Strategia Europeana de Ocupare. Abordare din perspectiva ciclului de viata

Concepte

Ciclul de viata

Educare continua

Speranta de viata

Sistem de pensii multipilon

Obiectivul general al capitolului

Sa prezinte politica ocuparii fortei de munca a UE din perspectiva ciclului de viata

Obiectivele specifice

Sa scoata in evidenta rolul educatiei in politica ocuparii UE

Sa prezinte situatia ocuparii in randul persoanelor in varsta

Sa prezinte politicile UE care au ca scop prelungirea carierei profesionale

UE si-a propus in strategia de la Lisabona (2000) sa detina in 2010 cea mai dezvoltata economie bazata pe cunoastere, cu ocuparea totala a fortei de munca. O asemenea economie presupune o forta de munca inalt calificata, fapt ce necesita o atentie deosebita acordata invatamantului in general si invatarii continue in particular. Fara adaptarea rapida a fortei de munca la schimbarile tehnologiei, economia unui stat membru si a UE in ansamblu nu pot face fata competitiei globale. Daca o persoana intra pe piata muncii la varsta de 20 de ani si se va retrage din activitate la varsta de 65 de ani (iar datorita cresterii sperantei de viata, varsta de pensionare va fi probabil si mai mare), in cei 45 de ani de cariera va trebui sa se adapteze continuu la schimbarile tehnologice si poate chiar la schimbarea profesiei cu care a inceput activitatea in campul muncii. Obiectivul central este ca cetatenii UE sa fie inclusi social, iar acest lucru se realizeaza in primul rand printr-o cariera profesionala fara intreruperi si cu salarii suficient de mari incat sa asigure de-a lungul vietii active un minim nivel de trai considerat decent de catre comunitate, iar la pensionare, datorita contributiilor mai mari (corespunzatoare salariului) la asigurarile sociale, sa asigure o pensie suficient de mare incat persoana respectiva sa nu se confrunte cu riscul saraciei . Acest tip de cetatean inclus social trebuie:

sa urmeze cursurile sistemului de invatamant pe o perioada cat mai indelungata (trebuie sa absolve cel putin liceul);

sa-si gaseasca un loc de munca (corespunzator pregatirii sale) imediat dupa absolvirea scolii;

sa aiba un loc de munca intr-o economie bazata pe cunoastere, cu un salariu corespunzator;

sa urmeze de-a lungul carierei diverse cursuri de pregatire sau sa se bucure de schimburi de experienta;

sa nu fie supus discriminarii indiferent de sex, religie, etnie, orientare sexuala, preferinte politice etc.;

sa nu aiba intreruperi in cariera (angajari pe perioada determinata) sau sa fie angajat cu fractiune de norma;

sa se retraga din activitate cat mai tarziu, cel putin la varsta legala de pensionare.

Pentru ca toate aceste conditii sa fie indeplinite, statul trebuie sa aiba o politica complexa, structurala, care sa ia in calcul aceste aspecte ce tin de viata omului de la nastere pana la moarte, adica sa aiba o abordare a ciclului de viata cu privire la munca (daca e sa ne referim strict la ocuparea fortei de munca). In acest sens, una dintre liniile directoare (numarul 18) cu privire la politicile ocuparii fortei de munca ale statelor membre, din decizia 2005/600/EC, promoveaza abordarea ciclului vietii cu privire la munca (lifecycle approach to work) prin:

innoirea efortului de a construi traiectorii (pathways) pentru ocuparea fortei de munca in randul tinerilor si reducerea somajului in randul tinerilor (asa cum este cerut si in Pactul European cu Privire la Tineret);

actiuni care sa duca la cresterea participarii femeilor la piata muncii si reducerea decalajelor dintre sexe in privinta ratei de ocupare si a somajului;

realizarea unei mai bune reconcilieri intre munca si viata privata si oferirea de servicii de ingrijire a copilului sau a altor persoane dependente;

acordarea de sprijin pentru imbatranirea activa, inclusiv prin asigurarea de conditii de munca sanatoase, prin oferirea de motivatii pentru ramanerea pe piata muncii si descurajarea pensionarii anticipate;

dezvoltarea de sisteme de protectie sociala moderne, inclusiv cele legate de sistemele de pensii si de sanatate, care sa sustina participarea la piata muncii si o mai lunga viata activa.

Din aceasta enumerare reiese faptul ca abordarea muncii din perspectiva ciclului de viata presupune masuri ce tin de educatie, protectie sociala (schimbari in sistemele de asigurari, ingrijirea copiilor si a persoanelor dependente), masuri economice, eliminarea discriminarii de gen si cresterea ocuparii in randul tinerilor, femeilor si muncitorilor in varsta. Dintre aceste aspecte voi analiza relatia dintre ocuparea fortei de munca si educatie, respectiv ocuparea in randul peroanelor in varsta, urmand ca relatia dintre gen si ocupare sa o tratez intr-un capitol separat.

Relatia dintre ocuparea fortei de munca si educatie

Sansele ca o persoana cu un nivel mediu sau scazut de educatie sa obtina un loc de munca sunt mult mai mici decat cele ale unei persoane cu studii superioare. In Romania anului 2006, rata de ocupare in randul persoanelor cu studii superioare a fost mai mult decat dubla fata de rata de ocupare in randul persoanelor cu nivel de instruire scazut si cu o patrime mai mare comparativ cu cea a persoanelor cu nivel mediu de educatie (Tabel 5.1.). Diferentele in functie de nivelurile de educatie sunt si mai mari daca luam in calcul rata somajului, care este dubla in cadrul persoanelor cu nivel mediu si scazut de educatie raportat la rata somajului din randul persoanelor cu studii superioare. Avantajul detinut de persoanele cu studii superioare se mentine daca luam in calcul si alte doua variabile: mediul de rezidenta si sexul. Avantajul pe piata muncii detinut de persoanele cu studii superioare din Romania este mult mai mare in mediul urban decat in mediul rural, datorita numarului mare de persoane din mediul rural care lucreaza in agricultura, unde nu se cere un nivel de educatie ridicat. Se observa in Tabelul 5.1. ca rata somajului in mediul urban pentru persoanele cu nivel scazut de instruire este de cinci ori mai mare decat in randul persoanelor cu studii superioare, pe cand in mediul rural diferentele sunt nesemnificative. Daca luam in calcul variabila sex, reiese ca este mult mai important pentru femei decat pentru barbati sa absolve cursurile unei facultati. Sansa de a fi angajat este mai scazuta pentru femeile cu nivel de instruire mediu si scazut decat in cazul barbatilor cu nivel de instruire similar (70% comparativ cu 80% pentru nivelul de instruire mediu, respectiv 41% comparativ cu 52,5% pentru nivelul de instruire scazut[2]) .

In urma datelor oferite de INS pentru anul 2007, putem conchide ca sansele ca o persoana sa fie activa pe piata muncii sunt mult mai mari daca aceasta are studii superioare decat daca ar avea un nivel de instruire mediu sau scazut. Nivelul de instruire este si mai important daca luam in considerare variabilele mediu de rezidenta si sex: este mult mai important pentru persoanele din mediul urban si pentru femei sa aiba studii superioare pentru a se bucura de un loc de munca. Pentru a avea acces pe piata muncii intr-o economie bazata pe cunoastere (care este mai prezenta in mediul urban) trebuie sa ai un nivel de educatie cat mai ridicat.

Tabel 5.1. Ratele de ocupare si ale somajului in Romania, dupa nivelul de instruire, sexe si medii, in anul 2006 (dupa INS, 2007)

Datele statistice prezentate mai sus sunt o dovada a importantei pe care o are politica din domeniul educatiei pentru situatia ocuparii fortei de munca. Din cele opt obiective (benchmarks) stabilite de decizia 2005/600/EC, cinci tin, cel putin partial, de domeniul educatiei:

Trebui sa fie dezvoltate cursuri, activitati practice si orice alte mijloace de crestere a sanselor de angajare pentru a preintampina somajul de lunga durata (de cel putin sase luni pentru tineri si de cel putin 12 luni pentru persoanele adulte).

Un sfert din somerii de lunga durata trebuie sa participe pana in anul 2010 la cursurile de formare.

Procentul celor care parasesc scoala prematur (inainte de a absolvi liceul) sa nu depaseasca 10%.

Cel putin 85% dintre persoanele cu varsta de 22 de ani sa fi absolvit liceul in 2010.

Participarea la cursurile de invatare continua (life-long learning) sa fie de cel putin 12,5% din totalul persoanelor cu varsta de 25-64 ani.

Prin invatarea continua se intelege:

toate activitatile de invatare de-a lungul vietii, cu scopul imbunatatirii cunoasterii, calificarilor si competentelor, in vederea unor beneficii de ordin personal, civic, social si/sau pentru angajare.

Din aceasta definitie rezulta ca invatarea continua dureaza de-a lungul intregii vieti, chiar si dupa pensionare, nu se reduce la participarea la sistemul clasic de invatamant, iar scopul nu este doar gasirea unui loc de munca. Innvatarea continua are ca scop integrarea individului in societate in general, si nu doar pe piata fortei de munca.

Conform datelor oferite de Eurostat cu privire la participarea persoanelor la invatarea continua[3], cele mai ridicate rate pentru anul 2006 le gasim in tarile nordice, unde si rata de ocupare este mai ridicata. Astfel, daca media europeana este de 9,6%, participarea persoanelor la invatarea continua a fost in 2006 de 32,1% in Suedia, 29,2% in Danemarca, 26,6% in Marea Britanie, 23,1% in Finlanda si 15,6% in Olanda. Asa cum se poate vedea in Graficul 5.1., cu cat participarea la invatarea continua este mai mare, cu atat rata de ocuparea este mai mare. Intre cele doua variabile, coeficientul de corelatie Pearson este de 0,73, la un nivel de semnificatie p

Figura 5.1. Corelatia dintre rata de participare la invatarea continua (pe orizontala) si rata de ocupare (pe verticala) in UE27, dupa Eurostat

Acest nivel ridicat de corelatie arata ca rata de ocupare si rata de participare la invatarea continua variaza impreuna, dar nu inseamna ca prima variabila este determinata doar de cea de-a doua. Pot exista si alte variabile de natura politica, economica si culturala care sa determine cele doua variabile luate in calcul. De exemplu, religia protestanta prezenta in tarile nordice este asociata cu o etica a muncii (asa cum am vazut in studiul lui Max Weber), dar si cu o preocupare mai ridicata pentru educatie[4].

Datele statistice de la nivelul Romaniei si de la nivelul comunitar arata cat de importanta este educatia pentru ca UE sa-si atinga obiectivele stabilite in SEO pentru anul 2010. Insistenta cu care se trateaza problema invatarii continue isi are justificarea si prin prelungirea carierei profesionale (cresterea varstei de pensionare in contextul cresterii sperantei de viata), intr-o piata a muncii care necesita o adaptare continua si rapida la schimbarile tehnologice.

Ocuparea in randul persoanelor in varsta

Cresterea sperantei de viata si fertilitatea scazuta au dus la imbatranirea populatiei. Numarul mare de persoane in varsta raportat la restul populatiei creeaza o presiune imensa asupra statelor bunastarii, care trebuie sa ia masuri hotarate pentru a-si mentine sustenabilitatea financiara. Sistemele de sanatate si sistemele de pensii se afla sub imensa povara a unei rate de dependenta in continua crestere: tot mai putini muncitori contribuie la aceste sisteme de protectie sociala in beneficiul unui numar de pensionari in crestere. Conform estimarilor, speranta de viata in tarile UE15 va creste cu patru-cinci ani pana in anul 2050 (Comisa Europeana, 2003, 12-13). Pentru majoritatea statelor membre (EU15), speranta de viata a femeilor va depasi 84 de ani, ajungand chiar la 87 de ani in Franta. In cazul barbatilor, speranta de viata va atinge in 11 state membre pragul de 80 de ani, chiar de 82 de ani in cazul Suediei. In conditiile in care speranta de viata la varsta de 65 de ani (varsta de pensionare in majoritatea statelor membre) este in prezent de 15,5 ani pentru barbati si de 19,5 ani pentru femei, o crestere a acesteia cu patru-cinci ani inseamna o crestere a numarului de pensionari cu 25-30%. Daca rata de dependenta (numarul total de persoane cu varsta de 65 de ani si peste raportat la numarul de persoane cu varsta intre 15 si 64 de ani) era in 2000 pentru UE15 de aproape 25%, in 2050 se va apropia de 50% (practic, se va produce dublarea ei). Mai mult, ratele de dependenta estimate pentru anul 2050 sunt cele mai mari in tari ca Italia, Spania si Grecia (pentru primele doua tari, estimarile depasesc procentul de 60%), care se confrunta cu o rata de ocupare scazuta.

Situatia Romaniei este si mai grava. Natalitatea scazuta, cresterea sperantei de viata si migratia externa din Romania il determina pe Vasile Ghetau (2004, 26) sa afirme ca: "situatia demografica a Romaniei a atins un grad de complexitate si de pericol atat de mare, incat interventia este singura alternativa care poate fi luata in considerare". El prezinta trei variante de prognoze in care ia in calcul evolutia natalitatii si a sperantei de viata, nu insa si a migratiei. Daca pentru toate cele trei variante se foloseste aceeasi estimare pentru cresterea sperantei de viata, rata fertilitatii ramane cea din 2005 (un numar mediu de 1,25 de copii nascuti de fiecare femeie) pentru varianta inferioara, creste la 1,8 in 2020 pentru ca in 2050 sa ajunga la 2,1 pentru varianta medie si ajunge inca din anul 2020 la 2,1 in cazul variantei superioare (optimiste). Se ia in calcul o rata a fertilitatii dorite de 2,1 pentru ca aceasta este necesara pentru reproducerea demografica. Daca luam in calcul doar faptul ca in Romania se nasc 102 baieti la 100 de fete, pentru reproducerea demografica 100 de femei trebuie sa nasca 202 copii. Iar daca luam in considerare si mortalitatea pana la varsta fertila, ajungem la o rata a fertilitatii considerata necesara de 2,1. Trebuie mentionat faptul ca, desi se nasc mai multi baieti decat fete, in Romania sunt mai multe femei decat barbati pentru ca speranta de viata a femeilor este mai mare decat speranta de viata a barbatilor. Prin "speranta de viata la nastere" intelegem numarul mediu de ani pe care ii are de trait o persoana la nastere, in conditiile mortalitatii din acel an pentru toate generatiile. Speranta de viata se poate calcula pentru orice varsta in ani impliniti.

Tabelul 5.2. Prognoza demografica pentru Romania (2005-2050) (dupa Ghetau, 2004, 17, 25)

Observam ca si in varianta cea mai optimista raportul de dependenta (numarul total de persoane cu varsta de 65 de ani si peste raportat la numarul de persoane cu varsta de 18-64 de ani) va fi aproape dublu in anul 2050 fata de anul 2005[5]. Daca am lua in calcul si migratia unui numar mare de romani (majoritatea tineri), atunci prognozele demografice ar fi si mai ingrijoratoare.

Pentru a preintampina aceasta problema a cresterii ratei de dependenta trebuie, evident, sa creasca numarul de persoane ocupate si sa scada numarul de pensionari. Realizarea acestor obiective se poate face prin politici care se afla in stransa interdependenta. Scaderea numarului de pensionari se poate face prin cresterea varstei reale de pensionare, deci prin prelungirea carierei profesionale. In acest sens, pot fi luate urmatoarele masuri:

o politica activa de crestere a ocuparii in randul muncitorilor in varsta;

cresterea varstei legale de pensionare;

sanctionarea (demotivarea) pensionarii anticipate si motivarea continuarii activitatii chiar si dupa atingerea varstei legale de pensionare prin forme flexibile de munca (de exemplu, angajarea cu fractiune de norma).

In Romania de dupa caderea regimului comunist, criza economica a dus la scaderea numarului de locuri de munca, fapt ce a determinat guvernele din anii '90 sa duca o politica de incurajare a pensionarii anticipate, in locul cresterii somajului in randul muncitorilor in varsta. Astfel, daca populatia cu varsta de peste 60 de ani a crescut intre anii 1992-2002 cu 415 mii, numarul de pensionari a crescut cu 1,106 milioane (Larionescu et al., 2006, 133). In prezent s-a ajuns la un raport de dependenta care face ca sistemul de pensii romanesc sa fie greu sustenabil financiar: pentru un pensionar contribuie un singur muncitor (Figura 5.2.). Iar acest raport nu ia in calcul pensionarii din agricultura, a caror pensie este platita de la bugetul de stat, deci inclusiv din taxele platite de persoanele angajate.

Figura 5.2. Rata de dependenta intre pensionarii de stat si persoanele angajate din Romania (dupa INS, 2007)

Reforma sistemului de pensii romanesc a inceput in anul 2000 (in alte tari foste comuniste aceasta a inceput imediat dupa 1990) printr-o lege a pensiilor (legea 19/2000) care a produs urmatoarele schimbari parametrice in cadrul sistemului public de pensii:

Cresterea progresiva a varstei legale de pensionare pana in anul 2013 de la 62 de ani la 65 de ani pentru barbati si de la 57 de ani la 60 de ani pentru femei.

Cresterea progresiva a perioadei legale de contributie pana in anul 2013 de la 30 de ani la 35 de ani pentru barbati si de la 25 de ani la 30 de ani pentru femei.

A introdus conditii demotivante pentru pensionarea anticipata si pentru pensionarea anticipata partiala. Pentru ca cineva sa se bucure de pensionare anticipata, trebuie sa contribuie cu cel putin zece ani mai mult decat perioada minima de contributie. Astfel, in 2013, un barbat ca sa poata sa se retraga din activitate inaintea varstei de 65 de ani trebuie sa fii contribuit cel putin 45 de ani la sistemul public de pensii. Daca nu a contribuit cei 10 ani peste varsta legala de contributie, se poate bucura de o pensie anticipata partiala, dar pentru fiecare an (din cei 10) pentru care nu a contribuit va pierde un procent din cuantumul pensiei.

Luarea in considerare la calculul pensiei a salariilor corespunzatoare intregii cariere profesionale, nu doar a ultimilor cinci ani, asa cum se calcula inainte de aceasta lege. Se introduce punctul de pensie, care rezulta din raportarea salariului angajatului la salariul mediu pe economie, la sfarsitul carierei profesionale facandu-se media tuturor punctelor de pensie obtinute.   

Aceasta noua lege ar trebui sa duca la cresterea ratei ocuparii in randul muncitorilor in varsta si a varstei reale de pensionare. Dupa anul 2000, a scazut intr-adevar numarul total de pensionari, dar acest fapt se datoreaza in mare parte scaderii numarului de pensionari din agricultura, fapt ce nu este neaparat un lucru bun (Frunzaru, 2007, 185). Legea pensiilor din 2000 da posibilitatea tuturor persoanelor al caror venit anual depaseste de trei ori salariul mediu brut pe economie sa contribuie la sistemul public de pensii. Aceasta prevedere acopera teoretic toate persoanele nesalariate, inclusiv persoanele care lucreaza in agricultura. Insa, neimpartirea contributiei la sistemul de pensii cu un angajator si nivelul ridicat de saracie din mediul rural fac greu suportabila o eventuala contributie a persoanelor care lucreaza in agricultura la acest sistem de asigurari. Insa, agricultorii care nu contribuie la un sistem de pensii in prezent, la batranete se vor infrunta cu un risc ridicat de saracie, iar statul prin sistemul de protectie sociala va trebui sa consume resurse pentru a ajuta aceste persoane sa iasa din eventuala stare de saracie.

O alta problema pe care o ridica schimbarile parametrice din cadrul sistemului public de pensii consta in inegalitatea dintre stagiile complete de cotizare, respectiv varstele legale de pensionare dintre barbati si femei. Mentinea acestor diferente de cinci ani intre barbati si femei si dupa anul 2013 vine in contradictie cu politica de nediscriminare intre barbati si femei (chiar si impotriva discriminarii pozitive). In tarile europene exista reforme in sistemele de pensii de egalizare a varstei de pensionare a femeilor si a barbatilor. Aceasta se va realiza progresiv pana in anul 2009 in Belgia, 2020 in Marea Britanie si 2033 in Austria (Comisa Europeana, 2003, 52). In Romania, problema egalizarii varstei de pensionare intre femei si barbati s-a pus destul de timid, dar cadrul european va crea o presiune in sensul discutarii cu mai multa intensitate a acestei probleme.

Chiar si cresterea ratei de ocupare impreuna cu cresterea economica nu vor face fata presiunii pe care imbatranirea populatiei o face asupra sistemelor publice de pensii. De aceea, inca de la inceputul anilor 1990, se pune intens problema construirii unor sisteme de pensii multipilon, care, pe langa sistemul public de pensii, sa cuprinda si alte sisteme de tip fond, obligatorii si/sau voluntare. Daca sistemul public de pensii se bazeaza pe solidaritatea intre generatii (generatiile tinere contribuie pentru pensionari[6]), in cazul sistemelor de tip fond, fiecare persoana va contribui la propriul fond si se va bucura de o pensie suplimentara corespunzatoare marimii contributiei si modului de gestionare a fondului (profitului obtinut). Acest tip de sistem de pensii presupune un grad scazut de solidaritate sociala, de aceea reformele din ultimii ani sunt vazute ca o forma de individualizare a sistemelor de pensii (Frunzaru, 2006). In fata entuziasmului ca aceste noi sisteme rezolva problema imbatranirii populatiei, ca statul are un rol redus in gestionarea lor, ca fondurile investite vor crea o crestere economica, ca sunt supuse la mai putine riscuri si, mai ales, ca pensionarii vor beneficia de pensii mai mari decat daca ar fi contribuit la sistemul public, exista critici care numesc aceste asteptari mituri. Joseph E. Stiglitz, Peter. R. Oszag (1999) si Nicholas Barr (2001) aduc argumente contrare cu privire la toate aceste presupuse avantaje ale sistemelor de tip fond, argumente care il indeamna pe Nicolas Barr (2001, 105) sa afirme ca, decat sa privatizezi sistemul public de pensii de tip PAYG, este mai eficient sa-l faci sustenabil prin cresterea contributiilor si prin scaderea pensiilor.

In decizia 2005/600/EC este stabilit ca obiectiv cresterea varstei medii reale de pensionare cu cinci ani pana in anul 2010, luandu-se ca reper situatia din anul 2001, cand aceasta era de 59,9 de ani[7]. In 2006, conform estimarilor Eurostat, varsta medie reala de pensionare era de 60,9 de ani pentru UE12, 61,4 ani pentru EU15 si de 61,2 de ani pentru UE27. Daca in UE12 si in UE15 varsta reala medie de pensionare a crescut cu aproximativ un an, este putin probabil ca pana in anul 2010 sa mai creasca cu patru ani. Cifrele oferite de Eurostat pentru Bulgaria si Romania sunt foarte discutabile. Astfel, daca pentru Romania varsta medie reala de pensionare era de 59,5 de ani in 2004, in 2006 a crescut brusc la 64,3 ani.

Figura 5.3. Ratele de ocupare ale muncitorilor in varsta in U15 in anul 2001, dupa Comisa Europeana (2003, 42)

Observam ca tarile din nordul Europei continua sa fie si in fruntea ierarhiei ocuparii in randul muncitorilor in varsta, cu exceptia Portugaliei, care ramane o exceptie in spatiul tarilor mediteraneene. Firesc, tarile cu o rata a ocuparii ridicata in randul persoanelor in varsta au si o varsta medie reala de pensionare mai ridicata (Figura 5.4.). Coeficientul de corelatie Pearson pentru cele doua variabile in cazul UE15 pentru anul 2001 este de 0,813, pentru p=0,000.   

Figura 5.4. Corelatia dintre rata de ocupare in randul persoanelor in varsta (pe orizontala) si varsta medie reala de pensionare (pe verticala) pentru anul 2001, in UE15, dupa Eurostat si Comisa Europeana (2003, 42)

Corelatia ridicata dintre cele doua variabile este o dovada a faptului ca cele doua obiective, de crestere a ratei de ocupare in randul persoanelor in varsta, respectiv de crestere a varstei reale medii de pensionare, pot fi atinse numai cu o politica comuna care ar putea cuprinde: cresterea varstei legale de pensionare, incurajarea continuarii activitatii in randul muncitorilor in varsta chiar si dupa atingerea varstei legale de pensionare corelata cu masura demotivarii pensionarii anticipate si descurajarea (chiar eliminarea) discriminarii muncitorilor in varsta. Dar unele dintre aceste masuri pot veni in contradictie cu atitudinile populatiei. In septembrie-octombrie 2001, in UE15, s-a desfasurat o cercetare privind atitudinile populatiei fata de reforma sistemelor de pensii (Comisia Europeana, 2004). Conform acestui studiu, pentru realizarea sustenabilitatii financiare a sistemelor de pensii, solutia de marire a taxelor si contributiilor a fost singura acceptata de majoritatea populatiei (69%), diminuarea pensiilor a fost acceptata doar de 31%, iar cresterea varstei de pensionare de doar 23%. Daca s-ar respecta aceste atitudini, povara cresterii ratei de dependenta ar cadea numai pe umerii muncitorilor, nu si pe cei ai pensionarilor. Peste 50% dintre respondenti au raspuns ca persoanele a caror varsta se apropie de 60 de ani ar trebui sa renunte la locul de munca in favoarea tinerilor si somerior. In acest sens, un procent peste medie l-a obtinut tari care au o rata mica a ocuparii in randul muncitorilor in varsta, cum ar fi Belgia, Spania, Italia, Luxemburg si Grecia[8]. La intrebarea "La ce varsta intentionati sa va pensionati?", perioada 56-60 de ani a fost cea mai preferata in Italia, Belgia, Franta si Austria, pe cand perioada 61-65 ani a fost cea mai preferata in Irlanda, Olanda, Spania si Suedia. Aceste date sunt argumente pentru faptul ca politicile UE dublate de politicile nationale in domeniul ocuparii fortei de munca trebuie sa faca fata in atingerea obiectivelor lor atat provocarilor de natura economica si demografica, cat si obstacolelor ce tin de atitudinile si valorile populatiei. Rezistenta la schimbare din partea populatiei poate fi un obstacol important in calea SEO.

Concluzii

Cresterea cantitativa si calitativa a ocuparii fortei de munca in UE se poate realiza numai printr-o abordare din perspectiva ciclului de viata in ceea ce priveste munca. Importanta aratata invatarii, mai ales invatarii continue, nediscriminarea (pe criterii de sex, varsta, etnie etc.), schimbarile parametrice din cadrul sistemelor publice de pensii si dezvoltarea sistemelor de pensii suplimentare asociate cu masuri economice si fiscale pot doar impreuna sa ajute la punerea in practica a SEO. Chiar si printr-o astfel de abordare congruenta, discrepantele dintre statele membre cu privire la ratele de ocupare, calitatea ocuparii si atitudinile si valorile referitoare la aspectele ce tin de reforma sistemelor de pensii fac greu de atins obiectivele UE cu privire la forta de munca pentru anul 2010. In privinta ocuparii exista diferente foarte mari intre nordul Europei (mai ales tarile scandinave) si sudul Europei, respectiv fostele tari comuniste. Aceste diferente se regasesc in ratele de ocupare, in procentele persoanelor care au urmat cursurile invatarii continue, respectiv in varsta medie reala de pensionare din satele membre.

Intrebari recapitulative

1. In ce consta abordarea din perspectiva ciclului de viata a muncii?
2. De ce este importanta abordarea din perspectiva ciclului de viata a muncii?
3. Ce relatie exista intre variabilele sex, mediu de rezidenta, nivel de educatie si ocupare in Romania?
4. Ce este invatarea continua?
5. Care este relatia dintre invatarea continua si ocuparea fortei de munca in statele membre ale UE?
6. Care sunt prognozele demografice pentru Romania pana in anul 2050?
7. Care sunt schimbarile parametrice produse in cadrul sistemului public de pensii din Romania de catre legea pensiilor din 2000? Ce efecte au acestea asupra ratei ocuparii in randul muncitorilor in varsta?
8. In ce consta sistemul de pensii multipilon?
9. Sunt importante atitudinile si valorile fata de elementele ce tin de reforma sistemului de pensii in punerea in practica a SEO. Argumentati raspunsul.

Bibliografie

Frunzaru, Valeriu. (2007). Sistemul de pensii romanesc. O evaluare din perspectiva europeana. Bucuresti: Editura Economica, pp. 23-35, 82-88.

Ghetau, Vasile. (2004). Declinul demografic al Romaniei: ce perspective ? Sociologie Romaneasca, II, 2, 5-41.

Larionescu, Maria, Marginean, Ioan, Neagu, Gabriela. (2006). Constituirea clasei mijlocii in Romania. Bucuresti: Editura Economica, pp. 128-139.

Surse online

Comisia Europeana. (2004). The Future of Pension System.

Site-ul Eurostat, link-ul referitor la ocuparea fortei de munca