Ipoteza votantului rational

Ipoteza votantului rational

Probabil ca unele dintre cele mai des auzite afirmatii in primii ani de dupa 1989 (dar uneori si astazi) a fost aceea ca electoratul roman este prea putin informat, educat, competent in chestiuni politice. De aceea au sustinut multi comentatori a votat majoritar platforme electorale de stanga si a fost putin receptiv la politici mai de dreapta. A fost slab informat, iar uneori puterea (paradigmatic, in alegerile din 1990 si chiar si in 1992) a utilizat mass media pentru a promova numai informatia favorabila si, pe de alta parte, a incercat sa bareze accesul la acestea a partidelor de opozitie. Nivelul democratiei romanesti se masoara nu numai prin modul in care functioneaza institutiile ei, ci si prin nivelul cunostintelor in chestiuni publice ale electoratului din Romania. Iar acesta, chiar daca in deceniul si jumatate care a trecut din 1990 a crescut, ramane inca scazut.

Una dintre reactiile la acest fapt, care a fost destul de raspandita la noi in tara in deceniul trecut, a fost de tipul urmator: nu cumva, date fiind consecintele negative ale votului unui numar foarte mare de persoane neinformate, ar trebui pusa sub semnul intrebarii premisa acceptata: teza lui Bentham ca fiecare are un vot si nimeni nu are mai mult de un vot? Cativa dintre intelectualii romani foarte influenti (unii chiar implicati politic) au sustinut punerea sub semnul intrebarii a sistemului electoral bazat pe votul universal. Caci votul universal, considerau ei, nu poate sa asigure o optiune politica libera si matura; dimpotriva, el conduce la degradarea politica (ceea ce de altfel s-a si vazut la noi odata cu iesirea la vot a Romaniei profunde dupa riml razboi mondial), la populism, autoritarism, la acceptarea liderului charsimatic. A existat chiar o sustinere politica a acestei perspective: unii dintre liderii Uniunii Fortelor de Dreapta au formulat explicit ideea reformarii sistemului electoral si a introducerii unei anumite forme de vot cenzitar.

Un argument similar celui descris in paragraful anterior in privinta comportamentului votantului obisnuit este formulat de J. Schumpeter (apud Mueller: 1989, pp. 348 349):

Atunci cand ne mutam .. de la grijile vietii de familie sau profesionale in acele zone ale afacerilor nationale sau internationale care nu au o legatura directa si mai presus de orice indoiala cu aceste gruji private, vointa individuala, stapanirea faptelor si metodele de juedecata imediat nu mai indeplinesc cerintele doctrinei clasice[1]. Ceea ce ma impresioneaza cel mai mult si imi pare ca este miezul problemei e faptul ca se pierde cu totul simtul realitatii. De regula, marile intrebari politice isi gasesc locul in viata cetateanului obisnuit in acele momente de odihna care nu au ajuns sa il pasioneze si constau intr-o conversatie iresponsabila. Aceste lucruri ii par prea indepartate; nu seamana deloc cu o problema care sa il priveasca; caci pericolele pot sa nu se materializeze deloc, iar daca se intampla asa ele se pot dovedi putin serioase; el se simte ca si cum se misca intr-o lume fictiva.

Asadar, de indata ce intra in domeniul politic cetateanul obisnuit cade intr-un nivel mai jos al performantei mentale. El argumenteaza si analizeaza intr-un mod pe care el insusi l-ar recunoaste imediat ca infantil daca ar fi in sfera intereselor sale reale. El devine din nou primitiv. Gandirea sa devine asociativa si afectiva. Iar de aici decurg inca doua consecinte de rau augur.

Mai intai, chiar daca nu ar exista nici un grup politic care sa il influenteze, cetateanul obisnuit va tinde ca in chestiuni politice sa cedeze prejudecatilor si impulsurilor irationale. Mai mult el isi va slabi si standardele morale obisnuite si uneori se va abandona impulsurilor intunecate pe care in viata privata el si le poate reprima. In anumite imprejurari, acest lucru se poate dovedi fatal pentru natiune.

Autorii care, in perspectiva teoriei alegerii rationale, au studiat comportamentul votantilor in alegerile de masa nu au contestat ideea ca votantul obisnuit, de regula, poseda informatii doar superficiale asupra continutului alegerii. Dar de aici ei au tras o cu totul alta concluzie decat aceea ca e vorba de o deficienta a sistemului democratic, ca deci acesta pesemne ar trebui restructurat in profunzime. Dimpotriva, au argumentat ei, acest comportament al votantilor este o consecinta rezonabila a ipotezei ca actorii umani sunt rationali si ca raman rationali si atunci cand, ca cetateni, sunt pusi in situatia de a merge la urne.

Vom discuta mai jos argumentul lor. Dar mai inainte sa analizam pe un exemplu concret sustinerea ca nivelul de informare al populatiei din tara noastra in chestiuni politice este inca redus. Ne vom referi la cateva dintre rezultatele evidentiate recent de Eurobarometrul[2] de opinie: la faptul ca, in general, nivelul de informare al populatiei (din tarile U.E. si din cele candidate si, evident, din Romania) privitor la Uniunea Europeana este scazut.

In Eurobarometru persoanelor intervievate li s-au pus, mai intai, intrebari cu privire la felul in care ele isi apreciaza nivelul de cunostinte in legatura cu Uniunea Europeana. In al doilea rand, li s-au pus patru intrebari pentru a testa efectiv nivelul de cunoastere. In ceea ce priveste primul tip de intrebari, persoanelor intervievate li s-a cerut ca, pe o scara de la 1 la 10 (deci: de la nu stiu nimic la cunosc foarte bine), sa isi aprecieze cunostintele cu privire la politicile si institutiile Uniunii Europene. Persoanele din tarile membre ale Uniunii Europene si-au apreciat in medie nivelul de cnostinte la 4,4. Romanii desi dupa cum vom vedea imediat sunt mai putin informati decat cetatenii Uniunii, au totusi o parere foarte buna despre cunostintele lor in materie de institutii europene. Astfel, daca numai 7% dintre cetatenii (intervievati) ai Uniunii isi acorda note foarte bune, de 8, 9 si 10, o proportie mai mare, de 10% dintre subiectii din Romania.au aceeasi parere buna despre ei. Intr-un sens, romanii au dreptate sa se aprecieze pozitiv: in ceea ce priveste cunostintele reale despre UE., lucrurile in ce ii priveste s-au imbunatatit in raport cu sondajele anterioare.

Sursa: Eurobarometer 63.

Cele patru intrebari prin care s-au testat cunostintele efective ale persoanelor intervievate in legatura cu Uniunea Europeana au fost foarte simple; li s-a cerut sa raspunda prin da sau nu intrebarii daca urmatoarele propozitii sunt adevarate:

In momentul de fata[3] Uniunea Europeana consta din cincisprezece membri.

Uniunea Europeana are propriul sau imn.

Membrii Parlamentului european sunt alesi direct de catre cetatenii Uniunii Europene.

Ultimele alegeri europene s-au tinut in iunie 2002.

Rezultatele sunt deprimante. La prima intrebare, aproape jumatate din persoanele intervievate stiau ca propozitia este falsa. In privinta celei de a doua, doar 37% o considera adevarata (nu s-a cerut sa stie si ca imnul e Oda bucuriei a lui Beethoven). In al treilea rand, doar 50% din membrii U.E. stiau ca membrii Parlamentului European se aleg prin vot direct. Aceasta, chiar daca alegerile avusesera loc in 2004. Si e intersant ca la anteriorul Eurobarometru 58% dintre membrii U.E. stiau ca avusesera loc aceste alegeri; in cateva luni 8% dintre ei au uitat. Cu aceasta ajungem la a patra intrebare: la numai un an de la alegerile din 2004, doar 27% dintre cetatenii U.E. isi mai aduceau aminte de ele.

Romanii nu fac exceptie in privinta cunostintelor (exceptie fac doar in sensul ca au o parere mai buna decat altii in ce priveste cunostintele pe care le poseda).

Sursa: Eurobarometer 63.

Fata de sondajele anterioare, la romani gradul de cunoastere a crescut intr-adevar foarte mult (de pilda, fata de Eurobarometrul 62, numarul celor care au raspuns corect la cel putin doua intrebari a crescut spectaculos de la 28% la 42%). Dar, cum se vede din tabelul de mai jos, romanii sunt foarte entuziasti: sunt, de departe, cei care stiu mai putin decat cred ca stiu (in timp ce persoanele din noile state membre, sub socul integrarii, sunt cei mai exigenti). Problema nu este insa aceasta. Ea este nu doar a romanilor, ci mai generala: cetatenii Uniunii Europene stiu foarte putine despre institutiile si despre politicile acesteia. Cum se explica aceasta situatie? In acest paragraf vom formula raspunsul pe care il dau abordarile ce vin dinspre teoria alegerii rationale.

Sursa: Eurobarometer 63.

Votantul rational. Sa presupunem ca maine au loc alegeri prezidentiale. In ultimele saptamani a avut loc campania electorala, candidatii au prezentat programele lor, s-au conruntat de cateva ori la televiziunile principale, mass media anunta ca maine vom decide cine va fi presedintele pentru urmatorii cinci ani. Eu desigur ca am propriile optiuni, si cu siguranta ca as dori ca unul dintre candidati sa ajunga presedinte. Fiindca eu cred ca el va promova acele politici care sunt conforme intereselor mele. Eu sunt o persoana care are un salariu destul de bun de aceea primul lucru care m-a interesat a fost ce zic candidatii despre impozitele pe venituri. In timp ce unul sustine impozitul progresiv, celalalt doreste mentinerea impozitului unic pe venituri. Iar eu, pe aceasta baza, il prefer pe primul. Unul dintre prietenii mei are insa probleme: are un salariu mic, a fost si in somaj; pentru el e oreferabil un impozit progresiv, care in opinia sa va permite politici de redistribuire mai extinse. Decurge insa din faptul ca eu, si la fel prietenul meu, avem anumite preferinte intre candidati, vom merge maine la sectia de votare si vom vota? Nu neaparat.

Sa incepem prin a face o distinctie intre costurile si beneficiile pe care eu ca persoana individuala le am in raport cu alegerile de maine. Avem:

a)      Castigul votantului dintr-o alegere (ca urmare a castigarii alegerii de catre candidatul x).

b)      Castigul pe care il are votantul din actul de a vota: data fiind probabilitatea ca votul lui sa influenteze rezultatul alegerii, votantul castiga daca merge la vot.

c)      Costul de oportunitate al folosirii timpului sau pentru a vota: costurile pentru a se informa in legatura cu candidatii; costurile actiunii propriu-zise de a merge la vot.

Asadar, atunci cand se raporteaza la candidatii inscrisi in cursa, votantul are in primul rand in vedere cat de mult va castiga daca iese invingator candidatul sau preferat. Mi-ar place sa devina presedinte candidatul x, si cred ca as avea mai mult de castigat decat daca ar deveni presedinte candidatul y. Altfel spus, primul lucru pe care il am in vedere este castigul obtinut prin rezultatul alegerilor. Care nu depinde neaparat de votul meu. La alegerile din Romania sunt inscrise pe listele electorale peste 17 milioane de persoane; votul meu este numai unul dintre acestea. De pilda, la alegerile din anul 2000 din totalul de 17 711 757 alegatori inscrisi pe liste s-au prezentat la urne un numar de 10 184 715, adica 57,50%. Dintre acestea, voturile valabil exprimate au fost 10 020 870. Ion Iliescu a obtinut 6 696 623 voturi (adica 66,83% din totalul voturilor valabil exprimate), iar Corneliu Vadim Tudor a obtinut 3 324 247 voturi (adica 33,17% din totalul voturilor valabil exprimate). Eu il preferam pe Ion Iliescu; dar evident ca faptul ca m-am dus sau nu m-am dus la vot pe 10 decembrie 2000 nu a putut influenta rezultatul votului. Daca nu mergeam la vot, Ion Iliescu obtinea 6 696 622 de voturi, si tot era ales presedinte. Vecinul meu stiu ca il prefera pe Corneliu Vadim Tudor, dar din pacate a avut o problema in familie si nu a putut merge la vot. Daca insa ar fi votat, Corneliu Vadim Tudor ar fi obtinut 3 324 248 voturi dar tot insuficient pentru a fi ales. Mai mult, e limpede ca si votul vecinului meu avea o pondere foarte mica si nu putea in nici un fel sa influenteze rezultatul votului.

Problema e deci aceea ca pentru fiecare alegator actul insusi de a vota, dincolo de castigul pe care i-l aduce faptul ca invinge in alegeri sau nu candidatul preferat, poate produce un castig suplimentar. Sa presupunem ca maine au loc alegeri de rector la universitatea unde sunt profesor, iar eu sunt membru al Senatului universitatii. Suntem 33 de membri in Senat, si din cate am auzit cei doi candidati sunt sustinuti de grupuri aproximativ egale de membri ai Senatului. Daca asa stau lucrurile, votul meu va conta foarte mult. S-ar putea chiar sa fie decisiv, daca fiecare din cei doi candidati e sprijinit de cate 16 membri ai Senatului! Insa daca nu avem in vedere alegeri de comitet, ci alegeri de masa, probabilitatea ca votul meu sa influenteze rezultatul alegerilor este cu totul alta si anume mult mai mica. Sa zicem ca nu aveam nici un fel de idee despre felul in care urmau sa voteze cetatenii Romaniei pe data de 10 decembrie 2000, la al doilea tur al alegerilor prezidentiale, in care s-au intalnit Ion Iliescu si Corneliu Vadim Tudor. Daca insa stiu ca au fost inscrisi pe listele permanente 17 711 757 de persoane, atunci probabilitatea ca votul meu sa influenteze rezultatul este de 1/17 711 757, adica foarte, foarte mica. Castigul pe care il am din actul de a vota eu insumi este dependent de probabilitatea ca votul meu sa influenteze rezultatul votului.

Dar uneori eu pot avea o informatie mai buna in legatura cu felul in care se vor comporta ceilalti alegatori. Astfel, in zilele de 6 si 7 decembrie 2000 IMAS realizase un sondaj in care pusese intrebarea: Pe cine intentionati sa votati in al doilea tur al alegerilor prezidentiale? Raspunsurile sunt date in tabelul de mai jos.

Puteam de asemenea ca estimez ca pe 10 decembrie 2000 vor merge la vot cam 10 milioane de persoane, deci ca pentru Ion Iliescu vor vota cam 7 200 000 persoane, iar pentru Corneliu Vadim Tudor cam 2 800 000 persoane. Atunci care e probabilitatea ca votul meu sa influenteze rezultatul alegerilor? Ea se poate calcula (Mueller: 1989, p. 350). Sa notam cu p asteptarea mea asupra procentului de voturi pe care le va obtine candidatul meu preferat (daca el era Ion Iliescu, atunci p = 0,72); de asemenea, sa notam cu n numarul de votanti car ma astept sa mearga la vot (in acelasi exemplu al alegerilor din 10 decembrie 2000 n = 10 000 000). Atunci probabilitatea (subiectiva) P ca votul meu sa influenteze rezultatul alegerilor este:

P = 3e^{-2(n-1)(p-1/2)(p-1/2)} / 2(2π(n-1))^1/2

Aceasta probabilitate este foarte mica chiar si atunci cand cei doi candidati au sanse aproape egale sa castige (Mueller: 1989). Sa ne gandim la alegerile prezidentiale din Romania din anul 2004, cand in al doilea tur de scrutin s-au confruntat pe data de 12 decembrie Adrian Nastase si Traian Basescu. Atunci au fost 10 008 314 voturi valabil exprimate, distribuite astfel:

Dar sa ne aducem aminte ca in seara votului principalele institute care au realizat sondaje la iesirea din sectiile de votare au indicat procentaje egale, de 50% pentru ambii candidati. E rezonabil sa prespunem ca si eu, in ziua alegerilor, am gandit la fel, deci ca am considerat ca p = ½. Atunci s-ar parea ca probabilitatea ca votul meu sa influenteze rezultatul votului este foarte mare. Caci, se poate argumenta, daca cei doi candidati vor avea aproximativ acelasi numar de voturi, fiecare vot conteaza foarte mult si deci e important sa merg la vot si sa votez. Este insa o concluzie falsa. Sa calculam probabilitatea P pentru cazul in care p = ½, iar n = 10 000 000. Calcule simple arata ca vom obtine P = 0,000189, adica o probabilitate foarte mica, nici macar doua sanse din zece mii.

Sa incercam acum sa generalizam putin; de asemenea, pentru a face lucrurile mai usor deinteles, vom simplifica. Sa spunem ca un votant ar obtine un beneficiu B_x daca in alegeri ar iesi invingator candidatul x, si un B_y dca in alegeri ar iesi invingator candidatul y. Atunci beneficiul pe care il are votantul din aceea ca iese castigator in alegeri candidatul preferat de el (sa zicem x) este (B_x - B_y). Dar acesta beneficiu este independent de faptul ca votantul merge el insusi la vot sau nu. Faptul ca merge la vot depinde, am vazut, de probabilitatea P ca votul sau sa influenteze rezultatul alegerilor. Asadar, beneficiul pe care in obtine votantul nostru din actiunea sa de a vota este P H (B_x - B_y).

Votantul are insa si costuri: el trebuie, mai intai, sa se informeze asupra candidatilor; apoi, in ziua alegerilor, trebuie sa isi foloseasca un numar de ore pentru a vota (uneori votarea nu este bine organizata, si ajunge sa stea la coada ore in sir pentru a putea sa-si exercite votul). Sa notam cu C aceste costuri ale sale. Atunci am putea face conjectura ca alegatorul nostru va merge la vot daca e adevarat ca:

P H (B_x - B_y) > C

cu alte cuvinte daca beneficiul pe care il poate extrage din faptul ca merge la vot este mai mare decat costurile care ii revin pentru aceasta actiune. Aceasta este ipoteza votantului rational. Un alegator va merge la vot daca diferenta de benefiu la care se astapta pentru ca va iesi invingator un candidat si nu celalalt, inmultita cu probabilitate ca votul sau sa influenteze alegerea, este mai mare decat costurile pe care le face pentru a se informa si a vota.

Intrebarea este: in ce conditii este adevarat ca P H (B_x - B_y) este mai mare decat C? Problema este ca, daca avem in vedere alegerile de masa, aceasta inecuatie este aproape intotdeauna adevarata. Intrucat asa cum vom vedea mai jos in acest capitol partidele politice si candidatii la presedintie vor tinde sa aiba platforme tot mai apropiate de centru (de pozitia mediana) si deci tot mai apropiate intre ele, atunci diferenta de beneficii pe care un alegator o obtine din faptul ca va fi ales candidatul x si nu y deci marimea B_x - B_y tinde sa devina tot mai mica. Sa presupunem ca votantului nostru i se ofera ca in ziua alegerilor sa lucreze cu o plata de 3 pe ora. Va alege el sa foloseasca o ora in acea zi pentru a vota sau pentru a lucra? Raspunsul e simplu (daca, evident, acceptam premisele facute): va merge sa voteze daca P H (B_x - B_y) e mai mare de 3 . Daca alegerile sunt precum cele din Romania anului 2000, in turul al doilea al alegerilor prezidentiale, atunci putem calcula usor ca votantul nostru va merge la vot numai daca se asteapta ca diferenta de beneficii pe care o obtine din faptul ca prin votul sau va fi ales x si nu y sa fie cel putin 51 milioane euro ceea ce, pentru cei mai multi dintre noi, e prea putin probabil. Daca alegerile sunt precum cele din Romania anului 2004, in turul al doilea al alegerilor prezidentiale, atunci, potrivit calculelor, votantul nostru va merge la vot numai daca se asteapta ca diferenta de beneficii pe care o obtine din faptul ca prin votul sau va fi ales x si nu y sa fie de aproape 16500 ; or, chiar si aceasta suma este extrem de mare pentru cei mai multi dintre votanti.

La alegerile parlamentare si prezidentiale de dupa 1989 din Romania proportia votantilor care au mers la vot din cei inscrisi pe listele electorale a scazut constant, asa cum arata cu claritate tabelul de mai jos: Camera Deputatilor Prezidentiale (turul II; pentru 1990- turul I))

De aceea, concluzia pe care a formulat-o cu claritate Downs (1957) este ca un votant rational nu va merge la vot. Sa formulam altfel: daca un alegator merge la vot, inseamna ca el/ea nu este rational(a). Ceea ce inseamna ca nu actioneaza pentru a obtine cel mai bun rezultat posibil pentru sine adica nu urmeaza ideea de ratiune instrumentala asa cum am construit-o in capitolul 2. Dar foarte multi oameni merg la vot: la ultimele alegeri prezidentiale din Romania, chiar daca nu s-au mai inregistrat prezente precum cele din 1990, 1992 sau chiar 1996, totusi au votat peste 10 milioane din cele peste 17 milioane de persoane inscrise pe listele permanete. (Totusi, la alegerile locale proportia celor care merg la vot este mult mai mica.) Cum se explica acest lucru?

Inainte de a da un raspuns acestei intrebari, sa analizam o alta consecinta a ipotezei ca votantul este rational. Am vazut ca ea implica faptul ca, pentru ca ecuatia P H (B_x - B_y) > C sa fie adevarata, e necesar ca votantul sa minimizeze costurile sale. Dar costurile sale constau din doua componente: pe de o parte, costul votului efectiv, al deplasarii la sectia de votare si al votarii propriuzise. Mai sus, atunci cand am incercat sa vedem daca votantul are motive rationale sa mearga la vot, ne-am raportat numai la costurile de acest tip. Dar am mentionat ca exista si alte costuri ale unui votant: cele care deriva din timpul petrecut pentru strangerea, intelegerea, comentarea informatiei privitoare la alegeri. De obicei, timpul care ar fi necesr in acest sens e mult mai mare decat cel care priveste votarea propriuzisa; iar daca asa stau lucrurile, atunci cu atat mai mult e implauzibil ca votantul va merge la vot.

Ignoranta rationala. In ce consta informatia de care un votant ar avea nevoie pentru a vota in cunostinta de cauza? Cateva componente ale acesteia la care ne gadim imediat sunt urmatoarele:

Ø      caracteristicile principale al partidelor care candideaza sau orientarea ideologica de baza a candidatilor;

Ø      programele electorale ale partidelor sau candidatilor;

Ø      principalele politici promovate;

Ø      date biografice esentiale privitoare la candidati;

Ø      trasaturi de personalitate ale candidatilor.

Un candidat informat, care voteaza stiind ce voteaza, ar trbui sa aiba pregatirea politica si ideologica de baza care sa ii permita sa fixeze corect profilul ideologic al partidului sau candidatului. Iar pentru a nu se insela, ar trebui sa cunoasca programul electoral cu care acestea se prezinta in fata electoratului. Daca votantul este rational, s-ar putea argumenta, el are nevoie de aceste informatii cu privire la toti candidatii inscrisi, sau toate partidele in competitie, fiindca doar astfel va putea sa isi formeze preferintele. Iar alegerea individuala, am vazut in capitolele anterioare, presupune ca alegatorul sa poata compara intre ele oricare doua alternative, pentru a-si forma o relatie de preferinta completa si tranzitiva. Uneori aceasta comparatie necesita si informatii mai detaliate, despre candidati: cine sunt, ce experienta au, eventual ce fel de oameni sunt.

La inceputul fiecarei campanii electorale partidele politice vin cu programele lor politice: zeci sau chiar sute de pagini care descriu principalele optiuni ideologice, strategice, de politici in principalele domenii ale vietii societatii. Alegatorul ar urma sa faca rost de ele, sa le citeasca si sa le inteleaga indeajuns de mult incat sa le poata compara in functie de interesele sale. Mai mult, ar tebui sa urmareasca modul in care candidatii sau reprezentantii partidelor isi sustin programele, pentru a le intelege mai bine si a-si usura munca de comparare a acestora. Dar, desigur, toate aceste activitati cer timp, chiar mult timp. Mai mult, de obicei scoala nu a oferit cetatenilor elementele culturii politice si ideologice de baza care sa sprijine alegatorii (iar intr-o tara ca a noastra multi dintre cetateni absolvisera scoala inainte ca astfel de notiuni sa poata fi introduse in curriculum).

Un alegator rational va pune insa in balanta castigul pe care il poate avea din faptul ca va vota efectiv si costurile informarii. Si va judeca in felul urmator: imi permit sa suport costurile informarii daca astfel voi obtine un castig care sa le depaseasca. Daca nu voi obtine insa un astfel de castig, atunci este in interesul meu sa nu ma informez; este in interesul meu sa raman ignorant in privinta alternativelor (partide, candidati) intre care urmeaza sa aleg. Sau altfel spus este rational sa nu ma informez. Aceasta lipsa de cunoastere care sa intemeieze o alegere politica informata si care este datorata castigului scazut pe care alegatorul l-ar obtine din actul efectiv al votarii se numeste ignoranta rationala.

Un ignorant rational cauta sa minimizeze costurile pe care le are cu cautarea si cu procesarea informatiei despre agenda politica (deci despe partidele sau candidatii la alegerile politice). Daca ar incerca sa isi formuleze preferitele pe baza studierii ideologiilor politice, a programelor politice, atunci costurile sale ar fi foarte mari. De aceea, votantul rational construieste mecanisme de simplificare a modului de a obtine si de a procesa informatia. El vrea sa isi formeze preferinte in care sa aiba incredere, dar in acelasi timp face apel la scurtaturi care sa il duca la nivelul de cunoastere pe care el il doresste. In locul lecturii unui program politic de zeci de pagini, prefera un rezumat de cateva idei; si chiar si in locul acestuia prefera sa stie doar ce fel de partid sustine un anumit candidat. Ah! este un candidat social-democrat; atunci stiu cam ce fel de politici sustine acesta. Ah! e un candidat liberal; atunci stiu cam ce fel de politici prefera acesta. Adesea chiar si aceste scurtaturi sunt prea lungi si nu ii permit alegatorului sa discearna intre candidati, mai ales daca pe domeniul care il intereseaza pe el cel mai mult nu ii sunt clare diferentele. Daca eu lucrez in invatamant, atunci nu imi este prea usor sa deosebesc din numele partidelor sau din ideologiile de stiu ca seleaga ele care vor fi politicile educationale preferate. In aceste situati fac noi scurtaturi: ma bazez pe ceea ce stiu despre candidatul respectiv. Despre unul (Traian Basescu) stiam ca a fost ministrl transporturilor si apoi primar in Bucuresti; despre celalalt candidat (Adrian Nastase) stiu ca a fost prim-ministru (eventual as putea sa imi aduc aminte ca mai demult a fost presedintele Camerei Deputatilor). Ii vad uneori la televizor, cand nu sunt concntrat asupra emisiunilor mele preferate, si imi fac o parere despre ei. In timpul campaniei prezidentiale din 2004 o alegatoare purta un tricou cu poza unuia dintre cei doi candidati si spunea: El este sufletul meu!. Si acest comportament era o scurtatura pentru ca un alegator sa isi poata forma preferinta intre alternativele aflate pe agenda.

Desigur, se poate argumenta ca desi un asemenea comportament al votantului este rational totusi o decizie care ignora caracteristicile situatiei reale, o decizie neinformata este mi putin eficienta decat una in cunostinta de cauza. Daca atunci cand ia o hotarare in ceea ce priveste viata sa persoanala o persoana se informeaza cat mai mult, cantareste cu atentie alterantivele, in formarea preferintelor sale publice se comporta cu totul altfel. De aceea adesea votantii regreta ceea ce au votat in alegerile trecute si tind adesea sa indrepte prin noul vot situatia: daca as fi stiut mai multe despre acest candidat as fi votat altfel. Voturile negative sunt de aceea previzibile. Dar atunci e de inteles si ca partidele si candidatii care au pierdut deplang ignoranta votantilor si faptul ca alegerile depend intr-o mare masura de felul in care voteaza alegatori care nu sunt deloc interesati de poltica.

Mai trebuie adaugat inca un lucru. Informatia despre alegeri este asa cum vom vedea pe larg in volumul al doilea al acestei lucrari un bun public: nimeni nu poate fi exclus de la obtinerea ei si, pe de alta parte, odata facuta publica ea se poate raspandi nestingherit. Dar de regula, vom argumenta, bunurile publice sunt produse in cantitati mai mici decat cele necesare; in prticular, informatia publica nu va fi indeajuns de multa si indeajuns de accesibila. De aceea si informatia privind alegerile, privind candidatii tinde sa fie insuficienta pentru ca alegatorii sa se informeze suficient si fara mult efort. Ca urmare, un candidat iarasi va avea dreptate sa se planga de fapul ca votantii au fost ignoranti pentru ca nu au avut acces la indeajuns de multa informatie usor accesibila, care deci sa nu ii coste mult timp si multa energie, si deci ca procesul electoral este ineficient.

De ce voteaza totusi alegatorii? Doua tipuri de raspunsuri au fost oferite. Primul e acela ca alegatorii sunt rationali, dar ca rationalitatea trebuie definita intr-un alt mod. Al doilea e ca alegatorii merg la vot din motive irationale, deci care nu decurg din calculul care arata ca in acest fel ei au beneficii; uneori pentru a nu se accentua asupra acestui aspect de irationalitate, se spune ca alegatorii merg la vot din motive sociologice. Sa incepem cu primul tip de raspuns.

Sa presupunem ca un alegator A se intreaba daca sa mearga la alegerile de maine (in continuare prezentam rationamentul formulat in Forejohn, Fiorina: 1974). Candideaza doua persoane, x si y; alegatorul nostru il prefera pe x lui y. El se asteapta deci ca beneficiul pe care l-ar obtine prin alegerea lui x sa fie mai mare decat cel obtinut prin alegerea lui y. Simplificand, vom spune ca prin alegerea lui x alegatorul A ar obtine utilitatea 1 iar prin alegerea lui y ar obtine utilitata 0. Alegatorul A stie ca, independent de ceea ce va face el, alegatorii ceilalti vor face ca una din urmatoarele situatii sa aiba loc:

S₁: x obtine cel putin doua voturi mai mult decat y;

S₂: x obtine cu exact un vot mai mult decat y;

S₃: x obtine exact acelasi numar de vpturi ca si y;

S₄: y obtine cu exact un vot mai mult decat x;

S₅: y obtine cel putin doua voturi mai mult decat x.

Sa notam cu c costurile pe care A le suporta prin actul sau de votare (de pilda, timpul utilizat pentru informare si pentru a merge la vot). Valoarea lui c va fi pozitiva (deci c > 0), dar in general e mai mica decat 1. Mai presupunem ceva: in caz de balotaj, utilitatea pe care se asteapta sa o obtina votantul nostru este:

0,5 u(x) + 0,5 u(y) = 0,5

Daca regula folosita in alegeri este cea a pluralitatii (in fond, in acest caz ea e totuna cu cea a majoritatii simple, fiindca sunt doar doi candidati[4]), atunci putem construi cu usurinta urmatorul tabel:

Sa ne gandim cum se obtine acest tabel. De pilda, daca situatia reala este S₃, atunci alegatorul nostru A face sa invinga in alegeri exact candidatul pentru care voteaza. Atunci, deoarece x e favoritul sau, A obtine utilitatea 1, care ii revine prin insusi faptul ca x e invingator, din care se scad insa costurile votarii; daca voteaza pentru y, atunci obtine utilitatea 0, din care se scad iarasi costurile votarii. Daca nu merge la vot, am aratat ca utilitatea pe care o obtine este 0,5.

Cum va rationa alegatorul nostru? Conform conceptului de rationalitate pe care l-am discutat in capitolul 2, el va proceda astfel: mai intai, pentru fiecare din cele trei posibile alternative ale sale sa voteze pentru x; sa voteze pentru y; sa nu mearga la vot A va determina care e cel mai prost rezultat pe care il poate obtine. Apoi va alege rezultatul cel mai putin prost. Or, sa observam ca apeland la cea de-a treia alternativa a sa in cel mai prost caz A va obtine utilitatea 0. In cazul in care voteaza pentru x, cel mai prost rezultat este desigur c; si la fel se intampla cand voteaza pentru y. Dar c este un numar negativ, mai mic decat 0. Prin urmare, cea mai putin proasta actiune a alegatorului nostru va fi sa nu mearga la vot, adica exact ceea ce spune ipoteza votantului rational.

Situatia este insa mai dificila dcat pare: caci daca votantul A a ajuns la acesta concluzie, atunci la ea poate ajunge orice alt votant; si atunci ar decurge ca mai nimeni nu merge la vot. Insa intr-o asemenea situatie in care numarul celor care isi exercita votul e mic va cnta foarte mult fiecare vot si deci va fi rational ca votantul sa mearga si sa voteze. Cum va rationa votantul? Ferejohn si Fiorina propun urmatorul argument: alegatorul va face apel nu la o strategie de decizie de tip maximin, ci la una a regretului.

[El] se imagineaza in fiecare stare viitoare posibila a lumii si observa cat de eronata ar fi fiecare dintre actiunile sale disponibile, data fiind o astfel de stare a lumii. Atunci el va alege acea actiune a carei eroare maxima fata de starile naturii este cea mai mica. Daca ar fi intrebat de ce a votat, un decident care foloseste strategia regretului ar putea replica: Dumnezeule, ce s-ar fi intamplat daca nu as fi votat iar candidatul meu ar fi pierdut cu un vot? M-as simti ca si cum m-as sinucide. Sa notam ca pentru cel care maximizeaza utilitatea asteptata probabilitatea ca un astfel de eveniment sa se intample este foarte importanta, in timp ce pentru un decident care foloseste strategia regretului e de ajuns chiar si simpla posibilitate logica a unui atare eveniment. (Ferejohn, Fiorina: 1974, p. 535)

Putin mai riguros formulat, regretul pe care alegatorul A il are daca el actioneaza intr-un anumit fel, cand starea lumii ar deveni S_i, este diferenta dintre ceea ce ar fi obtinut el daca ar fi stiut ca asa ceva se intampla si ceea ce a obtinut el efectiv fiindca a actionat in acel fel. Sa presupunem ca A nu voteaza, iar starea lumii va fi S₃, adica va fi balotaj intre cei doi candidati. Daca nu voteaza utilitate pe care o obtine este, potrivit tabelului de mai sus, egala cu 0,5. Daca insa A ar fi votat, atunci ar fi obtinut o utilitate egala cu 1 c; asadarm regretul pe care l-ar avea fiindca nu voteaza daca alegrile s-ar fi terminat la balotaj este (1 c) 0,5, adica 0,5 c. Daca c < 0,5, atunci alegatorul nostru va regreta ca nu a votat.

Aceste observatii ne permit sa construim, plecand de la tabelul de mai sus, un altul, al regretului lui A in ce priveste fiecare din actiunile pe care le-ar putea face. Vom avea:

Spre deosebire de primul tabel, cifrele din acesta exprima nu utilitati, ci regrete. Am vazut in capitolul 2 ca strategia regretului ne cere sa procedam in doi pasi. In primul trebuie sa determinam, pentru fiecare dintre cele trei actiuni posibile ale alegatorului nostru, care este cel mai mare regret al sau; in al doilea pas, vom determina care e cel mai mic regret dintre acestea (deci minimizam regretul maxim). Daca A voteaza pentru x, regretul sau cel mai mare este c (adica regreta doar costurile actiuni de a vota); daca ar vota candidatul y, pe care nu-l prefera, atunci va obtine cel mai mare regret posibil, adica 1; in sfarsit, daca se abtine atunci cel mai mare regret pe care il poate avea este 0,5 c. Evident, a doua actiune posibila a alegatorului nostru iese din discutie. Dare va fi raportul dintre cele doua regrete maxime, c si 0,5 c? Alegatorul A va vota (pentru x), mai degraba decat sa nu mearga la vot, atunci cand e adevarat ca:

c < 0,5 c

deci cand 2c < 0,5, adica c < 0,25. Asadar, A va vota daca castiul pe car il va obtine din alegerea candidatului sau preferat va fi de cel putin patru ori mai mare decat pierderea sa pentru ca va merge la vot in ziua alegerilor. Or, evident astfel de situatii sunt extrem de plauzibile. Cu exemplul pe care l-am luat mai devreme, pentru a merge la vot alegatorul nostru va trebui sa se astepte ca va castiga 4 H 3 = 12 din faptul ca va iesi castigator candidatul preferat. Ceea ce nu e deloc implauzibil ori mult prea rar.

Concluzia pe care o putem trage de aici este ca am putea pune in discutie conceptul de rationalitate pe care il folosim. Daca suntem mai putin pesimisti in privinta comportamentului uman, asa cum se intampla cand renuntam la rationalitatea in sens de maximizare a utilitatii asteptate si acceptam rationalitatea ca minimizare a regretului maxim, atunci nu mai putem conchide, din ipoteza ca votantii sunt rationali, ca ei nu vor merge la vot.

Ferejohn si Fiorina considera ca pot fi invocate situatii concrete in care alegatorii au votat apelad la o strategie de tipul celei a regretului (cf. si Mueller: 1989, cap. 18). Si la noi in tara a existat un moment in care a fost invocata, mai mult sau mai putin explicit, ideea ca trebuie sa e mearga la vot pentru a nu regreta apoi decizia luata. E vorba de turul doi al alegerilor prezidentiale din 10 decembrie 2000. In primul tur de scrutin, pe 26 noiembrie 2000, adversarii lui Ion Iliescu au fost foarte divizati, nu mai putin de patru candidati (Th. Stolojan, M. Isarescu, P. Roman, Th. Melescanu) alergand pe acelasi culoar. Corneliu Vadim Tudor i-a depasit pe toti si a intrat in al doilea tur de scrutin cu Ion Iliescu.

Foarte multi dintre cei ce votasera cu Stolojan sau cu Isarescu aveau preferinte foarte puternice pentru acestia. Ion Iliescu reprezena o alternativa mai acceptabila pentru ei decat Corneliu Vadim Tudor, dar intr-o mare masura si aceasta de neacceptat; de aceea pentru multi absenteismul parea sa reprezinte cel mai potrivit mod de a se comporta in cel de-al doilea tur de scrutin. Pentru ei exista insa pericolul ca din cauza absenteisimului sa fie ales presedinte Corneliu Vadim Tudor un lucru pe care l-ar fi regretat apoi. In perioada dintre cele doua tururi de scrutin au fost multe discutii in acest sens, si au fost publicate mai multe luari de pozitie prin care alegatorilor dezamagiti de faptul ca nu reusisera sa intre in turul doi candidatii lor preferati li se cerea sa mearga la vot. Interesanta este argumentarea in acest sens. Invocata era responsabilitatea: nu in sensul de cerinta de a-ti indeplini o datorie cetateneasca (vom vede imediat mai jos ca exista si argumente de acest tip pentru ca o persoana sa voteze), ci mai cuand in acela ca altminteri rezultatul alegerilor va fi unul pe care cu siguranta il vom regreta.

Daca insa o strategie de tipul celei a regretului nu ne pare admisibila, dar vrem totusi sa respingem concluzia ca un votant rational nu va merge la vot, exita inca cel putin o alta solutie. Ea a fost propusa de mai multi autori, intre care Harsanyi (1955), Goodin si Roberts (1975), Mueller (1986) etc. (un argument asemanator, desi neaplicat votului, se gaseste de asemenea in Ostrom, Dietz, Dolsak, Stern, Stonich, Weber: 2002). Ideea este urmatoarea: daca votantul nostru face apel numai la consideratii care privesc avantajele persoanle atunci cand isi construieste functia de utilitate, atunci concluzia ca el nu va vota este corecta. Dar preferinta sa depinde nu numai de astfel de considerente, ci si de unele de alt tip: sociale sau etice. Altfel spus, preferinta individuala are doua componente: o componenta priveste ceea ce persoana respectiva prefera realmente, pe baza intereselor sau individuale sau pe alt temei pe care il accepta el; aceasta preferinta este una subiectiva. Cea de-a doua componenta este etica si exprima ceea ce persoana ar alege doar pe baza unor consideratii sociale impersonale[5]:

Preferintele unui individ satisfac aceasta cerinta de impersonalitate daca ele indica ce situatie sociala ar alege el daca nu ar sti care ar fi pozitia sa sociala in noua situatie sociala aleasa (si in oricare dintre alternativele sale) dar ar fi avut o sansa egala de a obtine oricare pozitie sociala care exista in acea situatie, de la cea mai inalta la cea mai joasa. (Harsanyi: 1955, p. 316)

Ideea este deci ca preferintele etice au o anumita relevanta; o supozitie minima care poate fi facuta este ca ele sunt decisive atunci cand consideratiile subiective conduc la indiferenta. Daca deci votantul ajunge la concluzia rationala ca nu trebuie sa mearga la vot, atunc intervin consideratiile etice, care pot sa il determine sa actioneze intr-un alt mod (Goodin, Roberts: 1975). Mueller (1986, p. 6) ofera urmatoarea formulare mai riguroasa a problemei. El admite ca orice persoana individuala este rationala, ca incearca prin actiunile sale sa isi maximizeze utilitatea; dar, adauga el, lucrul acesta se face sub anumite constrangeri. Plecand de la unele rezultate ale lui Harsanyi, el considera ca functia a carei valoare o maximizeaza un actor rational este suma ponderata a utilitatii sale si a utilitatilor celorlalti membri ai grupului. Astfel, pentru un votant j, functia pe care o va maximiza acesta are forma:

O_j = U_j + θΣ _{i; i ≠ j} U_i

Aici U_i reprezinta utilitatea persoanei i, si atat U_j cat si fiecare U_i depind de comportamentul tuturor membrilor grupului, iar θ este un parametru. Daca θ = 0, atunci individul j ignora impactul actiunilor sale asupra celorlalti si se comporta tinand seama numai de interesele sale (iar teoria va conduce la predictia ca j se va abtine de la vot). Formulat altfel, individul j se comporta pur egoist. Daca insa persoana j va lua pe deplin in considerare interesele celorlalti (cum sugereaza Harsanyi), atunci va trebui sa punem θ = 1: actiunea de a vota a lui j are o determinare etica. Dar, sugereaza Mueller, in cazul votului problema nu e una de tipul totul sau nimic (1 sau 0), caci votul meu poate contriui mai mult sau mai putin la rezultatul alegerilor. De aceea, in astfel de cazuri valoarea lui θ va putea fi una intermediara; or, daca asa stau lucrurile, consideratiile etice au totusi o relevanta si pot influenta comportamentul individual.

Vom trece acum la cel de-al doilea tip de raspunsuri la intrebarea: De ce voteaza totusi alegatorii? Am mentionat ca acesta e de felul urmator: alegatorii merg la vot din motive irationale, deci care nu decurg din calculul care arata ca in acest fel ei au beneficii in plus; sau, altfel zis, ei merg la vot din motive sociologice. Sa revenim la inecuatia definita mai devreme:

P H (B_x - B_y) > C

Daca ea este adevarata, alegatorul va merge la vot. Dar, am argumentat, ea este de foarte multe ori falsa, cu alte cuvinte

C - P H (B_x - B_y)

este de obicei o marime pozitiva.

Dar sa presupunem ca alegatorul poate deriva beneficii din alte surse, sa le spunem sociologice. Sa le notam cu S; atunci, daca avem:

S > C - P H (B_x - B_y)

alegatorul va merge la vot. Caci, evident, de aici decurge ca

S + P H (B_x - B_y) > C

ceea ce inseamna ca alegatorul va avea costuri mai mici decat castigurile sale.

In ce consta S? O persoana se informeaza in legatura cu alegerile viitoare (cu partidele care sunt in competitie, cu candidatii la presedintie sau la primarie etc.) iar de multe ori petrece mult timp cu astfel de activitati nu pentru ca vrea sa isi pregateasca in cunostinta de cauza actiunea lui de a vota (fiindca am vazut ca nu ar fi rational sa procedeze astfel), ci din alte motive. De pilda, pentru ca in grupul sau de prieteni se discuta despre aceste lucruri, iar ea nu ar vrea sa se faca de ras ori sa nu poata participa la discutii; sau pentru ca planul sau de viata presupune opnii ferme in unele chestiuni publice (de exemplu, persoana noastra este foarte activa intr-o organizatie neguvernamentala care se ocupa cu anumite chestiuni ecologice, iar politica sustine ea influenteaza foarte mult politice in acest domeniu); sau pentru ca crede ca este o obligatie cetateneasca sa mearga la vot; sau pentru ca e duminica, iar dupa slujba de dimineata la biserica din sat merge imbracata in hainele noi si la vot, unde se intalneste cu multe cunostinte si petrece momente placute cu acest prilej etc. (Desigur, unele din aceste motive justifica actiunea propriu-zisa de a vota, dar nu si costurile informarii; altele dimpotriva arata de ce o persoana se informeaza asupra alegerilor dar nu permite sa conhidem ca ea va si merge la vot etc.)

(Daca privim acum lucrurile nu din perspective votantilor, ci a partidelor care incearca sa obtina voturile acestora, atunci decurg imediat o serie de consecinte privind strategiile electorale ale acestora: ideea este ca aceste partide sa caute sa produca cele mai bune scurtaturi la care sa poata face apel votantii: la scurte prezentari ale programelor lor, la lozinci simple si usor de retinut, la modalitati cu mare impact de transmitere a mesajelor (mesaje vizuale etc.), la candidati harismatici etc.)

Mai multi autori au incercat sa determine daca tezele privind comportamentul votantilor de tipul celor formulate in acest paragraf au sau nu o sustinere empirica. Rezultatele sunt impartite: unele analize empirice par sa sugereze ca ipoteza votantului rational se confirma; altele sugereaza ca strategia regretului da mai bine seama de comportamentul votantilor in unele alegeri (Mueller: 1989). Din pacate, comportamentul votantilor romani la alegerile generale, prezidentiale sau locale de dupa 1989 nu a fost inca analizat din perspective teoriei alegerii rationale.

O ultima observatie. Ipoteza votantului rational imlica faptul ca procesul electoral nu este optim: el este ineficient, nu duce la cea mai buna solutie pentru societate, nu e atat de eficient pe cat ne-am dori. Dar de aici nu putem conchide ca procesul electoral trebuie schimbat pentru a deveni mai eficient; dimpotriva, ceea ce arata argumentul este ca in orice cadru institutional, altfel zis in orice sistem de stimulente (pozitive sau negative) pentru membrii societatii, va exista datorita faptului ca votantul se va comporta urmarindu-si interesele o anumita ineficienta a procesului electoral .