Cadrul politic al crearii Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica

Cadrul politic al crearii Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica

La Harvard, generalul Marshall, Secretarul de Stat american din acea vreme, a tinut celebrul discurs ce a lansat planul care-i poarta numele si in prezent. Scopul sau a constat in stabilirea unui program de ansamblu pentru reconstruirea Europei. De sprijinul financiar al Statelor Unite, chiar daca era oferit in principiu intregii Europe, nu a putut beneficia decat partea sa occidentala. Planul Marshall a reprezentat tocmai instrumentul economic de stavilire a comunismului. In plus, pentru Washington, tarile europene trebuiau sa construiasca ele insele programul, Statele Unite asigurand un sprijin amical si raspunzand solicitarilor europene in masura posibilului.

Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica - OECE - ce a luat fiinta la data de 16 aprilie 1948, a constituit acel cadru multilateral de negociere, de lucru de care statele vest-europene aveau atata nevoie. Cronologic, ea este       prima institutie europeana de dupa 1945. Ceea ce a caracterizat in primul rand OECE era tocmai rolul de catalizator al Statelor Unite, care nu erau membre ale OECE, structura europeana ce a reunit Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elvetia, Turcia, Marea Britanie si, in sfarsit, Germania occidentala, reprezentata in 1948 prin cele trei comandamente ale zonelor de ocupatie. Pe de alta parte, OECE s-a bazat pe principiul cooperarii: orice decizie se lua prin unanimitate. Marea Britanie, dorind sa ramana o putere insulara si sa nu se confunde cu ansamblul continental, a exclus orice alta regula.

Bilantul OECE pare contradictoriu. Pe de o parte, si acest lucru este esential, OECE stabilea un cadru comun tarilor vest-europene. Cu formidabila incurajare a Planului Marshall (1948-1952), Europa se reconstruia rapid, aparand chiar "primele semne ale unei piete europene, pe care marfurile, serviciile, mana de lucru, capitalurile vor circula intr-o buna zi liber" . Pe de alta parte, daca OECE invata statele vest-europene sa discute impreuna, sa elaboreze propuneri comune, acestea nu faceau decat sa juxtapuna programele nationale adoptate. Era evident ca, daca Europa occidentala trebuia sa se integreze, nu o putea face prin OECE[2].

In 1960, Europa occidentala isi inchisese de mai multi ani reconstructia si intra in era societatii de consum. OECE isi indeplinise, si ea,       misiunea. Insa institutiile ajung adesea sa se perpetueze, transformandu-se. Acesta a fost si cazul OECE care a fost inlocuita de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE).

Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Australia si Noua Zeelanda si-au asumat sarcini majore:

- sa contribuie la concertarea politicilor economice ale marilor democratii industriale (reuniuni ministeriale anuale);

- sa urmareasca evolutia acestor economii (in special publicarea de rapoarte si studii);

- sa organizeze schimburi de informatii si de cifre in materie de ajutor pentru dezvoltare[3].

La sfarsitul anului 2000, OCDE era in cautarea unui nou suflu. Utilitatea sa esentiala ramane strangerea si schimbul de informatii economice si sociale. In mai 1999, cu ocazia sesiunii sale ministeriale, OCDE, dorindu-se a fi o punte de legatura intre tarile industrializate si economiile emergente, a initiat un "Dialog special" cu Argentina, Brazilia, China, India, Indonezia, Republica Slovaca si Rusia. In 1994, Mexicul a intrat si el in OCDE. A fost urmat, in 1995 de Republica Ceha; in 1996, de Ungaria; de Polonia si Coreea de Sud in 1997. Pentru aceste tari, intrarea in OCDE a constituit un examen de trecere spre un nivel superior: reusita intrarii inseamna recunoasterea lor ca parteneri economici demni de incredere.

La sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, Franta a ramas sub amenintarea germana; in particular, Ruhr-ul, sprijin si simbol al puterii germane, bazate pe carbune si otel, trebuia desprins de Germania si plasat sub control international. Astfel, la 4 martie 1947, Marea Britanie si Franta au incheiat Tratatul de la Dunkerque, indreptat impotriva Germaniei. Totusi, incepand din 1947, politica externa franceza a realizat, nu fara socuri, un viraj revolutionar, consecinta fiind faptul ca razboiul rece s-a extins atunci asupra intregii Europe.

Pentru Statele Unite insa[4], Germania occidentala, ocupata si divizata intre o zona americano-engleza (constituita la l ianuarie 1947) si o zona franceza (unita cu prima in aprilie 1949), mentinuta in ruina si mizerie, era o povara. Germania de Vest trebuie sa se reconstruiasca, sa ajunga la o autonomie politica. Pentru Franta, care, la fel ca intreaga Europa occidentala, se gasea in acei ani intr-o imensa dependenta fata de Statele Unite, reconcilierea franco-germana a devenit un imperativ geopolitic. Parisul nu avea alta alternativa decat sa transforme necesitatea dictata de Washington intr-o ocazie istorica. Atunci, ceea ce era o problema fara solutie - otelul german - oferea mijlocul de rezolvare.

Astfel, prin declaratia din 9 mai 1950, planul Monnet - Schuman stabilea ca siderurgia germana - datorita preocuparilor Statelor Unite - se refacea in forta, in timp ce industria franceza parea condamnata sa ramana in urma. Trebuia construita deci o structura comuna a carbunelui si otelului, o Comunitate Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Planul Schuman a fost primit cu entuziasm de cancelarul Germaniei din acea perioada, Konrad Adenauer, a carui prioritate o reprezenta integrarea ireversibila a RFG-ului in Occident.