Verbal si non verbal pe scena politica

Verbal si non verbal pe scena politica

Teatralitatea argumentarii - adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuala, "punerea in scena" - intalneste teatralitatea din "jocurile de limbaj" ca strategie a sansei si creatiei. Discursul argumentativ este mai degraba teatru decat constructie riguroasa, afirma Daniela Roventa-Frumusani . Acesta trece printr-o intreaga combinatorica de prezentare a dinamicii structurilor societatii, determinand formarea anumitor reprezentari asupra realitatii in vederea obtinerii unui statut legitim al guvernantilor, dar si a celor care aspira la putere.

Dramaturgia politica isi poate asuma o multitudine de forte expresive ale unor domenii consacrate in constiinta colectiva ca valori majore:

(a) asumarea fortei expresiei religioase, care poate sa transforme scena puterii intr-o viziune a lumii divine;

(b) trecutul colectiv este o sursa de cutume, simboluri si moduri de actiune;

(c) mitul eroului, care are inca un impact important in lumea moderna, accentueaza dimensiunea teatralitatii politicului; Eroul apare, actioneaza, provoaca adeziune, se incarca cu putere; el este Salvatorul; surpriza, actiunea si succesul devin cele trei aspecte ale dramei care ii confera existenta. Eroul controleaza si supune fortele istorice reusind sa le determine sa aiba efecte pozitive.

(d) arta persuasiunii, dezbaterea la care apeleaza sistemul democratic determina cultivarea capacitatii de a produce efecte; propaganda, media, sondajele politice sunt tehnici noi ce furnizeaza dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace.

Expresia verbala a puterii este definita si de tacere si de un limbaj specific, ambele constituindu-se in conditii ale artei dramatice. Arta tacerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor, cunoscuta si controlata, poate sa conduca la reguli si strategii de argumentare.

Un candidat la presedintie, de exemplu, trebuie sa dobandeasca o imagine publica, o dimensiune nationala si credibilitate provenita din reusitele lui anterioare. Daca va invinge, va trebui sa guverneze, sa probeze ca detine controlul asupra tuturor fortelor, inclusiv asupra lui insusi.

Evidentierea teatralitatii politicului nu inseamna o reducere a acestuia la aparente si jocuri iluzorii, ci reprezinta mai mult o rezultanta a raporturilor sociale si a aspectelor constituite din valori si imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degraba, o functie compensatoare, rezultata din imperfectiunile unei societati aflate intr-o continua devenire, cu o ordine vulnerabila, purtatoare de perturbatii si dezordine.

In toate domeniile, iar in cel politic, cu atat mai mult, exista situatii cand CEVA trebuie rostit, dar trebuie gasita o cale de a face in asa fel incat acel CEVA sa nu fie spus, adica de a "refuza responsabilitatea", dupa cum afirma Oswald Ducrot . In acest caz implicitul este cateodata mai semnificativ decat explicitul, iar subintelesul priveste modul in care sensul este manifestat, avanseaza ceva fara sa fie spus, este ceea ce e lasat sa concluzioneze alocutorul. Aproape in toate cazurile, discursul politic lasa sa se inteleaga si altceva decat ceea ce se spune in mod direct. Auditoriul identifica informatii, valori si atitudine care pot creste sau diminua gradul de simpatie, in functie de natura si asteptarile acestuia.

Semnificatia fiecarui termen are doua componente: denotatia - sensul literal si conotatia - sensul figurat, care se refera valori semantice cu un statut special si care se prezinta sub forma unor nuante, atitudini, subtilitati, aluzii si subintelesuri cu rolul de a trece dincolo de ceea ce se spune, urmarind influentarea destinatarului. Pentru a suscita atentia acestuia si pentru a-l determina sa adere la concluziile implicate si la ideile propuse si presupuse, discursul politic trebuie sa fie prezentat intr-o maniera inedita, sa reliefeze un continut diferit.

Jacques Sgula sustine ca traim intr-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S: simplitatea, dupa care mesajul trebuie sa fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are intotdeauna nevoie de visare, de frumusete, de tot ce ii ofera spectacolul; substanta, privind continutul, valoarea, satisfacerea efectiva a unor trebuinte, asteptari si idealuri. Aceasta regula este respectata si urmata, intr-o maniera eficace, si in complexul univers al comunicarii politice.

Discursul politic se manifesta intr-un context social-politic, ca reactie la o realitate concreta si dinamica. De aceea, acest tip de discurs are un caracter evenimential, ca reactie directa la situatiile politice prezente, si este, totodata, provocator de evenimente si fenomene viitoare. In acelasi timp, discursul politic dobandeste o capacitate mai mare de influentare daca este rostit intr-un decor concret, in fata unui auditoriu si daca este insotit de elemente ale unei comunicari non-verbale: mimica, gesturi, postura, atitudine etc.

Interactiunea verbal - nonverbal este evidenta, ea avand o contributie determinanta in implinirea comunicarii. Lumea premiselor nonverbale cuprinde o varietate de modalitati de comunicare. Gesturile si imaginea, ca si categorii ale nonverbalul, contribuie la influentarea discursului politic, din perspectiva spectacularului politic.

Interactiunea dintre nivelul verbal si cel non-verbal este parte integranta a comunicarii politice. Proprietatile discursului ca modalitate de influentare sociala sint potentate de formele de comunicare nonverbala, cum sint gestualitatea, imaginea si simbolurile, intre care miturile continua sa aiba un rol major.

Gesturile au un impact la fel de puternic precum cel al cuvintelor, optimizand sau distorsionand transmiterea mesajului. La fel ca si limbajul, gestualitatea are o proveninta de ordin cultural si exprima o apartenenta sociala, iar cele doua se completeaza una pe cealalta si pot influneta receptorul prin cresterea credibilitatii locutorului.

Daniela Roventa-Frumusani identifica in relatia dintre cuvant si gest urmatoarele: gesturi care insotesc discursul pe aceeasi linie cu acesta, gesturi complementare discursului ce pot prelungi sau contrazice discursul si gesturi substitutive legate de distanta prea mare dintre locutor si auditoriu si emotii puternice pe care doreste sa le exprime. Din aceasta perspectiva, daca discursul este formulat in functie de asteptarile si nevoile opiniei publice si este completat de o gestualitate adecvata, creste gradul de credibilitate a locutorului politic, iar influentarea este mai eficace.

Gesturile sunt la fel de importante ca discursurile, iar "erorile" gestuale au urmari institutionale sau interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca gestualitatea configureaza identitatea si imaginea politicianului-orator, optimizand sau distorsionand comunicarea. De aceea, locutorul politic va trebui sa se obiectiveze, transformandu-se in destinatar al propriului discurs, anticipandu-i efectele si feed-back-ul. Prin urmare, gestualitatea in comunicarea politica trebuie sa se centreze pe posibilitatile modularii complementaritatii gestualitate / limbaj si pe strategiile comunicative gestuale.

Gestualitatea este determinata si reglata cultural si exprima o apartenenta sociala, o identitate de grup, ce devine observabila prin comportamente permise si prin comportamente interzise la nivelul unei societati, pe care orice om politic trebuie sa le cunoasca.   

In societatea contemporana, televiziunea, publicitatea si sondajele reprezinta modalitati importante de influentare sociala, ce au fost adoptate de clasa politica pentru obtinerea adeziunii membrilor societatii civile.

Pentru a se singulariza in multimea reprezentantilor puterii, un om politic trebuie sa-si construiasca o imagine proprie, care sa-i releveze o identitate politica diferita de cea a adversarilor, o imagine cu care un potential alegator sa se poata usor identifica. Un om politic poate juca atuul tineretii sale sau al profesionalismului sau, al onestitatii sau al ideilor noi pe care le promoveaza si prezentarea clara a aceastei imagini in fata electoratului este foarte importanta, chiar daca este contestata de adversarii politici.

Imaginea este o viziune globala asupra persoanei. Ea provine din experienta individuala si din informatiile parvenite din mass-media si este sinteza a tot ceea ce stim, adevarat sau fals, despre subiectul pe care ea il reprezinta. Cetatenii percep omul politic, partidul, organizatia sau institutia politica in functie de imaginea care este promovata.

Imaginea unui politician nu este judecata si evaluata in termeni de adevarat si fals, ci in termeni de popularitate, claritate, contradictie sau confuzie. O conditie fundamentala pentru impunerea cu succes a unei imagini politice o reprezinta luarea in considerare a trecutului omului politic, a contextului social si a actiunilor adversarilor. O latura importanta a imaginii este pozitionarea. Aceasta contine elementele semnificative, care apar de la sine in momentul evocarii imaginii respective. De asemenea, pentru ca imaginea publica sa fie durabila, este necesar ca omul politic sa reprezinte mai mult decit ceva de interes imediat. Iar pentru aceasta, el trebuie sa comunice si altceva decat interese politice, mai ales calitati umane dezirabile.

Prin imagine, mesajul este personalizat si poate deveni exemplar. Cele mai mai active sunt imaginile in miscare, transmise prin televiziune si alte mijloace de inalta performanta tehnica, ce poarta cu ele o autoritate cu efect imediat, oferind influenta si putere.

Patosul emotional, manifest sau ascuns, prezent in discursurile politice si in reactiile pe care le provoaca, instaureaza o aparenta de realitate a confruntarii politice, a importantei mizelor, dar si iluzia coplesitoare a unei reprezentari dramatice de proportii. Dramatizarea este un element constitutiv al instaurarii, exercitarii si conservarii puterii politice.

Evenimentele politice sunt reprezentate mediatic si imediat si, intotdeauna, se valorifica toate resorturile dramei politice. Modul de actiune politica, ce speculeaza spaimele colective, dramatizeaza, pentru a determina adeziunea membrilor unui grup, pentru a provoca, in cele din urma, o comuniune puternica.

Manifestarea politicului e deosebit de spectaculoasa, este dramatica si dinamica. Tot mai multi teoreticieni apreciaza ca, in prezent, politicul este asociat intr-o masura tot mai mare imaginilor, in detrimentul cuvantului. Acest fapt isi gaseste explicatia in dominatia tehnicilor care le produc, le regizeaza inlantuirea si eficacitatea "narativa". Prin intermediul lor, se modeleaza evenimentul si opinia publica.

In viziunea noastra, puterea discursului nu va putea fi diminuata niciodata in intregime pentru ca fiinta umana traieste intr-un univers al rostirii, ce are un rol determinant in modelarea culturala si sociala a indivizilor umani. Mai mult: chiar daca oamenii sunt martorii unui eveniment politic pe care il considera semnificativ, cel care ii da sens este limbajul care il descrie si il evalueaza. Si tot limbajul este cel care creeaza evenimentele politice, da identitate locutorilor politici, instaureaza si reinstaureaza puterea de a spune, fiind, deopotriva, instrument de influentare si influentat, la randul sau.