SPATIUL EX-SOVIETIC SI GEOPOLITICA

SPATIUL EX-SOVIETIC SI GEOPOLITICA

C U P R I N S

I.          PREMIZELE CREARII C.S.I.

II.       C.S.I. - STRUCTURI COMPONENTE

III. EVOLUTII IN SPATIUL EX-SOVIETIC

III.1 Zona europeana si sudica a spatiului ex-sovietic

III.2. Conflicte inghetate

III.3. Zona caspica si spatiul ex-sovietic

Concluzii

SPATIUL EX-SOVIETIC SI GEOPOLITICA

I. PREMIZELE CREARII CSI

"Ca si alte perioade istorice, secolul XX se termina inainte de termenul calendaristic. Se incheie la sfarșitul anilor '80, lasand anii '90 unei perioade total diferite de profilul sau, aparținand mai degraba și constituind puntea spre secolul și mileniul deschis in anul 2000. Linia desparțitoare o procura un eveniment epocal: destramarea U.R.S.S, dupa șapte decenii de existența și de copleșitoare prezența in treburile lumii."*

"Razboiul rece", ca perioada de confruntare intre Est-Vest, capitalism-comunism, S.U.A. si aliatii sai - Uniunea Sovietica si lagarul socialist, se incheie cu victoria indubitabila americana, aflandu-ne in fata impunerii hegemoniei mondiale a acestei mari puteri, similara ca forta si extindere cu perioadele de glorie ale lui Alexandru Macedon sau Napoleon Bonaparte. Acest proces nu atrage, insa, dupa sine, incetarea conflictelor si stabilizarea ordinii internationale. Dimpotriva, eliberati de sub influenta superputerilor, alti "actori geopolitici" isi identifica propriile interese regionale sau globale, fapt ce determina aparitia unor multiple diferende, a caror ignorare ar putea conduce la conflicte necontrolate si la escaladarea violentelor in diferite locuri de pe planeta.

Politologul american, Francis Fukuyama, a numit perioada de dupa destramarea U.R.S.S. "sfarsitul istoriei", prin victoria unicei ordini viabile, cea a economiei de piata, a liberalizarii ideologiei, democratiei si respectarii drepturilor omului. Cu toate acestea, punctele fierbinti din diferite regiuni geopolitice importante ale lumii ne arata ca pana la așa-zisul "sfarsit al istoriei" este cale lunga, existand o larga paleta de provocari si diferende nesolutionate.

Potrivit aprecierilor politologului american, Zbiegniew Brzezinski, "prabusirea U.R.S.S. a produs o confuzie geopolitica enorma. In decurs de doar

*Mircea Malița - Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație - pag.350

doua saptamani, poporul rus - care, in general, era chiar si mai putin prevenit asupra apropiatei dezintegrari a U.R.S.S. decat lumea din afara acesteia - a descoperit brusc ca nu mai era stapanul unui imperiu transcontinental, ci frontierele Rusiei se restransesera la ceea ce fusese la inceputul secolului al XIX-lea in Caucaz, la jumatatea aceluiasi secol in Asia Centrala si - mult mai spectaculos si dureros - la ceea ce fusese cam la 1600 spre Vest, adica imediat dupa domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reinviat temerile strategice fata de reaparitia influentei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de saracie avand in vedere enormele resurse energetice si de minereuri ale regiunii, ca si teama de o posibila provocare islamista; iar independenta Ucrainei a contestat esenta pretentiilor Rusiei de a fi purtatorul investit de Dumnezeu al identitatii pan-slave."

Perioada ultimelor doua decenii s-a caracterizat printr-un proces dinamic de transformari profunde in Europa Centrala si de Est si in spatiul ex-sovietic, prin aparitia de noi state pe harta lumii si reconfigurarea unor noi aliante geopolitice regionale si globale. In acest context, dupa o perioada de real declin economic, de framantari si multiple probleme interne, incepand cu anul 2000 ("era Putin"), Rusia cunoaste un proces de redresare "in cautarea noii sale identitati", de recastigare a unora dintre pozitiile si sferele de influenta pierdute si de consolidare a locului sau in plan regional si international. Trebuie recunoscut faptul ca, in mare parte, acest lucru a fost posibil gratie bogatiilor sale naturale (imenselor resurse energetice) si potentialului sau militar (fiind una dintre principalele puteri nucleare ale lumii).

Unii analisti ai perioadei respective considerau ca sensul infiintarii C.S.I. - Comunitatea Statelor Independente - pe ruinele fostei U.R.S.S. a fost crearea unei uniuni integratoare, capabile sa ofere o alternativa la Uniunea Europeana, aflata in acea vreme, cel putin programatic, in plina ascensiune.

Opinam ca infiintarea C.S.I. a reprezentat pentru Kremlin o necesitate geopolitica menita sa atenueze si sa stopeze tendintele centrifuge ale tinerelor state post-sovietice si sa le readuca, sub o alta forma, pe orbita Moscovei. Realitatea a demonstrat ca, in anumite cazuri, aceste eforturi de unificare au fost sortite esecului (exemplul Georgiei, Ucrainei si Republicii Moldova).

II. CSI - STRUCTURI COMPONENTE

Fondata de Rusia, Belarus si Ucraina, la 8 decembrie 1991, C.S.I. a atras in randurile sale inca 11 state din spatiul ex-sovietic (cu exceptia statelor baltice si Georgiei; cea din urma a aderat la Comunitate in 1993 si s-a retras in august 2008, urmare a evenimentelor conflictuale cu Rusia din Osetia de Sud).

La summitul C.S.I. din 22 ianuarie 1993, de la Minsk, a fost adoptat statutul organizatiei. El nu a fost semnat de Ucraina si Turkmenistan (ultima tara declarand ca doreste participarea la Comunitate in calitate de "membru asociat"). In conformitate cu Statutul sau, principalele obiectivele ale Comunitatii sunt**:

** www.mid.ru

colaborarea in domeniul politic, economic, ecologic, social si cultural;

dezvoltarea echilibrata economico-sociala a statelor membre, in cadrul spatiului economic comun, cooperarea inter-guvernamentala si integrarea;

asigurarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului in conformitate cu principiile si normele de drept international si cu documentele O.S.C.E.;

colaborarea in domeniul asigurarii pacii si securitatii, indeplinirii masurilor eficiente privind reducerea inarmarii si a cheltuielilor militare, lichidarea armelor nucleare si a altor arme de distrugere in masa, realizarea unei dezarmari generale si depline;

sprijin pentru cetatenii statelor membre in domeniul comunicarii, al stabilirii de contacte si al liberei circulatii in cadrul Comunitatii;

ajutor juridic reciproc si colaborare in alte domenii ale relatiilor juridice;

reglementarea pasnica a divergentelor si conflictelor intre statele membre.

In prezent, C.S.I. reprezinta un format de colaborare intre unele din fostele republici sovietice, recunoscut de comunitatea internationala ca o organizatie inter-guvernamentala regionala. Ea se caracterizeaza prin colaborarea intre tarile membre, practic, in toate domeniile si prin flexibilitatea mecanismelor si formelor de cooperare colectiva. Mecanismul flexibil de organizare a relatiilor inter-guvernamentale si inter-parlamentare, permite cunoasterea gradului diferit de pregatire pentru integrare a statelor membre si permite fiecaruia dintre acestea sa participe la procesele integrationiste, in masura in care directiile corespund cel mai bine intereselor lor nationale.

Colaborarea in cadrul CSI se realizeaza prin urmatoarele structuri organizatorice: Consiliul sefilor de state; Consiliul sefilor de guverne; Consiliul ministrilor de externe; Consiliul economic; Consiliul ministrilor apararii; Consiliul comandantilor trupelor de graniceri; Adunarii inter-parlamentare si Tribunalului economic.

In anul 2009, presedintia Consiliului sefilor de state este detinuta de Republica Moldova, iar presedintia Consiliului sefilor de guverne (din mai 2008) a fost deținuta de Republica Belarus.

Organismul cu functii permanente executive, administrative si de coordonare este Comitetul executiv al C.S.I., cu sediul la Minsk. Presedintii Comitetului executiv participa frecvent la reuniunile si forumurile desfasurate pe linie O.N.U., U.E., O.S.C.E. si altor organizatii internationale.

Dealtfel, in martie 1994 si aprilie 1994, Adunarea Generala a O.N.U. si, respectiv U.N.C.T.A.D., au acordat C.S.I. statutul de observator.

Potrivit Ministerului Afacerilor Externe al Federatiei Ruse, dinamica dezvoltarii C.S.I. este strans legata de unele modele interne de interactiune precum Uniunea Economica Euroasiatica si Organizatia Tratatul de Securitate Colectiva.

Referitor la rezultatele pe anul 2008 ale Uniunii Economice Euroasiatice, se mentioneaza: finalizarea elaborarii bazei juridice a uniunii vamale (care include pentru inceput Rusia, Belarus si Kazahstan) si a unui tarif vamal unitar fata de terte state; adoptarea Conceptiei privind formarea Spatiului unic euroasiatic privind transporturile si Conceptiei privind piata energetica comuna a statelor membre C.S.I. Se apreciaza ca realizarea acestora va permite intensificarea transportului international intre statele membre dar si a tranzitului pe teritoriile lor, precum si aprofundarea colaborarii in domeniul energetic. Pentru functionarea eficienta a proiectelor regionale multilaterale din cadrul C.S.I. a fost infiintata, in 2006, Banca Euroasiatica de Dezvoltare (de catre Rusia, Belarus, Kirghistan, Tadjikistan si Armenia), avand statut de observator la Uniunea Economica Euroasiatica.

Organizatia Tratatul de Securitate Colectiva (O.T.S.C.) este considerat instrumentul cheie in sprijinirea stabilitatii si asigurarii securitatii in regiune. In decursul anului trecut a continuat activitatea de transformare a acestei organizatii intr-o structura multifunctionala, capabila sa reactioneze eficient la intregul spectru de provocari si amenintari. A fost adoptat Planul de actiuni colective al statelor membre, pentru sprijinirea Strategiei globale antiteroriste a O.N.U. in perioada 2008-2010 si Programul comun de formare a sistemului de securitate informationala a statelor O.T.S.C. In cadrul O.T.S.C. functioneaza consilii coordonatoare pentru contracararea traficului ilegal de narcotice, migratiei ilegale din terte tari, lichidarii efectelor situatiilor exceptionale si grupe de lucru pentru contracararea terorismului si extremismului, privind Afganistan, asigurarea securitatii informatiilor. In proces de formare sunt fortele O.T.S.C. de mentinere a pacii. Se mentioneaza existenta unui real potential pentru stabilirea si extinderea relatiilor de colaborare in domeniile mentionate, intre O.T.S.C. si alte structuri internationale.

Tendinte opuse politicii Moscovei in spatiul C.S.I.

Daca in primii ani dupa infiintarea C.S.I., tarile interesate de distantarea fata de Moscova franau proiectele de dezvoltare ale Comunitatii, in urmatoarea perioada s-au cristalizat intentiile de elaborare a unei politici regionale, prin ocolirea Moscovei. Astfel, la 10 octombrie 1997, la Strasbourg, in cadrul sesiunii Consiliului Europei ia fiinta G.U.A.M. (dupa numele statelor care au format aceasta organizatie, respectiv, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan si Moldova. In 1999 adera si Uzbekistan, organizatia devenind G.U.U.A.M).

La nivel declarativ, aceasta structura consultativa informala urma sa coordoneze exploatarea si transportul resurselor energetice caspice prin coridorul transcaucazian, precum si acordarea sprijinului in reglementarea conflictelor din Abhazia, Nagorno Karabah si Transnistria. In perioada 1998-1999, G.U.U.A.M. devine activa si in probleme politice, participand la diferite intalniri in cadrul O.S.C.E. si la alte forumuri. Este de mentionat faptul ca o serie de politologi occidentali, printre care si politologul american Zbiegniew Brzezinski, apreciau G.U.U.A.M. drept o "buna initiativa", ce ar putea deveni cu timpul un instrument de securitate, la care s-ar putea asocia nu numai statele ex-sovietice, ci si tari precum Polonia, Romania, Turcia. O asemenea configuratie, asociata cu extinderea N.A.T.O. spre rasarit era interpretata de Moscova drept o incercare a Occidentului de a izola Rusia de Europa, de zona Marii Negre si a Marii Caspice, unde Turcia (aliatul S.U.A.) ar putea deveni o putere regionala.

Constituirea acestei structuri si orientarea sa pro-occidentala, asociata cu iesirea Georgiei, Uzbekistanului si Azerbaidjanului din Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva al C.S.I., reprezinta expresia distantarii acestor tari de politica Kremlinului in spatiul ex-sovietic. In cadrul "Declaratiei comune" a presedintilor statelor membre G.U.U.A.M., din septembrie 1999, este exprimata intentia acestei organizatii de a dezvolta colaborarea cu N.A.T.O. in cadrul Consiliului Parteneriatului euroatlantic si in Programul Parteneriatul pentru pace.

III.           EVOLUTII IN SPATIUL EX- SOVIETIC

In opinia unor analisti, existenta C.S.I. a jucat un rol pozitiv in perioada de adaptare "post-imperiu" a tinerelor state. Mentionam aici formula primului presedinte ucrainean, Leonid Kuchma, potrivit careia, C.S.I. a realizat "divortul civilizat" al fostelor republici sovietice. Experienta a dovedit, cel putin pana in prezent, ca ceea ce nu a reusit C.S.I. este sa devina un viabil instrument al integrarii pentru toate statele din spatiul ex-sovietic.

In perioada ulterioara formarii tinerelor state, in fata acestora a aparut intrebarea - incotro sa se indrepte? Fiind realizat obiectivul "Ucraina nu este Rusia", tari precum Georgia, Moldova si, in perspectiva, Belarus, au incercat sa-si identifice si sa-si cantareasca perspectivele. In mod concret, pentru aceste state a aparut dilema: sunt capabile sa devina parte a Europei contemporane?; sa se europenizeze din interior, dupa care sa adere la Uniunea Europeana?

In privinta statelor central-asiatice, problema se pune altfel: vor putea regimurile autoritare existente acolo sa se mentina la putere sau acestea se vor transforma in despotii seculare rasaritene dupa modelul Irakului din perioada lui Sadam sau a Turkmeniei, pentru ca, in final, sa cada sub influenta islamistilor radicali.

In fata Armeniei si a Azerbaidjan sta una dintre optiunile mentionate mai sus - orientarea europeana sau cea orientala (Orientul Mijlociu).

Aceasta diversitate existenta in spatiul ex-sovietic este naturala. Cu o suta de ani in urma, Imperiul rus se intindea de la insulele populate de suedezi, la nord-est de Stockholm, pana in Turkmenia, iar destramarea imperiului a produs risipirea partilor sale componente, inclusiv pe baza diferentelor culturale si de civilizatie. Astfel, tarile situate in partea europeana a fostei U.R.S.S. experimenteaza, in mod normal, tendinte pro-europene, in timp ce republicile musulmane tind sa devina parte a lumii islamice.   

III.1. Zona europeana si sudica a spatiului ex-sovietic

In 2004 Ucraina si-a conturat un profil nou si o orientare clara in favoarea integrarii europene si euroatlantice. Kievul a incercat sa obtina de la Uniunea Europeana promisiuni privind inceperea negocierilor de aderare si, in perspectiva, obtinerea statutului de tara membra N.A.T.O. Pentru o tara dispusa geografic intre Europa si Rusia este de inteles interesul acesteia pentru asigurarea dezvoltarii si securitatii sale. In plan practic, acest lucru ar insemna colaborarea cu Rusia si integrarea in structurile occidentale. In aceste conditii, intr-o perspectiva pe termen lung, unicul vecin occidental al Rusiei ar deveni Uniunea Europeana extinsa, iar pe flancul sudic, viitorii aliati ai S.U.A., Georgia si Azerbaidjan.

Framantarile din statele post-sovietice, care au culminat cu "revolutia portocalie" din Ucraina si cu cele "florale" din Georgia si Khirghizstan, au reprezentat tendinte de schimbare a regimurilor post-sovietice si de deschidere a statelor spre libertate si democratie. Trebuie mentionat insa faptul ca, desi aceste evenimente s-au produs aproape simultan, rezultatele "revolutiilor florale" au fost diferite, in functie de specificul fiecarei tari.

Rusia a incercat sa intervina in evenimentele din timpul "revolutiilor florale" si aceasta implicare a costat-o mult in unele cazuri. Astfel, prin amestecul in procesul alegerilor din Ucraina, de la sfarsitul anului 2004, Rusia a suferit cea mai puternica infrangere in planul politicii externe din intreaga istorie post-sovietica. Se apreciaza ca, si in situatia unei conduite adecvate a Moscovei, Ucraina ar fi optat tot in favoarea orientarii pro-occidentale.

Ucraina nu este singura tara care a dat o lectie Rusiei. Inca la sfarsitul anului 2003, presedintele Moldovei, Vladimir Voronin, refuza in ultimul moment semnarea "Memorandumului Kozac" - varianta Moscovei de reglementare a conflictului transnistrean. Acest refuz a fost interpretat drept un semnal dat Moscovei de catre S.U.A. si Europa ca vremea monopolului rusesc, in privinta mentinerii pacii in spatiul ex-sovietic, s-a incheiat. Se apreciaza ca atat in cazul Moldovei, cat si al Ucrainei, aparuse factorul apropierii U.E. si N.A.T.O. de teritoriile statelor C.S.I., iar atractivitatea Occidentului pentru elitele si majoritatea populatiei din cele doua tari a prevalat asupra simpatiei fata de actuala Rusie.

Incepand cu anul 2003, Georgia demonstreaza o orientare pro-occidentala clara. Actuala elita georgiana, instruita in Occident, considera Rusia un vecin incomod, invinuindu-l in permanenta de sprijinirea republicilor separatiste de pe teritoriul sau. Recentul conflict sud-osetin dintre Rusia si Georgia demonstreaza, inca o data, incapacitatea Moscovei de a mentine stabilitatea in regiune.

Armenia este singurul aliat al Moscovei din zona caucaziana. Actualul regim de la Erevan nu este insa unul solid, iar posibilele situatii tensionate interne ar constitui un factor de dinamizare a conflictului din Nagorno-Karabah.

In opinia unor analisti, dezghetarea acestui conflict ar putea "detona" si celelalte situatii conflictuale din Caucaz, cu atragerea dupa sine a opozitiei unor forte externe puternice.

Azerbaidjanul este catalogat un "stat pivot", datorita importantelor rezerve de resurse energetice de care dispune. Aceasta tara alimenteaza cu petrol toata Europa de Vest. Rolul sau creste in importanta pe masura ce va reusi sa alimenteze statele occidentale prin conducte care sa nu traverseze teritorii controlate sau aflate in sfera de influenta a Rusiei.

Ca o concluzie, se constata ca, pe masura consolidarii noilor state, spatiul ex-sovietic se diversifica si se dezintegreaza, concomitent cu reducerea influentei reale a Moscovei asupra acestuia.

Confruntarea tertelor interese in spatiul ex-sovietic

In perioada 2002-2003, a maximei apropieri ruso-americane in cadrul luptei antiteroriste si urmare a concesiilor facute de partea rusa, Washingtonului - de la incetarea Acordului privind apararea antiracheta la amplasarea bazelor militare americane in Asia Centrala (Uzbekistan) - Moscova a incercat sa obtina de la S.U.A. recunoasterea rolului sau conducator in C.S.I. Acest lucru nu s-a intamplat si din cauza neincrederii Washingtonului in capacitatea Moscovei de a mentine ordinea in cadrul C.S.I. Drept rezultat, Kremlinul a decis sa actioneze singur, formand "centrul rusesc de putere". Una dintre principalele directii ale acestei politici a fost infiintarea Spatiului Economic Unic (Rusia, Ucraina, Kazahstan si Belarus), un fel de uniune est-europeana, prezidata de Rusia. Principalul scop al acestei structuri il reprezinta "legarea" Ucrainei de sfera de influenta ruseasca, stiut fiind faptul ca aceasta tara nu este membra a Uniunii Economice Euroasiatice. Spulberarea sperantei in legatura cu o uniune est-europeana s-a produs in momentul in care S.U.A. si Europa si-au pierdut increderea in politica interna si externa a Rusiei. In acest context, si sub influenta alegerilor din Ucraina, precum si din Moldova si Abhazia, a aparut formula potrivit careia, unui sporit autoritarism rusesc i-ar corespunde o politica externa neoimperialista a Moscovei.

Conceptia pluralismului geopolitic a determinat Washingtonul sa ia partea noilor state in conflictele acestora cu Moscova, iar Administratia Bush si Uniunea Europeana stabilea relatii directe cu aceste tari in cadrul diferitelor programe de parteneriat.

Dupa 2004, apropierea N.A.T.O. si U.E. de granitele Rusiei, prin intrarea in aceste structuri a statelor baltice si est-europene a eliminat aproape complet "zona tampon" dintre Europa si Rusia. In aceasta conjunctura, pe de o parte, s-a inregistrat un puternic curent pro-occidental la Kiev, Chisinau si Minsk, iar pe de alta parte, statele "Noii Europe" care au experimentat teroarea a doua imperii - tarist si sovietic - au avut pozitii mult mai critice la adresa Moscovei, comparativ cu "Vechea Europa". In acest fel, in spatiul ex-sovietic s-a intetit concurenta, nu numai in domeniul politic, ci si in cel economic.

In pofida inegalitatii de forte, anumiti politologi considera ca, incepand cu 2005, (dupa realegerea ca presedinte a lui V. Putin), Moscova a continuat sa actioneze ofensiv in C.S.I., dar intr-o forma mai moderata, in special prin patrunderea masiva a capitalului rusesc in Ucraina si in alte state membre si consolidarea afacerilor rusesti in vestul spatiului ex-sovietic.

Rusia continua sa joace un important rol economic in relatia cu majoritatea statelor Comunitatii, fiind pentru acestea, furnizor de resurse energetice si piata de desfacere pentru marfurile fostelor republici sovietice. Rusia a devenit de mult tara receptoare a fortei de munca din statele C.S.I. Avand interese importante in zona, Rusia este interesata de stabilitatea acesteia, fiind un important "mentinator al balantelor regionale" din Asia Centrala, bazinul caspic si Caucaz.

III.2. Conflicte inghetate

Odata cu destramarea Uniunii Sovietice, patru entitati geopolitice (mini-state) au aparut in Caucazul de Sud si la est de Romania: Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah si Transnistria. In urma unor razboaie sangeroase cu "guvernele-mama", ele au reusit sa mentina controlul asupra propriului teritoriu. Insa, regiunile secesioniste respective nu sunt recunoscute de catre comunitatea internationala.

Si in prezent, ele continua sa lupte pentru recunoastere - demersurile lor intensificandu-se odata cu declararea independentei Kosovo - sfidand eforturile internationale de solutionare negociata a acestor confruntari etno-politice.

Abhazia - situata in nord-vestul Georgiei, intre tarmul Marii Negre si vestul Muntilor Caucaz, isi proclama autonomia in iulie 1992, invalidata de conducerea de la Tbilisi.

Actorii implicati in conflict sunt:

non-statali - separatistii abhazi;

statali - Georgia si Federatia Rusa;

terti - O.N.U., prin misiunea de monitorizare din Georgia (U.N.O.M.I.G.) si C.S.I., prin forta rusa de mentinere a pacii.

Dupa destramarea U.R.S.S., Georgia trece printr-un razboi civil care duce la stramutarea a sute de mii de persoane. Luptele au inceput imediat dupa ce guvernul georgian a desfasurat trupe in zona. Sustinuti de rusi, separatistii au reusit sa indeparteze fortele georgiene din regiune, aproximativ 250 de mii de etnici georgieni fiind stramutati. Acordul de incetare a focului din 1994 prevedea independenta de facto a Abhaziei si o "linie de control" monitorizata de trupe de mentinere a pacii ale C.S.I. si observatori O.N.U.

Desi relatiile dintre Georgia si Abhazia au continuat sa fie tensionate, conflictul a ramas inactiv, partea abhaza sistand toate negocierile dupa operatiunea georgiana din valea Kodori, din iulie 2006.

Osetia de Sud - situata in partea sudica a Caucazului, fiind separata printr-un lant muntos de regiunea ruseasca Osetia de Nord. In anul 1990, etnicii osetinii proclama independenta enclavei, iar Georgia aboleste statutul de autonomie, fapt ce conduce la lupte cu mii de victime si zeci de mii de persoane stramutate. In 1992, fostul presedinte rus, Boris Eltan, mediaza un acord de incetare a focului si trupe ruse de mentinere a pacii sunt desfasurate in zona de conflict.

Principalii actori implicati in conflict sunt:

non-statali - separatistii sud-osetini;

statali - Georgia si Federatia Rusa;

terti - Federatia Rusa si Osetia de Nord - ca participanti externi in Comisia Mixta de Control (C.M.C.), comisie ce include si reprezentanti din Georgia si Osetia de Sud; O.S.C.E. - prezenta in zona, pentru promovarea negocierilor dintre parti si monitorizarea activitatii fortei de mentinere a pacii; E.U. - acorda asistenta financiara celor doua parti pentru actiunile din cadrul C.M.C.

In timp ce administratia de la Tbilisi intreprinde eforturi pentru gasirea unei solutii pasnice, guvernul separatist al Osetiei de Sud continua sa ceara independenta si sa refuze orice autonomie in cadrul Georgiei.

Nagorno-Karabah - este o regiune in Azerbaidjan, cu populatie majoritar armeana. Inainte de 1920, Nagorno a fost parte a Armeniei, dar dupa acordul ruso-turc din anii 20, s-a decis ca zona sa apartina Azerbaidjanului. In era sovietica, conflictul a fost suprimat.

In februarie 1988, Consiliul regional din Nagorno a decis ca regiunea ar trebui integrata in Armenia. Actiunea a fost imediat urmata de impunerea unui control direct al Moscovei asupra teritoriului respectiv, care s-a incheiat pe 28 noiembrie 1989.

In 1992, partile direct implicate in conflict s-au modificat: una a disparut, odata cu colapsul URSS in 1991, iar Armenia sustinea ca nu mai este interesata de regiune.

La 28 decembrie 1991, Nagorno Karabah s-a autoproclamat republica si a luptat ulterior pentru independenta cu noul stat Azerbaidjan. Aspiratia spre libertate a fost reiterata in 2005 de conducerea separatista din Nagorno.

Actorii implicati in conflict:

statali - Armenia si Azerbaidjan;

terti - Federatia Rusa, OSCE prin Grupul de la Minsk" (format din Rusia, Franta si SUA).

In ciuda intalnirilor repetate si a initiativei "Procesul de la Praga", inceput in 2004, de "Grupul de la Minsk", partile nu au ajuns inca la un acord in ceea ce priveste statutul republicii. In 2006, au inceput discutiile asupra unui plan de rezolvare comprehensiva care stipula, printre altele, retragerea trupelor armene din zona imprejmuitoare Nagorno, acorduri internationale de securitate interimara asupra teritoriului aflat in disputa si, in final, referendum pentru determinarea statutului provinciei. Din pacate, nu s-a ajuns la un consens.

Transnistria - regiune separatista din cadrul Republicii Moldova.

Disputa in jurul statutului Transnistriei a alimentat manifestarile etnico-nationaliste impotriva controlului exercitat de guvernul Moldovei. Odata desprinsa de U.R.S.S., Moldova a cautat o asociere mai stransa cu Romania, de care este legata istoric si cultural.

Transnistria, teritoriu dominat in mare parte de slavi, a preferat sa ramana insa sub influenta Rusie., Aceasta regiune instabila, unde se afla elemente ale crimei organizate, a fost puternic militarizata. In anul 1992, luptele au izbucnit intre adeptii independentei si fortele moldovene, dar au scazut rapid in intensitate.

O.S.C.E. a supravegheat retragerea gradata a soldatilor si echipamentului militar rusesc, proces ce a stagnat deseori. Negocierile dintre oficialitatile moldovene si autoritatile transnistrene sunt mediate de Rusia, Ucraina si O.S.C.E., insa nu s-a ajuns la nici o solutionare a disputei.

Actorii implicati in conflict sunt:

- non-statali - separatistii transnistreni;

- statali - Moldova;

- terti - mediatori: Federatia Rusa, O.S.C.E. - prin Comisia Unificata de Control si Ucraina; observatori: U.E. si S.U.A.

In vederea reglementarii conflictului au existat multe propuneri atat din partea Chisinaului, cat si a Moscovei, care nu s-au concretizat nici pana in prezent.

Moldova propunea autoritatilor transnistrene statutul de teritoriu cu guvernare proprie si de zona economica libera, dar Transnistria continua sa solicite independenta statala. Solutiile de federalizare sau de regionalizare erau inacceptabile Chisinaului, fiind considerate incercari ale Rusiei de dominatie de facto in Republica Moldova.

In ianuarie 2006 au avut loc negocieri in cadrul formatului "5+2" care vizau stabilirea unor proceduri de intrare/iesire a marfurilor in regiune. Actorii indirect implicati - O.S.C.E., Rusia, Ucraina, S.U.A. si U.E. - au continuat cautarea de solutii, insa fara succes. Federatia Rusa are in continuare in zona forte de mentinere a pacii.

Toate actiunile liderilor din regiunile separatiste vizeaza separarea de autoritatea centrala, recunoasterea independentei lor de catre comunitatea internationala si relatii mai mult sau mai putin stranse cu Rusia.

La 4 noiembrie 2007, liderii Abhaziei, Osetiei de Sud si Transnistriei au semnat o "carta" la summitul de la Suhumi (Abhazia), cerand recunoasterea independentei si intarirea cooperarii mutuale, inclusiv continuarea prezentei fortelor ruse de mentinere a pacii. In martie 2008, Abhazia cere O.N.U., U.E., O.S.C.E., C.S.I. si Parlamentului Rusiei recunoasterea independentei dupa "modelul Kosovo". La fel procedeaza si conducerile separatiste din Osetia de Sud si Transnistria.

Se constata, deci, ca procesul de reglementare a acestor conflicte este departe de a fi incheiat. Remodelarile geopolitice locale si regionale si dinamica mediului international de securitate complica si mai mult negocierile de pace. Cu toate acestea, negocierile trebuie sa continue, consolidarea increderii si renuntarea la pozitiile de forta constituind unica baza pentru stimularea acestui proces.

III.3. Zona caspica si spatiul ex-sovietic

In prezentarea spatiului ex-sovietic nu poate fi neglijata zona caspica, a carei importanta geopolitica a crescut semnificativ in ultima perioada si unde observam o confruntare acerba intre interesele diferitilor "actori" regionali si globali.

Aceasta zona a intrat in atentia generala, pe de o parte, din cauza conflictelor din spatiul ex-sovietic (cel mai cunoscut fiind cel din Cecenia) si, pe de alta parte, datorita marilor zacaminte de hidrocarburi (petrol si gaze) care o plaseaza, potrivit multor surse, pe locul al doilea pe glob (dupa zona Orientului Mijlociu). O asemenea situatie nu putea sa nu dea nastere dorintei de control din partea multor "actori" strategici, zona facand, in prezent, obiectul unui joc politic, diplomatic, economic si militar complex.

Odata cu destramarea U.R.S.S. si-au castigat independenta cele trei state riverane Marii Caspice, foste republici sovietice: Azerbaidjan, Kazahstan si Turkmenistan, toate trei fiind tari islamice.

Dupa cum am mentionat anterior, dorinta Rusiei de a-si mentine influenta in spatiul ex-sovietic a dus la crearea C.S.I. la care au aderat si cele trei tari caspice. Numai ca noua asociatie de state nu a raspuns sperantei Rusiei de a reface sub alta forma Uniunea Sovietica. In plus, zona Marii Caspice a devenit locul de intalnire si confruntare a sferelor de influenta ale celor doua mari puteri: S.U.A. si Rusia.

In prezent, Kazahstanul si Turkmenistanul au relatii de parteneriat strategic cu Moscova, in timp ce Azerbaidjan este considerat aliatul S.U.A. in regiune.

In aceasta zona se intersecteaza interesele mai multor categorii de "actori" strategici: "actori" statali (tari din zona care dispun de petrol si gaze naturale si, respectiv, tari care nu dispun de asemenea resurse, dar doresc sa fie implicate) si "actori" non-statali (mari companii petroliere, organizatii internationale).

Potrivit anumitor analisti***, in functie de pozitia geografica si accesul la resurse, statele interesate de energia caspica se clasifica in:

tari riverane: Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan (state C.S.I.) si Iran;

cercul interior: Afghanistan, Armenia, Georgia, Turcia, Uzbekistan;

cercul exterior: China, India (doua mari puteri emergente), Ucraina, Pakistan, Israel, Arabia Saudita ("actori" regionali) si grupul marilor puteri (S.U.A., U.E. si Japonia).

Din aceasta clasificare rezulta clar importanta zonei din perspectiva geopolitica si faptul ca esenta "jocului caspic" rezida atat in controlul productiei de petrol si de gaze naturale, cat si in controlul conductelor prin care acestea vor fi transportate spre pietele lumii.

Printre riscurile care pot afecta coridoarele energetice caspice mentionam:

riscurile politice - instabilitatea din Cecenia (republica a F. Ruse prin care trec toate conductele dinspre Marea Caspica spre Marea Neagra);

***R.Hrair Dekmejian, Hovann H.Simonian (2003) Trouble Waters. The geopolitics of the Caspian region, I.B. Tauris, pag 43

conflictele abia stinse, dar care inca mocnesc (Kosovo, prin apropierea

caruia ar urma sa treaca conducta Varna-Vlore); sau conflictul georgiano-abhaz din august 2008; conflicte ce se pot declansa oricand, precum in Daghestan (republica autonoma rusa, cu iesire la Marea Caspica si traversata de conducte) si in Kurdistan (regiune din vestul Turciei, strabatuta de oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan).

riscuri economice - intrucat taxele din tranzitul hidrocarburilor au o pondere mare in veniturile guvernamentale, tentatia guvernelor gazda a conductelor de a lua masuri unilaterale (majorarea taxelor) este foarte mare. In plus, unele dintre optiunile de conducte implica tranzitarea altor state producatoare concurente: de pilda, Kazahstanul si Turkmenistanul nu pot exporta spre Occident decat prin intermediul Azerbaidjanului sau Rusiei. Intr-o asemenea situatie, ar aparea riscul competitiei: tara de tranzit producatoare si ea de hidrocarburi poate submina transportul petrolului sau al gazelor naturale provenite de la un alt producator;

riscurile ecologice - din cauza dezvoltarii continue a productiei de hidrocarburi si intensificarii transportului maritim al acestora, creste riscul scurgerilor de petrol sau al altor accidente.

O chestiune de importanta deosebita pentru perioada actuala, in legatura cu resursele Marii Caspice, o constituie traseele conductelor de transport, subiect ce genereaza concurenta intre importanti "actori" globali. Cunoscutul analist american Zbigniew Brzezinski, un foarte bun cunoscator al regiunii, afirma pe buna dreptate ca "cine controleaza sau domina accesul spre aceasta regiune este cel mai in masura sa castige premiul economic"****.

Acest considerent face ca rezolvarea problemei conductelor de petrol si gaze naturale sa fie esentiala pentru viitorul Marii Caspice si, aditional, al zonei Asiei Centrale. In acest sens, exista doua abordari, ambele evidentiind lupta pentru suprematie in bazinul Marii Caspice:

pastrarea monopolului Rusiei (pana in prezent doar conducta Baku- Tbilisi - Ceyhan face exceptie), caz in care principalele conducte vor continua sa traverseze Rusia si regiunea va ramane intr-o stare de dependenta politica de Moscova.

Monopolul rusesc s-ar mentine si in cazul conductelor "dirijate" de Rusia, pe trasee preferentiale pe care le poate controla deplin (oleoductul Novorossijsk - Burgas - Alexandropolis); gazoductul South Streem (pe fundul Marii Negre pana in Bulgaria si prin Grecia pana in Italia); oleoductul A.M.B.O. (Bulgaria - Macedonia - Albania).

2) eliminarea monopolului Rusiei, prin construirea a cat mai multor conducte care sa evite teritoriul rusesc: oleoductul Baku (Azerbaidjan) - Supsa

(Georgia); oleoductul Constanta-Trieste; gazoductul Nabucco (Azerbaidjan -

Turcia-Bulgaria-Romania-Ungaria-Austria), boicotat de Rusia.

Brzezinski Zbigniew - Marea tabla de șah. Supremația americana și imperativele sale geostrategice, editura Univers enciclopedic, București

Din cele prezentate rezulta ca abundenta resurselor de hidrocarburi din acest spatiu, influenta actorilor internationali majori (S.U.A., Rusia, China, U.E.), dar si a unora regionali (Turcia si Iran), interesul statelor care vor sa beneficieze din tranzitarea pe teritoriul lor a resurselor energetic, intre care se inscrie si Romania, includ zona Marii Caspice in randul principalelor regiuni de interes economic si politic, cu potentiala generare de tensiuni si conflicte, gratie intereselor opuse ale diferitilor actori

CONCLUZII

"Mostenirea" Kremlinului asupra popoarelor din fosta Uniune Sovietica le-a afectat pe termen lung devenirea istorica, manifestarea "crizelor de identitate nationala" nefiind altceva decat o incercare fireasca a acestora de a se desprinde de "influentele binefacatoare" ale "fratelui mai mare".

Sfarsitul "razboiului rece" la inceputul anului 1990 nu a reprezentat un fel de "cheie pass-partout" de rezolvare rapida a conflictelor dintre doua mari puteri (S.U.A. si Rusia), diferendele dintre acestea continuand sa se manifeste si in prezent, sub diferite forme. Daca cineva isi inchipuie ca Federatia Rusa s-a transformat intr-un "factor pasiv" al relatiilor internationale, "ursul obosit aflat intr-o permanenta hibernare", greseste cu desavarsire, manifestarile factorilor politici decizionali rusi in probleme ca extinderea N.A.T.O. si a Uniunii Europene, amplasarea armelor antiracheta din Cehia si Polonia, "criza gazelor", fiind exemple elocvente din acest punct de vedere.

Constituirea C.S.I., dupa destramarea Uniunii Sovietice, a fost un proces complex coordonat de la Moscova, incercandu-se limitarea pierderilor suferite ca urmare a transformarii fostelor republici in state independente. Numeroasele organizatii interguvernamentale, interministeriale etc. infiintate la nivelul C.S.I., reflecta continuitatea unei vechi strategii birocratice rusesti, adevaratul scop al acesteia fiind mentinerea sferelor de influenta din fostul spatiu sovietic, considerat, de jure si de facto, "fief" al Rusiei.

Derularea si mentinerea "conflictelor inghetate" in regiuni de interferenta si importanta strategica pentru "marii actori", reprezinta concluzia logica a imposibilitatii anularii, intr-un timp foarte scurt, a proceselor artificiale si dictatoriale staliniste, prin care s-a incercat deznationalizarea definitiva a unor popoare considerate ostile fata de politica interna si externa sovietica. Nerezolvarea diferendelor din Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia si Osetia de Sud este in interesul Federatiei Ruse, care poate indeplini la nesfarsit rolul de "intermediar pacifist".

Actualele evolutii din zonele caspica si caucaziana au o importanta capitala pentru asigurarea "viitorului energetic" al planetei, unde Rusia sa nu mai fie "decidentul rigid si impasibil" care este sensibilizat doar de "vocatia imperiala" a punerii in practica a scenariilor care sa-i consolideze prezenta in spatiile de interes politic, militar si economic.

Politica multivectoriala a fostelor republici sovietice este inceputul unui amplu proces democratic, desfasurat sub diverse "umbrele", menit sa limiteze la maximum repetarea unor experiente tragice din trecut, cand sute de milioane de oameni au suportat consecintele negative ale aplicarii strategiilor totalitare bolsevice.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Malita - Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomatie, Editura CH Beck, Bucuresti 2007;

Constantin Vlad - Diplomatia secolului XX, Fundatia europeana Titulescu, Bucuresti, 2006;

H.Carrere d'Encausse - Imperiul spulberat, editura Remember, 1993;

Silviu Negut - Geopolitica. Universul puterii, editura Meteor press, 2008;

Raport al Proiectului 2020 al CNI - Lumea in 2020, editura Cartier istoric, editia I, 2008;

"Pro et Contra" nr.1/2005 - jurnal de politica interna si externa a Rusiei;

Rolul organismelor internationale in managementul crizelor in regiunea Marii Negre - Editura Universitatii Nationale de Aparare ,,Carol I", Bucuresti, 2008;

www.mid.ru