice si impotriva achizitiei sau transferului non-contractual de titluri de proprietate, este presupus in aceasta norma si faptul ca fiecare se confrunta permanent si constant cu riscul ca, in urma modificarilor cererii sau actiunii celorlalti proprietari, valoarea proprietatii sale sa scada sub nivelul atins la un moment dat. Din perspectiva acestei teorii, nimeni nu este proprietarul valorii unei proprietati, si prin urmare nimeni, nicicand, nu are dreptul de a conserva sau de a restabili valoarea proprietatii sale. Prin comparatie, conservatorismul tinteste tocmai spre o astfel de prezervare sau de restabilire a valorilor si a distributiei lor relative. Insa acest lucru este posibil, desigur, doar daca are loc o redistribuire in alocarea titlurilor de proprietate. De vreme ce valoarea proprietatii nimanui nu depinde exclusiv de propriile actiuni privitoare la respectiva proprietate ci si, inevitabil, de actiunile altor oameni, indeplinite cu mijloacele rare pe care doar acestia le au sub control, atunci, pentru a conserva valoarea data a proprietatilor, cineva (fie o persoana, fie un grup de persoane) trebuie sa fie detinatorul de drept al tuturor mijloacelor rare (depasind cu mult numarul celor care sunt in fapt controlate sau folosite de acea persoana sau de acel grup). Mai mult, acest grup trebuie sa fie, in sensul cel mai literal, proprietarul corpurilor tuturor persoanelor, de vreme ce utilizarile pe care cineva le da corpului sau pot, la randul lor, sa influenteze (sa sporeasca sau sa micsoreze) valorile existente ale proprietatilor. Astfel, pentru a se putea indeplini scopul conservatorismului, trebuie sa aiba loc o redistribuire a titlurilor de proprietate, de la proprietarii-producatori ai resurselor rare catre persoane care, orice merite ar fi avand ca fosti producatori, nu folosesc si nici nu achizitioneaza contractual, in prezent, acele lucruri a caror utilizare a condus la o schimbare in distributia data a valorilor.

Intelegand toate aceste lucruri, prima concluzie privind efectul economic general al conservatorismului ne sta chiar in fata ochilor: proprietarii naturali ai lucrurilor fiind, total sau partial, expropriati (spre avantajul non-utilizatorilor, non-producatorilor si non-contractantilor), conservatorismul anuleaza sau reduce motivatia primilor de a intreprinde ceva pentru a creste valoarea proprietatilor existente si de a se adapta la modificarile cererii. Motivatia pentru a fi constient de schimbarile in structura cererii si pentru a le anticipa, pentru a ajusta rapid proprietatea existenta si a o folosi intr-o maniera consistenta cu aceste circumstante modificate, pentru a spori eforturile productive, pentru a economisi si pentru a investi, este redusa, de vreme ce posibilele beneficii ale unui asemenea comportament nu mai pot fi apropriate privat, ci vor fi socializate. Mutatis mutandis, creste motivatia de a nu face nimic pentru a evita riscul permanent ca valoarea proprietatii sa scada sub nivelul actual, de vreme ce nu mai este necesar ca posibilele pierderi datorate acestui comportament sa fie apropriate privat , ci vor fi la randul lor socializate. Prin urmare, cum toate aceste activitati (evitarea riscurilor, atentia, adaptabilitatea, munca si efortul de a economisi), presupun costuri si necesita utilizarea timpului si, posibil, si a altor resurse rare, care ar putea fi folosite in moduri alternative (pentru agrement si pentru consum, de exemplu), vor exista mai putine activitati de primul tip, si mai multe din cel de-al doilea, iar standardul general de viata, ca o consecinta, va scadea. Trebuie sa tragem deci concluzia ca scopul conservator de a prezerva valorile si distribuirile prezente ale acestora, poate fi atins doar pe seama unei scaderi relative generale a valorii totale a bunurilor nou produse si a celor vechi si mentinute, adica pe seama reducerii avutiei sociale.

Probabil este deja destul de clar faptul ca, din punctul de vedere al analizei economice, exista o similaritate izbitoare intre socialismul social-democrat si cel al conservatorismului. Ambele forme de socialism implica o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre producatorii/contractanti inspre non-producatori/non-contractanti, iar prin aceasta ambele separa procesele productiei si ale contractarii de cele ale achizitiei reale a veniturilor si a avutiei. Prin aceasta, ambele versiuni fac din achizitia veniturilor si a avutiei o problema politica, adica un proces in cursul caruia o persoana sau un grup de persoane isi impune vointa in privinta utilizarii mijloacelor rare asupra vointei altor persoane cu care se afla in dezacord. Ambele variante de socialism, desi pretinzand in principiu, in numele non-producatorilor, proprietatea deplina asupra intregului venit si a intregii avutii produse, permit realizarea programelor lor intr-o maniera graduala si, in consecinta, ambele vor conduce, in masura in care aceasta politica este pusa intr-adevar in practica, la o saracire relativa.

Diferenta dintre conservatorism si ceea ce a fost numit socialism de tip social-democrat rezida exlusiv in faptul ca ele isi exercita atractia asupra unor persoane diferite sau asupra unor sentimente diferite prezente in aceeasi oameni, in masura in care ei prefera maniere diferite in care venitul si avutia obtinute non-contractual de la producatori sa fie redistribuite in favoarea non-producatorilor. Socialismul redistributiv atribuie non-producatorilor avutia si veniturile fara a lua in considerare realizarile trecute ale acestora in postura de detinatori ai avutiei si de beneficiari ai veniturilor, sau chiar incearca sa stearga diferentele existente. Conservatorismul, pe de alta parte, aloca non-producatorilor venituri in concordanta cu pozitiile trecute si inegale detinute de acestia in privinta veniturilor si a avutiei, si tinteste la stabilizarea distributiei si diferentelor de venit existente. [18] Diferenta este, prin urmare, doar una de psihologie sociala: favorizand pattern-uri diferite de distributie, ele acorda privilegii unor grupuri diferite de non-producatori. Socialismul redistributiv ii favorizeaza in special pe cei saraci dintre non-producatori si ii dezavantajeaza in special pe cei bogati dintre producatori; in consecinta, tinde sa-si gaseasca sustinatori in prima categorie si dusmani in cea de-a doua. Conservatorismul acorda avantaje speciale celor bogati din grupul non-producatorilor si dauneaza mai ales intereselor celor saraci dintre producatori; iar astfel tinde sa-si gaseasca sustinatori cu predilectie printre primii si sa raspandeasca disperarea, abandonul si resentimentele printre cei apartinand grupului secund.

Dar, desi este adevarat ca cele doua sisteme socialiste sunt foarte asemanatoare din punct de vedere economic, diferenta dintre ele in privinta fundamentelor socio-psihologice are totusi un impact asupra politicilor lor economice specifice. Fara indoiala, acest impact nu afecteaza efectele generale de saracire rezultate din exproprierea producatorilor (asa cum au fost ele explicate mai sus), care raman comune. In schimb, influenteaza optiunile pe care socialismul de tip social-democrat, pe de o parte, si conservatorismul, pe de alta parte, le opereaza in privinta instrumentelor si a tehnicilor specifice disponibile pentru atingerea scopurilor distributive ale fiecaruia dintre ele. Tehnica favorita a socialismului social-democrat este cea a impozitarii, asa cum a fost ea descrisa si analizata in capitolul prcedent. Desigur, conservatorismul poate, la randul sau, sa utilizeze acest instrument; si intr-o oarecare masura este intr-adevar nevoit sa o faca, fie si numai pentru a finanta aplicarea politicilor sale. Dar nu impozitarea este tehnica sa preferata, iar explicatia acestui fapt poate fi gasita in psihologia sociala a conservatorismului. Dedicat fiind conservarii unui status-quo al pozitiilor inegale in ceea ce priveste veniturile, avutia si statusul social, impozitarea este pur si simplu un instrument prea progresist pentru scopurile sale. A apela la impozitare inseamna a permite intai aparitia modificarilor in distributia avutiei si a veniturilor, si abia apoi rectificarea starii de lucruri si restaurarea ordinii vechi. A proceda astfel nu inseamna doar a provoca sentimente negative, in special printre cei care, prin eforturi proprii, si-au imbunatatit intr-adevar pozitiile lor relative si apoi sunt retrogradati pe vechile pozitii. Permitand progresului sa apara si incercand apoi revenirea la o stare de lucruri anterioara, conservatorismul isi slabeste de asemenea propria justificare, adica rationamentul ca o distributie data a veniturilor si a avutiei este legitima pentru ca este cea care a existat dintotdeauna. De aceea, conservatorismul prefera ca schimbarile sa nu apara deloc, si prefera sa se foloseasca de politici care promit sa le impiedice sau, mai curand, promit sa faca aceste schimbari mai putin vizibile.

Exista trei astfel de tipuri generale de politici: controlul preturilor, reglementarile si controlul comportamentelor, toate acestea fiind, fara nici o indoiala, masuri socialiste, la fel ca si impozitarea. Dar, fapt destul de interesant, toate sunt in general neglijate in incercarile de a stabili gradul total de socialism din diferite societati, la fel cum importanta impozitarii a fost in aceasta privinta supraevaluata. [19] Voi discuta pe rand aceste politici conservatoare specifice.

Orice modificare a preturilor (relative) cauzeaza evident modificari in pozitia relativa a celor care ofera respectivele bunuri si servicii. Prin urmare, pentru ca acestia sa-si poata fixa pozitia, s-ar parea ca tot ceea ce trebuie facut este sa se fixeze preturile -acesta este temeiul conservator pentru introducerea controlului preturilor. Pentru a verifica validitatea acestei concluzii, trebuie sa examinam efectele economice ale fixarii preturilor. [20] Pentru inceput, sa presupunem ca a fost introdus controlul selectiv al pretului pentru un produs sau pentru un grup de produse si ca pretul curent al pietei a fost declarat ca singurul pret la care poate fi vandut acel produs. Acum, atata vreme cat pretul fixat este egal cu pretul pietei, controlul preturilor nu va avea, pur si simplu, nici un efect. Efectele specifice fixarii preturilor se pot produce doar atunci cand respectiva identitate nu mai exista. Iar cum fixarea preturilor nu elimina cauzele care ar fi provocat schimbarea preturilor, ci pur si simplu decreteaza ca aceste cauze nu trebuie sa se bucure de nici un fel de atentie, aceste cauze vor aparea imediat ce apar modificari in structura cererii pentru produsul respectiv, indiferent care ar fi motivul. Daca cererea creste (iar preturile, necontrolate, ar urca si ele), atunci pretul fixat se transforma intr-un pret maxim efectiv, adica ar deveni ilegala vanzarea acelui produs la un pret superior. Daca cererea scade (iar preturile, necontrolate, ar scadea la randul lor), atunci pretul fixat devine un pret minim efectiv, adica un pret sub care este ilegal sa vinzi. [21]

Consecinta impunerii unui pret maxim este o cerere excedentara pentru bunurile oferite. Nu oricine ar dori sa le cumpere la pretul fixat ar putea sa o faca. Iar aceasta criza va dura atata vreme cat preturile nu sunt lasate sa creasca odata cu cresterea cererii, neexistand, prin urmare, nici o posibilitate ca producatorii (care se presupune ca au produs deja pana la punctul in care costurile marginale, adica costurile producerii ultimei unitati din produsul in cauza, au egalat utilitatea marginala) sa directioneze resurse suplimentare in respectivul domeniu de productie, si sa mareasca astfel cantitatea produsa fara sa apara pierderi. Cozile, rationalizarea, favoritismul, platile pe sub tejghea si pietele negre vor deveni constante ale vietii. Iar crizele si celelalte efecte colaterale pe care le provoaca vor deveni chiar mai intense, pe masura ce cererea excedentara pentru produsele ale caror preturi sunt controlate se va extinde si asupra altor bunuri necontrolate (in special, desigur, asupra substitutelor), va duce la cresterea preturilor lor (relative) si va crea astfel o motivatie suplimentara de a transfera resurse dinspre domeniile de productie controlate inspre cele necontrolate.

Impunerea unui pret minim, adica a unui pret deasupra pretului potential de piata, si sub care vinderea devine ilegala, produce mutatis mutandis un excedent al ofertei asupra cererii. Va exista un surplus de bunuri produse, care pur si simplu nu-si va gasi cumparatori. Iarasi, acest surplus va continua sa existe cata vreme preturilor nu li se va permite sa scada conform reducerii cererii pentru produsul in cauza. Lacurile de lapte si de vin, muntii de unt si de cereale, pentru a da doar cateva exemple, vor continua sa creasca; iar cum depozitele se vor umple, va deveni necesara distrugerea repetata a productiei suplimentare (sau, ca alternativa, platirea producatorilor pentru a nu mai produce surplusul). Productia in surplus chiar se va intensifica, deoarece pretul artificial marit va atrage o investitie chiar mai mare de resurse in acest domeniu particular, resurse a caror lipsa va fi resimtita in alte domenii de productie in care de fapt exista o nevoie mai mare pentru ele (in termenii cererii consumatorilor) si in care, ca o consecinta, preturile produselor vor creste.

Ca este vorba despre preturi maxime sau minime, in ambele cazuri controlul preturilor va avea ca rezultat o saracire relativa. In orice caz, ele vor conduce la o situatie in care prea multe resurse (in termenii cererii consumatorilor) vor fi blocate in domenii de productie de importanta redusa si in care resurse insuficiente vor fi disponibile in domenii de o relevanta sporita. Factorii de productie nu vor mai putea fi alocati astfel incat nevoile cele mai urgente sa fie primele satisfacute, urmatoarele ca urgenta imediat dupa aceea etc., sau, mai precis, astfel incat productia sa nu fie extinsa (sau redusa) dincolo (sau dicoace) de nivelul in care utilitatea produsului marginal scade sub (sau ramane deasupra) utilitatii marginale a oricarui alt produs. Mai curand, impunerea controlului preturilor inseamna ca nevoi mai putin urgente vor fi satisfacute pe seama unei reduceri a satisfacerii nevoilor mai urgente. Iar acest lucru nu inseamna nimic altceva decat ca standardul de viata va scadea. Faptul ca oamenii isi pierd timpul cautand cu disperare bunuri pentru care oferta este artificial micsorata sau faptul ca bunurile sunt aruncate deoarece oferta este artificial marita, nu sunt decat cele mai evidente doua simptome ale acestei reduceri a avutiei sociale.

Dar aceasta nu este tot. Analiza precedenta releva de asemenea faptul ca conservatorismul nu poate, prin intermediul controlului partial al preturilor, nici macar sa-si atinga scopul de stabilitate distributiva. Daca preturile sunt doar partial controlate, dizlocarile pozitiilor existente in ceea ce priveste veniturile si avutia se vor produce in continuare, deoarece producatorii din domeniile necontrolate sau din domeniile in care exista un pret minim sunt favorizati fata de producatorii din domeniile controlate, sau din domeniile in care exista preturi maxime ale produselor. Va continua deci sa existe o motivatie producatorii individuali de a trece dintr-un domeniu de productie intr-altul, mai profitabil, consecinta fiind aceea ca vor aparea diferente in vigilenta antreprenoriala si in capacitatea de a prevedea si a provoca astfel de treceri, ceea ce va duce la dizlocari ale ordinii stabilite. Conservatorismul, deci, daca intr-adevar nu admite compromisuri in angajamentul sau de a mentine un status quo, este condus la largirea treptata a sferei bunurilor supuse controlului preturilor si, de fapt, nu se poate opri inainte de controlul complet al preturilor sau inainte de inghetarea acestora. [22] Doar daca preturile tuturor bunurilor si serviciilor, ale bunurilor de consum si ale celor de capital deopotriva, sunt inghetate la un anumit nivel, iar procesul de productie este astfel complet separat de structura cererii -in locul unei separari a productiei si a cererii numai in cateva puncte sau sectoare, ca in cazul controlului partial- pare posibila conservarea completa a unei ordini distributive existente. Nu trebuie sa surprinda, insa, faptul ca pretul ce trebuie platit pentru un astfel de conservatorism total este chiar mai mare decat cel al controlului doar partial al preturilor. [23] Printr-un control complet al preturilor, proprietatea privata asupra mijloacelor de productie este in fapt abolita. Pot sa mai existe proprietari privati doar cu numele, pentru ca dreptul de a determina modul de folosire a propriei proprietati si de a se angaja in orice schimb contractual considerat avantajos este complet pierdut. Consecinta imediata a acestei exproprieri tacute a producatorilor va fi o reducere in materie de economii si de investitii si, mutatis mutandis, o crestere a consumului. De vreme ce nu mai poti cere pentru roadele muncii tale atata cat ar permite piata, exista pur si simplu mai putine motive pentru a munci. In plus, cum preturile sunt fixe (independente de valoarea pe care consumatorii o ataseaza bunurilor in cauza), exista si un motiv in minus de a fi preocupat de calitatea acelui tip special de munca sau de produs pe care, din intamplare, cineva o mai presteaza sau il mai produce si, prin urmare, calitatea fiecarui produs va scadea.

Dar chiar mai importanta este saracirea rezultata din haosul alocational creat de controlul universal al preturilor. Desi preturile tuturor produselor, inclusiv cele ale tuturor factorilor, si in special ale muncii, sunt inghetate, cererea pentru diferite produse se modifica in mod constant. In lipsa controlului preturilor, preturile vor urma directia acestei modificari si prin aceasta vor crea producatorilor motivatia de a trece constant din domenii de productie mai putin apreciate in domenii mai apreciate. Intr-un sistem de control universal al preturilor, acest mecanism este complet distrus. Daca cererea pentru un produs creste, va aparea o criza deoarece preturilor nu li se permite sa creasca si, cum profitabilitatea producerii acelui produs particular nu a fost alterata, nu vor mai fi atrasi factori de productie suplimentari. Ca o consecinta, cererea excedentara, lasata nesatisfacuta, se va rasfrange asupra altor produse, marind cererea pentru acestea deasupra nivelului care ar fi fost stabilit altfel. Dar, nici aici, preturilor nu li se permite sa creasca odata cu sporirea cererii, si din nou va aparea o criza. Si astfel, procesul transferului cererii dinspre produsele cele mai dorite inspre produse de o importanta secundara, si de aici spre produse de o relevanta chiar mai mica, va continua cu necesitate vreme indelungata, deoarece nu toti pot cumpara la pretul stabilit. In final, deoarece nu mai exista alternative disponibile, si deoarece banii pe care oamenii inca ii mai au pentru a-i cheltui vor avea o valoare intrinseca chiar mai mica decat a celui mai putin valoros produs aflat la vanzare, cererea excedentara se va rasfrange asupra produselor pentru care, intial, cererea scazuse. Prin urmare, chiar si in acele domenii in care aparuse un surplus de produse datorita declinului cererii si a faptului ca preturile nu au putut sa scada corespunzator, vanzarile vor creste din nou ca o consecinta a cererii nesatisfacute in alta parte a economiei. In ciuda preturilor artificial de inalte, surplusurile vor fi vandute si, profitabilitatea fiind astfel restabilita, chiar si in aceste domenii va fi prevenita scurgerea capitalului.

Introducerea controlului total asupra preturilor inseamna ca sistemul de productie a devenit total independent de preferintele consumatorilor, pentru a caror satisfacere are loc, de fapt, productia. Producatorii pot sa produca orice, iar consumatorii nu au alta alternativa decat sa cumpere, indiferent ce s-ar produce. In consecinta, orice modificare ce este facuta sau ordonata in structura productiei fara ajutorul oferit de variatia libera a preturilor nu este decat o bajbaiala prin intuneric, inlocuind un set arbitrar de bunuri oferite consumatorilor cu altul la fel de arbitrar. Pur si simplu, nu mai exista nici o legatura intre structura productiei si cea a cererii. La nivelul experientelor consumatorilor, aceasta inseamna, dupa cum descria situatia George Reisman, 'a-i ingropa pe oameni in tricouri, lasandu-i insa fara nimic in picioare, sau a-i ingropa in pantofi, dar lasandu-i la bustul gol; sau a le oferi cantitati enorme de hartie, dar nu si stilouri sau cerneala, sau invers;inseamna intr-adevar a le oferi orice combinatie absurda de bunuri'. Dar, desigur, ' doar a le oferi consumatorilor combinatii neechilibrate de bunuri este deja echivalent in sine cu un declin major al productiei, pentru ca reprezinta in aceeasi masura o pierdere pentru bunastarea oamenilor.' [24] Standardul de viata nu depinde pur si simplu de o cantitate fizica totala a productiei; depinde mult mai mult de distributia corecta sau de proportionarea diferitilor factori de productie specifici pentru producerea unui ansamblu bine echilibrat al bunurilor de consum. Controlul universal al preturilor, ca ultima ratio a conservatorismului, impiedica producerea unui astfel de ansamblu. Ordinea si stabilitatea sunt create doar aparent; ele sunt de fapt un mijloc de a crea haos alocational si arbitrar, si de a reduce astfel drastic standardul general de viata.

In plus, iar aceasta ne conduce la discutarea celui de-al doilea instrument specific politicii conservatoare (reglementarile), chiar daca preturile sunt total controlate, acest lucru poate garanta mentinerea ordinii existente a distributiei veniturilor si a avutiei doar daca se presupune in mod nerealist ca produsele (la fel ca si producatorii lor), sunt 'stationare'. Modificarile in ordinea existenta nu pot fi excluse, totusi, daca se produc produse noi si diferite, daca sunt dezvoltate noi tehnologii de productie, sau daca apar noi producatori. Toate acestea ar duce la dizlocari de pozitii in ordinea existenta, deoarece vechile produse si tehnologii, precum si vechii producatori, aflati sub incidenta controlului preturilor, ar trebui sa concureze deci cu noile si diferitele produse si servicii (care, noi fiind, este imposibil sa fi avut preturile controlate), si vor pierde probabil o parte din veniturile ce le erau stabilite, in decursul acestei competitii, in favoarea noilor veniti. Pentru a compensa astfel de dizlocari, conservatorismul ar putea, din nou, sa se foloseasca de impozitare, si intr-o oarecare masura chiar o face. Dar a permite aparitia nestingherita a inovatiilor, si apoi a impozita castigurile inovatorilor si a restaura vechea ordine este, dupa cum am explicat, un instrument prea progresist pentru o politica conservatoare. Conservatorismul prefera reglementarile ca mijloc de a preveni sau de a incetini atat aparitia inovatiilor, cat si a schimbarilor sociale pe care ele le provoaca.

Cel mai drastic mod de a reglementa sistemul de productie ar fi, pur si simplu, scoatere in afara legii a oricarei inovatii. Ar trebui sa observam faptul ca o astfel de politica isi gaseste aderenti printre cei care se plang deja de tendinta excesiva a altora catre consum, adica de faptul ca exista deja 'prea multe' bunuri si servicii pe piata, si care ar dori sa inghete sau chiar sa reduca prezenta diversitate; si, de asemenea, din motive destul de diferite, printre cei ce vor sa inghete tehnologia de productie prezenta, din teama ca inovatiile tehnologice, cum ar fi mijloacele de economisire a muncii, ar 'distruge' locurile de munca (existente). Cu toate acestea, o prohibire explicita a oricarei schimbari inovatoare nu a fost niciodata serios incercata (cu exceptia recenta, poate, a regimului lui Pol Pot) datorita lipsei de sprijin din partea opiniei publice, care nu a putut fi convinsa ca o astfel de politica nu ar fi extrem de costisitoare in termenii pierderii bunastarii. Destul de populara, totusi, a fost o abordare doar intrucatva mai moderata. Desi nici o schimbare nu este interzisa in principiu, orice inovatie trebuie aprobata oficial (adica aprobata de alte persoane decat inovatorul insusi) inainte de a fi implementata. In acest fel, argumenteaza conservatorismul, este asigurata acceptabilitatea sociala a inovatiilor, gradualitatea progresului, faptul ca toti producatorii pot introduce simultan o inovatie si ca oricine poate profita de avantajele pe care aceasta le aduce. Cartelizarea obligatorie, adica infaptuita prin mijlocirea guvernului, este cel mai popular mijloc de a produce acest efect. Cerandu-li-se tuturor producatorilor, sau tuturor producatorilor dintr-o industrie, sa devina membrii unei organizatii cu rol de supervizare (cartelul), devine astfel posibila, prin impunerea de cote de productie, evitarea excedentului prea vizibil al ofertei provocat de existenta preturilor minime. Mai mult, dizlocarile cauzate de orice masura inovatoare pot fi monitorizate si atenuate. Dar, desi aceasta abordare a castigat in mod constant teren in Europa si, intr-o masura oarecum mai mica, in Statele Unite, si desi anumite sectoare ale economiei sunt cu adevarat supuse unui astfel de control, totusi cel mai popular si mai frecvent utilizat instrument regulator al socialismului conservator este inca cel al stabilirii unor standarde predefinite pentru categorii predefinite de produse sau producatori, standarde carora trebuie sa li se conformeze toate inovatiile. Aceste reglementari precizeaza tipul de calificare pe care trebuie sa-l posede o persoana (in afara celei 'normale' de a fi proprietarul legitim al lucrurilor si de a nu vatama fizic proprietatea altcuiva prin actiunile sale) pentru a avea dreptul sa devina producatorul unui anumit tip de bunuri; sau stipuleaza tipurile de teste (de exemplu, in ceea ce priveste materialele, infatisarea sau masuratorile) pe care trebuie sa le treaca un produs de un anumit gen inainte de a fi admis pentru prima oara pe piata; sau ele prescriu verificarile pe care trebuie sa le sufere orice imbunatatire tehnologica inainte de a deveni o metoda de productie nou aprobata. Prin astfel de masuri regulatorii, nici inovatiile nu pot fi eliminate complet, si nici nu poate fi evitata total posibilitatea unor schimbari, chiar surprinzatoare. Dar, cum standardele predefinite carora trebuie sa li se conformeze inovatiile sunt cu necesitate 'conservatoare', adica formulate in termenii produselor, ai producatorilor sau ai tehnologiilor existente, ele servesc scopul conservatorismului prin aceea ca, cel putin, incetinesc viteza schimbarilor inovatoare si ingusteaza spectrul posibilelor surprize.

In orice caz, toate aceste tipuri de reglementari, si intr-o mai mare masura primele, vor duce la o scadere a standardului general de viata. [25] O inovatie poate fi reusita si poate permite inovatorului sa modifice ordinea existenta a distributiei veniturilor si a avutiei, fara indoiala, doar daca are, pentru consumatori, o valoare mai mare decat aceea a vechilor produse concurente. Impunerea de reglementari presupune o redistribuire a titlurilor de proprietate de la inovatori catre producatorii, produsele si tehnologiile stabilite. Astfel, prin socializarea completa sau partiala a posibilelor castiguri (in termeni de venit sau avutie) pe care schimbarile inovatoare le aduc in procesul de productie si, mutatis mutandis, prin socializarea completa sau partiala a posibilelor pierderi datorate lipsei inovatiilor, procesele de inovare vor fi incetinite, vor exista mai putine inovatii si mai putini inovatori si, in schimb, va aparea o tendinta mai puternica a oamenilor de a se multumi cu felul in care decurg lucrurile in prezent. Aceasta nu inseamna nimic altceva decat ca procesul sporirii satisfactiei consumatorilor prin producerea de bunuri si servicii mai pretuite, intr-un mod mai eficient si mai putin costisitor, este stopat, sau cel putin stingherit. Astfel, desi intr-un mod oarecum diferit fata de cel al controlului preturilor, reglementarile vor face la randul lor ca procesul de productie sa-si piarda legatura cu structura cererii. Si, cu toate ca aceasta ar putea ajuta la conservarea unei distributii existente a avutiei, costul sau va fi din nou un declin al avutiei totale incorporate in chiar aceasta structura a productiei.

In fine, cel de-al treilea instrument specific politicilor conservatoare este controlul comportamentului. Controlul preturilor si reglementarile ingheata dimensiunea corelata ofertei dintr-un sistem economic si o separa astfel de cerere. Dar ele nu impiedica aparitia unor modificari in structura cererii, ci doar fac oferta insensibila la aceste schimbari. Deci se poate inca intampla nu doar sa apara discrepante, ci ca ele sa si devina observabile ca atare. Controlul comportamentului este un instrument al politicii economice menit sa controleze cererea. El tinteste la prevenirea sau intarzaierea modificarilor in structura cererii, astfel incat sa faca mai putin vizibila lipsa de reactie a ofertei si sa duca astfel la indeplinirea sarcinii conservatorismului: apararea ordinii existente fata de modificarile structurale de orice tip.

Controlul preturilor si reglementarile, pe de o parte, impreuna cu controlul comportamentelor, pe de alta parte, sunt cele doua laturi complementare ale unei politici conservatoare. Iar dintre aceste doua laturi, se poate argumenta ca latura controlului comportamentelor este cea care poarta trasaturile cele mai specifice ale unei politici conservatoare. Desi feluritele forme de socialism favorizeaza categorii diferite de non-producatori si non-inovatori pe seama unor categorii diferite de potentiali producatori si inovatori, conservatorismul, la fel de mult ca si orice alta varianta de socialism, tinde sa produca tipuri de personalitate mai putin productive si mai putin inovatoare, fortandu-i pe oameni sa-si sporeasca consumul sau sa-si directioneze energiile productive si inovatoare catre pietele negre. Dar, dintre toate formele de socialism, doar conservatorismul se interfereaza, ca parte a programului sau, cu consumul si cu schimburile necomerciale. (Fara indoiala, toate celelalte forme de socialism produc la randul lor efecte asupra consumului, in masura in care duc la o reducere a standardului de viata; dar, spre deosebire de conservatorism, ele il lasa pe consumator sa decida singur intre lucrurile care i-au mai ramas disponibile pentru consum.) Conservatorismul nu doar ca pune piedici dezvoltarii talentelor productive; sub numele de 'paternalism', el doreste de asemenea sa inghete comportamentul oamenilor in rolul lor de consumatori izolati sau de parteneri in forme noncomerciale ale schimbului, stingherind sau suprimand talentul indivizilor de a-si dezvolta un comportament de consumator care sa le satisfaca in cel mai bun mod si necesitatile de recreere.

Orice modificare in pattern-ul comportamentului consumatorilor isi are efectele sale economice colaterale. (Daca imi las parul sa creasca, acest lucru ii afecteaza pe fizeri si pe producatorii de foarfeci; daca mai multi oameni divorteaza, acest lucru ii afecteaza pe avocati si pe agentii imobiliari; daca incep sa fumez marijuana, acest lucru are consecinte nu doar pentru utilizarea terenurilor in agricultura, ci si pentru industria de inghetata etc.; si, mai presus de toate, toate aceste comportamente dezechilibreaza sistemul de valori al celor care se simt afectati de ele.) Cum orice modificare ar putea sa apara ca un element dizlocant pentru o structura conservatoare a productiei, conservatorismul ar trebui, in principiu, sa considere toate actiunile (intregul stil de viata al oamenilor in rolurile lor de consumatori individuali sau de participanti la schimburi necomerciale) ca obiecte adecvate pentru controlul comportamentelor. Conservatorismul dus pana la capat ar conduce la stabilirea unui sistem social in care totul, cu exceptia modului traditional de comportament (care este permis explicit) ar fi scos in afara legii. In practica, conservatorismul nu ar putea niciodata merge chiar atat de departe, deoarece controlul presupune niste costuri si in mod normal se va confrunta cu o rezistenta din ce in ce mai intensa din partea opiniei publice. Conservatorismul 'normal', prin urmare, se caracterizeaza in schimb printr-un numar mai mic sau mai mare de legi si prohibitii specifice care proscriu si pedepsesc diferite forme de comportament non-agresiv ale consumatorilor izolati sau ale oamenilor ce se angajeaza in schimburi necomerciale -adica de actiuni care, daca ar fi intr-adevar indeplinite, nici nu ar modifica integritatea fizica a proprietatii alcuiva, nici nu ar viola dreptul cuiva de a refuza un schimb care nu i se pare avantajos, dar care ar dizloca (doar) ordinea 'paternala' prestabilita a valorilor sociale.

Iarasi, efectul unei astfel de politici a controlului comportamentelor este, in orice caz, unul de saracire relativa. Prin impunerea unui astfel de control, nu doar ca un grup de oameni este dezavantajat pentru ca nu i se mai permite sa manifeste anumite forme de comportament non-agresiv, ci exista si un alt grup care trage foloasele controlului prin aceea ca nu mai este nevoit sa tolereze aceste forme de comportament care ii sunt repugnante. Mai concret, perdantii in aceasta redistribuire a drepturilor de proprietate sunt producatorii-utilizatori ai lucrurilor a caror productie este acum stanjenita, iar cei care au de castigat sunt cei care nu produc/nu utilizeaza bunurile de consum in cauza. Astfel, o noua si diferita structura a motivatiei privind productia si non-productia este stabilita si aplicata unei populatii date. Productia de bunuri de consum a devenit mai costisitoare deoarece valoarea acestora a scazut ca o consecinta a impunerii controlului in ceea ce le priveste utilizarea si, mutatis mutandis, dobandirea satisfactiei de catre consumatori prin metode non-productive si non-contractuale a devenit relativ mai putin costisitoare. In consecinta, se va produce, se va economisi si se va investi mai putin, si se va instala o tendinta mai intensa de a obtine satisfactii pe seama altora prin mijloace politice, adica agresive. Si, in particular, in masura in care restrictiile impuse prin controlul comportamentelor privesc utilizarea pe care o persoana o poate da propriului corp, consecinta va fi o valoare mai mica atasata acestuia si, proportional, o reducere a investitiilor in capital uman.

Cu aceste concluzii, am ajuns la finalul analizei teoretice dedicate conservatorismului ca forma speciala de socialism. Din nou, pentru a rotunji discutia, vor fi facute cateva remarci care ar putea sa ajute la ilustrarea validitatii concluziilor de mai sus. La fel ca in discutia privitoare la socialismul de tip social-democrat, aceste observatii ilustrative ar trebui citite cu oarecare precautii. In primul rand, validitatea concluzilor la care s-a ajuns in acest capitol a fost, poate fi si trebuie sa fie stabilita independent de experienta. Iar in al doilea rand, in ceea ce priveste experienta si dovezile empirice, nu exista din pacate exemple de societati care sa poata fi studiate pentru a vedea care sunt efectele conservatorismului in comparatie cu cele ale altor variante de socialism si cu cele ale capitalismului. Nu poate fi studiat un caz cvasi-experimental care sa ne poata oferi, prin sine, ceea ce se considera in mod normal a fi o dovada 'izbitoare'. Realitatea este mai degraba de asa natura incat toate tipurile de politici (conservatoare, social-democrate, marxiste si, de asemenea, capitalist-liberale), sunt atat de amestecate si de combinate, incat efectele lor specifice nu pot fi de obicei corelate unor cauze clare, ci trebuie sa fie descalcite si identificate iarasi prin mijloace pur teoretice.

Totusi, daca pastram in minte aceste precizari, putem spune cate ceva despre performantele reale ale conservatorismului in istorie. Inca o data, diferenta intre standardul de viata din Statele Unite si cel din Europa Occidentala (luata ca un tot) ne permite o observatie care se incadreaza bine in tabloul teoretic. Desigur, asa cum s-a mentionat in capitolul anterior, in Europa exista mai mult socialism redistributiv (dupa cum indica in mare gradul total de impozitare) decat in Statele Unite, si din aceasta cauza ea este mai saraca. Dar inca mai izbitoare este diferenta care exista intre cele doua regiuni cu privire la gradul existent de conservatorism. [26] Europa are un trecut feudal observabil pana azi, in special sub forma a numeroase reglementari care restrictioneaza comertul, stanjenesc intrarea pe piata si prohibesc actiunile non-agresive, pe cand Statele Unite sunt remarcabil de libere fata de acest trecut. Legat de acest lucru este si faptul ca, pentru lungi perioade in cursul secolelor al nouasprezecelea si al douazecilea, Europa a fost modelata de politicile unor partide (mai mult sau mai putin explicit) conservatoare, mai curand decat de orice alta ideologie politica, in vreme ce in Statele Unite nu a existat niciodata un partid cu adevarat conservator. Intr-adevar, chiar si partidele socialiste ale Europei Occidentale au fost infestate intr-o masura notabila de conservatorism, in special sub influenta sindicatelor, si le-au impus numeroase elemente socialist-conservatoare (adica reglementari si controluri ale preturilor) societatilor europene in timpul perioadei lor de influenta (desi putem admite ca ele au ajutat la abolirea unor controale conservatoare ale comportamentelor). In orice caz, dat fiind faptul ca Europa este mai socialista decat Statele Unite, iar standardele ei de viata sunt relativ mai scazute, aceasta se datoreaza in mai mica masura influentei mai mari a socialismului de tip social-democrat asupra Europei, si in mai mare masura influentei socialismului conservator (influenta indicata nu atat de gradul total de impozitare, cat mai degraba de numarul semnificativ mai mare de controluri ale preturilor, de reglementari si de controluri ale comportamentelor in Europa). Ma voi grabi sa adaug insa aici ca Statele Unite nu sunt mai bogate decat sunt, si nu mai prezinta vigoarea economica a secolului al nouasprezecelea nu doar pentru ca au adoptat in timp tot mai multe politici ale socialismului redistributiv, ci mai degraba pentru ca, la randul lor, au cazut tot mai des prada ideologiei conservatoare a protejarii unui status quo in materie de distributie a veniturilor si avutiei in fata competitiei, si in special a protejarii pozitiei celor bogati dintre producatorii existenti, prin intermediul reglementarilor si al controlului asupra preturilor. [27]

La un nivel si mai general, o alta observatie se potriveste in tabloul, obtinut prin mijloace teoretice, al conservatorismului ca producator de saracie. In afara asa-numitei lumi occidentale, singurele tari care 'egaleaza' performanta economica deplorabila a regimurilor explicit marxist-socialiste sunt exact acele societati din America Latina si din Asia in care nu s-a produs o ruptura serioasa si radicala su trecutul feudal. In aceste societati, vaste domenii ale economiei sunt acum aproape complet excluse din sfera libertatii si concurentei si blocate in schimb in pozitia lor traditionala prin metode regulative aplicate, cum era de asteptat, prin agresiune directa.

La nivelul observatiilor mai specifice, datele pe care le avem indica de asemenea, in mod clar, ceea ce ar prezice teoria. Revenind la Europa Occidentala, nu exista motive prea serioase sa ne indoim de faptul ca, dintre marile tari europene, Italia si Franta sunt cele mai conservatoare, in special daca le comparam cu natiunile nordice care, in ceea ce priveste socialismul, au inclinat mai mult catre versiunea sa redistributionista. [28] Desi nivelul impozitarii in Italia si Franta (cheltuielile statului ca procent din PIB) nu este mai ridicat decat in alte parti ale Europei, aceste doua tari prezinta in mod clar mai multe elemente socialist-conservatoare decat pot fi gasite oriunde altundeva. Atat Italia, cat si Frata, sunt de-a dreptul sufocate de mii de reglementari si controluri ale preturilor, si este extrem de indoielnic sa existe vreun sector al economiei lor care sa poate fi numit 'liber' cu oarecare justificare. In consecinta (asa cum era de asteptat), standardul de viata in cele doua tari este semnificativ mai scazut decat cel din Europa de Nord, dupa cum poate observa oricine, daca nu calatoreste doar in statiunile turistice. In ambele tari, fara indoiala, unul dintre obiectivele conservatorismului pare sa fi fost atins: diferentele dintre bogati si saraci au fost bine conservate (cu greu pot fi gasite diferente atat de mari de venituri si avutie in Germania Federala sau in Statele Unite), dar pretul de platit este o scadere relativa a avutiei sociale. De fapt, aceasta scadere este atat de semnificativa incat standardul de viata al clasei de jos si al celei de mijloc este, in cel mai bun caz, un pic mai ridicat decat cel din tarile cele mai liberale ale blocului estic. Iar provinciile sudice ale Italiei, in special, unde alte reglementari au fost adaugate pe langa cele existente in tot restul tarii, abia daca au parasit tabara natiunilor din lumea a treia.

In fine, ca un ultim exemplu care sa ilustreze saracirea cauzata de politicile conservatoare, ar trebui mentionate experientele national-socialismului german si, intr-o mai mica masura, cele ale fascismului italian. Adesea, nu se intelege faptul ca ambele erau miscari socialist-conservatoare. [29] Doar astfel, adica sub forma unor miscari directionate impotriva schimbarii si a dizlocarilor sociale au putut ele (spre deosebire de miscarile socialiste de sorginte marxista) sa-si gaseasca sustinatori in clasa existenta de proprietari, comercianti, fermieri si antreprenori. Dar a trage de aici concluzia ca au fost miscari pro-capitaliste sau ca au reprezentat chiar stagiul cel mai inalt de dezvoltare a capitalismului dinaintea prabusirii sale finale, asa cum o fac marxistii de obicei, este in intregime gresit. Intr-adevar, inamicul cel mai adesea stigmatizat al fascismului si nazismului nu a fost socialismul ca atare, ci liberalismul. Desigur, ambele ideologii dispretuiau, de asemenea, socialismul marxist si bolsevic deoarece, cel putin prin ideologie, era un socialism internationalist si pacifist (bazandu-se pe fortele istorice care vor duce la distrugerea interna a capitalismului), pe cand fascismul si nazismul erau miscari nationaliste devotate razboiului si cuceririi. In fine, un ultim motiv (probabil chiar mai important din perspectiva sprijinului public), este acela ca marxismul presupunea ca bogatii sa fie expropriati de saraci, ceea ce ar fi dus la rasurnarea totala a ordinii sociale, pe cand fascismul si nazismul promiteau sa conserve ordinea data. [30] Dar, criteriu decisiv pentru clasificarea lor drept miscari socialiste (mai degraba decat capitaliste), atingerea acestui scop implica (asa cum am explicat in detaliu mai sus), in aceeasi masura ca si in cazul politicilor marxiste, o negare a dreptului producatorilor si utilizatorilor individuali ai lucrurilor de a face cu acestea ce cred de cuviinta (atat timp cat nu vatama fizic proprietatea altcuiva si nu se angajeaza in schimburi non-contractuale) si o expropriere a proprietarilor naturali de catre 'societate' (adica de catre oameni care nici nu au produs, nici nu au achizitionat contractual lucrurile in cauza). Si, intr-adevar, pentru a-si atinge acest scop, atat fascismul cat si nazismul au facut exact ceea ce clasificarea lor ca miscari socialist-conservatoare ne-ar fi condus sa ne asteptam: au stabilit sisteme economice extrem de reglementate si controlate, in care proprietatea privata inca exista cu numele, dar de fapt devenise o vorba goala, de vreme ce dreptul de a hotari utilizarile date lucrurilor detinute fusese aproape complet pierdut in favoarea institutiilor politice. Nazistii, in special, au impus un sistem aproape total de control al preturilor (inclusiv de control al salariilor), au construit institutia planurilor pe patru ani (aproape ca in Rusia, unde planurile acopereau o perioada de cinci ani) si au creat comitete de planificare si supervizare economica ce trebuiau sa aprobe toate modificarile semnificative in structura productiei. Un 'proprietar' nu mai putea sa decida ce si cum sa produca, de la cine sa cumpere si cui sa vanda, la ce preturi, sau cum sa introduca orice fel de schimbari. Fara indoiala ca toate acestea au creat un sentiment de securitate. Fiecaruia i se atribuia o pozitie fixa, iar salariatii, la fel ca si proprietarii de capital, aveau un venit garantat si, in termeni nominali, stabil sau chiar crescand. In plus, programele gigantice de munca fortata, reintroducerea conscriptiei obligatorii, si in final introducerea economiei de razboi, au intarit iluzia expansiunii si prosperitatii economice. [31] Dar, asa cum era de asteptat de la un sistem economic ce distruge motivatia producatorului de a-si ajusta productia in raport cu conditiile cererii si de a evita absenta acestei ajustari, si care astfel separa productia si cererea, acest sentiment al prosperitatii s-a dovedit a nu fi nimic altceva decat o iluzie. In realitate, in termenii bunurilor pe care oamenii le puteau cumpara cu banii lor, standardul de viata a scazut nu doar in termeni relativi, ci si absoluti. [32] Si, in orice caz, chiar neluand in considerare toate distrugerile provocate de razboi, Germania si intr-o mai mica masura Italia erau drastic saracite in momentul infrangerii nazismului si fascismului.

[1] Pentru ceea ce urmeaza, cf. in special stralucitului eseu al lui M.N. Rothbard, 'Left and Right: The Prospects for Liberty', in Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974.

[2] Despre structura sociala a feudalismului, cf. M. Bloch, Feudal Society, Chicago, 1961; P. Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, London, 1974; R. Hilton (ed.), The Transition from Feudalism to Capitalism, London, 1978.

[3] Cf. R. Pirenne, Medieval Cities. Their Origins and the Revival of Trade, Princeton, 1974, cap. 5, in special pp. 126 s.u.; de asemenea cf. M. Tigar si M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.

[4] Merita subliniat faptul ca, contrar celor ce ne invata diversi istorici nationalisti, revitalizarea comertului si industriei a fost cauzata de slabiciunea statelor centralizate, de caracterul anarhic prin excelenta al sistemului feudal. Aceasta intuitie a fost evidentiata de J. Baechler in The Origins of Capitalism, New York, 1976, in special cap. 7. El scrie: 'Expansiunea constanta a pietei, atat in dimensiuni cat si in intensitate, a fost rezultatul absentei unei ordini politice care sa se extinda peste intreaga Europa Occidentala.' (p. 73) 'Expansiunea capitalismului isi datoreaza originea si ratiunea de a fi anarhiei politiceColectivismul si managementul de stat au repurtat succese doar in manuale (sa ne gandim, de exemplu, la aprecierea constant pozitiva pe care acestea o dau colbertinismului).' (p. 77) 'Orice putere tinde sa devina absoluta. Daca nu este absoluta, inseamna ca exista un tip de limitari care intra in actiunecei care se aflau in pozitiile puterii centrale au incercat fara incetare sa erodeze aceste limitari. Nu au reusit niciodata, dintr-un motiv care mi se pare si el legat de sistemul international: o limitare a puterii de a actiona in afara si amenintarea constanta a unui atac extern (cele doua caracteristici ale unui sistem multi-polar) implica faptul ca puterea este limitata si intern si trebuie sa se bazeze pe centre autonome de luare a deciziilor, de care poate sa se foloseasca doar cu moderatie.' (p. 78).

Despre rolul presiunilor ecologice si reproductive pentru emergenta capitalismului, cf. M. Harris, Cannibals and Kings, New York, 1978, cap.14 .

[5] Pentru aceasta, cf. abordarii mai degraba entuziaste a lui H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974, pp. 208 s.u..

[6] Despre aceasta coalitie, cf. H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974. 'Interesul clar al monarhiei era de a-i sprijini pe adversarii marilor feudali. Natural, li s-a acordat ajutor de ori cate ori acest lucru a fost posibil fara ca monarhia sa devina obligata fata de aceste clase de mijloc care, ridicandu-se impotriva nobililor feudali, luptau, indiferent de scopurile si intentiile fixate, in interesul prerogativelor regale. A-l accepta pe rege ca arbitru al conflictului a insemnat, pentru ambele parti, a-i recunoaste suveranitateaera imposibil ca regalitatea sa nu sesizeze toate acestea si sa nu exploateze fiecare sansa de a-si arata bunavointa fata de comunele care, fara sa o doreasca, lucrau atat de bine in numele ei.' (p. 179-80, cf. de asemenea pp. 227 s.u.).

[7] Cf. P. Anderson, Lineages of Absolutism, London, 1974.

[8] Cf. L. Tigar si M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.

[9] Cf. L. v. Mises, Liberalismus, Jena, 1929; de asemenea, cf. E.K. Bramsted si K.J. Melhuish (ed), Western Liberalism, London, 1978.

[10] Cf. F.A. Hayek (ed), Capitalism and Historians, Chicago, 1963.

[11] Despre dinamica sociala a capitalismului, ca si despre resentimentele pe care le cauzeaza aceasta, cf. D.Mc.C. Wright, Democracy and Progress, New York, 1948; si Capitalism, New York, 1951.

[12] In ciuda atitudinii sale in general progresiste, nici stanga socialista nu este in intregime libera de astfel de glorificari conservatoare ale trecutului feudal. In dispretul lor pentru 'alienarea' producatorului de produsul muncii sale, lucru care este, desigur, consecinta fireasca a oricarui sistem al pietei bazat pe diviziunea muncii, teoreticienii ei au prezentat adesea domeniul feudal, auto-suficient economic, ca pe un model social placut si integrat. Cf., de exemplu, K. Polanyi, The Great Transformation, New York, 1944.

[13] Cf. R. Nisbet, 'Conservatism', in R. Nisbet si T. Bottomore, History of Sociological Analysis, New York, 1978; de asemenea, G.K. Kaltenbrunner (ed), Rekonstruktion des Konservatismus, Berna, 1978; despre relatia dintre liberalism si conservatorism, cf. F.A. Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, 1960 (Postfata).

[14] Despre inconsistentele liberalismului, cf. cap. 10, n. 21.

[15] In mod normal, atitudinile oamenilor fata de schimbare sunt ambivalente: pe de o parte, in rolul lor de consumatori, oamenii vad schimbarea ca pe ceva pozitiv, deoarece ea aduce cu sine o mai mare varietate de optiuni. Pe de alta parte, in rolul lor de producatori, ei tind sa imbratiseze idealul stabilitatii, care i-ar scuti de nevoia de a-si adapta neincetat eforturile productive la circumstante aflate in continua schimbare. Prin urmare, in rolul lor de producatori, oamenii isi dau sprijinul politicilor si promisiunilor de stabilizare ale socialismului, doar pentru a-si face rau lor insisi in postura de consumatori. D.Mc.C. Wright scrie in Democracy and Progress, New York, 1948, p. 81: 'Libertatea si stiinta au produs crestere rapida si schimbare. Cresterea rapida si schimbarea au produs insecuritate. Insecuritatea a produs cereri de a se pune capat cresterii si schimbarii. Stoparea cresterii si a schimbarii au pus capat libertatii si stiintei.'

[16] Despre liberalism, declinul sau, si ascensiunea socialismului, cf. A.V. Dicey, Lectures on the Relation Between Law and Public Opinion in England during the Nineteenth Century, London, 1914; W.H. Greenleaf, The British Political Tradition, 2 vol., London, 1963.

[17] As putea din nou mentiona faptul ca, asa cum a fost ea facuta, caracterizarea conservatorismului are, la randul ei, statutul unui tip ideal (cf; cap.3, n.2; cap.4, n.8). Este o incercare de a reconstrui acele idei pe care oamenii le accepta sau le resping, constient sau nu, atunci cand se ataseaza sau se delimiteaza de anumite politici sau miscari sociale.

Despre ideea unei politici conservatoare, asa cum este descrisa aici si in ceea ce urmeaza, se poate spune ca este o reconstructie corecta a acelei forte ideologice unificatoare ce sta in spatele a ceea ce este intr-adevar numit 'conservator' in Europa. Totusi, termenul 'conservator' este utilizat diferit in Statele Unite. Aici, destul de frecvent, oricine nu este un liberal-(social)-democrat de stanga este numit conservator. In comparatie cu aceasta terminologie, folosirea pe care o dam noi termenului 'conservator' este mult mai ingusta, dar si mult mai conforma realitatii ideologice. A eticheta tot ceea ce nu este 'liberal' (in sens american) drept 'conservator' inseamna a ignora diferentele ideologice fundamentale care (in ciuda unui acord partial in privinta opozitiei lor comune fata de 'liberalism') exista in Statele Unite intre libertarieni, ca avocati ai unei ordini pur capitaliste bazate pe teoria naturala a proprietatii, si conservatorii propriu-zisi care, de la W. Buckley pana la I. Kristol, saluta verbal institutia proprietatii private, doar pentru a trece peste drepturile proprietarilor privati ori de cate ori este considerat necesar pentru a proteja puterile economice si politice stabilite impotriva erodarii lor in procesul unei concurente pasnice. Si in domeniul afacerilor externe, ei demonstreaza aceeasi lipsa de respect pentru drepturile proprietatii private, prin sustinerea pe care o dau politicilor de interventionism agresiv. Despre diferenta dintre libertarianism si conservatorism, cf. G.W. Carey (ed.) Freedom and Virtue. The Conservative/Libertarian Debate, Lanham, 1984.

[18] D. Mc. C. Wright descrie corect faptul ca ambele (liberalismul de stanga, ori mai degraba social-democratia, la fel ca si conservatorismul), presupun o expropriere partiala a producatorilor/contractantilor. Dar apoi interpreteaza gresit diferenta, atunci cand o vede ca pe un dezacord despre cat de departe trebuie sa mearga exproprierea. De fapt, in aceasta privinta, dezacordul este printre social-democrati si printre conservatori. Ambele grupuri isi au 'radicalii' si 'moderatii'. Ceea ce ii face sa fie social-democrati sau conservatori sunt ideile diferite despre grupurile care ar trebui sa fie favorizate pe seama celorlalte.

[19] Sa notam relatia interesanta dintre tipologia noastra sociologica a politicilor socialiste si tipologia logica a interventiilor pe piata dezvoltata de M.N. Rothbard. Rothbard (Power and Market, Kansas City, 1977, pp.10 s.u.) distinge intre 'interventiile autiste', prin care 'cel ce intervine poate sa-i comande cuiva sa faca sau sa nu faca anumite lucruri atunci cand aceste actiuni implica doar persoana sau proprietatea individuluiadica atunci cand nu este implicat schimbul'; 'interventia binara' prin care 'cel ce intervine poate forta, prin coercitie, efectuarea unui schimb intre un subiect individual si sine insusi' si 'interventia triangulara' prin care 'cel ce intervine poate forta sau prohibi un schimb intre doi subiecti' (p.10). In termenii acestei distinctii, prin urmare, trasatura caracteristica a conservatorismului este preferinta pentru 'interventia triangulara (si, asa cum va reiesi mai tarziu in acest capitol, pentru 'interventia autista', in masura in care actiunile autiste au la randul lor repercursiuni naturale asupra pattern-ului schimburilor interindividuale), deoarece aceste interventii sunt unice prin adecvarea lor, in conformitate cu psihologia sociala a conservatorismului, pentru a 'ingheta' un pattern dat al schimburilor sociale. Prin comparatie, socialismul egalitarist, in conformitate cu psihologia sa 'progresista', prezinta o preferinta pentru interventiile 'binare' (pentru impozitare). Sa observam, totusi, faptul ca politicile reale ale partidelor socialiste si social-democrate nu coincid intotdeauna exact cu descrierea data de noi tipului ideal de socialism in stil social-democrat. Desi, in general, coincidenta exista, partidele socialiste (in special sub influenta sindicatelor) au adoptat intr-o oarecare masura si politici tipic conservatoare, si nu se opun complet nici formelor de interventie triangulara.

[20] Pentru ceea ce urmeaza, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 24 s.u..

Desi, pentru a stabiliza pozitiile sociale, este necesara inghetarea preturilor, iar aceasta la randul ei poate avea ca rezultat preturile minime sau preturile maxime, conservatorii favorizeaza in special tehnica preturilor minime, in masura in care se considera de obicei ca pozitiile absolute -mai degraba decat cele relative- in privinta avutiei sunt cele a caror conservare este mai stringenta.

Fara indoiala, conservatorii nu sunt de fapt dispusi sa mearga chiar atat de departe. Dar din cand in cand fac acest lucru -ultima oara in Statele Unite, sub presedintia lui Nixon. Mai mult, conservatorii au afisat intotdeauna o admiratie mai mult sau mai putin deschisa pentru marele spirit de unificare sociala adus de o economie de razboi a carei caracteristica tipica este tocmai controlul pe scara larga al preturilor.

Cf. G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979. Pentru un tratament apologetic al controlului preturilor, cf. J.K. Galbraith, A Theory of Price Control, Cambridge, 1952.

[24] G. Reisman, Governmant Against the Economy, New York, 1979, p. 141.

Despre politica si economia reglementarilor, cf. G. Stigler, The Citizen and the State. Essays on Regulation, Chicago, 1975; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.3.3.; despre licente, de asemenea cf. M. Friedman, Capitalism and Freedom, Cicago, 1962, cap.9.

Cf. de asemenea B. Badie si P. Birnbaum, The Sociology of the State, Chicago, 1983, in special pp.107 s.u..

Cf. R. Radosh si M.N. Rothbard (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.

Cf. Badie si Birnbaum, The Sociology of State, Chicago, 1983.

Cf. L.v. Mises, Omnipotent Government, New Haven, 1944, F.A. Hayek, The Road to Srefdom, Chicago, 1956; W. Hock, Deutscher Antikapitalismus, Frankfurt/M, 1960.

Cf. unuia dintre cei mai importanti reprezentanti ai 'scolii istorice' germane, 'socialistul de catedra' si aparatorul nazismului, W. Sombart, Deutscher Sozialismus, Berlin, 1934.

Cf. W. Fischer, Die Wirtschaftpolitik Deutschlands 1918-45, Hannover, 1961; W. Treue, Wirtschqfhtsgeschichte der Neuzeit, vol.2, Stuttgart, 1973; R.A. Brady, 'Modernized Cameralism in the Third Reich: The Case of the National Industry Group', in M.I. Goldman (ed.), Comparative Economic Systems, New York, 1971.

Venitul mediu brut al salariatilor din Germania anului 1938 (ultima statistica disponibila) era (in termeni absoluti, adica neluand in calcul inflatia) chiar mai mic decat in 1927. Apoi, Hitler a inceput razboiul, iar resursele au fost tot mai mult transferate dinspre utilizarile civile inspre cele militare, astfel incat se poate presupune cu destula indreptatire ca standardul de viata s-a inrautatit chiar mai mult si mai drastic dupa 1939. Cf. Statistisches Jahrbuch fuer die BRD, 1960, p.542; cf. de asemenea V. Trivanovitch, Economic Development of Germany Under National Socialism, New York, 1937, p.44.