Sistemul constitutional francez

Sistemul constitutional francez

Istoria dezvoltarii politice a Frantei prezinta un deosebit interes deoarece in sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernamant. Dupa cum se stie Franta a cunoscut in decursul indelungatei sale istorii atat monarhia absoluta, monarhia constitutionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o republica semi-prezidentiala. Istoria dezvoltarii politice a Frantei demonstreaza o preocupare permanenta pentru gasirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constitutionale, Franta fiind exemplul urmat de majoritatea statelor aspirante la o democratie constitutionala. Regimul constitutional actual este coordonat de Constitutia Republicii a V-a, adoptata in anul 1958, in timpul guvernului condus de generalul De Gaulle.

Dupa insurectia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceza, generalul De Gaulle a fost solicitat sa formeze un guvern. La 2 iunie acelasi an, generalul De Gaulle a obtinut depline puteri, in aceasta privinta Adunarea Nationala dand satisfactie solicitarii sale de a detine puteri depline spre a putea face fata situatiei nou create. Recurgand la aceasta masura, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constitutia din 1946 cu privire la revizuirea Constitutiei, acceptand o procedura de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curand Guvernului. Ca urmare a masurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constitutii, care diferea, sub o serie de aspecte, in mod fundamental de Constitutia din 1946, Constitutia Republicii a IV-a.

Constitutia Republicii a V-a a fost adoptata pe 4 octombrie 1958 si a dus la sporirea rolului executivului, in dauna atributiunilor Parlamentului, Franta devenind o republica semi-prezidentiala. Constituantul francez a avut in vedere o separare neta, absoluta a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil intre ele, si imputernicirea Presedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri. Este de retinut ca totusi Presedintele Republicii era unul din capii puterii executive, el fiind garantul independentei nationale ale integritatii teritoriale al respectarii acordurilor comunitatilor si a tratatelor .

Desi principiul constitutional al separatiei puterilor este respectat de Constitutia din 1958, din reglementarile acesteia reies atributiile sporite ale executivului.Optiunea legiutorului constitutional pentru un executiv puternic, este explicata de faptul ca indelungatul regim parlamentar anterior nu reusise sa dovedeasca faptul ca este in stare sa solutioneze noile probleme, in special economice, cu care se confrunta Franta dupa al doilea razboi mondial , fiind nevoie de o usuoara concentrare a puterii in favoarea executivului si, in special a Presedintelui Republicii. In prezent, aceasta situatie este criticata motivandu-se ca situatia din anul 1958 s-a schimbat si deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel incat sa existe o egalitate intre acesta si Guvern.

Deci, in ceea ce priveste organizarea puterii politice in stat, Constitutia Frantei contemporane cuprinde doua idei fundamentale, pe de o parte intarirea puterii executive, indeosebi a prerogativelor constitutionale ale sefului statului caruia ii revine rolul de arbitru intre toate fortele politice, intre cetatenii francezi si organele statului, iar pe de alta parte, configurarea unui Parlament rationalizat, ale carui functii sa fie limitate la controlul Guvernului si votarea legilor, in anumite domenii ale vietii sociale. Realitatile politice actuale, par insa sa infirme necesitatea mentinerii unui parlamentarism rationalizat, sens in care, in prezent, in Franta se discuta majorarea atributiilor Parlamentului in raport cu executivul, conform principiului separatiei puterilor, al egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al acestora, principii ce ar readuce Parlamentului rolul principal pe care ar trebui sa il ocupe, ca organ reprezentativ al poporului francez.

Constitutia Frantei din 1958 mentine principiul fundamental al regimului parlamentar, principiul raspunderii politice a executivului, Guvernul Frantei fiind responsabil din punct de vedere politic in fata Parlamentului. Dar parlamentarismul francez contemporan e diferit de cel clasic, mijloacele de actiune reciproca ale Parlamentului si Guvernului nu sunt exact echilibrate, Parlamentul fiind situat intr-o pozitie de inferioritate in raport cu Executivul. Pozitia superioara a Guvernului si relativa independanta a acestuia este evidentiata foarte clar de faptul ca numirea primului-ministru este o atributie proprie a Presedintelui Republicii Franceze. Presedintele este liber sa desemneze pe cine doreste pentru functia de prim-ministru si nu este obligat sa procedeze ca in timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie sa tina seama de cerinta ca persoana ce va fi desemnata sa se bucure de increderea majoritatii parlamentare, insa intrarea in functiune a sefului Guvernului nu este subordonata unei investituri parlamentare, noul Guvern nefiind obligat sa primeasca un vot de incredere din partea parlamentarilor, a Adunarii Nationale si Senatului.

Un alt aspect esential pentru raportul dintre legislativ si executiv este reglementarea initiativei legislative. Initiativa legislativa poate apartine primului ministru sau parlamentarilor, dar exista unele limitari cu privire la domeniile in care pot fi intreprinse initiative parlamentare. Astfel, initiativa parlamentara nu se poate referii decat la acele domenii care sunt rezervate expres legiuitorului de catre Constitutie. Deasemenea, initiativa deputatilor nu poate fi exercitata in materie de cheltuieli, inca din 1981, urmandu-se practica britanica, a fost acceptata o asemenea masura. Parlamentul poate insa sa refuze dezbaterea unei initiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mari sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului. Limitarea expresa a domeniilor in care parlamentarii isi pot exercita dreptul de initiativa legislativa reduce rolul Parlamentului la simpla actiune de a vota proiectele de le propuse de Guvern, adevaratul conducator al politicii interne si externe al statului francez.

Parlamentul, format, conform principiului bicameralismului, din Senat si Adunarea Nationala, are totusi, in cadrul atributiunilor sale, dreptul de a controla activitatea executivului. Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe cai, asigurarea posibilitatii de informare fiind o conditie esentiala a controlului parlamentar. In sistemul constitutional francez, informarea Parlamentului de catre Guvern se face prin procedeul rapoartelor, informarilor sau darilor de seama, insa parlamentarii pot fi informati de Guvern si prin comunicarile pe care acesta le face. Ori de cate ori un membru al Guvernului doreste sa intervina in Parlament, el poate sa o faca , informand Parlamentul in privinta anumitor probleme esentiale, in virtutea principiului cooperarii functionale a puterilor in stat .

Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemanator celui prevazut de Constitutia Romaniei, ca modalitati de control putand fi mentionate intrebarile scrise si orale, declaratiile asupra unor subiecte de actualitate, motiunile, comisiile de ancheta instituite de Camerele Parlamentului, precum si controlul efectuat de parlamentari asupra infaptuirii politicii europene. Toate aceste mijloace, puse la indemana Palamentului pastreaza formal importanta organului legislativ, insa, in realitate, mijloacele de punere in joc a responsabilitatii politice a Guvernului sunt limitate.

In Franta, intrebarile au un statut constitutional, stabilindu-se ca macar o zi pe saptamana sa fie rezervata intrebarilor si raspunsurilor la aceste intrebari. Intrebarile orale sunt expuse oral in sedintele Camerei, ele prezentandu-se anterior, in scris presedintelui Camerei respective, care o trimite Guvernului. Sistemul francez, care exclude interpelarile, admite, in locul acestora, intrebarile orale urmate de dezbateri. Acestea pot avea ca obiect probleme europene, probleme guvernamentale si probleme bugetare. Intrebarile scrise constau in cereri de informatii adresate Guvernului si se deosebesc de cele orale prin faptul ca nu sunt adresate in sedinta publica, ci sunt transmise Guvernului prin intermediul secretariatului general, urmand a fi publicate in Jurnalul Oficial. Ministrii carora le-au fost adresate intrebari scrise, pot refuza un raspuns numai in masura in care interesul public nu le permite sa raspunda, in rest membrii Guvernului fiind obligati sa raspunda atat intrebarilor scrise, cat si orale venite din partea parlamentarilor. Beneficiarii dreptului de a pune intrebari Guvernului sunt parlamentarii, fara a se face deosebire intre apartenenta acestora la majoritatea parlamentara ori la opozitie.

Comisiile de ancheta formeaza unul din cele mai importante mijloace de exercitare a controlului parlamentar, deoarece ele reprezinta un demers nemijlocit de verificare a activitatii Guvernului prin intermediul unei structuri interne a Parlamentului si, de aceea, majoritatea constitutiilor nationale reglementeaza acest mijloc de control. Din acest punct de vedere, Franta se distinge de alte tari ale Uniunii Europene, fundamentarea comisiilor de ancheta neavand suport constitutional, organizarea si functionarea acestora fiind reglementate printr-o lege ordinara . Conform acestor reglementari comisiile de ancheta sunt constituite de fiecare Camera printr-o hotarare adoptata cu majoritate de voturi, mandatul acestora expirand la data depunerii raportului, dar nu mai tarziu de sase luni de la data constituirii. Comisiile de ancheta au ca obiect investigarea unor probleme care au un anumit ecou in randul opiniei publice, ele fiind legate de scandalurile economice si financiare relevate de presa si se bucura de largi prerogative, putand chema in fata lor pe oricine poate furniza informatii.

Constitutia Frantei distinge doua categorii de mijloace de actiune ale Parlamentului asupra Guvernului, mijloace care nu angajeaza raspunderea politica si mijloace care o angajeaza. Mijloacele de punere in joc a responsabilitatii politice a Guvernului sunt cele referitoare la problematica asumarii raspunderii Guvernului si la motiunea de cenzura. In Franta, angajarea raspunderii poate fi solicitata de catre primul-ministru, dupa deliberarea din Consiliul de Ministrii asupra programului de guvernare ori asupra unei declaratii de politica generala. Din practica parlamentara franceza rezulta ca, in urma alegerilor parlamentare, primul-ministru poate sa prezinte Adunarii Nationale o declaratie de politica generala, fiind liber sa solicite sau nu angajarea raspunderii in fata acestei Camere a Parlamentului. Deasemenea, primul- ministru poate solicita asumarea raspunderii Guvernului asupra unui text, proiect sau propunere de lege, acesra considerandu-se adoptat daca o motiune de cenzura nu este depusa in cele 24 de ore care urmeaza sau daca motiunea depusa nu este adoptata.

Motiunea de cenzura este reglementata in Constitutia din 1958, care o supune unor reguli foarte precise si care o fac greu de adoptat. Introducera si adoptarea unei motiuni de cenzura este un instrument aflat in exclusivitate in competenta Adunarii Nationale. Republica a V-a nu a mai dat Senatului dreptul de a angaja raspunderea politica a Guvernului, Constitutia din 1958 stabilind ca primul-mnistru are posibilitatea de a solicita Senatului aprobarea unei declaratii de politica generala, caz in care va avea loc o dezbatere, un vot, dar presupunand ca votul ar fi negativ, Guvernul nu va fi rasturnat. Motiunea de cenzura, ca instrument aflat la dispozitia exclusiva a membrilor Adunarii Nationale nu poate fi admisa decat daca este semnata de cel putin 1/10 din numarul membrilor Adunarii Nationale, votul aspura motiunii admise cu indeplinirea acestei conditii neputand avea loc decat dupa 48 de ore de la depunerea motiunii. Motiunea nu poate fi adoptata decat cu majoritatea absoluta a membrilor ce compun Adunarea Nationala, absentii si cei care se abtin sunt considerati a fi votat cu adversarii motiunii de cenzura si de a se fi pronuntat in definitiv pentru Guvern, numarandu-se numai votul celor care s-au declarat in favoarea motiunii. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o motiune in cursul aceleiasi sesiuni extraordinare, si a mai mult de trei motiuni in cursul unei sesiuni ordinare, cu exceptia cazului in care primul-ministru angajeaza raspunderea Guvernului in fata Adunarii Nationale, cu privire la votarea unui text.