Uniunile de state

Uniunile de state

A. Formele arhaice de uniuni de state. Aceste forme sunt legate de caracterele feudale ale puterii publice, marcate de imprumuturile facute de dreptul public din dreptul privat roman; este vorba de conceperea puterii ca proprietate, implicand toate caracterele acesteia: transmiterea prin succesiune, impartirea intre mostenitori, darea in dota, instrainarea etc. Formele arhaice de uniuni de state sunt: uniunea personala si uniunea reala. Cea de a treia categorie, uniunile inegale, rezulta, in general, din conflicte militare.

a. Uniunea personala. Aceasta forma presupune ca doua monarhii sa aiba acelasi suveran. Este insa vorba doar de o unire a lor la nivelul proprietatii puterii, nu si de constituirea unui nou stat. Doar persoana monarhului, in care suveranitatile celor doua state se confunda, uneste cele doua state; ele nu au niciun alt organ comun, deoarece unificarea nu ajunge la exercitiul puterii, ci ramane doar la nivelul proprietatii acesteia. Nu este vorba asadar de o uniune bazata pe un act de drept constitutional. Statele ce intra in uniune raman complet distincte atat in ceea ce priveste organizarea interna, cat si in ceea ce priveste competenta internationala. Aceasta forma de organizare nu a fost niciodata prea raspandita. Astazi, nu mai exista propriu-zis nicio uniune personala, desi unii autori se incapataneaza sa vada o uniune personala intre Marea Britanie si unele dintre statele din Commonwealth.

In ce priveste istoria noastra, putem spune ca statele romane au fost in uniune personala sub Mihai Viteazul. Desi unii autori vad in unirea din 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza doar o uniune personala (Ch. Debbasch, 2001, p. 38), totusi, aceasta a fost diferita, existand o oarecare unificare a guvernamintelor inca de la inceput si Domnitorul nefiind doar un proprietar al puterii in sens feudal, caci el fusese ales in cele doua state tocmai pentru a realiza o unire reala, chiar impotriva vointei marilor puteri.

b. Uniunea reala. In aceasta forma, unirea celor doua monarhii nu se mai rezuma la proprietatea puterii, ci poarta si asupra exercitiului acesteia, dar doar in mod partial, in afara de persoana monarhului vom intalni si o uniune partiala a guvernamintelor, la nivelul relatiilor cu tertele state, apararii si finantelor, de exemplu. Dar guvernamintele celor doua state raman distincte. Distinctia opereaza mai ales la nivelul legislativelor. Exista deci intre cele doua state ale uniunii reale o solidaritate organica destul de evoluata, atat in domeniul politicii interne, cat si in domeniul politicii externe, desi cele doua state au guvernaminte distincte.

Forma uniunii reale este mult mai stabila decat cea a uniunii personale si depinde mai putin de elemente contingente. Totusi aceasta forma de uniune de state ramane de aplicatie limitata, atat in timp, cat si in spatiu. De multe ori ea este o etapa in formarea unui stat unitar (Ibidem, p. 146).

Uniuni reale au functionat intre Suedia si Norvegia intre 1815 si 1905, Austria si Ungaria intre 1867 si 1918, intre Danemarca si Islanda intre 1918 si 1944. Tara Romaneasca si Moldova s-au gasit intr-un fel de uniune reala dupa Conventia de la Paris din 1858.

c. Uniunile inegale. in cazul uniunilor inegale, suntem in prezenta unei legaturi permanente intre doua state, ce se gasesc intr-o situatie ierarhizata. Ceea ce caracterizeaza aceste uniuni nu mai este coordonarea, ci subordonarea. Aceste uniuni nu sunt intotdeauna consimtite de statul subordonat. Ele se pot baza fie pe un act unilateral, fie pe un contract, fie pe un act de drept international, fie pe un act de drept al gintilor. Corespund acestei situatii juridice: statul vasal, statul protejat si statul sub mandat. Aceste forme presupun o multitudine de nuante, nesusceptibile de a fi tratate aici in amanunt. Ne vom rezuma doar la o indicare a notiunilor.

c.l. Statul vasal. Notiunea de vasalitate este una esentialmente feudala. Este vorba de o ierarhizare a pamanturilor, a persoanelor si de obligatii reciproce intre o colectivitate situata pe o pozitie de superioritate, colectivitate numita suzerana, si o colectivitate inferioara, zisa vasala. Relatiile de putere depindeau total, in aceasta perioada, de proprietatea pamantului si erau bazate pe contract, deci pe dreptul privat. Notiunea de stat vasal, chiar daca imprumuta de la aceasta notiune de vasalitate din Evul Mediu ideea de ierarhie, ramane o notiune distincta. Vasalitatea feudala nu se referea la state, ci la feude. Cand este vorba de state "vasalitatea este situatia de dependenta politica a unui stat fata de un altul, suzeranul sau, pastrand la dispozitia sa drepturi de putere politica mai mult sau mai putin intinse' (M. Prelot, J. Boulouis, 1990, p. 225). Vasalitatea este un raport juridic, ea neconfundandu-se cu o situatie de influenta politica vizibila, nici cu o stare de dependenta economica. Exista doua moduri in care aceasta situatie este creata: fie suzeranul permite emanciparea unei provincii, conservand insa o parte din autoritate asupra teritoriului si populatiei acesteia, fie el absoarbe un stat independent, permitand acestuia sa pastreze o parte din atributele de putere publica. in toate cazurile vasalitatea se bazeaza pe un act de drept intern. Vasalitatea este o situatie juridica variabila. "Statul semisuzeran tinde fie sa se reformeze pe de-a-ntregul, fie sa dispara cu totul' (A. de Lapradalle, 1912, p. 46). Acest tip de uniune a jucat un rol important in obtinerea independentei multor state. Regimul a fost aplicat atunci cand s-a simtit nevoia unei perioade tranzitorii in care statul vasal sa capete suveranitatea interna fara a dispune inca de suveranitatea externa, afacerile externe fiind derulate prin intermediul statului suzeran. Regimul vasalitatii statale a mentinut caracterul de reciprocitate care era caracteristic vasalitatii feudale, cel putin la nivel aparent, atunci cand statul vasal plateste tribut si contribuie cu armata, iar suzeranul ii asigura protectia in caz de razboi, precum si protectia diplomatica.

c.2. Statul protejat "Protectoratul este o uniune inegala in care un stat, numit protejat este plasat intr-o stare de dependenta fata de un altul denumit protector, care-i asigura securitatea si asistenta, substituindu-i-se in relatiile internationale, in ce priveste apararea si chiar administrarea interna' (M. Prelot, J. Boulouis, 1990, p. 296). Statul protector asigura singur reprezentarea diplomatica si protectia resortisantilor statului protejat. Pe plan international el este singurul responsabil. Daca vasalitatea se bazeaza pe un act de drept intern, un act unilateral al suzeranului, protectoratul se bazeaza pe un contract, pe un act bilateral de drept international. Statul protejat isi pastreaza, in principiu, dreptul de a se administra. Dar, in fapt, aceasta relatie este alterata de numeroase manifestari de administrare directa. Toate cazurile intalnite in istorie demonstreaza acest lucru. intotdeauna se manifesta tendinta de a infiinta servicii publice direct dependente de statul protector. Protectoratul, ca si vasalitatea, "este un regim instabil, un tip intermediar, care trebuie sa evolueze spre un alt statut Doua directii sunt posibile: anexarea sau emanciparea insotita de trecerea prin niste formule intermediare' (M. Flory, 1955, p. 49 si urm.). Instabilitatea provine din faptul ca acest regim este derivat din raporturi de forta, el fiind un fenomen de dominatie imperialista (C.-A. Colliard, 1990, p. 56-66).

c.3. Statul sub mandat. Notiunea de mandat a fost utilizata in dreptul international public pentru a desemna situatia statelor care la un moment dat s-au gasit intr-o situatie intermediara intre emanciparea de sub suzeranitatea fostelor puteri coloniale si dependenta. Nu poate fi vorba inca de independenta, dar aceasta este prevazuta ca o certitudine in viitor, urmand sa fie dobandita in etape succesive (M. Prelot; J. Boulouis, 1990, p. 297). Sistemul consta in a investi Societatea Natiunilor cu un rol de truste fata de aceste colectivitati si sa se confere temporar administrarea teritoriilor unor mari puteri sub controlul Societatii Natiunilor. Desi, in optica initiatorului sau, sistemul ar fi trebuit sa aiba o aplicabilitate generala, totusi, el nu a fost aplicat statelor europene rezultate ca urmare a destramarii imperiilor invinse, el fiind respins atat de guvernele noilor state (Polonia, Cehoslovacia etc), cat si de marile puteri. Sistemul era conceput pentru a nu se ajunge la anexarea de teritorii. Totusi, un anumit loc a fost facut si ideii de anexare, chiar daca, de principiu, ea a fost respinsa, prin instituirea anumitor mandate, zise de tip C (C.-A. Colliard, 1990, p. 130-131).

Regimul general al mandatului international a fost definit prin art. 22 din Pactul Societatii Natiunilor. Societatea Natiunilor pornea de la constatarea ca teritoriile si coloniile, care au iesit de sub suveranitatea imperiilor invinse dupa primul razboi mondial, erau locuite de popoare incapabile inca "sa se dirijeze ele insele in conditiile extrem de dificile ale lumii moderne' (art. 22 din Pact). Ea considera ca statelor celor mai evoluate le revenea o responsabilitate morala fata de aceste foste colonii si teritorii si estima ca dezvoltarea popoarelor, ce locuiau aceste teritorii, era o misiune sacra pentru lumea civilizata si ca cea mai buna metoda pentru a asigura prosperitatea si siguranta acestor popoare era de a "conferi tutela acestor popoare natiunilor dezvoltate care, datorita resurselor, experientei sau pozitiei lor geografice, sunt cele mai nimerite sa-si asume aceasta responsabilitate si consimt sa o accepte' (art. 22 din Pact). Mandatul reprezinta deci o functiune internationala conferita anumitor state, sub controlul Societatii Natiunilor si mai ales al unuia dintre organele sale, Comisia permanenta a mandatelor.

Utilizarea notiunilor de mandat, mandatar si tutela, imprumutate din dreptul privat, nu are nicio valoare tehnica. Ea are insa o valoare politica. Mandatul este prin natura sa gratuit in dreptul privat, utilizarea notiunii in dreptul public sugerand ca puterea mandatara nu are nimic de castigat. In principiu, mandatul civil este in interesul exclusiv al mandantului, in cazul dreptului public - societatii internationale, ceea ce sugereaza ideea ca statele au fost puse sub mandat in interesul securitatii vietii internationale. In fine, mandatul civil este prin natura revocabil, ceea ce conduce la ideea ca regimul mandatului in dreptul public este provizoriu si tranzitoriu. Acest scop dezinteresat si formularea grandioasa a art. 22 din Pactul Societatii Natiunilor nu pot totusi sa stearga o anumita impresie de dominatie imperiala. Marile puteri nu erau chiar atat de dezinteresate cum ar fi vrut sa para, instituirea mandatului in interesul exclusiv al statului sub mandat fiind in mare masura o denaturare a lucrurilor.

B. Confederatia de state

a. Notiunea de confederatie. Notiunea de confederatie nu corespunde unei categorii clar definite, neexistand nici in dreptul international, nici in cel constitutional situatii perfect transabile sau durabile. Nu exista deci reguli juridice clare si general aplicabile tuturor sistemelor confederate. Categoriile elaborate de doctrina sunt mai degraba instrumente destinate sa prezinte o varietate de realitati concrete care raman greu de incadrat teoretic (Dictionnaire, 1992, p. 194).

Confederatia de state reprezinta o asociatie de state bazata pe dreptul international, nu pe dreptul constitutional. Este vorba de un fel de alianta a unor state, "o asociere egalitara intre state in sanul careia acestea accepta sa coopereze intr-uh anumit numar de domenii, toate conservandu-si in principal suveranitatea' (M. Hauriou, 1975, p. 159). Actul constitutiv al unei confederatii este deci un tratat, un pact care determina repartitia de competente intre statele membre si Confederatie si mai ales faptul daca aceasta din urma dispune de personalitate internationala. Acest act nu constituie un nou stat, ci o organizatie internationala.

De aici rezulta principala diferenta intre federatie si confederatie, care consta in situarea diferita a suveranitatii. Daca in cazul federatiei suveranitatea este situata la centru, statul federal fiind suveran, in cazul confederatiei suveranitatea este situata la periferie, suverane fiind statele confederate.

Desi clasificarile doctrinale ale confederatiilor nu sunt deloc unitare si, in general, aceeasi entitate poate fi subsumata mai multor categorii, totusi, cea mai curenta si poate cea mai realista cuprinde patru categorii: a. uniunile administrative al caror obiect este limitat (comisii fluviale internationale, organizatii internationale tehnice, ca Uniunea postala internationala, Organizatia meteorologica internationala, Uniunea internationala a telecomunicatiilor etc); b. aliantele cu scop defensiv (NATO, UEO); c. organizatiile internationale in toata diversitatea lor, mai putin cele care decid cu majoritate de voturi si nu cu unanimitate, caci acestea constituie, dupa parerea noastra, o forma mai evoluata decat confederatia, integrand suveranitatile; d. uniunile personale.

b. Functionarea confederatiei. Pe langa diferenta de fundament juridic, tratatul in cazul confederatiei, constitutia in cazul federatiei, diferentiere care semnifica, cum zice V. Contantinesco, ca spre deosebire de federatie "confederatia nu da nastere niciunui demos, niciunui polis' (2002, p. 123), trasaturi distinctive ale confederatiei, privitoare de data aceasta la functionarea ei, mai sunt:

Slaba structura institutionala a confederatiei, aceasta nesuprapunand statelor asociate un alt stat, ca in cazul federatiei. Exista un anumit numar de organisme destinate sa coordoneze politica statelor membre in anumite domenii. Dar aceste organisme nu sunt organe ale unui suprastat, ci un fel de conferinte internationale ale reprezentantilor statelor, avand caracterul unei anumite permanente, caci confederatia rezulta dintr-un tratat. Deciziile in cadrul acestor organe (Dieta, Ansamblul delegatilor statelor, Consiliul de ministri delegati etc.) nu se pot lua decat cu unanimitatea voturilor statelor si adesea ad referendum, adica sub rezerva aprobarii deciziei reprezentantilor de catre autoritatile nationale capabile sa ratifice tratatele. Pactul confederal nu poate fi revizuit, dat fiind caracterul sau conventional, decat cu unanimitate, trebuind deci sa fie semnat si ratificat de toate statele membre;

Desi si federatia, in principiu, si confederatia lasa competenta de drept comun elementelor constitutive, in cazul ambelor exercitiul competentelor supunandu-se principiului subsidiaritatii, spre deosebire de federatie, unde competentele puterii centrale se extind si asupra unor domenii de drept intern, confederatiile nu actioneaza decat in domeniul relatiilor externe ale statelor membre.

Finantele confederatiei sunt formate doar din contributiile voluntare ale statelor membre; insa cele federale sunt formate si direct, atingand un nivel mult mai ridicat (injur de 30% din totalul resurselor publice; Ibidem, p. 125).

Situarea periferica a suveranitatii in confederatie face ca decizia de a aplica sau nu pe teritoriul national masurile decise la nivelul confederat sa apartina fiecarui stat, situatie contrara celei din federatie, unde dreptul federal se aplica direct si cu prioritate fata de cel federat, cel putin in principiu.

C. Integrarea statului intr-o organizatie supranationala. Organizatiile supra-nationale sunt uniuni de state, bazate pe dreptul international, mult mai integrate decat confederatiile, dar care nu constituie, spre deosebire de federatie, un nou stat. Ele se situeaza undeva la mijlocul drumului intre simpla coordonare a suveranitatilor si crearea unei suveranitati distincte de cele ale statelor ce intra in uniune. Se poate spune ca aceste organizatii internationale sunt un embrion de federatie.

a. Diferente fata de confederatie. Acest tip de organizatie internationala se deosebeste de confederatie prin faptul integrarii suveranitatii statelor membre. Confederatia nu afecteaza suveranitatea statelor componente; aceasta ramane deplina. In cadrul confederatiei suntem in prezenta doar a unei gestiuni comune a anumitorcompetente. In consecinta, aceste organizatii sunt dotate cu un aparat institutional relativ simplu, caruia nu i se transfera o putere normativa proprie, vointa organizatieineputand sa se exprime, de regula, decat pe calea avizelor, rezolutiilor sau recomandarilor, iar atunci cand se exprima in decizii care leaga statele membre, acestea nu pot fi luate decat cu unanimitatea voturilor statelor, aplicarea lor fiind rezervata statelor. In schimb organizatiile supranationale, bazate pe un alt tip de tratate, care au obiect institutional si nu se rezuma la a crea drepturi si obligatii, ci, depasind planul contractual, fondeaza si organizeaza o Carta constitutiva, comparabila, desi nu identica, cu o constitutie, au o structura foarte elaborata, decid de multe ori cu majoritate si dispun de o putere normativa proprie si de mijloace proprii de aplicare a normelor emise. Dreptul creat de aceste institutii unionale, desi de provenienta
internationala, se aplica de plin drept pe teritoriul statelor membre si asupra
populatiei acestora, primand asupra normelor nationale. Acestor organizatii li se
transfera o parte din suveranitatea statelor membre, care se vede astfel limitata si integrata.Organizatia supranationala exercita astfel competente de tip international, dar si competente de tip statal.

b. Diferente fata de federatie. Totusi ea ramane diferita de uniunile federale. Mai intai prin baza sa juridica, unul sau mai multe tratate internationale, care, chiar daca uneori sunt numite constitutii, nu au caracter constitutional, deci nu sunt acte de drept intern. Astfel, aceste organizatii nu au caracter statal. In al doilea rand, organizatiile supranationale se deosebesc de federatii prin faptul ca ele nu pot aplica constrangerea particularilor. Dar tratatele institutive obliga statele sa aplice, la nevoie prin forta, actele institutiilor comunitare. Statele pastreaza monopolul constrangerii institutionalizate, dar organele unionale pot exercita atributii de natura juridica, administrativa si mai ales legislativa. in al treilea rand, organul deliberam al comunitatilor, chiar daca este reprezentativ, pentru ca este ales prin vot universal direct, nu dispune de puteri analoage celor ale parlamentelor statelor federale.

Organizatia supranationala este o forma originala de structurare interstatala, deosebita atat de organizatiile internationale clasice, cat si de statele federale. Originalitatea sa provine din caracterul international si in acelasi timp supranational. Acest caracter supranational poate fi explicat prin prezenta anumitor trasaturi specifice, pe care le vom analiza pe scurt mai jos, luand ca exemplu Comunitatile Europene si Uniunea Europeana.

c. Trasaturile proprii organizatiilor supranationale

c.l. Durata nelimitata. O prima trasatura specifica a organizatiilor supranationale este durata lor nelimitata si caracterul definitiv, ireversibil, al apartenentei la Comunitate.

Tratatele institutionale sunt incheiate pentru o durata nelimitata. Aceasta trasatura specifica face ca tratatele comunitare, spre deosebire de statutul Consiliului Europei, de exemplu, sa nu prevada nimic cu privire la dreptul de a se retrage si nici cu privire la excluderea membrilor. Asadar statele nu pot denunta unilateral tratatele. Apartenenta la Comunitate este definitiva, statele angajandu-se de o maniera ireversibila, caci numai astfel scopul comunitatilor, integrarea regionala, poate fi atins. Dar acest caracter definitiv al calitatii de membru nu trebuie exagerat. Secesiunea este posibila chiar in federatii, uneori fiind chiar formal admisa, deci a fortiori si in comunitati. In plus, ramanand formal in uniune, un stat poate sa impiedice functionarea acesteia printr-o politica a scaunului liber, deci refuzand sa participe la viata institutiilor, atitudine care, utilizata de Franta intre iunie 1965 si februarie 1966, a dus la o letargie apropiata de asfixie a institutiilor europene (G. Isaac, 1999, p. 4 si 21). Totusi, avand in vedere gradul mare de integrare deja obtinut, o secesiune este improbabila, fiind mai degraba preferata o presiune din interior, care sa duca la o renegociere a parteneriatului. La limita, statele membre pot, de comun acord, sa accepte retragerea unuia dintre ele sau chiar sa puna capat comunitatilor.

c.2. Atribuirea sau transferul unor competente de tip intern catre un organ extern. O a doua trasatura distinctiva a organizatiilor supranationale consta in atribuirea sau transferul unor competente de tip intern catre un organ extern. Pe langa competentele de tip international, clasice, care pun in contact institutiile comunitare cu aparatele statelor si constau in puterea de informare si consultare sau de coordonare si control, comunitatile dispun de competente de tip intern, adica de competente pe care le exercita direct asupra cetatenilor statelor membre. Este vorba, in primul rand, de o putere normativa proprie, de o veritabila functie legislativa comunitara. In al doilea rand, de existenta unor puteri proprii de tip judiciar si chiar de tip administrativ, chiar daca acestea nu implica puterea de a aplica direct constrangerea particularilor. In exercitiul acestor competente de tip intern, comunitatile adopta acte care se aplica direct operatorilor economici si, de o maniera generala, cetatenilor statelor membre, facand din acestia subiecti de drept comunitar, nu doar de drept national (Ibidem, p. 29).

Tehnica atribuirii competentelor este una complexa si originala. Comunitatile nu dispun decat de o competenta de atribuire, adica activitatile lor nu pot sa priveasca decat un numar limitat de domenii, expres determinate de tratate. Acest gen de atribuire este in principiu utilizat in statele federale si deosebeste atat federatia, cat si organizatia supranationala de statul unitar, care are competenta generala, nelimitata. In organizatiile supranationale, competenta nationala este regula si cea comunitara exceptia. Dar, desi institutiile comunitare nu primesc niciodata atributii generale, ci doar specifice, ceea ce poate constitui un impediment pentru ele; inconvenientele rezultate din principiul specializarii sunt atenuate de inscrierea in tratate a unei rezerve de competente subsidiare si de dezvoltarea de catre Curtea de Justitie a unei dinamice conceptii a competentelor implicite.

Metoda functionalista de atribuire a competentelor specifice presupune ca' tratatele nu reglementeaza problema dintr-un unghi de vedere material, ca in cazul federatiilor (moneda, comert, justitie civila, aparare), ci sub forma unor directive ce trebuie atinse, a unor functii ce trebuie indeplinite, de maniera "un anumit obiectiv economic, de exemplu crearea unei piete unice, implica anumite competente' (Ibidem, p. 30-31). "Metoda functionalista de atribuire a competentelor poate conduce uneori la un potential de competente normative practic nelimitat, chiar totalitar' (P. Lalumiere, apud G. Isaac, 1999, p. 31). Consiliul este abilitat sa procedeze la o "apropiere a dispozitiilor legislative, reglementare si administrative ale statelor membre care au o incidenta directa asupra instituirii sau functionarii pietei comune (art. 94 CE)' sau "care au ca obiect instituirea si functionarea pietei interioare' (art. 95 CE); campul de actiune a unei asemenea dispozitii nu este circumscris de o maniera precisa si poate sa se extinda asupra unor categorii de legislatii foarte diverse: tehnice, fiscale, sociale, alimentare, veterinare, chiar penale.

Pe langa competentele specifice, Comunitatile exercita o serie de competente subsidiare, ceea ce inseamna ca "daca o actiune a Comunitatii apare ca necesara pentru a realiza unul din obiectivele Comunitatii, fara ca tratatul sa fi prevazut puterile de actiune primite in acest scop, Consiliul, statuand cu unanimitate, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului, ia masurile necesare'. in baza acestor dispozitii, Consiliul poate, pe calea unui regulament si fara a fi necesara revizuirea tratatelor, sa creeze obligatii noi statelor sau particularilor, sa confere noi puteri institutiilor comunitare, sa creeze mijloace noi de interventie sau organe noi pe care sa le doteze cu personalitate juridica sau sa ia orice masuri necesare in domeniul relatiilor externe (31.03.1971, Corn. c. Consiliu, af. 22/70, Rec. 263), inclusiv sa incheie acorduri cu tari terte. Prin intermediul acestor competente subsidiare, competenta functionala a institutiilor comunitare este extinsa la o adevarata competenta materiala a Comunitatii, asemanatoare competentelor federatiilor.

Curtea de Justitie a Comunitatilor a dezvoltat o teorie a competentelor implicite, care mareste de asemenea sfera de actiune a organelor comunitare, aplicand-o mai ales in materia competentei externe. "Competenta de a-si asuma angajamente internationale - afirma Curtea - poate rezulta nu doar dintr-o atribuire explicita facuta de tratat, ci poate fi de asemenea dedusa implicit din dispozitiile sale' (26.04.1977, Aviz nr. 1/76, Rec. 754).

Competentele sunt impartite intre statele membre si comunitati, unele fiind rezervate statelor (nu doar cele expres prevazute, de exemplu art. 30 CE, ci si cele care nu sunt expres atribuite Comunitatilor), altele fiind exercitate in concurenta de state si Comunitati (competentele concurente sunt cele exercitate de state acolo unde Uniunea nu a intervenit; in masura si in limitele interventiei Uniunii, competenta nationala este corelativ limitata si eventualele legi nationale sunt inlocuite de o lege a Uniunii) (J.-V. Louis, 1993, p. 20), pentru ca unele competente sa fie exclusiv comunitare (cum ar fi politica comerciala sau pescuitul maritim).

Acest partaj de competente intre state si Comunitati a dus la numeroase discutii cu privire la natura juridica a atribuirilor de competente si la raportul acestora cu suveranitatea statelor membre. Uneori se vorbeste de faptul ca tratatele atribuie Comunitatilor drepturi suverane (C.J.C.E., 5.2.1963, van Gend et loos, af. 26/62, Rec. 3), facandu-se din atribuirea de competente un instrument de remaniere a suve-ranitatilor, alteori, atenuandu-se putin exprimarea, daca nu consecintele, de un transfer de competente, dar care este mai mult decat o simpla atribuire, cum se intampla in decizia Costa a C.J.C.E. in care se afirma ca tratatul CEE "instituind o Comunitate pe durata nelimitata, dotata cu institutii proprii, cu personalitate juridica, cu o capacitate de reprezentare internationala si, mai ales, cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competentelor sau dintr-un transfer de atributii de la state la Comunitate, acestea si-au limitat, chiar daca intr-un numar restrans de domenii, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisantilor lor si lor insele'(15.07.1964, Costa/Enel, Rec. 1964, p. 1158-1159), pentru ca alteori sa se sustina ca este vorba doar de o atribuire de competente facuta de tratate care creeaza competente comune (H. Lesguillon, 1968, p. 103).

Indiferent de calificarea preferata, un lucru ramane cert: suveranitatea statelor este limitata in domeniile in care Comunitatile capata competente. Dar nu poate fi vorba de o pierdere de suveranitate, caci "exercitiul acestor competente nu se traduce in termenii unei pierderi de suveranitate pentru stat. Dimpotriva, participarea la puterea de decizie in sanul organizatiei ii da posibilitatea sa exercite responsabilitati care, pe plan national, devenisera pur formale' (J.-V. Louis, 1993, p. 16). Nu poate fi vorba nici de un transfer de suveranitate, caci Comunitatile nu dobandesc calitatea de a fi suverane, nu se creeaza un nou stat. Totusi s-ar putea vorbi de un exercitiu partajat al suveranitatii, dar o suveranitate inteleasa altfel decat in doctrina clasica (abstracta, indivizibila si inalienabila), o suveranitate care depaseste conceptia cantitativa care o teritorializeaza. Aceasta noua conceptie considera suveranitatea divizibila functional si de aceea apta sa descrie functionarea unui mecanism de integrare, indiferent ca se evoca reamenajarea suveranitatilor, fuziunea acestora sau exercitiul lor in comun (Ibidem, p. 15). Suveranitatea, in aceasta conceptie, apartine in fond nu statului, ci natiunii, care cedeaza liber exercitiul puterii fie unor organe nationale, fie unor organe internationale (Avizul Consiliului de Stat luxemburghez din 10 aprilie 1956, apud J.-V. Louis, 1993, p. 17).

Raportul intre suveranitatea statelor membre si Comunitati se complica si mai mult de cand s-a adoptat o constitutie europeana (La constitution de VEurope, 2002 si Une constitution pour 1'Europe?, 2002), caci amalgamarea conceptelor dreptului international cu cele ale dreptului constitutional tinde sa creeze, cel putin in starea actuala a culturii juridice europene, impresia ca Uniunea devine un suprastat. Constitutia este legata prea strans in spiritul european de crearea statului pentru ca utilizarea termenului pentru o organizatie internationala, chiar de integrare, sa nu creeze rezerve. in acest sens, P. Magnette arata cu indreptatire ca "in traditia pozitivismului juridic, constitutia este actul fondator al unui stat, unul dintre elementele sale constitutive, care il distinge de alte forme de comunitate politica, rezultate din tratate sau conventii. Utilizarea cuvantului, aplicata Europei, este departe de a fi neutra. Ea participa la o intreprindere simbolica, vizand sa sublinieze substanta forte a Uniunii, sa convinga ca natura sa politica este mai aproape de cea a unui stat decat de a unei organizatii internationale' (2002, p. 15). Totusi, din punct de vedere juridic Uniunea ramane o organizatie internationala, chiar daca aparte, si nu unnstat, bazata fiind pe cateva tratae si nu pe o constitutie, chiar daca acestea, institutionale fiind, au fost uneori, metaforic vorbind, denumite "carte constitutionale" . de altfel, chiar asa-zisa "Constitutie europeana" nu este decat un tratat instituind o constitutie, ramanand deci un act de drept international.

ramanand deci un act de drept international.

c.3. Instituirea unei ordini juridice propriI. Atribuirea de competente interne unor organe externe are ca efect "instituirea unei ordini juridice proprii, integrata sistemului juridic al statelor membre. si care se impune jurisdictiilor lor ( Af. Costa, precitata), instituire posibila datorita existentei unei puteri normative proprii. Sistemul juridic comunitar are calitatea de ordine juridica, adica este "un ansamblu organizat si structurat de norme juridice care are surse proprii, este dotat cu organe si proceduri apte sa le emita, sa le interpreteze ca si sa constate si sa sanctioneze, daca este cazul, violarile lor" (G. Isaac, 1999, p.119); el este in acelasi timp ierarhizat si autonom( Ch. Vallee, 1983, p.90). Acest sistem juridic este constituit din tratatele comunitare, din dreptul comunitar derivat, din dreptul rezultat din angajarnentele externe ale Comunitatilor si dintr-o serie de surse "complementare" si nescrise.

c.4. Acordarea unei cetatenii proprii. In fine, o alta trasatura tipica organizatiei supranationale este acordarea unei cetatenii proprii. Acest fapt are efecte deloc de neglijat. Un prim efect este protejarea in strainatate a cetateanului de oricare din ambasadele sau consulatele tarilor membre. Un al doilea efect este instituirea unui nivel superior de libera circulatie a persoanelor. Iar un al treilea efect, si cel mai important, este legarea posibilitatii de a vota si de a fi ales la alegerile europene ( Parlamentul European) si municipale, de resedinta, nu de cetatenia unui stat membru. Prin instituirea cetateniei Uniunea tinde sa creeze un corp politic distinct la nivel unional, deci o posibila putere constituanta.