Functiile teritoriului

Functiile teritoriului

Teritoriul joaca un rol important in existenta statului, dar teoria nu se acorda, intotdeauna, asupra continutului concret al acestui rol. Mai multe teorii au fost si sunt vehiculate pentru a explica functiile teritoriului.

A.Teoria teritoriului-subiect.Teoria teritoriului-subiect considera teritoriul un element constitutiv al personalitatii statului. Existenta teritoriului permite sinteza intre un sol si ideea care constituie natiunea. Fara teritoriu statul nu isi poate exprima vointa. intr-adevar, ceea ce caracterizeaza vointa statului, indiferent de forma in care s-ar exprima, este faptul de a fi autonoma, suverana. Dar aceasta suveranitate nu se poate exprima decat in interiorul unui teritoriu, care devine, prin urmare, un element al vointei si al personalitatii statului. Astfel, teritoriul este un element esential, o parte integranta a naturii insesi a statului. Din acest punct de vedere, teritoriul statului se diferentiaza de patrimoniul simplilor particulari. In timp ce individul ramane subiect de drept chiar daca patrimoniul sau este vid, dimpotriva statul nu poate sa se formeze sau el dispare in lipsa teritoriului: un stat fara teritoriu ar fi in imposibilitate sa-si exercite puterea politica, caci el nu poate face ca aceasta sa aiba efecte decat cu conditia ca un teritoriu sa-i fie exclusiv afectat. Cu alte cuvinte, caracterul exclusiv al dreptului statului asupra teritoriului ar fi conditia puterii politice si prin aceasta a personalitatii juridice a statului.

Aceasta teorie, de origine germana si imbratisata de numerosi teoreticieni, chiar daca nuantata, a fost criticata pe mai multe considerente. in primul rand, ea poate fi admisa doar daca se admite teoria personalitatii juridice a statului, teorie care este departe de a fi imbratisata de toti autorii, cei care fac parte din scoala realista, cum ar fi L. Duguit sau G. Scelle, negand-o. in al doilea rand, daca nu se poate concepe statul fara un substrat teritorial, aceasta nu inseamna cu necesitate ca teritoriul este un element intrinsec constitutiv al statului, asa cum daca existenta ierbii este o conditie a existentei animalelor erbivore, aceasta nu inseamna ca iarba este un element constitutiv al animalului. in al treilea rand, teoria teritoriului-subiect se adapteaza cu greu anumitor realitati ale vietii internationale, cum ar fi cesiunile teritoriale sau partajul teritorial de competente. De exemplu, cum ar putea explica aceasta teorie, odata ce teritoriul este indivizibil, existenta pe acelasi teritoriu a doua state: cel federal si cel federat?

B. Teoria teritoriului-obiect. Aceasta teorie face din teritoriu obiectul insusi al puterii statale, asupra caruia statul ca subiect de drept isi exercita autoritatea. Ea comporta doua variante: unii au vazut in aceasta putere a statului asupra teritoriului un drept real de proprietate, altii un drept real de suveranitate.

a. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de proprietate este conceputa in continuarea conceptiei medievale patrimoniale a statului, facand din       dreptul statului asupra teritoriului un drept de proprietate calificata ca "proprietate de dreptul gintilor" .Aceasta, ca si proprietatea din dreptul privat, are un caracter exclusiv si absolut.

Reprosurile facute acestei teorii, de altfel putin impartasite, sunt in esenta urmatoarele: ea confunda, printr-un procedeu de analogie nepermis, proprietatea cu suveranitatea, cand nimic nu justifica aceasta confuzie. Proprietatea este stabilita exclusiv in beneficiul titularului ei, in timp ce suveranitatea este acordata statului doar pentru a-i permite sa indeplineasca anumite functii in interesul comunitatii, deci niste scopuri exterioare lui. Proprietatea comporta, in principal, puterea de a efectua niste operatiuni materiale (culegerea fructelor, uzul, amenajarea, transformarea sau distrugerea lucrului) si doar accesoriu a unor acte juridice (alienarea), in timp ce suveranitatea se traduce, in mod esential, prin puterea de a exercita anumite functii juridice (exercitiul functiei legislative, executive si jurisdictionale in interiorul unui spatiu determinat); teoria conduce la solutii extrem de complicate atunci cand acelasi teritoriu apartine mai multor state, caci trebuie adoptate notiuni ambigue, ca cele de superproprietate sau subproprietate de drept international. "Evident ca astazi aceasta teorie patrimoniala, inspirata din preluarea necritica a unor constructii teoretice a unor jurisconsulti romani (Ulpian) si specifica personificarii statului din epoca feudala, este de mult depasita de realitatea fenomenului politic' ( I. Muraru, E.S. Tanasescu, 2001, p. 345).

b. Teoria teritoriului-obiect al unui drept real de suveranitate face din teritoriu obiectul imediat al puterii publice, supus unui drept sui generis diferit, in
acelasi timp, de dreptul de proprietate, ca drept real, exercitandu-se asupra lucrurilor, si de suveranitatea exercitata asupra persoanelor. Dreptul pe care statul il are asupra teritoriului este un drept cu o configuratie proprie, care poate fi definit ca un drept real institutional, intelegand prin aceasta ca el poarta direct asupra teritoriului, ca un drept real, dar neconfundandu-se cu un astfel de drept, ci doar ca o cerinta de functionare a institutiilor statale.

Nici aceasta teorie nu a fost scutita de critici. Mai intai, ea nu poate fi admisa decat de juristii care considera statul o persoana juridica. Pe de alta parte, dreptul statului asupra teritoriului nu se poate confunda cu suveranitatea, caci aceasta din urma se exercita asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor. Suveranitatea este o putere de comanda, or ordinele se refera la persoane. Este adevarat ca exercitiul suveranitatii depinde de teritoriu, ca de o limita, dar se exercita asupra populatiei, nu asupra teritoriului insusi.

Totusi ea are meritul de a delimita dreptul, pe care statul il are asupra teritoriului, de dreptul de proprietate asupra terenului. Cum dreptul de proprietate este un drept exclusiv, daca statul ar avea un drept de proprietate asupra teritoriului, particularii ar fi in imposibilitate de a-si apropria terenul. Este importanta aceasta distinctie, pe de o parte, pentru ca au existat epoci cand puterea publica a depins de proprietatea terenului si, pe de alta parte, pentru ca exista tendinta, prezenta si la noi, de a considera ca aproprierea terenului de catre straini este totuna cu alienarea teritoriului national. Important este cine exercita suveranitatea pe acel teritoriu si nu cine are proprietatea terenului. Indiferent daca proprietarul este cetatean sau nu, terenul si proprietarul sau sunt supusi regimului juridic impus de statul care il include in teritoriu. Inalienabilitatea teritoriului presupune, cum vom vedea, cu totul alte aspecte, care tin de imposibilitatea trecerii lui sub suveranitatea altui stat si nu de imposibilitatea trecerii lui in proprietatea necetatenilor prin acte private.

C. Teoria teritoriului-limita. Potrivit acestei teorii, care se bucura astazi de o mare raspandire, teritoriul este limita exercitiului puterilor guvernantilor, care detin monopolul uzului legitim al violentei, potrivit expresiei lui M. Weber, doar in limitele teritoriului. Teritoriul este deci un cadru de exercitare a competentelor. Puterea statului este exercitata doar in limitele teritoriului, teritoriu care este si o limita in calea exercitiului unei alte puteri statale suverane. imbratisata de autori celebri, ca L. Duguit, care face din teritoriu "limita materiala a actiunii efective a guvernantilor' sau C. de Malberg, pentru care este "cadrul in care se exercita puterea statala', acestei teorii i s-a reprosat, de altfel neintemeiat, ca este restrictiva, caci statul exercita competente si in afara teritoriului si, in consecinta, teritoriul nu este limita pentru exercitiul facut de stat puterii. O alta obiectie este ca teoria este una negativa, ori teritoriul nu este
doar o limita a puterii statului, ci ofera acestuia si un titlu pozitiv de competenta,
dreptul international legand de posesiunea lui puterea de a indeplini anumite acte.

D. Teoria competentei. Potrivit lui H. Kelsen, teritoriul este "domeniul de validitate teritoriala a dreptului statal'. Teritoriul este privit, deci, ca o portiune din suprafata terestra in care un sistem de reguli juridice este aplicabil si executoriu. Meritul teoriei este ca integreaza problema naturii juridice a dreptului statului asupra teritoriului in cadrul general oferit de tehnica dreptului public, potrivit careia prerogativele statului sunt analizate ca simple competente atribuite guvernantilor sau diferitilor agenti ai statului pentru a indeplini anumite functii de interes social. Aceasta inseamna ca teritoriul nu este numai o limita a puterilor guvernantilor fata de exterior, ci si o limita interna, puterea acestora fiind incadrata juridic de o ordine juridica valida, ea neputand sa se manifeste decat in baza unui titlu normativ valid. Teritoriul este o limita a validitatii dreptului pentru ca validitatea depinde de eficienta unei ordini juridice care nu poate exista decat in prezenta unui drept al statului asupra teritoriului si in prezenta unui control real al acestuia de catre guvernanti. Ea poate, pe de alta parte, sa dea seama mai bine de mutatiile teritoriale. Acolo unde doctrina clasica imprumuta notiuni din dreptul privat, greu adaptabile problemelor de drept public, cum ar fi cazul succesiunii statelor, noua teorie vorbeste de repartitia competentelor teritoriale in timp. Ea este mult mai coerenta si in solutiile aduse problemei coexistentei puterilor mai multor state pe acelasi teritoriu, calificandu-le ca fiind competente teritoriale limitate.

Cu toate ca meritele ei sunt evidente, nici aceasta teorie nu a fost scutita de critici, cea mai frecventa fiind ca teoria se preteaza indefinit pacii sau razboiului, respectului natiunilor sau cuceririi si largirii in timp de razboi a sferei de competenta teritoriala a statului ocupant, fara sa-i permita, cu toate aceasta, sa incorporeze teritoriul ocupat in teritoriul national. Cu adevarat, daca eficienta este o conditie a validitatii ordinii juridice, iar ordinea juridica a cuceritorului este singura eficienta, caci el controleaza efectiv teritoriul, guvernele in exil, chiar legitime, nefiind capabile, potrivit acestei teorii, sa impuna nimanui o ordine juridica proprie, atunci cuceritorul are titlul juridic al exercitiului competentelor statale, caci doar el este capabil sa asigure in mod efectiv pacea sociala, indiferent care ar fi aceasta. Critica pare deci indreptatita, desi poate ca este oarecum exagerata.