Uniunea Europeana (UE)

Uniunea Europeana (UE)

Uniunea Europeana a fost creata cu scopul de a se pune capat numarului mare de razboaie sangeroase duse de tari vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Razboi Mondial. Incepand cu anul 1950, tarile europene incep sa se uneasca, din punct de vedere economic si politic, in cadrul unor comunitati. La 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris de catre cele sase state fondatoare: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg Tratatul constituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECA/CECO) si a intrat in vigoare la 23 iulie 1952, propunandu-si sa asigure o pace durabila. Prin Tratatele semnate la Roma la 25 martie 1957 de aceleasi state fondatoare si intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958, s-a constituit, pe de o parte, Comunitatea Economica Europeana (CEE), care viza crearea unei piete comune generalizate si, pe de alta parte, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM).[1]

Obiectivele urmarite prin crearea noilor comunitati, bazate pe integrarea economica a statelor membre, vizau imbunatatirea utilizarii capacitatilor lor economice si tehnice in scopul cresterii eficientei, in conditiile cerute de evolutia societatii.

In dezvoltarea lor, Comunitatile europene (CE) au cunoscut o serie de elemente unificatoare, care au condus in final la unificarea institutionala la nivel comunitar. Apoi, evolutia Comunitatilor europene a fost marcata de largirea lor prin aderarea de noi membri si de preocuparile de revizuire a Tratatelor institutive, in vederea flexibilizarii si urgentarii atingerii obiectivelor propuse.

Ideea crearii unei entitati unice care sa se substituie celor trei Comunitati europene, materializata prin 'Proiectul de Uniune Europeana' adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, s-a lovit de reticenta statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului Unic European, sa revizuiasca Tratatele institutive decat sa le inlocuiasca cu un nou tratat.

Colapsul comunismului si destramarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea Germaniei au relansat ideea crearii Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind necesitatea 'accelerarii constructiei politice a Europei' si transformarea ansamblului relatiilor dintre statele lor intr-o 'Uniune Europeana dotata cu mijloacele necesare de actiune'.

Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat un pas decisiv in vederea integrarii europene, continue si ireversibile, din acest moment statele membre formand o singura Comunitate europeana.

Uniunea Europeana, cu cele 27 de state membre ale sale, acopera o parte insemnata a Europei si are o populatie de aproximativ 500 milioane de locuitori, adica mai mult decat SUA si Rusia la un loc. Din acest punct de vedere, ea constituie o forta demna de luat in seama. In acelasi timp, ca organizatie interguvernamentala internationala, Uniunea Europeana "vizeaza sa edifice o societate echitabila, in interiorul sau, si sa joace un rol activ si responsabil pe scena mondiala."[2] Aceste aspiratii au un temei real in progresele sale din domeniul economic, care i-au permis sa atinga, incepand cu anii 1990, un anumit nivel de integrare si sa dezvolte puternice relatii comerciale cu numeroase tari si regiuni, in termeni de cooperare in dezvoltare, de asistenta umanitara si de ajutor la reconstructie.

Reprezentand o forta economica, dar si demografica, Uniunea Europeana tinde sa-si dezvolte si o componenta militara, care sa-i permita sa-si sporeasca rolul activ pe arena internationala, indeosebi in ceea ce priveste prevenirea crizelor si conflictelor, a asigurarii pacii si stabilitatii, pe propriul continent, dar si in lume.

E important de remarcat ca dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii Europene a luat, practic, nastere, in cadrul NATO. Dupa ce, in decursul a mai bine de patruzeci de ani, Uniunea s-a transformat intr-un adevarat gigant economic, reusind sa realizeze un proces de integrare economica unic, la inceputul anilor '90 ea nu-si dezvoltase inca si o dimensiune politica care sa completeze succesul inregistrat in domeniul economic. A inceput sa se vorbeasca, astfel, din ce in ce mai des, despre necesitatea afirmarii UE pe scena politica internationala, despre transformarea sa intr-un actor important in domeniul relatiilor internationale. Asa s-a conturat obiectivul UE de a crea o politica externa si de securitate comuna (PESC), concretizat prin Tratatul de la Maastricht (1992/1993), care facea din PESC al doilea pilon al Uniunii si completat prin Tratatele de la Amsterdam (1997/1999) si Nisa (2001/2003). "Pe langa faptul de a imbunatati securitatea Uniunii pe toate planurile, PESC mai are drept scop si mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale. Astfel de obiective semnaleaza faptul ca Uniunea doreste sa-si manifeste identitatea pe scena internationala. Pentru a putea realiza acest lucru, Uniunea a decis sa dezvolte propriile forte militare in ultimii ani. Cu alte cuvinte, dimensiunea de securitate a PESC a fost introdusa in agenda cu scopul de a construi treptat o politica de aparare comuna, care ar putea conduce la o aparare comuna."

Pentru a atinge acest obiectiv, la inceputul anilor '90 s-a incercat dezvoltarea in cadrul NATO a unei Identitati de Securitate si Aparare Europene (European Security and Defence Identity - ESDI), cu scopul de a imbunatati contributia europeana la operatiunile desfasurate sub egida NATO, dar oferind, in acelasi timp UE posibilitatea de a actiona acolo unde NATO ca organizatie nu urma sa intervina. Cum aceasta intarire a blocului european din cadrul NATO presupunea un nou cadru de cooperare intre cele doua organizatii, tratatul de la Maastricht desemna Uniunea Europei Occidentale (UEO - Western European Union, WEO) drept componenta de aparare a UE, aceasta urmand sa beneficieze de posibilitatea de a utiliza instrumentele NATO. Totusi, inca de la inceput, una dintre grijile majore a fost aceea de a nu submina rolul NATO, care continua sa ramana principala sursa de securitate pentru UE. Acest fapt s-a facut remarcat prin tratatele ulterioare adoptate in cadrul Uniunii, in care era intotdeauna subliniata compatibilitatea PESC cu NATO, care s-a tradus in practica prin desemnarea UEO drept organismul care urma sa elaboreze si sa implementeze deciziile si actiunile UE in domeniul apararii. Aceste actiuni se limitau la sfera misiunilor Petersberg, adica misiuni umanitare si de salvare, de mentinere a pacii.

Aceasta a fost directia urmata pana in 1998, cu NATO drept for al securitatii europene. Declaratia comuna asupra apararii europene facuta in cadrul summitului franco-britanic de la St. Malo din 3-4 decembrie 1998, a marcat, insa, o noua etapa in relatiile UE-NATO, pe de o parte si in procesul constructiei europene, pe de alta. Declaratia anunta ca pentru a putea juca un rol important pe scena internationala, UE trebuie sa dispuna de o capacitate de actiune autonoma, sustinuta de forte militare. Liderii francezi si britanici propuneau, deci, pentru prima data, dezvoltarea unei capacitati militare europeane, in afara NATO. In urma summiturilor de la Cologne si Helsinki, din 1999, termenul de ESDI a fost inlocuit cu cel de ESDP (European Security and Defence Policy - Politica Europeana de Securitate si Aparare - PESA), semnaland astfel faptul ca "problemele legate de securitate si aparare nu vor mai constitui simple subiecte pentru dezbateri teoretice in Europa. Schimbarea in planul limbajului corespundea unei treceri de la analiza conceptuala la aplicarea politicilor cu implicatii in domeniul securitatii si apararii." In acest sens, summitul de la Helsinki stabilea ca "statele membre ce coopereaza in mod voluntar la misiunile UE trebuie sa fie capabile pana in 2003 sa stranga in 60 de zile si sa sustina pentru cel putin un an un efectiv de 50 000 - 60 000 de persoane capabile sa indeplineasca toata gama de misiuni Petersberg" . De asemenea, tot la Helsinki s-a hotarat si dezvoltarea unui mecanism non-militar de gestionare a crizelor, optandu-se pentru intarirea aspectelor civile in patru arii ale acesteia: politie, intarirea suprematiei legii, a administratiei civile si a protectiei civile.

Totusi, toate aceste masuri si structuri institutionale noi au dat nastere unor semne de intrebare in randul statelor europene care nu faceau parte din UE, pentru ca ele nu mai puteau lua parte la mecanismele Uniunii de luare a deciziilor. Atunci cand UEO a fost desemnata prin Tratatul de la Maastricht drept organismul insarcinat cu problemele de aparare ale UE, se astepta ca aceasta sa functioneze drept o punte intre UE si NATO. Cum statutul de membru al UEO era rezervat numai statelor membre UE, au fost concepute si relatii de asociere si parteneriat (associate membership, associate partnership) pentru statele care nu faceau parte din UE. Astfel, tari europene, membre ale NATO, dar nu si ale UE, precum Turcia, Islanda si Norvegia au devenit state asociate UEO in 1992, la fel ca si Ungaria, Polonia si Cehia, atunci cand au aderat la NATO in 1999. Danemarca si Irlanda au preferat sa aiba statutul de observator in 1992, la fel cum au facut Austria, Finlanda si Suedia in 1995, cand au fost admise in Uniune. Estonia, Lituania, Letonia, Bulgaria, Slovenia, Slovacia si Romania au primit statutul de state partenere in 1994. "Acest sistem de grade diferite de integrare al UEO a transformat-o intr-un mare forum de dialog, in care toti participantii puteau avea un impact asupra procesului de luare a deciziilor, indiferent de faptul daca detineau un statut de membru deplin sau nu. Aceasta abordare a reprezentat o oportunitate pentru statele non-UE de a avea un cuvant de spus in ceea ce priveste problemele de securitate si aparare. La fel, pentru UE a devenit un mod sanatos de a incorpora state europene membre NATO, dar nu si UE - mai ales Turcia, Islanda si Norvegia - al caror accept era necesar in viitoarele operatiuni UE care urmau sa foloseasca instrumente proprii NATO."

Cand, insa, la summitul de la Cologne, s-a hotarat trecerea anumitor functii ale UEO in cadrul UE, statele care nu faceau parte din UE nu au fost deloc multumite. In acest context, Uniunea a subliniat ca va exista o structura in care toate cele 15 tari interesate (cuprinzand statele europene, membre NATO, dar nu si UE plus statele candidate la aderarea in UE) vor putea sa poata purta un dialog, sa se consulte si sa coopereze cu UE, dar ca autonomia procesului decizional european si cadrul institutional stabilite vor fi respectate. In urma summitului de la Laeken din decembrie 2001, PESC a fost declarata, in cele din urma, ca fiind functionala, iar procesul de constituire a unei dimensiuni de securitate si aparare europene, initiat in cadrul NATO, a capatat o alta traiectorie, permitand UE sa-si dezvolte propria capacitate militara.

Trebuie observat, insa, ca toate documentele oficiale legate de aceasta tema au avut grija sa evidentieze faptul ca Uniunea Europeana nu intentioneaza sa creeze o armata europeana. Aceasta pentru ca, daca PESA evolueaza intr-o asemenea maniera incat sa intre in competitie cu NATO si sa excluda, in acest fel, SUA din problemele legate de securitatea europeana, este foarte posibil ca guvernul american sa-si modifice pozitia fata de UE si sa adopte o atitudine de izolare, ceea ce constituie un adevarat pericol, avand in vedere ca "niciunul dintre razboaiele secolului XXI din Europa nu ar fi putut lua sfarsit fara interventia americana." Tocmai acesta este motivul pentru care liderii europeni au avut intotdeauna grija sa accentueze importanta NATO, iar PESA a fost initiata ca o incercare de intarire a pilonului european din cadrul Aliantei. De asemenea, trebuie evidentiat faptul ca PESA ramane, deocamdata, ancorata in sfera misiunilor Petersberg si nu dispune inca de instrumentele necesare pentru a putea asigura apararea europeana, doar NATO avand fortele necesare pentru a putea face fata unor misiuni diverse, inclusiv pe timp de razboi.

Din aceasta cauza putem afirma faptul ca Uniunea Europeana reprezinta o putere soft, fiind implicata mai mult in prevenirea conflictelor. Uniunea Europeana doreste insa dezvoltarea unei identitati de hard power pe plan global, dar, in acelasi timp, doreste sa puna in aplicare si in acest domeniu valorile pentru care militeaza: democratie, independenta si cooperare pasnica. Prin caracterul preventiv al politicii PESA, UE urmareste implementarea acestor valori prin interventiile civile, precum si castigarea rolului de partener complementar al NATO, cunoscut pentru latura sa militara.

In momentul de fata exista un consens in randul liderilor politici europeni in ceea ce priveste siguranta Europei, si anume ca aceasta nu consta in capacitatea de a rezista la o invazie, ci in a aborda crizele externe ce ar putea deveni zone propice pentru aparitia si dezvoltarea terorismului, a traficului ilegal de oameni si arme si a unui flux de imigratie ce ar putea fi greu de tinut sub control.[8] Avand in vedere climatul confruntational instaurat in ultimii 20 de ani la nivel global, rezolvarea conflictelor prin mijloacele traditionale, caracteristice inceputului de secol XX, se face din ce in ce mai greu. Confruntarile asimetrice au creat necesitatea dezvoltarii unui nou tip de strategie, mai precis, crearea unei "structuri de cooperare permanenta" proprie statelor membre UE.[9]

Pentru multi europeni, Iranul si Afghanistanul au constituit o lectie in ceea ce priveste neputinta fortelor armate in confruntarea cu terorismul. Razboaiele din Balcani si sfarsitul razboiului din Kosovo au pus in evidenta slabiciunea militara a UE in contrast cu NATO, precum si puterea politico-diplomatica de a lansa initiative de cooperare regionala. Astfel, PESA trebuie sa devina cea mai importanta politica europeana, pentru a se putea actiona inainte de izbucnirea unui razboi de dimensiuni largi prin misiuni diplomatice si de pastrare a pacii deoarece e mult mai usor sa previi decat sa tratezi.

Stabilirea unei politici de securitate si aparare comune ar facilita, de asemenea, emergenta unui nucleu de state "ale caror capacitati militare pot indeplini criteriile"[10] de

buget, personal si echipament. Obiectivul final este de a imbunatati capacitatile de aparare de dincolo de granitele Europei si crearea mai multor forte operationale. Presedintia franceza a UE a declarat "l'Europe de la Defense" o prioritate.[11] Noutatea caracterului de prevenire a conflictelor si reconstructie a facut ca aceasta prioritate sa fie aprobata de majoritatea cetatenilor europeni. Conform unui sondaj realizat de Transatlantic Trends, din europenii care sprijina initiativa de implicare in rezolvarea riscurilor globale, 84% sprijina investitia in ajutoarele pentru dezvoltare si 68% sunt de acord cu trimiterea de mai multe trupe in misiuni de pastrare a pacii. Doar 20% au sprijinit trimiterea de trupe in misiuni combative.[12]

Luand in calcul caracterul sarcinilor Petersberg, natura interventiilor europene de

pana acum, capacitatile de personal si armament, existenta Agentiei de Aparare Europeana precum si sprijinul populatiei, putem sustine ca PESA are un potential inca neexplorat, care, o data dezvoltat ar putea contribui la imaginea si securitatea Europei, transmitand mesajul unui partener serios, eficient, interesat de consacrarea democratiei.

Este important de retinut ca UE intentioneaza sa conduca misiuni umanitare si de mentinere a pacii, misiuni de recuperare si de management al crizelor. Aceste sarcini Petersberg nu au nimic de a face cu apararea colectiva, deoarece PESA inca nu are o dimensiune legata de acest aspect. Astfel, NATO continua sa fie piatra de hotar a securitatii europene, fiindca poate sustine activitati din intregul spectru militar. [13]

Totusi, pentru ca aceasta relatie sa fie functionala, este nevoie de o planificare foarte bine pusa la punct, bazata pe comunicarea permanenta intre NATO si UE pentru a preveni o "dublare" costisitoare a fortelor si efectivelor armate. Se pare ca NATO a inteles initiativa europeana; in urma summitului de la Bucuresti din 2008, s-a emis un comunicat care a urat bun-venit "apararii europene"[14] pe care o incurajeaza. Trebuie inteles, insa, ca Europa nu poate construi decat o capacitate militara modesta, daca e sa luam in considerare micsorarea continua a bugetelor de aparare.[15] Liantul de securitate al tarilor membre ale UE este dat de garantarea rolului indispensabil al NATO ("relatia transatlantica este de neinlocuit") iar parteneriatul cu SUA este dorit "eficient si echilibrat."[16]

UE este indreptatita sa aiba o "strategie de ansamblu" (grand strategy) care sa ii garanteze supravietuirea si dezvoltarea armonioasa. In ciuda vointei afirmate de a deveni un actor global, UE ramane pe mai departe un actor regional, apt de misiuni de peace-keeping, diplomatie preventiva sau capacitate de reconstructie post-conflict, dar fara capacitatea de descurajare credibila data de forta militara si de decizia de a o folosi in cazurile mentionate.[17] In pofida acestor neajunsuri, nu trebuie renuntat la lucrarea inceputa, deoarece PESA poate consolida imaginea Uniunii Europene de hard power.

Relatia NATO cu Uniunea Europeana astazi poate fi sintetizata cel mai bine prin formula de "parteneriat strategic", cele doua organizatii colaborand "pentru a preveni si a rezolva crizele si conflictele armate din Europa si nu numai." Ele "impartasesc interese strategice comune si coopereaza intr-un spirit de complementaritate si parteneriat."[18]

Prin urmare, cooperarea si dezvoltarea unui parteneriat intre cele doua organizatii, EU si NATO, a aparut in trecut si constituie inca solutia cea mai viabila, fapt dovedit de misiunile din Macedonia (operatiunea Concordia), Bosnia si Hertegovina (operatiunea Althea), Kosovo, Darfur. Liderii NATO si UE se intalnesc astazi in mod regulat la diferite niveluri pentru a discuta probleme de interes comun, mentinandu-se un contact permanent intre staff-ul NATO si cel din Secretariatul Consiliului UE, precum si cel din Agentia Europeana de Aparare (European Defence Agency, EDA).

Amenintarile la adresa securitatii emana din surse diferite si e imposibil ca un stat sa le faca fata pe cont propriu. Probleme precum terorismul, conflictele etnice, crima organizata, dezastrele ecologice sau fundamentalismul religios sunt de ordin transnational si cer un raspuns concretizat printr-o actiune internationala. Atacurile teroriste de la 11 septembrie din SUA au dovedit gravitatea acestora si faptul ca atunci cand este vorba de securitatea europeana, nu exista un grup de state inamice impotriva carora trebuie mentinuta apararea colectiva, ci mai degraba mai multe riscuri care trebuie luate in considerare. Intr-un astfel de context international, UE a incercat sa dezvolte o politica de securitate si aparare pentru a deveni o putere importanta pe plan mondial.

Avand reputatia de a fi unul dintre cei mai importanti actori economici in relatiile internationale, pasul urmator este de a castiga greutate politica, prin activitati de management si prevenire a eventualelor crize, inainte ca acestea sa ameninte securitatea Europei ca intreg. Crearea unei securitati mai mari duce la dezvoltarea in general a societatii, motiv pentru care Politica Europeana de Securitate si Aparare ar trebui sa fie cea mai importanta politica europeana, aceasta atingand obiectivul dezvoltarii Uniunii Europene.