Prezentare NATO. Scurt istoric

Aliantele politico-militare

Societatea cuprinde in perimetrul sau, pe langa domeniile economic, social-politic, cultural-stiintific, spiritual, si pe cel militar. Odata cu celelalte componente ale societatii, a evoluat si resortul militar, atat in plan conceptual, cat si actional. Problemele fundamentale ale domeniului militar, indeosebi cele ce privesc razboiul si pacea, in complexitatea lor, au fost abordate de ganditorii militari, de oamenii politici si de alti specialisti, care pe langa evidentierea aspectelor ce definesc fenomenul supus analizei au reliefat necesitatea studierii razboiului ca fenomen social cu precizarea cauzelor, caracterului, scopurilor urmarite, modului de purtare si consecintelor acestuia.

In acest context, prestigiosii autori au analizat si problematica razboaielor de coalitie si conditiile politico-militare, emitand judecati de valoare asupra fenomenului, cu profunde conotatii politice. Daca unii ganditori au considerat razboiul ca fenomen, necesar si natural, deci inevitabil, in viata popoarelor, altii privesc razboiul ca pe un fenomen istoric, legat de conditii trecatoare ale vietii sociale, cu totii insa socotesc razboiul ca pe "o continuare a politicii cu alte mijloace"[1]. De aceea, pentru a intelege razboiul, cauzele ce-l genereaza, se impune studierea politicii interne si externe a statelor implicate, intrucat in politica isi gasesc expresia interesele acelora care, in anumite imprejurari le apara sau le impun prin forta.

Marile evenimente militare din istoria universala, perfectionarea continua a tehnicii de lupta si a armamentului au determinat importante mutatii in conceptia despre razboi, inclusiv cel de coalitie, precum si in modul de desfasurare a actiunilor militare.

In viziunea sistemica, analiza aliantelor politico-militare nu poate fi inteleasa decat in raport de analiza fenomenului militar in ansamblu.

Generalul chinez Sun Tzi (sec.VI-V i.e.n.), in celebrul tratat militar "Arta razboiului", atragea atentia ca "razboiul este o problema de importanta militara pentru un stat, calea spre supravietuire sau nimicire".[2]².

Din punctul de vedere al temei prezentei lucrari de diploma, prezinta interes opinia despre aliante. Dupa ganditorul chinez, "daca inamicul fara sa-ti fi dat ragaz sa te pregatesti complet, este gata sa te atace si vine cu o armata organizata pentru a-ti invada, dezmembra sau pustii tara, strange cat mai multe forte, cere sprijin de la vecini si aliati"[3], aliantele trebuie sa fie pregatite din timp. Alti teoreticieni s-au preocupat de definirea razboiului "drept".

Departajarea razboaielor in "drepte" si "nedrepte" si-a capatat o consacrare juridica in opera clasica a lui Hugo Grotius (1583-1645) "Despre dreptul razboiului si al pacii", publicata in 1625, care i-a adus autorului calificativul de "parinte al dreptului international". Analizand aliantele, acesta trateaza mai pe larg "aliantele inegale". "Prin alianta inegala intelegem acea alianta care, confera uneia din parti o oarecare intaietate permanenta, aliatul superior sa fie cu mult mai puternic decat ceilalti aliati, uzurpand, astfel si cand uzurparea se transforma in drept prin ingaduinta celor care o indura, atunci sau aceia care fusesera aliati ajung supusi, sau are loc cel putin o impartire a puterii suverane".[4]

Secolul al XIX-lea a ridicat pe firmamentul politicii internationale ideea "echilibrului european". Aceasta a fost avansata, in 1815, la Congresul de la Viena, de catre ministrul de externe al Austriei - Clemens von Metternich, si viza fixarea unui asemenea raport intre marile puteri care sa asigure nu numai balanta dintre ele, ci si dictatul lor in lume.

Instrumentul de realizare a conceptului l-a reprezentat "Sfanta Alianta", creata in toamna lui 1815, in cadrul careia rolul principal a fost adjudecat de Austria. Aceasta coalitie a durat intre 1815 - 1848, cea mai indelungata in timp de pace, desi a adoptat principiul interventiei in treburile interne ale tarilor in care crestea flacara miscarilor pentru libertate, independenta si unitate nationala.

La sfarsit de secol XIX, Cancelarul Germaniei Otto von Bismark este promotorul Triplei Aliante - Germania, Austria si Italia, carora li se vor adauga si alte state, printre care si Romania.

In primul razboi mondial se vor confrunta Puterile Centrale cu Antanta, iar in cea de-a doua mare conflagratie mondiala sabiile se vor incrucisa intre puterile Axei si Coalitia

Conferinta de Yalta (11.02.1945): Winstonl Churchill, Theodore Roosevelt si Stalin

antihitlerista. Modificarile de forte pe principalele teatre de actiune militare si perspectiva sfarsitului marii conflagratii au impus intalniri la varf, indeosebi ai aliatilor din Coalitia antifascista, care sa dezbata problemele importante privind mersul razboiului si organizarea lumii postbelice.

Printre acestea, la Conferinta ministrilor de externe ai SUA, URSS, Angliei si ambasadorului Chinei de la Moscova, 19 - 30 oct. 1943, Conferinta de la Teheran, prima intalnire a lui Stalin, Roosvelt si Churchill cu participarea maresalului Cian-Kai si din 22 - 26 noiembrie 1943 si Conferinta de Yalta (Crimeea, 4 - 11 februarie 1945, cu participarea lui Roosvelt, Stalin si Churchill), considerata conferinta celor "doi si jumatate"[5] s-au analizat si stabilit masuri privind organizarea pacii, constituirea ONU, reparatiile de razboi, situatia unor state, impartirea sferelor de influenta, masurile economice, politice si militare care sa nu permita mult timp Germaniei sa mai provoace noi razboaie, s-a stabilit impartirea acesteia in zone de ocupatie, toate din dorinta de a "asigura pacea lumii".

Inca de la aceasta ultima intalnire la nivel inalt apar divergente de opinie privind viitorul Europei.

Un exemplu de "interpretare concreta" a oferit Stalin, in aprilie 1945, care declara "acest razboi nu seamana cu cele din trecut; cel care ocupa un teritoriu isi impune in cadrul acestuia propriul sistem social.

Orice stat isi impune sistemul social pana acolo unde poate ajunge armata sa. Nu poate fi altfel , si, intr-adevar, nu a fost altfel. Unor state si popoare li s-au impus granite, guverne, regimuri politice [i]impotriva vointei lor, fara a fi sub nici o forma consultate. Desi nu s-au marturisit explicit nici pana astazi, la Yalta, cele trei mari puteri ale coalitiei antifasciste, SUA, URSS si Marea Britanie, au impartit lumea in sfere de dominatie si de influenta potrivit intereselor lor.

Principalele prevederi ale Aliantei Nord-Atlantice

Victoria asupra Germaniei naziste, prin semnarea capitularii neconditionate a acesteia, la 09.05.1945, a demonstrat lumii ca atunci cand popoarele isi unesc eforturile pot sa-si apere independenta si suveranitatea si pot impune pacea si securitatea in lume.

"Atata timp cat a durat lupta titanica, interesele si ideile contradictorii - care, in conditii normale, s-ar fi dovedit aproape incompatibile - au fost impuse pe planul al doilea. Dar acum, cand sosise timpul pregatirilor pentru pace, compromisurile la care se ajunsese s-au aratat a fi prea fragile Acum ele au fost supuse incercarii - adica aplicarii in practica si interpretarii concrete. Era tot mai greu sa se ascunda profundele deosebiri de interese si de conceptii ce existau intre partenerii din timpul razboiului".

In noile conditii, cand razboiul in Europa luase sfarsit, s-a accentuat nevoia intalnirii celor trei mari puteri fondatoare ale coalitiei, SUA, URSS si Anglia, pentru a se discuta organizarea lumii postbelice, indeosebi a continentului european, sperandu-se intr-o pace dreapta si durabila. Un motiv major si imediat al acestei misiuni l-a constituit armonizarea relatiilor interaliate, deoarece, dupa moartea lui Roosvelt, 12 aprilie 1945 fiecare parte reclama ca nu se respecta intelegerile convenite, de unde suspiciunile si teama ca una din puteri va beneficia de mai multe avantaje si de o mai mare influenta in anumite zone ale lumii.

Cele trei mari puteri s-au intalnit la Potsdam, intre 17 iulie - 2 august 1945, imediat dupa primul experiment executat de SUA cu arma atomica (16 iulie 1945), unde asperitatile intre acestea s-au evidentiat datorita interpretarii ca Truman folosea bomba atomica pentru a-si asigura o pozitie dominanta in cadrul conferintei si in general, in lume. Era posibila si intrebuintarea ei impotriva Japoniei, cum s-a si intamplat, si se punea problema reducerii rolului URSS in infrangerea acesteia.

Cu privire la problema germana au avut loc controverse referitoare la delimitarea zonelor de ocupatie, desi acestea fusesera stabilite la Yalta. Hotararile Conferintei de la Potsdam au fost consacrate juridic in documentele Conferintei de Pace de la Paris.

Neintelegeri esentiale s-au evidentiat in dezbaterea problemelor privind Tratatul de Pace cu Italia, recunoasterea statutului de cobeligeranti pentru Romania, Bulgaria, Finlanda si Ungaria, adoptarea unei pozitii comune fata de Spania, discutarea situatiei coloniilor apartinand Germaniei si Italiei, revizuirea Conventiei Stramtorilor de la Montreaux, din 1936, trasarea granitelor Poloniei, reorganizarea guvernelor Romaniei si Bulgariei si a statutului comisiilor aliate de control din Romania si Ungaria.

La aceasta conferinta a rezultat cu claritate ca SUA si URSS si-au impus vointa, in "avantajul evident al URSS al carui centru de gravitatie se deplaseaza spre Europa: anexarea konigsbergului, confirmarea alipirii la Polonia a regiunilor germane de la est de Oder si de Neisse, despagubiri obtinute chiar din Germania occidentala, pedepsirea criminalilor de razboi.

La 2 septembrie 1945, dupa capitularea ultimelor ramasite ale armatei imperiale, Japonia semneaza actul de capitulare in fata reprezentantilor puterilor aliate. De acum, lumea va pune sperantele in conferinta generala de pace care avea sa vina.

Conferinta de Pace de la Paris a fost total dominata de marile puteri invingatoare, micii lor aliati fiind nevoiti sa suporte consecintele hotararilor adoptate de cei puternici, potrivit intereselor lor si intelegerilor de la Teheran, Yalta si Potsdam.

Germenii multor diferende in diverse probleme si in diverse zone ale lumii s-au dezvoltat, coalitiile politico-militare din timpul razboiului s-au destramat si au dat nastere altor coalitii; fostii aliati au devenit adversari, s-au situat in tabere opuse, avand ca rezultat acea lunga perioada de tensiune pe plan mondial, convulsiva, intalnita in istorie ca "razboiul rece".

Lumea s-a divizat pentru aproape cinci decenii in blocuri economice si politico-militare opuse, rivale, cu uriase consecinte globale, in aliante care au avut in frunte SUA, de o parte, URSS, de cealalta parte, state ce avusesera rolul hotarator in obtinerea victoriei in razboi.

"Din punct de vedere ideologic insa cele doua tari se situau pe pozitii diametral opuse. Daca peste prapastia dintre oranduiri se arunca insa puntea practica a unor metode fructuoase de colaborare, pacea si unitatea lumii erau asigurate. Nici o alta contradictie pe plan international nu putea reprezenta o amenintare pentru unitatea si pacea mondiala daca intre americani si sovietici se instaura un climat de incredere reciproca".

Cele doua supraputeri, SUA si URSS, urmareau dominatia mondiala, dar prin forme si metode diferite, motivate politic, ideologic si social. Pentru fenomenele generate de aceasta competitie, cele doua puteri mondiale se vor invinui reciproc, aruncand raspunderea una asupra celeilalte, uneori intr-un limbaj lipsit de eleganta.

La sfarsitul razboiului, in conditiile in care Germania, Italia si Japonia, fusesera invinse, cand Anglia si Franta erau mult slabite, angajate in actiuni de refacere, ocupate de mentinerea dominatiei asupra teritoriilor lor de peste mari, SUA care avea pierderi neinsemnate pe fronturile de lupta, detinea o puternica pozitie economica, politico-diplomatica si militara, inclusiv arma atomica, putea cu usurinta sa-si impuna pozitia hegemonica in lumea occidentala.

In ceea ce priveste cealalta parte, URSS si ea a iesit din razboi cu un insemnat prestigiu, gratie marilor sacrificii in razboi si covarsitoarei contributii la infrangerea fascismului. Granitele sale europene mult largite si consfintite prin Conferinta de Pace de la Paris, adica cele ce includeau tarile baltice, teritoriile finlandeze si polone, Basarabia si Bucovina, insulele Kurile si nordul insulei Sahalin.

Dominatia sovietica se intindea in Vest pana la Elba, in Est pana in China si Coreea de Nord, apoi si in Vietnamul de Nord. In zona lor de dominatie, sovieticii au instalat guverne fidele lor.

Esenta confruntarilor dintre cele doua tabere, in primul rand dintre SUA si URSS, consta in impunerea suprematiei uneia asupra celeilalte si, implicit, in cucerirea dominatiei globale. O apreciere metaforica a impartirii artificiale a lumii a fost formulata de Churchill in discursul sau, devenit celebru, din 5 martie 1946, in prezenta presedintelui Truman. "De la Stettin pana la Triest, pe litoralul Marii Adriatice, o cortina de fier s-a lasat pe continent " . Tot cu acest prilej, fostul premier britanic propune crearea unei aliante anglo-americane, lichidarea coalitiei antifasciste.

Perioada "razboiului rece", cu destule momente calde, era declansata pentru multe decenii. "Statele Unite si Rusia Sovietica s-au confruntat intr-un razboi rece inca de la sfarsitul celei de-a doua conflagratii. Acest razboi a fost real si a costat mai mult decat orice alt razboi din istorie. SUA au cheltuit peste o mie de miliarde de dolari pentru a contracara si combate comunismul mondial si au sacrificat vietile a zeci de mii de barbati americani pe dealurile inghetate ale Coreei si in junglele fierbinti ale Vietnamului". Divizarea lumii in doua sisteme mondiale potrivnice a fost insotita de constituirea unor aliante politico-militare care au contribuit la adancirea si permanentizarea scindarii Europei, au generat stari tensionate, au determinat intensificarea cursei inarmarilor, inclusiv a celei nucleare, afectand grav pacea si securitatea europeana si generala.

In acest proces de delimitare a aliantelor politico-militare, in perioada postbelica, fostii aliati au devenit adversari, iar unii dintre fostii adversari au devenit aliati.

Intre 1945 - 1949, tarile Europei Occidentale si aliatii lor nord-americani, SUA si Canada, confruntate cu reconstructia lor economica, au privit cu ingrijorare politica metodele expansioniste ale URSS. Dupa indeplinirea obligatiilor de razboi, reducerea sistemelor de aparare si demobilizarea fortelor armate, guvernele occidentale s-au alertat, indeosebi, dupa prima experienta nucleara efectuata de Rusia Sovietica care isi manifesta intentia clara de mentinere a fortei militare la intreaga ei capacitate. "Mai mult, in lumina obiectivelor ideologice declarate de Partidul Comunist Sovietic, era evident ca apelurile de respectare a Cartei Natiunilor Unite si a acordurilor internationale stabilite la sfarsitul razboiului nu garantau suveranitatea nationala sau independenta statelor democratice amenitate de acte de agresiune externa sau de subversiune din interior". Era si clarificarea lor asupra pozitiei sovietice privind mentinerea intregului efectiv militar, cu o pondere insemnata pe teritoriul intrat sub dominatia comunista, in dezacord cu obligatiile de respectare a Cartei Natiunilor Unite si a acordurilor internationale consfintite prin Tratatele de pace.

Nerespectarea independentei si suveranitatii statelor din Europa Centrala si de Est, impunerea unor guverne prosovietice in acestea, reprimarea opozitiei reale, a drepturilor civice si umane de baza in aceste tari, ca si oriunde in lume, au accentuat aceasta teama.

In tot acest timp Europa se confrunta cu dificultati serioase ca urmare a razboiului. 15 milioane de vieti s-au pierdut, multe orase si capitale aflate in ruina, economiile Europene devastate si sistemul politic grav afectat. In 1947, cu toate ca tarile est mediteraneene au fost traditional considerate ca fiind in zona sferei de influenta britanica, cand guvernul Statelor Unite a aflat despre deciziile britanicilor asupra Greciei si Turciei, presedintele Truman propune Congresului ca "politica Statelor Unite sa fie cea care va sprijini popoarele libere sa reziste impotriva subjugarii de catre minoritati inarmate sau impotriva oricaror ingerinte externe". Congresul voteaza acest concept cunoscut ca "doctrina Truman" si aproba un ajutor financiar de 400 milioane de dolari pentru Grecia si Turcia.

Chiar daca Doctrina Truman aduce liniste in aceste doua tari, presiunile asupra restului Europei raman la fel de prezente. Secretarul General George C. Marshall sumarizeaza intreaga problema in Iunie 1947: "Cerintele Europei sunt cu mult mai mari decat posibilitatile ei prezente astfel incat necesita ajutor substantial, pe care daca nu il accepta, se va confrunta cu un dezastru pe plan economic, social si politic". Lanseaza apoi o initiativa politica majora, sustinand ca Natiunile Europei sa-si evalueze toate necesitatile si sa construiasca un program comun de reconstructie cu ajutorul american. Asa ia nastere Programul de Reconstructie Europeana, cunoscut mai bine ca Planul Marshall. In timp ce majoritatea tarilor europene accepta imediat, Uniunea Sovietica refuza iar celelalte tari ale blocului sovietic sunt obligate sa o urmeze.

De asemenea, intre 1947 si 1949, o serie de evenimente dramatice au inrautatit situatia. Acestea au inclus amenintari asupra suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei si altor tari din Europa, lovitura de stat din Cehoslovacia, din iunie 1948, precum si blocada ilegala a Berlinului, incepand cu aprilie acelasi an.

Semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, a marcat hotararea a 5 state vest-europene - Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie - de a dezvolta un sistem de aparare si de a intari legaturile dintre ele intr-un mod care sa le permita in viitor sa reziste presiunilor de orice fel la adresa securitatii lor.

Semnalul pentru crearea de aliante a fost dat de americani, prin secretarul de stat, John Foster Dulles, care propunea, la inceputul lui ianuarie 1948, crearea unei aliante vest-europene, folosind ca suport "Planul Marshall". Crearea Uniunii Occidentale, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, cu scopul formal declarat, de aparare impotriva unei eventuale agresiuni din partea Germaniei, a reprezentat prima scindare a Europei, in doua grupari opuse. Dupa crearea sa, Uniunea Occidentala a procedat la alcatuirea unor organe politice si militare pentru conducerea aliantei. Ca urmare, au luat fiinta: Consiliul Consultativ Permanent, Comitetul reprezentantilor diplomatici ai tarilor membre, Comitetul Militar si Comitetul sefilor statelor majore. Ultimul organism s-a preocupat de coordonarea planurilor de productie militara, intocmirea planurilor de operatii comune, standardizarea armamentelor s.a.

Statele Unite ale Americii au sprijinit aceasta organizatie regionala, europeana si au fost prezente in toate organele ei cu statut de "observator".

Pentru conducerea fortelor armate s-a creat, la 4 octombrie 1948, Comandamentul Suprem Unit, in subordinea caruia intrau "Fortele armate mobile", constituite din 23 divizii: 15 franceze, 5 engleze si cate una din celelalte trei tari membre.

SUA dispunea, in Europa, de peste 100.000 de militari, in timp ce URSS avea dislocate in Europa si Asia 33 de armate active cu 175 divizii, 25.000 tancuri si 19.000 avioane de lupta.

Organizatia politico-militara a Atlanticului de Nord (NATO) s-a creat la 4 aprilie 1949, cand, la Washington, a fost semnat actul sau de constituire de catre reprezentantii guvernelor a 12 tari, respectiv ministrii afacerilor externe din Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia si SUA. La 24 august 1949, a intrat in vigoare, dupa ce toate tarile membre semnatare au ratificat tratatul si au depus instrumentele de ratificare la depozitar, care este Guvernul SUA.

Definit ca organizatie de autoaparare si securitate pentru a se incadra in prevederile normelor dreptului international, Tratatul, in articolul 1 (Anexa 1) prevedea ca "partile se obliga, asa cum este stipulat in Carta Natiunilor Unite, sa solutioneze prin mijloace pasnice orice diferende internationale, in care ar putea fi implicate, in asa fel, incat pacea si securitatea internationala, precum si dreptatea, sa nu fie primejduite si sa se abtina in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea sau folosirea fortei, in orice mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite".

Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul crearii acestei noi aliante militare in Europa, spunea ca aceasta asigura "a-i pastra pe americani inauntru, pe rusi afara si pe germani la pamant". Scopurile s-au mai cosmetizat in timp, asa ca in 1952, la 18 februarie, Grecia si Turcia adera la tratat, in 1955, la 10 ani de la capitulare Germania devine membra a acestuia, iar la 30.05.1982, Spania, devine al 16-lea membru al aliantei, in baza art. 10 al Tratatului de la Washington (Anexa 1). Republica Ceha, Ungaria si Polonia au aderat la NATO in 1999.

Alianta Nord Atlantica a fost fondata pe baza unui tratat intre statele membre, acceptat de catre acestea in urma dezbaterilor publice si a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijina drepturile individuale precum si obligatiile internationale pe care le au statele conform Cartei Natiunilor Unite. Fiecare tara membra este obligata sa isi asume atat riscurile si responsabilitatile, cat si avantajele securitatii colective angajandu-se sa nu ia parte la nici un alt acord international care ar putea intra in conflict cu clauzele Tratatului.

Emblema NATO a fost adoptata ca simbol al Aliantei Nord-Atlantice de catre Consiliul Nord-Atlantic, in octombrie 1953. Cercul este simbolul unitatii si cooperarii iar roza vanturilor, inscrisa in acesta, sugereaza calea spre pace pe care s-au angajat cele 14 state, membre, in acel moment, ale Aliantei, iar fondul albastru reprezinta Oceanul Atlantic.

1.3.Principii funadamentale, obiectiv, scop

Tratatul Atlanticului de Nord (Anexa nr.1), semnat la Washington, la 4 aprilie 1949, in vigoare de la 24 august acelasi an, a pus bazele unei aliante de tari independente avand ca principiu fundamental un angajament comun fata de cooperarea mutuala intre statele membre bazat pe indivizibilitatea securitatii acestora, mentinerea pacii si apararea libertatii lor prin solidaritate politica, coeziune si aparare militara pentru a impiedica si respinge, daca este necesar, toate formele posibile de agresiune impotriva lor. Solidaritatea in interiorul Aliantei asigura faptul ca nici o tara membra nu este nevoita sa se bazeze doar pe propriile eforturi nationale in abordarea provocarilor fundamentale legate de securitate. Fara a priva statele membre de dreptul si datoria lor de a-si asuma responsabilitatile suverane ce le revin in domeniul apararii, Alianta le da posibilitatea de a-si realiza obiectivele esentiale de securitate nationala prin efort comun.

Creata in temeiul Art. 51 al Cartei Natiunilor Unite, care reafirma dreptul inalienabil la aparare individuala sau colectiva, Alianta Nord-Atlantica este o asociere de state libere, unite prin hotararea lor de a-si pastra securitatea prin garantii reciproce si relatii stabilite cu alte tari.

Astfel primele articole ale tratatului reitereaza principalele prevederi ale Cartei Natiunilor Unite care stau la baza intelegerii; reglementarea prin mijloace pasnice a diferendelor internationale; abtinerea de la folosirea fortei si amenintarea cu forta in rezolvarea neintelegerilor precum si modalitatile de actiune pentru dezvoltarea relatiilor internationale si incurajarea colaborarii economice intre membrii tratatului.

In scopul infaptuirii eficiente a obiectivelor tratatului, partile actioneaza individual sau colectiv pentru intarirea capacitatii lor individuale si colective de aparare. Orice masura ce va fi luata in domeniul securitatii se va lua dupa o consultare intre parti.

In domeniul militar partile isi asigura sprijin reciproc, actionand si in alte domenii, inclusiv prin solicitarea interventiei Consiliului de Securitate incat sa se asigure masurile necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale. Totodata, in tratat se delimiteaza zona sa geografica in care se aplica prevederile tratatului: teritoriile statelor semnatare, insulele aflate sub jurisdictia acestora in Zona Atlanticului de Nord, la Nord de Tropicul Racului, precum si fortele supuse protectiei: fortele terestre, navale si aeronavale ale partilor aflate in aceste teritorii sau in raioane de stationare in orice alta regiune a Europei, in Marea Mediterana sau Atlantic, la Nord de Tropicul Racului.

Prin prevederile tratatului partile s-au angajat sa nu aduca prejudicii drepturilor si obligatiilor ce decurg din Carta Natiunilor Unite si indeplinirii responsabilitatilor ce le revin in Consiliul de Securitate, in domeniul mentinerii pacii si securitatii internationale sau din angajamentele internationale in vigoare.

Pentru examinarea problemelor referitoare la tratat, Partile au stabilit un consiliu in care fiecare stat este reprezentat. Consiliul constituie organisme subsidiare, incepand, intr-o prima urgenta, cu un Comitet de aparare.

Largirea tratatului se realizeaza prin invitarea altor state europene, prin vot unanim, pentru a adera la tratat, acestea urmand sa depuna instrumentele de ratificare a aderarii la depozitarul documentelor aliantei.

Tratatul s-a incheiat pe o perioada nelimitata, cu posibilitati de revizuire, la orice data ulterioara, dupa zece ani de la intrarea in vigoare, in raport de orice factor ce ar afecta pacea si securitatea regiunii Atlanticului de Nord si de evolutia aranjamentelor regionale sau universale create pentru mentinerea pacii si securitatii internationale.

Renuntarea la tratat se poate realiza dupa 20 ani de la intrarea in vigoare, la un an dupa avizarea denuntarii acestuia la depozitar, care va informa partile despre depunerea oricarui instrument de denuntare.

Tratatul a fost incheiat in limbile franceza si engleza, ambele texte avand aceeasi autenticitate, iar partile au primit copii certificate de catre Arhivele Guvernului SUA.

NATO este o organizatie ce slujeste Alianta. Este o organizatie inter-guvernamentala in care tarile membre isi pastreaza suveranitatea si independenta proprie. In cadrul acesteia statele membre se consulta asupra oricaror probleme care le afecteaza securitatea. Ea furnizeaza structurile necesare pentru a facilita consultarile si cooperarea dintre membri, nu numai in domenii politice dar si in multe alte domenii in care pot fi stabilite anumite principii pentru a duce la indeplinire obiectivele Tratatului Nord Atlantic.

Obiectivul de baza NATO este apararea libertatii si securitatii tuturor membrilor sai, prin mijloace politice si militare in concordanta cu Tratatul Nord- Atlantic si cu principiile Cartei Natiunilor Unite astfel incat sa asigure promovarea valorilor comune ale democratiei, drepturilor omului si respectarea legalitatii, crearea unei ordini drepte si o pace de durata in Europa si America de Nord.

Scopul esential al NATO este orientat pentru asigurarea securitatii membrilor sai ce au indatoriri comune si care actioneaza solidar in sfera politica, militara si alte domenii pentru securitate comuna. Nu sunt incalcate, prin activitatea NATO drepturile suverane ale Partilor de a-si realiza obiectivele securitatii nationale prin efort propriu sau colectiv. Ca preambul la pozitia tratatului, scopul Aliatilor este acela de a "promova relatii de pace si prietenie in zona Nord-Atlantica". Dar, cu toate acestea, in momentul semnarii Tratatului, scopul imediat al NATO a fost sa-si apere membrii de o potentiala amenintare care ar fi putut rezulta in urma politicii si sporirii capacitatii militare a fostei Uniuni Sovietice.

Constiinta securitatii egale intre membrii Aliantei contribuie la o securitate generala in Europa si astfel la crearea unor conditii pentru o cooperare tot mai stransa intre membrii Aliantei cat si cu alte tari.

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ofera structura care permite implementarea scopurilor Aliantei. Este o organizatie guvernamentala, in care tarile membre isi pastreaza totala suveranitate si independenta. Organizatia ofera forul in care ele se pot consulta asupra oricarei probleme care s-ar putea ivi si unde pot lua decizii in probleme politice si militare care le afecteaza securitatea. Ofera structurile necesare pentru a facilita consultarea si cooperarea dintre ele, in domeniile politic, militar, economic, dar si stiintific si alte domenii non-militare.

"NATO reprezinta legatura transatlantica prin intermediul careia securitatea Americii de Nord este in permanenta conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practica a efortului colectiv depus de catre membrii sai pentru sustinerea intereselor comune in problema securitatii."[15]

Concluzia care rezulta in urma securitatii egale intre membrii Aliantei, indiferent de deosebirile circumstantelor sau a capacitatilor lor militare, contribuie la o stabilitate generala in Europa. Se creaza conditiile care favorizeaza cresterea cooperarii intre membrii Aliantei ca si a cooperarii dintre membrii Aliantei si alte tari. Pe aceasta baza se dezvolta noile structuri de cooperare si dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii si care este libera sa-si urmeze destinul politic, economic, social si cultural. Pentru a-si atinge acest scop esential, Alianta desfasoara urmatoarele actiuni de securitate fundamentala:

      Ofera o fundatie indispensabila pentru un mediu de securitate stabila in Europa, bazat pe progresul institutiilor democratice si pe angajamentul solutionarii in mod pasnic a disputelor. Incearca sa creeze un mediu in care nici o tara nu ar avea posibilitatea sa intimideze sau sa constranga nici o natiune europeana sau sa-si impuna autoritatea prin amenintare sau forta.

      In conformitate cu al 4-lea Articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea functioneaza ca forum transatlantic pentru consultarile aliatilor in orice problema care afecteaza interesele vitale ale membrilor sai, inclusiv schimbarile care par a se constitui in riscuri la adresa securitatii lor. Faciliteaza coordonarea eforturilor lor in ceea ce priveste problemele comune.

      Ofera protectie impotriva oricarei forme de agresiune la adresa integritatii teritoriale a oricarui stat membru NATO.

      Promoveaza securitatea si stabilitatea prin urmarirea cooperarii permanente si active cu toti partenerii prin Parteneriatul pentru Pace si prin Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic si prin consultare, cooperare si parteneriat cu Rusia si Ucraina.

      Promoveaza intelegerea factorilor care sunt in relatie cu siguranta internationala si a obiectivelor de cooperare in acest domeniu, prin programul de informare activa in Alianta si in tarile partenere, dar si prin initiative precum Dialogul Mediteranean. Si pentru a intari securitatea si stabilitatea din zona Euro-Atlantica:

      managementul situatiilor de criza: sa fie gata de la caz la caz sau prin consens, in conformitate cu articolul 7 din tratat sa contribuie la prevenirea efectiva a conflictelor si sa se angajeze active in rezolvarea crizelor, inclusiv in operatiunile de riposte in cazul situatiilor de criza;

      parteneriat: sa promoveze , pe scara larga, parteneriatul, cooperarea si dialogul cu alte tari din zona Euro-Atlantica, avand ca scop cresterea transparentei, increderii reciproce si a capacitatii de a actiona in cadrul Aliantei" ¹⁵

Pentru realizarea scopurilor si obiectivelor Aliantei in ceea ce priveste coordonarea activitatilor politice, economice, intocmirea planurilor coordonate pentru aparare comuna, infaptuirea infrastructurii necesare fortelor militare si incheierea acordurilor referitoare la programele de pregatire si la exercitii comune toate activitatile sunt asigurate de o structura civila si militara complexa, avand secretariate administrative, bugetare si de prognoza, diverse agentii intemeiate de statele membre pentru coordonarea lucrarilor efectuate in diferite domenii speciale, cum ar fi telecomunicatiile necesare in vederea consultarii politice, conducerea si controlul fortelor militare si ale sprijinului logistic indispensabil acestora (anexele nr.3-9).

1.4.Mecanisme si structuri ale NATO

1.4.1.Principalele institutii

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) - este cea mai inalta autoritate politica si militara a Aliantei care isi revendica in mod explicit autoritatea de la Tratatul Nord-Atlanic. Constituie un forum pentru consultari ample intre toate guvernele asupra problemelor de natura sa le afecteze securitatea. Este cel mai important organ de decizie al NATO. In cadrul Consiliului, toate cele 19 state membre au drepturi egale. Hotararile sunt adoptate prin consens. In Consiliul NATO fiecare guvern este reprezentat de un membru permanent cu rangul de ambasador.

Acesta este ajutat de un secretariat politic si militar sau de o delegatie formata din specialisti.

De doua ori de an, uneori mai des, Consiliul se intruneste la nivel ministerial prin participarea ministrilor de externe ai partilor. Cand se au in vedere hotarari de importanta majora se organizeaza intalniri la nivel inalt prin participarea sefilor de stat sau/si de guvern ai tarilor membre. Indiferent de nivel, Consiliul are aceeasi competenta.

Consiliul se intruneste cel putin o data pe saptamana iar in caz de necesitate, el poate fi convocat de urgenta. Consiliul este prezidat de catre Secretarul General al NATO sau, in absenta sa, de adjunctul sau.   

Problemele discutate si hotararile adoptate acopera toate aspectele activitatii organizatiei si se bazeaza pe rapoarte si recomandari pregatite de comitetele subordonate, la cererea Consiliului, a reprezentantilor nationali sau a Secretarului General. Deciziile luate prin consens sunt expresia vointei colective a guvernelor tarilor membre. Toate guvernele tarilor membre participa la elaborarea orientarilor de catre Consiliu sau sub autoritatea acestuia in consens, regula pe care se bazeaza toate deciziile. Asupra fiecarei probleme se decide, prin consens, dupa consultarea guvernelor. Consiliul ca organ a carui autoritate decurge din tratat are responsabilitatea constituirii propriilor organe.[16]

Comitetul pentru planificarea apararii(DPC) - este organismul, format din reprezentantii statelor membre, mai putin Franta, care nu participa la structurile militare integrate ale NATO, cu functii si competente similare consiliului.

Acesta dezbate cea mai mare parte a problemelor de planificare a apararii colective. Functioneaza de regula la nivel de ambasadori de doua ori pe an, in sesiuni ministeriale unde participa ministrii apararii.

Grupul de planificare nucleara (NPG) are un mod de lucru similar cu cel al Comitetului pentru planificarea apararii, respectiv prin intruniri la nivelul ambasadorilor si sesiuni ministeriale ale ministrilor apararii. Functiile si puterea acestuia sunt similare cu a celor doua organisme prezentate anterior, dar limitat la domeniul specific de actiune: politica nucleara, incluzand desfasurarea, siguranta, securitatea si longevitatea armelor nucleare, comunicatiile si sistemele informationale, controlul armelor nucleare, precum si chestiuni mai complexe de interes comun, cum ar fi proliferarea nucleara. Politica nucleara a Aliantei este analizata permanent iar deciziile sunt luate in comun in scopul modificarii sau adaptarii acesteia conform noilor evolutii, precum si in scopul actualizarii si ajustarii procedurilor de consultare si planificare.

La lucrari nu participa Franta, iar Islanda are statut de observator.

Activitatea Grupului pentru planificare nucleara este pregatita de un comitet executiv al NPG alcatuit din membri ai delegatiilor nationale apartinand tarilor participante la NPG. Comitetul executiv desfasoara o activitate detaliata in numele Reprezentantilor Permanenti NPG. In mod obisnuit se reuneste saptamanal dar si de cate ori este necesar. Alte organisme superioare infiintate de NPG si subordonate acesteia sunt Grupul NPG de nivel inalt (HLG) si Grupul de nivel inalt pentru protectia armelor (SLWPG).

1.4.2.Structuri militare

Comitetul militar este cea mai inalta autoritate militara a Aliantei. Functioneaza sub autoritatea generala a Consiliului Nord-Atlantic si a Comitetului pentru planificarea apararii. Cuprinde sefii statelor majore ale armatelor statelor membre, cu exceptia Frantei, care este reprezentata de o misiune militara pe langa acesta. Islanda, care nu are forte armate, poate fi reprezentata de o personalitate civila.

Sefii de state majore se intrunesc cel putin de doua ori pe an. Celelalte intruniri se tin la nivelul reprezentantilor militari nationali numiti de catre sefii de state majore.

Activitatea curenta a Comitetului este asigurata de catre presedintele acestuia, ales pentru 3 ani, de catre sefii de state majore. Acesta este ajutat de un presedinte delegat si de catre directorul Statului Major Militar International si este purtatorul de cuvant al organismului. Comitetul militar recomanda masuri necesare pentru apararea comuna a zonei NATO si stabileste directive pentru principalii comandanti aliati. Este reprezentat de catre presedinte sau loctiitorul sau la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale Comitetului pentru planificarea apararii si ale Grupului pentru planificarea nucleara.

Comandantii strategici ai Nato (SC), respectiv Comandamentul suprem al fortelor aliate din Europa (SACEUR) si Comandamentul suprem al fortelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt raspunzatori, in fata Comitetului Militar pentru orientarea si coordonarea generala a problemelor militare ale Aliantei. Ei consiliaza si Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat de militari cu grad de general sau amiral.

Statul Major Militar International (IMS) reprezinta organul executiv care ajuta Comitetul Militar la indeplinirea sarcinilor ce-i revin similar Statului major International, acesta cuprinde structuri corespunzatoare primului. IMS este compus din personal militar detasat, de tarile membre, pentru a ocupa functii la Cartierul General al NATO in scopul desfasurarii unei activitati la nivel international in interesul comun al Aliantei si nu doar in numele tarii lor. Unele posturi sunt ocupate de personal civil care indeplineste roluri administrative si de sprijin. Statul militar national al celor detasati din fortele armate ale statelor participante la Tratat nu este afectat prin activitatea lor temporara la NATO.

Structura in cauza este condusa de un director cu rang de general sau amiral, numit de tarile membre si ales de Comitetul Militar (DIMS). Acesta nu poate avea aceeasi nationalitate cu presedintele Comitetului NATO. Este ajutat de sase generali si de secretarul Statului Major Militar International.

Ca organ executiv asigura indeplinirea directivelor si hotararilor Comitetului Militar si este responsabil cu planificarea, evaluarea si recomandarea politicii privind problemele militare pe care le supune analizei Comitetului Militar. Este organizat pe departamente si comandamente militare integrate.

Departamentul informatii asigura informarea Comitetului Militar, a Secretarului General, a Consiliului Nord-Atlantic si Comitetului pentru Planificarea Apararii in legatura cu amenintarile probabile la adresa NATO, coordoneaza si difuzeaza informatiile autorizate NATO.

NATO nu are o functie sau capacitati propii de culegere a informatiei, dar actioneaza ca un organism coordonator central pentru compararea, evaluarea si diseminarea informatiilor furnizate de autoritatile nationale. Departamentul Informatii al IMS coordoneaza elaborarea si difuzarea informatiilor conform acordurilor NATO, incluzand politica informationala si documentele de baza ale sectorului informatii, prin aceasta abilitand Comitetul militar sa dea instructiuni si sa ia decizii bine documentate cu privire la structura, organizarea, logistica si capacitatea operativa a fortelor NATO. Departamentul raspunde si de evaluarea capacitatilor si structurii fortelor militare care ar putea reprezenta un risc pentru interesele de securitate ale NATO, precum si de monitorizarea si relatarea tuturor evenimentelor din lumea intreaga care prezinta interes pentru Alianta.

Departamentul planificare si politica asigura covergenta tuturor problemelor politice si de planificare ce intereseaza Comitetul Militar, in domeniul conceptiei strategice NATO, analizarea anuala a apararii, procesul de analiza si planificare al PfP si la orientarile pe termen lung, dezarmarea si controlul armamentelor, contactele militare cu partenerii de cooperare.

Totodata, participa la procesul de planificare generala a apararii NATO, asigura consultanta in sfera politicii militare, in consens cu vederile Comitetului Militar si ale comandamentelor NATO.

Departamentul operatii sprijina cu cadre Comitetul Militar in probleme ce privesc planurile operative curente, dispozitivul fortelor NATO si structura organizatorica a comandamentelor si cartierelor generale NATO, definirea si natura reactiilor la situatiile de criza care implica interesele NATO, promovarea si coordonarea esaloanelor si exercitiilor multinationale, coordonarea eforturilor privind asigurarea si mentinerea capacitatii operative a mijloacelor de razboi electronic ale NATO, ca si a constituirii si antrenarii acestora. Este elementul de legatura intre autoritatile militare NATO si tarile membre in probleme privind controlul armamentelor.

Departamentul Cooperare si Securitate Regionala reprezinta punctul focal pentru contactele militare si cooperarea in cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) si al Parteneriatului pentru Pace (PpP), cu Rusia si Ucraina. Are in sarcina elaborarea si coordonarea activitatii intregului personal al IMS asupra problemelor privind EAPC si PpP, Nato-Rusia si Nato-Ucraina, precum si Dialogul Mediteranean. Sfera-Controlul Armelor si Securitate Regionala coordoneaza si elaboreaza consilierea militara vizand implicarea NATO in diferite aspecte ale dezarmarii, controlul armelor si securitatea regionala si reprezinta canalul prin intermediul caruia Comitetul militar se concentreaza asupra problemelor analizate de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) in domeniul dezarmarii, al controlului armamentelor si securitatii comune. O sectie a Departamentului se afla in Biroul Occidental de Consultare (WCO) la Viena, sarcina sa fiind aceea de a intensifica si facilita cooperarea dintre NATO si OSCE.

Departamentul logistica, armamente si resurse, este responsabil cu dezvoltarea principiilor si politicilor logistice incluzand asistenta medicala, transportul si deplasarile; acorda sprijin de personal pentru Conferinta la nivel inalt a specialistilor in logistica din cadrul NATO si Comitetului sefilor Serviciilor medicale militare; este raspunzatoar in fata Comitetului Militar pentru gestiunea militara internationala a problemelor logististice, financiare, de personal si infrastructurii aliate, indeosebi in domeniul planificarii apararii civile si a suportului civil pentru actiuni militare. Totodata este responsabil si cu dezvoltarea politicilor si procedurilor militare pentru gestionarea resurselor care include bugetele militare commune, infrastructura si personalul Nato, in colaborare cu Secretariatul International si cu cei doi Comandanti Strategici.

Centrul de Criza al NATO sprijina Consiliul Atlanticului de Nord, Comitetul pentru planificarea apararii si Comitetul militar in indeplinirea functiilor lor din domeniul consultarii. In cadrul Aliantei, serveste drept punct de convergenta pentru primirea, schimbul si difuzarea informatiilor politice, militare si economice. Monitorizeaza in permanenta evolutia problemelor politice, militare si economice, care prezinta interes pentru NATO si pentru tarile membre NATO. De asemenea, Centrul de Criza al NATO ofera instalatiile necesare pentru desfasurarea rapida a consultarilor in perioada de tensiune sau de criza si mentine si actualizeaza informatiile de baza necesare in timpul unor asemenea perioade.

Inspectorul financiar al IMS are ca sarcina consilierea Presedintelui Comitetului militar, a Presedintelui-adjunct al Comitetului militar si a Directorului Statului Major militar international asupra tuturor aspectelor financiare legate de bugetul IMS. El se subordoneaza Comitetului pentru bugetul militar (MBC), fiind responsabil cu administrarea financiara a bugetului. Mai indeplineste urmatoarele sarcini, pregatirea, justificarea, administrarea si supervizarea tuturor aspectelor vizand bugetul, in cadrul ariilor sale de responsabilitate, pentru prezentarea acestora Comitetului pentru bugetul militar, coordonarea reviziilor contabile si a activitatilor interne care au un impact financiar asupra IMS sau asupra agentiilor subordonate Comitetului militar.

Personalul de consultare, comanda si control de la Cartierul General al NATO (NHQC3S) constituie o singura organizatie integrata , compusa din personal al Secretariatului international, cat si al Statului Major militar international.

1.4.3.Reprezentarea tarilor partenere

Incepand cu 1994, un numar de tari partenere si-au deschis Birouri de legatura si, mai recent, Misiuni diplomatice la Cartierul General al NATO. Legaturile militare cu tarile partenere sunt intarite continuu prin infiintarea functiilor numite "Elemente de Stat Major ale Parteneriatului pentru Pace". Aceste elemente, prezente atat la Cartierul General al NATO din Bruxelles, cat si in cadrul structurii militare a NATO de pretutindeni, constau in posturi pentru care tarile partenere pot desemna candidati. De ex. recent s-a infiintat un nou element de Stat Major al PfP la scoala Nato (SHAPE) ca element de facilitare a colaborarii cu centrele si institutiile PfP. Dupa 1998 ofiterii din tarile partenere PfP fac parte din personalul celulei de coordonare a Parteneriatului participand la toate activitatile acesteia.

Divizia sisteme de telecomunicatii si informatica, sprijina Comitetul Militar pentru desfasurarea si pregatirea fortelor asigurand securitatea comunicatiilor si a sistemelor de calcul, inchirierea serviciilor P.T.T., managementul frecventelor militare si interoperabilitatea comunicatiilor tactice.

Divizia pentru Armament si Standardizare asigura personal pentru Comitetul Militar in domenii ce privesc coordonarea personalului in domeniul armamentului si standardizarii acestuia si a activitatii de aparare antiaeriana.

Pentru a-si putea indeplini rolul sau Alianta este preocupata sa-si asigure un potential militar corespunzator si o stare de pregatire in vederea luptei materializate in planificarea colectiva a fortelor militare, planificarea operativa comuna, formatii multinationale, stationarea de forte in afara teritoriului, unde este necesar, pe o baza comuna, sisteme de consultari, standarde si proceduri comune pentru echipament, instructie si logistica, aplicatii comune si combinate etc.

In acest sens toate tarile membre NATO, cu exceptia Frantei, Spaniei si Islandei disponibilizeaza forte pentru Structura Integrata de Comanda Militara.

Zona strategica acoperita de Tratatul Nord Atlantic este impartita in trei comandamente supreme NATO (din Europa, Atlantic si Canalul Manecii) si un Grup regional de planificare pentru Canada si Statele Unite.

1.4.4.Structura militara de comanda

Toate tarile care opteaza pentru participarea la structura militara a NATO contribuie cu forte armate care, impreuna, constituie structura militara integrata a Aliantei. In concordanta cu principiile fundamentale ce guverneaza relatia dintre institutiile politice si militare in tarile democratice, structura militara integrata ramane in permanenta sub indrumarea si controlul politic de la cel mai inalt nivel.

Rolul structurii militare integrate este de a oferi cadrul organizational pentru apararea teritoriului tarilor membre impotriva amenintarii la adresa securitatii si stabilitatii lor, potrivit Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Totusi, lansarea Parteneriatului pentru Pace si intarirea rolului Aliantei in operatiunile de mentinere a pacii si de alta natura, au insemnat si diversificarea sarcinilor preluate de structura militara integrata. Cel mai semnificativ exemplu in acest sens este desfasurarea fortelor militare ale NATO, alaturi de cele ale altor tari, in Bosnia Hertegovina, unde Alianta a fost mandata de catre Natiunile Unite, la finele anului 1995, sa aplice aspectele militare ale Acordului de pace de la Dayton.

Reorganizarea fortelor militare integrate a modificat pozitia generala a Aliantei in domeniul apararii. Adaptarile in ceea ce priveste disponibilitatea si pregatirea fortelor NATO continua sa reflecte natura exclusiv defensiva a Aliantei. Cu toate acestea, vechiul concept de aparare inaintat nu mai este aplicabil pe continentul european, desi raman diferentele regionale legate de provocarile cu care fortele armate se pot confrunta si de necesitatile corespunzatoare pentru desfasurarea inaintata.

Un rol important in procesul de transformare l-au jucat si alti factori. De exemplu, flexibilitatea si mobilitatea ce caracterizeaza pozitia actuala a Aliantei in domeniul apararii, impun elaborarea de reglementari care sa stabileasca mijloacele pe care NATO le poate utiliza pentru a aborda provocarile si riscurile prezentate de armele de distrugere in masa (arme nucleare, biologice si chimice) si caile de furnizare a acestora. O atentie sporita este acordata si reflectarii acestor provocari in capacitatile de aparare ale Aliantei. Un alt factor important in adoptarea noii pozitii in materie de aparare este si multinationalitatea extinsa. Principiul multinationalitatii este aplicat in cadrul tuturor structurilor NATO si prezinta importanta majora pentru solidaritatea si coeziunea Aliantei, pentru coordonarea misiunilor sale si pentru descurajarea renationalizarii politicii de aparare.

Adaptarea Aliantei si modificarea pozitiei sale in domeniul apararii au avut, prin urmare, implicatii majore asupra structurii sale integrate de comanda, care a fost reorganizata pentru a reflecta mai bine noul mediu de securitate. Obiectivul central in acest sens este mentinerea unei singure structuri multinationale care sa asigure unitatea de comanda si sa detina capacitatea de a intreprinde intreaga gama de misiuni ale Aliantei. Totusi, adaptarea se realizeaza in functie de noile cerinte, ceea ce include facilitatea reaaplicarii conceptului de Forte Operative Multinationale Interarme (CJTF), reducerea fortelor armate ale Aliantei in paralel cu sporirea flexibilitatii si capacitatii de dislocare a acestora, precum si dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare (ESDI) in cadrul Aliantei. Mai mult, structura de comanda va lua in considerare participarea crescuta a tarilor EAPC la activitatile de cooperare, incluzand operatiunile de sprijinire a pacii si va autoriza accesul si asimilarea noilor membri ai Aliantei.

Evolutia inspre o noua structura militara de comanda NATO a fost influentata de o multitudine de factori dintre care cei mai importanti sunt: dezvoltarea identitatii europene de securitate si aparare in cadrul Aliantei, aplicarea conceptului de Forte operative multinationale interarme, reducerea si restructurarea generala a fortelor militare aliate, determinata de transformarea mediului de securitate.

Conceptul de Forte Operative Multinationale Interarme (CJTF) CJTF este o forta operativa, multifunctionala (interarme) si multinationala (combinata), organizata pe sarcini specifice si alcatuita in vederea acoperirii intregului spectru de misiuni militare ale Aliantei care necesita comanda si control multifunctionale si multinationale din partea unui Cartier General CJTF.

Conceptul CJTF a fost aprobat la summit-ul de la Bruxelles (ianuarie 1994), ocazie cu care sefii de stat si de guvern ai Aliantei au cerut ca viitoarea dezvoltare a conceptului sa reflecte disponibilitatea lor de a pune la dispozitie activele NATO. Astfel, pe baza hotararilor Consiliului Nord-Atlantic pentru desfasurarea operatiunilor conduse de Uniunea Europei Occidentale (UEO) se sprijinea constituirea Identitatii europene de securitate si aparare. In plus, ei au legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practica politico-militara in contextul Parteneriatului pentru Pace.

Necesitatea care a dus la crearea acestui concept s-a conturat in noul context de securitate din Europa, marcat de aparitia unor riscuri de intensitate redusa, dar imprevizibile pentru pacea si securitatea si stabilitatea generala. S-a stabilit sa se implice formatiuni militare multifunctionale, multinationale si usor de desfasurat, adaptate tipurilor specifice de misiuni militare, capabile sa se adapteze tuturor circumstantelor, usor de mobilizat si rapid activate.

Procesul de implementare ia in calcul experienta acumulata in urma desfasurarii operatiunilor conduse de Nato in fosta Iugoslavie. Totodata se continua procesul de instruire si dotare a cartierelor generale care contribuie in cadrul CJTF. Etapa finala a implementarii conceptului va inzestra Alianta cu un instrument important de rezolvare a crizelor in secolul XXI.

Structura militara integrata este alcatuita din forte armate puse la dispozitia NATO de catre tarile membre participante la aceasta structura. Aceste forte sunt clasate in trei categorii, si anume, fortele de reactie imediata si rapida, fortele principale de aparare si fortele de intarire. Fortele de reactie sunt forte terestre, aeriene si navale polivalente si extrem de mobile, disponibile in termen scurt, pentru a asigura o reactie militara prompta in caz de criza. Fortele de reactie imediata cuprind elemente terestre si aeriene, precum si Fortele navale permanente ale Aliantei din Canalul Manecii si Mediterana. Fortele de reactie rapida au in compunere Fortele navale permanente ale Aliantei din Atlantic, Mediterana si Canalul Manecii, precum si alte componente terestre, aeriene si navale. Fortele principale de aparare includ forte terestre, aeriene si navale active si de rezerva, capabile sa asigure disuasiunea si apararea in fata amenintarii cu forta sau in caz de agresiune. Aceste forte au in compunere unitati multinationale si nationale cu niveluri variate de pregatire. Exista patru unitati multinationale de aparare principale, un corp germano-danez, un corp germano-olandez si doua corpuri germanoamericane. Unele dintre aceste forte pot fi angajate si in operatiuni ce nu intra sub incidenta Articolului 5. In plus, a fost incheiat un acord pentru fixarea conditiilor in care Corpurile europene (EUROCORPS), ce includ unitati din Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Spania vor fi puse la dispozitia NATO in perioade de criza, urmand sa opereze atat in cadrul Fortelor principale de aparare cat si in acela al Fortelor de reactie. Fortele de intarire sunt alcatuite din alte forte armate mentinute la diferite niveluri de pregatire si disponibilitate, care pot fi trimise ca intariri in orice regiune sau arie maritima a NATO, in scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau aparare.

Majoritatea fortelor militare de care dispune NATO provine din randul fortelor armate conventionale ale tarilor membre, participante la structura militara integrata. in principal, ele sunt de doua tipuri, fortele care sunt plasate sub comanda sau controlul operativ al unui Inalt Comandament al NATO, in caz de necesitate, conform procedurilor specifice, sau in anumite perioade de timp determinate si fortele armate pe care tarile membre au acceptat sa le puna, in caz de necesitate, sub comanda operativa a unui Inalt Comandament al NATO, la o data ulterioara.

In general, cea mai mare parte a fortelor NATO ramane sub comanda nationala deplina, pana in momentul cand ele sunt puse la dispozitia NATO pentru o operatiune specifica, decizia fiind luata la nivel politic. Exceptie fac Statele Majore Unificate, unele unitati de aparare antiaeriana (AWACS), transmisiuni si 4 subunitati multinationale.

Pentru desfasurarea unor actiuni militare in Zona de responsabilitate a Aliantei sunt create Fortele Mobile (AMF). Fortele Maritime permanente (STANAVFORLAND) si Fortele maritime "la chemare" din Mediterana (NAVOCFORMED).

Comitetul Militar NATO are in subordine si agentii militare cum ar fi: grupul consultativ pentru cercetare si dezvoltare aerospatiala, Comisia Militara pentru meteorologie, agentii militare de telecomunicatii, centrul de cercetari subacvatice, Colegiul de Aparare etc. si conlucreaza cu o serie de organizatii guvernamentale si neguvernamentale cum ar fi: Eurogrupul, Grupul European Independent pentru programe, Uniunea Europei Occidentale, Adunarea Atlanticului de Nord, Asociatia Tratatului Atlanticului, Confederatia interaliata a ofiterilor de rezerva etc.

Comandantul suprem al fortelor aliate din Europa (SACEUR) Sarcina principala a SACEUR este ca, sub sub autoritatea politica generala a Consiliului Nord-Atlantic sau a Comitetului pentru planificarea apararii, sa contribuie la mentinerea pacii, securitatii si integritatii teritoriale a statelor membre ale Aliantei. In caz de agresiune este insarcinat, in limitele capacitatii si autoritatii Comandamentului aliat din Europa, sa ia toate masurile necesare pentru a demonstra solidaritatea si pregatirea Aliantei, in scopul mentinerii integritatii teritoriului aliatilor, pentru a proteja libertatea marilor si a rutelor esentiale pentru economie si pentru a pastra sau restabili securitatea. In plus, SACEUR este insarcinat sa dezvolte capacitatea si sa mentina nivelulul de pregatire a fortelor armate, necesare pentru a contribui la gestionarea crizelor, la sustinerea procesului de pace, acordarea ajutorului umanitar si protejarea intereselor vitale ale Aliantei. Formuleaza, in atentia autoritatilor politice si militare ale NATO, recomandari asupra oricarei probleme militare ce ar putea afecta capacitatea sa de a-si indeplini atributiile si, in caz de necesitate, se poate adresa direct sefilor de Stat Major, ministrilor Apararii si sefilor de Guvern din tarile membre NATO.

Comandantul Suprem al fortelor aliate din Europa are si un rol public si este principalul purtator de cuvant in domeniul militar, al Marelui cartier general al fortelor aliate din Europa (SHAPE). De asemenea, este responsabil cu dezvoltarea contactelor militare dintre NATO si partenerii PfP.

Comandamentul Aliat pentru Europa (ACE) are cartierul general (SHAPE) la Casteau, Mons in Belgia. Raspunde de apararea Zonei Europene cuprinsa intre nordul Norvegiei si Mediterana si intre Atlantic si frontiera estica a Turciei.

In cadrul Comandamentului aliat din Europa functioneaza doua Inalte Comandamente subordonate, aflate sub autoritatea Comandantului Suprem aliat din Europa: Fortele Aliate, din Europa de Nord (AFNORTH), Brunssum, Olanda si Fortele Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH), Napole, Italia;

Alte state majore si comandamente subordinate SACEUR:

Statul Major al fortelor aeriene de reactie (RF(A)S). Sediu, Kalkar, Germania;

- Forta NATO aeropurtata de supraveghere de la distanta (NAEWF). Sediu, Geilenkirchen, Germania;

Corpurile de reactie rapida ale ACE (ARRC). Sediu, Rheindahlen, Germania;

Divizia multinationala Centru (MND(C)). Sediu, Rheindahlen, Germania;

Divizia multinationala Sud (MND(S));

Forta navala permanenta din Mediterana (STANAVFORMED);

Fortele mobile terestre ale ACE (AMF(L)): Heidelberg, Germania;

- Fortele nordice de masuri antimina (MCMFORNORTH);

- Fortele mediteraneene de masuri antimina (MCMFORMED).

Comandamentul suprem al fortelor aliate din zona atlantica (SACLANT) are in principiu acelasi misiuni ca si SACEUR. Statul major al acestuia functioneaza la Norfolk, Virginia, SUA. Astfel in calitatea sa de comandant suprem cu sediul in America de nord, are un rol important si in mentinerea legaturii transatlantice intre Europa si America de nord. Consiliaza, iin caz de necesitate, autoritatile politice si militare in chestiuni militare si are acces direct la sefii si ministrii apararii si sefii de guvern. In structura acestui comandament intra mai multe comandamente regionale, a caror putere se bazeaza pe fortele submarine, aviatia fortelor maritime si Flota de lovire ce cuprinde aviatia de lovire ambarcata, fortele antisubmarine si trupele de desant maritim.[18]

Comandamentul aliat al Atlanticului (ACLANT) Zona de responsabilititate a Comandamentului aliat al Atlanticului se intinde de la Polul Nord la Tropicul Cancerului si de la apele teritoriale ale Americii de Nord la tarmurile Europei si Africii, inclusiv Portugalia, exceptand insa Canalul Manecii, Insulele Canare si Insulele Britanice.[19]

Principala misiune a ACLANT este de a favoriza securitatea in zona atlantica, prin protejarea rutelor maritime aliate, sprijinirea operatiunilor terestre si amfibii, precum si prin protejarea desfasurarii de forte maritime de descurajare nucleara. Respectand Conceptul Strategic al Aliantei aprobat la summit-ul de la Washington din 1999, structura fortelor maritime ale NATO a fost adaptata astfel incat sa satisfaca necesitatile mediului de securitate actual.

Noua structura de comanda militara a NATO elimina necesitatea stabilirii de limite permanente intre comandamentele aflate sub nivelul strategic.

Astfel exista 5 comandamente subordonate majore, inclusiv 3 Cartiere generale regionale care raporteaza direct catre SACLANT. Cele cinci comandamente majore subordonate sunt:

- Cartierul general regional, Atlanticul de Est (RHQ EASTLANT) Northwood, Marea Britanie

- Cartierul general regional, Atlanticul de Vest (RHQ WESTLANT) Norfolk, Virginia

- Cartierul general regional, Atlanticul de Sud (RHQ SOUTHLANT) Lisabona, Portugalia

- Forta navala permanenta din Atlantic (STANAVFORLANT)

- Flota de interventie din Atlantic (STRIKFLTANT) Norfolk, Virginia

- Comandamentul Fortelor submarine aliate din Atlantic (SUBACLANT) Norfolk, Virginia

- Centrul de cercetari subacvatice al SACLANT (SACLANTCEN) Spezia, Italia

Grupul pentru planificare regionala Canada-SUA (CUSRPG) este alcatuit din reprezentanti militari ai celor doua tari. Functia sa este de a coordona eforturile de aparare, de mentinere a pacii si securitatii si integritatii teritoriale ale Aliantei in regiunea Canada-Statele Unite (CANUS). Nu exista un comandament suprem al NATO pentru aceasta regiune si de aceea, comanda depinde de structurile existente ale fortelor armate din Canada si Statele Unite si de Comandamentul pentru aparare aerospatiala a celor doua tari (NORAD), in cazul in care autoritatile nationale si militare nu considera necesara formarea altui cartier general care sa exercite o asemnea functie.

1.4.5.Structuri civile

Statul Major International este organul de lucru care ajuta Consiliul Atlanticului de Nord si comitetele sale in indeplinirea sarcinilor ce le revin. Functionarii sunt detasati de catre guvernele lor sau sunt recrutati de catre Organizatie, pe o perioada de 3 - 4 ani.

In compunerea Statului Major International functioneaza Cabinetul Secretarului General, cinci departamente si birourile pentru administratie generala si gestiune si al Inspectoratului Financiar. Fiecare departament este condus de un presedinte al comitetului principal pentru problema din competenta acestuia, cu statut de secretar general-adjunct. Departamentele sunt formate din directii si servicii.

Reprezentantii permanenti si delegatiile nationale

Fiecare tara membra este reprezentata in Consiliul Atlanticului de Nord de un Ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegatie nationala alcatuita din consilieri si functionari care reprezinta tarile lor in diferitele comitete ale NATO. Delegatiile sunt asemanatoare micilor ambasade. Amplasarea lor in sediul Cartierului General al NATO le permite sa mentinå un contact usor si rapid, formal si informal, atat intre ele, cat si cu serviciile Secretariatului International al NATO si cu reprezentantii tarilor Partenere.

Secretarul general este un om de stat international de rang inalt, numit de catre guvernele tarilor membre in functia de presedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al DPC si NPG care promoveaza si orienteaza consultarea in cadrul Aliantei. El prezideaza principalele organisme politico-militare si unele comitete superioare. Este abilitat sa propuna subiectele unor discutii si proiecte de hotarari, are imputernicirea de a uza de bunele sale oficii in cazul diferentelor intre statele membre. Conduce Statul Major International si este purtatorul de cuvant al Aliantei in relatiile interguvernamentale si cu mass media. Secretarul general-adjunct il ajuta in exercitarea functiilor si il inlocuieste in caz de absenta. Acesta prezideaza Grupul de lucru pentru problemele Controlului armamentelor, Comitetul pentru apararea antiaeriana, Comitetul mixt de consultare al NATO etc.

In subordinea Secretarului general se afla Secretariatul International si Cabinetul si Biroul Secretarului general care curinde la randul sau Secretariatul executiv, Serviciul de presa, Biroul de securitate al NATO si Biroul Consilierului Juridic.

Cabinetul particular sprijina Secretarul General si pe Loctiitorul Secretarului General in toate privintele muncii lor. Personalul sau include un Consilier Juridic si un Consilier Specialist in problemele central si est-europene.

Cabinetul Secretarului General este alcatuit din Cabinetul Particular, Secretariatul Executiv, Biroul de Informatii si Presa si Biroul de Securitate al NATO.

Secretariatul executiv are ca sarcina asigurarea bunei functionari a Consiliului Atlanticului de Nord (NAC), a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), a Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (PJC), a Comisiei NATO-Ucraina (NUC), a Grupului de Cooperare Mediteraneana (MCG), a Comitetului pentru planificarea apararii (DPC) si a Grupului de planificare nucleara (NPG), ca si activitatea intregii structuri de comitete si grupuri de lucru, infiintate pentru a sprijini aceste organisme. De asemenea, este responsabil pentru planificarea si organizarea tuturor intalnirilor la nivel ministerial si la nivel inalt, atat la Cartierul General al NATO, cat si in exterior. Mai mult, Secretariatul executiv este insarcinat cu coordonarea structurilor EAPC si a altororganisme din cadrul EAPC sau al Parteneriatului pentru Pace, cat si cu administrarea structurilor de acreditare a misiunilor diplomatice din tarile partenere la NATO. Secretarul executiv, ca secretar al tuturor organismelor ce opereaza la nivel ministerial si de ambasadori, este insarcinat de catre secretarul general, cu asigurarea concordantei dintre activitatea diferitelor departamente ale Secretariatului international si directivele emise.

Biroul de informare si presa este compus dintr-un serviciu de presa si media si un serviciu de informare, acesta din urma fiind, la randul sau, alcatuit dintr-o Sectie de planificare si productie si o Sectie de relatii externe. Directorul pentru informare si presa este presedintele Comitetului pentru informare si relatii culturale. El este ajutat de catre un director adjunct, care este si purtatorul de cuvant oficial al Secretarului General si al Organizatiei, in relatiile cu mass-media.

Biroul pentru securitatea NATO coordoneaza, monitorizeaza si aplica politica de securitate a NATO. Directorul pentru Securitate este principalul consilier al Secretarului General pentru probleme de securitate, el fiind si Presedintele Comitetului pentru securitate al NATO. El conduce Serviciul pentru securitate din cadrul Cartierului General al NATO si raspunde de coordonarea securitatii in cadrul NATO.

Departamentul pentru probleme politice este plasat sub responsabilitatea secretarului general-adjunct pentru afaceri politice care de fapt este presedintele Comitetului Politic. In compunerea acestuia sunt directiile politice, pentru afaceri economice si de informare.

Departamentul pentru operatiuni si planificarea apararii, este subordonat Presedintelui Comitetului pentru Examinarea Apararii si a Comitetului de Alarmare. Acesta cuprinde in structura Directia pentru Planificarea si Politica Fortelor si Directia pentru Planificare Nucleara.

Departamentul pentru sprijinul apararii, se preocupa de cercetare, dezvoltare, productie, achizitie si aspectele materiale ale sistemelor de aparare antiaeriana, de comanda, control si telecomunicatii si promoveaza utilizarea eficienta a resurselor aliantei pentru dotarea fortelor sale.Este organizat pe directii: Cercetare pentru Armamente si Aparare, Conducere, Control si Telecomunicatii, Aparare antiaeriana, Cooperare si Standardizare.

Departamentul pentru investitii de securitate, logistica si planuri civile de urgenta, cuprinde trei directii, fiecare specializata intr-un domeniu de activitate care asigura utilizarea eficienta a fondurilor si promoveaza planuri referitoare la mobilizarea economiilor tarilor membre in situatii de criza si razboi, administratia transporturilor civile navale, aeriene si terestre si a telecomunicatiilor civile, precum si a domeniilor importante ce asigura potentialul militar al statelor : energetic, industrial, agricol s.a.

Departamentul pentru Probleme Știintifice si de mediu, se preocupa de problemele stiintifice, tehnologice si de mediu ce intereseaza Comitetul Știintific al NATO, agentiile NATO si organismele specializate ale tarilor membre.

Biroul administrativ, asigura indeplinirea politicii de cadre si salariale in cadrul Organizatiei, precum si administrarea sediului, serviciul de translatori, organizarea conferintelor, distribuirea documentelor interne.

Biroul inspectorului financiar, Biroul presedintelui Comitetului pentru bugetul civil si Colegiul International al Comisarilor de conturi urmaresc existenta si controlul fondurilor si controleaza cheltuielile facute conform reglementarilor financiare ale NATO.

In cadrul organismelor civile ale NATO mai functioneaza o serie de organizatii de productie si logistice si comitete pentru conducerea unor proiecte, cum ar fi:

- Agentia Central-Europeana de Exploatare (CEDA);

- Reteaua Central-Europeana de Conducte (CEPS);

- Agentia NATO de intretinere si Exploatare (NAMSA);

- Organizatia NATO de productie si logistica HAWR (OPLOH);

- Agentia pentru sisteme de telecomunicatii si informatica a NATO (NACISA).

1.4.6.Noi institutii

Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (NACC) a fost constituit in noiembrie 1991, in baza hotararii Conferintei NATO la nivel inalt, de la Roma si a reunit tarile membre NATO si initial noua tari din Europa Centrala si de Est. In martie 1992, participarea la NACC a fost extinsa pentru a include toti membrii Comunitatii Statelor Independente, iar pana in iunie 1992, Georgia si Albania au devenit membre. Consiliul actioneaza sub autoritatea Consiliului Atlanticului de Nord si are ca scop sa asigure cadrul necesar pentru statele central si est-europene de a cunoaste activitatile si orientarile NATO si participa la actiuni organizate de Alianta. Toate acestea vizeaza crearea conditiilor necesare pentru prevenirea, controlul si rezolvarea situatiilor de criza de pe continent si asigurarea pacii si securitatii egale pentru toate statele europene. Din acest comitet fac parte statele membre NATO, statele central si est-europene, foste socialiste inclusiv republicile din fosta URSS si fosta Iugoslavie care si-au dobandit statutul de state independente si respecta normele dreptului international.

Sediul NATO este la Bruxelles. Circa 2660 de persoane, militari si civili, lucreaza permanent in sediul NATO, din care peste 1000 compun delegatiile nationale si reprezentantele militare nationale la NATO, cuprinsi in organe si structuri militare si civile.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) a fost infiintat in 1997, succedand Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica. Reuneste 19 aliati si 27 Parteneri intr-un forum care asigura consultari si cooperari regulate. Se intruneste periodic la nivel de ambasadori si ministri de externe si ai apararii.

EAPC a jucat un rol important ca forum consultativ pentru criza din Kosovo. S-au desfasurat mai multe sedinte extraordinare pentru informarea Partenerilor asupra situatiei planificarilor si pregatirilor NATO pentru posibile actiuni militare in Kosovo.

De asemenea, activitatile EAPC completeaza programele Parteneriatului pentru Pace (PfP). Ele se bazeaza pe un plan de actiune pe 2 ani, care se axeaza pe consultari si cooperare in probleme legate de securitate si politica, controlul armamentului, terorismul international, apararea economica.

O realizare importanta a EAPC a constituit-o Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Masurilor impotriva Dezastrelor (EADRCC) la cartierul general NATO, la propunerea Federatiei ruse.[20]