CONCEPTUL DE ORDINE PUBLICA

SECTIUNEA 1
EVOLUTIA SI NATURA PRICIPIULUI DE ORDINE

Universul intreg in imensitatea lui, cu toate creatiunile sale organice si anorganice, - incepand de la cele mai simple si primitive pana la cele mai complicate si superioare - s-a conceput de la originea lui prin concursul si in cadrul unui spirit de ordine predominanta, a unui principiu fundamental de oranduire intrinseca a firii universale[1].

Realitatea suprematiei acestui principiu universal de ordine (armonie) a fost si este confirmata, prin sirul nesfarsit de descoperiri si constatari concrete ale stiintei. Rezultatele stiintifice ne releva destul de clar ca toata viata universala - in vasta ei multitudine - s-a plamadit, se desfasoara in prezent si isi va continua cursul ei si in viitor, calauzita de indrumarea si incadrarea aceluiasi sistem de ordine, dirijat de acelasi spirit genetic al oranduirii, al armoniei universale.

Rostul acestei suprematii de oranduire naturala a universului, a fost cu timpul patruns tot mai mult de om, cristalizandu-se in constiinta lui ca o realitate indubitabila, ca ordinea sau armonia este o necesitate innascuta a firii si a imensului ei complex de lucruri si fiinte, care toate au nevoie sa fie si sunt indrumate si calauzite in cursul existentei lor - incepand de la conceperea lor pana la sfarsitul lor - de spiritul principiului de ordine[2]. Acesta se manifesta prin legitati universale si prin derivatul acestora, adica vastul sistem de reguli si norme oranduitoare, care exista in toate sferele si compartimentele vietii.

Principiul de ordine se manifesta pe multiple planuri atat la fiinta omeneasca, in societatea omeneasca dar si in viata statului.

Astfel, intr-o prima constatare observam ca de la valabilitatea generala a acestui principiu fundamental al ordinii universale - in mod firesc - nici omul nu s-a putut si nu se poate sustrage. Aceasta pe motivul simplu, ca desi omul este o "fiinta aleasa" a naturii, el este totusi o formatiune compusa din elemente dominate de aceleasi norme firesti ale aceleasi oranduiri universale, care a realizat in fiinta om - prin intregirea magistrala a acelor componente specifice intr-o miraculoasa comunitate subtila cosmico-spirituala - in plus si insusirea superioara a intelepciunii omenesti[3].

Astfel, acest aparataj de superioritate, ce ridica pe om la aureola de a fi "coroana creatiunilor", se dobandeste de fiinta om - in mod firesc - din gratia acelorasi norme creative, derivate din acelasi principiu fundamental oranduitor al lumii, si in consecinta el nu poate ridica pe om la o independenta in afara cadrului firii, ci il situeaza numai intr-un loc de frunte, in ierarhia creatiilor si categoriilor, si aceasta in interesul si spre completarea si desavarsirea sistemului oranduirii universale. De aici reiese, ca "privilegiul intelepciunii natura l-a acordat nu ca un mijloc egoist al omului de a ajunge la o creatie independenta, ce ar putea sa existe in afara sau deasupra sferei legilor firii, ci deoarece avea nevoie si cerea - pentru completarea inlantuirii miraculoase in vasta ierarhie a creatiunilor sale - si existenta acestui inel, al acestei categorii de creatiune superioara, care este fiinta omeneasca, insarcinand-o cu implinirea rolului de a contribui in sfera sa mai larga - prin resursele bogate si superioare ale intelepciunii sale - la promovarea sistemului ordinii universale. Si prin urmare, ca acest randament al omului sa fie cat mai prodigios pentru interesul sistemului de ordine, natura a trebuit sa acorde fiintei omenesti posibilitatea de ascensiune la inaltimea unei vieti superioare, cu capacitatea unei activari moral-spirituale si culturalmente evolutiv productiva.[4]"

De aceea rostul oranduirii Universului, inteles la inceput numai de cei mai invatati, cu timpul a fost priceput chiar si de mintea omului neinvatat, care s-a infratit cu natura prin profesiunea sau viata rurala. Si acest "Homo sapiens agrarius" a ajuns la convingerea restramutata, ca armonia universala este o necesitate innascuta a firii, a lucrurilor si fiintelor ce ne inconjoara, caci toate traiesc si evolueaza in baza "regulilor ordinii naturale", ale acelei neiertatoare discipline firesti care obliga pe om sa i se plece cu sau fara vointa.

Pentru a corespunde acestei sarcini, de a coopera corespunzator rolului sau, omul - in mod firesc - trebuie sa aiba o ordine potrivita mai intai in interiorul sau, intre componentele fiintei sale, sa aiba infaptuit un acord, un echilibru, o armonie, in complexul dualismului sau fizico-psihic. Aceasta auto-oranduire interna omul o poate realiza insa numai in posesia unui complex de conditiuni, de resurse substantial necesare si potrivite scopului, dar pe care el - desi fiind o fiinta superioara, insa nu desavarsita - le are numai partial, iar partea cealalta, ce intregesc aceste calitati si necesitati imperioase, trebuie sa le dobandeasca din afara lui, din sfera ambiantei sale naturale firesti.[5]

Achizitionarea acestui complex de resurse este facilitat - de la origine - de ordinea naturii, prin ingenioasa imperechere a intelepciunii cu instinctul sociabilitatii si angrenajului de sentimente aferente, de asemenea innascute omului, din indrumarea carora - convergenta aceluiasi scop final - au emanat, in mod firesc, formatiunile oranduite de linia astfel impusa a oranduielilor sociale ca: familie, clan, trib, diferitele si multiplele asocieri omenesti, instituindu-se societatea omeneasca, din care statul s-a nascut dezvoltat , - tot ca o atributie a aceluiasi principiu universal de ordine, ce domina lumea intreaga - ca organizarea cea mai evoluata in oranduirea sociala.

Convietuirea in societatea omeneasca nu poate sa se desfasoare, decat numai ingradita de anumite precepte necesare de ordine. Aceasta cu atat mai mult, intrucat omul - prin sfera mai larga de manifestare si de cerinte ale convietuirii sociale, mai ampla si mai superioara decat acea a altor fiinte - a ajuns intr-o interdependenta mai mare si mai complexa fata de ambianta sa materiala, spirituala si sociala, in cadrul careia el e silit sa-si traiasca rolul vietii sale.

Astfel, desfasurarea procesului in sfera convietuirii sociale trebuie sa continue in mod firesc in cadrul unui sistem de oranduiri al complexului de interdependente, asa numit ordinea sociala, care emana si se sprijina pe principii si norme rezultate din acelasi principiu fundamental al ordinii universale, al carui spirit domina lumea intreaga. Ordinea sociala are menirea sa serveasca interesul salutar al omenirii, prin promovarea multipla a prosperitatii genului omenesc pe calea principiului ordinii salutare.1

Ordinea sociala serveste, deci, in mod direct interesul sau salutarismul propriu al omenirii, prin promovarea multipla a prosperitatii genului omenesc pe calea principiului de oranduire, contribuind prin aceasta in acelasi timp indirect in folosul cursului lumii si la desavarsirea oranduirii si armoniei universale. Deoarece ascensiunea in viata spirituala, ca si in viata sociala si de stat, nu se poate realiza decat printr-o autodisciplinare a gandirii si actiunii pe pivotul ordinii morale si sociale, singurele care asigura echilibrul moral-social. Aceasta face si cere, ca elementele de elita si de buna credinta ale societatii sa fie cei dintai servitori si aparatori a s l V numit scop precis.

Teoria generala a sistemelor (care include si teoria sistemica a societatii umane) a pus, in evidenta, cu pregnanta, ca societatea umana este organizata in sistem ierarhic si ca elementele sale componente - subsistemele - reprezinta subansamble de dimensiuni si naturi diferite, fiecare dintre acestea fiind subordonat fata de ansamblul sistemic global, dar in acelasi timp, si supraordonat in raport cu propriile sale elemente componente (subansambluri de mai mici dimensiuni).

Atat sistemul social global cat si elementele sale componente (subansamblurile) sunt, in mai mica sau mai mare masura, structurate: prin structuri (indiferent de natura lor: politice, morale, juridice, economice etc.) intelegandu-se acele ansambluri de raporturi relativ stabile, in cadrul carora oamenii desfasoara actiuni coerente, cu finalitate. Aceste raporturi privesc relatiile dintre indivizi ca persoane fizice, dintre acestia si colectivitatile din care fac parte, dintre diferitele colectivitati, precum si dintre indivizi si grupuri si societatea ca ansamblu global.

In acest mod de organizare si functionare a societatii umane rezida explicatia necesitatii reglementarii raporturilor create intre oameni (luati ca indivizi sau colectivitati). Viata in societate are, deopotriva, o baza obiectiva de determinare dar si una subiectiva; modului obiectiv de viata suprapunandu-i-se structuri subiective: politice, morale, juridice etc.

Orice societate poate fi reprezentata ca o retea complexa de structuri determinate (raporturi intre indivizi si intre acestia si societate), adica de pozitii, carora le corespund statute ale persoanelor fizice si juridice, care obliga la indeplinirea unor anumite actiuni, a unor anumite roluri sociale, potrivit unor modele.

Statutele si rolurile sociale sunt socialmente omologate, iar cele mai importante sunt reglementate prin norme sociale. Pe aceste cai societatea realizeaza o schema de organizare si functionare, distribuind statutele si rolurile ierarhic asezate, tinand cont de competenta si spiritul de raspundere al tuturor cetatenilor. De aici, si existenta unei ierarhizari a functiilor de organizare si conducere, de comanda (decizie), executie si control, precum si a unei ierarhii a oamenilor integrati in structurile sociale.

Aceasta dispunere ierarhizata a functiilor sociale si a indivizilor chemati sa le indeplineasca, care se face tinandu-se seama de criteriile capacitatii profesionale si a spiritului de raspundere, reprezinta cel mai eficient mod imaginat, pana in prezent, pentru valorificarea resurselor umane ale societatii.

Bineinteles, ca trebuie sa avem in vedere si reversul medaliei, si anume ca atunci cand statutele si rolurile sociale sunt distribuite pe alte criterii decat cele sus mentionate (de origine, rasa, privilegii etc.), eficienta actiunii sociale este anulata sau mult diminuata.

Instrumentul principal de organizare a societatii in sistem, il constituie normele sociale care isi au geneza in necesitatea obiectiva a oamenilor de a trai in societate, ce constituie singurul cadru adecvat, singura modalitate in care oamenii pot transforma natura in scopul satisfacerii nevoilor lor vitale de existenta materiala si spirituala.

Aceste cerinte sunt percepute de oameni, treptat, din ce in ce mai profund, atat la nivel individual, cat si la nivelul diverselor colective si chiar a societatii, considerate in ansamblul sau.

Reprezentarile pe care perceptiile individuale sau colective le genereaza sunt convertite in valori (idealuri) care, si ele, sunt individuale si colective, fiecare societate constituindu-si, in timp si prin procese sociale complexe, sistemul sau valoric.

Cand reprezentarile devin colective si sunt transformate intr-un sistem de valori coerent, ele sunt institutionalizate (cristalizate) sub forma de norme ce sunt impuse ca modele (reguli de organizare si comportament) tuturor oamenilor din cadrul societatii date.

Normele sociale constituie, deci, un instrument de subordonare a individului fata de societatea in care traieste, De aici, si impresia ca normele sociale reprezinta un fenomen exterior societatii cand, in realitate, nu avem de-a face decat cu un proces obiectiv rezultand din modul de organizare si functionare al acesteia.

Intr-adevar, transformarea reprezentarilor colective (deci a sistemului colectiv de valori), in norme, se intemeiaza pe o perspectiva de evolutie a vietii sociale bine definita, pe rezultate si consecinte antecalculate, devenite scopuri (idealuri) ale societatii.

Totalitatea normelor prin care se organizeaza societatea si este asigurata functionalitatea sa, alcatuieste cadrul normativ al sistemului social; la randul lor aceste norme fiind si ele constituite in sistem (sistemul normativ).

Societatea, asa cum se prezinta ea la un moment dat, reprezinta cadrul inauntru caruia se exercita cele mai diverse tipuri de actiuni: productive, stiintifice, sociale, juridice etc.; actiunea fiind mijlocul prin care individul sau colectivele de oameni actioneaza asupra naturii si societatii, pentru a le transforma potrivit necesitatilor lor materiale si spirituale. "Cadrul social, cu structurile sale si toate sistemele de actiune care se realizeaza inauntrul lui, alcatuieste contextul praxiologic socio-cultural dat, adica totalitatea factorilor cunoscuta si stapaniti de om (ca urmare a activitatii productive si stiintifice desfasurate in societate), care conditioneaza actiunea umana".[6] Este vorba de: informatiile detinute la un moment dat de societate cu privire la cadrul obiectiv natural si social al actiunii umane; de sistem de valori si criteriile de valorizare concepute si acceptate de oameni; de mijloacele de ordin material, tehnic, cultural si uman de care dispune societatea in vederea intervenirii si modificarii unor anumite stari; de sistemul de norme (politice, morale, juridice, etice etc.).

Totalitatea acestor factori constituie cadrul teoretic si practic care precede si insoteste activitatea sociala curenta si de perspectiva, definindu-i limitele, caracterul si scopurile.

Dintre toate elementele care alcatuiesc cadrul praxiologic al actiunii sociale, sistemul de norme sociale este acela care reprezinta expresia cea mai sintetica a acestui cadru, el fiind constituit din acel ansamblu de drepturi si obligatii comportamentale pe care individul sau colectivele de indivizi trebuie sa le respecte, el raportandu-se, prin aceasta, la cadrul general concret al vietii sociale. Sistemele de nome sociale constituie cadrul de referinta a activitatii tuturor categoriilor de oameni, el cuprinde criteriile de calificare a actelor acestora, adica a rezultatelor actiunii lor[7].

Cadrul paxiologic al actiunii sociale nu reprezinta, insa, decat o parte a unui cadru mai larg, atotcuprinzator, in care, de altfel, se inscrie, si anume cel existentional, deoarece omul nu-si desfasoara activitatea numai pe terenul si in cadrul unor sisteme de norme, de valori si criterii socialmente omologate si instituite, ci pe terenul legitatilor obiective ale naturii si societatii.

Cadrul general al existentei si al actiunii umane reprezinta intotdeauna o societate concreta, rezultat al dezvoltarii istorice indelungate, avand anumite structuri politice, economice, sociale, juridice, anumite sisteme de norme intemeiate pe anumite sisteme de valori si deci si pe anumite criterii de analiza valorica a actiunilor umane, un anumit nivel al cunoasterii si al practicii sociale. In raport de toate acestea sunt instituite - prin intermediul nomelor sociale - raporturile dintre indivizi si dintre acestia si colectivitate, inclusiv societatea ca ansamblu global. Omul nu-si alege cadrul praxiologic al actiunii sale, ci il mosteneste de la inaintasi, se inscrie in el si il modifica prin propria sa activitate, potrivit cerintelor obiective de dezvoltare politica si social-economica a societatii, actiune care are drept rezultat propria sa transformare.

Atat sistemul social global cat si elementele sale componente sunt, in mai mica sau mai mare masura, structurate, scopul structurilor fiind acela de a-i aseza pe oameni in pozitia necesara desfasurarii unei actiuni coerente, cu finalitate. In aceste conditii - care isi au originea in necesitatea obiectiva a oamenilor de a trai in societate - s-a ajuns, in cadrul societatii umane, la genul de raporturi intre indivizi si societate care par ca isi au sursa intr-o sfera exterioara propriei lor determinari individuale.

Explicatia n-ar fi satisfacatoare daca n-am intra si in alte detalii cu privire la instrumentele folosite de societate pentru structurarea raporturilor interumane, care sunt normele sociale si, dintre ele, in special, normele juridice.

Datorita organizarii in sistem, fara de care viata in societate ar fi dificila (de altfel, chiar viata ca atare a fi anevoioasa)1, societatea apare structurata si directionata, lucru ce se realizeaza prin procese de mare complexitate, ce se desfasoara in permanenta, la mai multe nivele s l V recerea de pe un plan pe altul, planurile care, la randul lor, se suprapun total sau partial, se intersecteaza sau sunt numai tangente, formandu-se, astfel, o retea organizatorica si functionala absolut indispensabila pentru orientarea si controlul dezvoltarii raporturilor social-economice.

Primul nivel de structurare si cel mai larg, al relatiilor social-economice, este cel existential care se realizeaza in mod obiectiv in cadrul societatii, el izvorand din insasi necesitatea vitala a traiului si muncii in comun.

Peste acest proces obiectiv de structurare social-economica a societatii, care are un grad foarte scazut de organizare, se suprapune, ca urmare a aceleiasi necesitati de organizare, indispensabil optimizarii continue a actiunii sociale, un proces subiectiv de structurare politica a acestor relatii, ce reprezinta o activitate de modelare constienta intreprinsa prin intermediul actiunii politice, politica fiind cel mai activ element al suprastructurii, care nu se limiteaza doar la oglindirea bazei si a structurii sale obiective, ci merge mult mai departe, modeland baza, structurand-o si directionand-o in procesul dezvoltarii sale, in vederea atingerii unui anumit scop (obiective), ce este tot de natura politica.

Actiunea politica de structurare a relatiilor social-economice in cadrul societatii este mijlocul prin care se determina si se conduce actiunea elementelor componente (organizatorice si actionale) in directia realizarii obiectivelor din planurile politice de organizare si dezvoltare sociala.1

Unul dintre instrumentele principale la care recurge politicul, in actiunea sa de macro si micro-structurare (atat sub aspect institutional cat si actional) a relatiilor social-economice, il constituie normele juridice, prin intermediul carora sunt transpuse in plan juridic atat structurile fundamentale de sistem, cat si structurile derivate, operationale.

In felul acesta, prin trecerea de pe planul politic pe cel juridic, structurarea relatiilor social-economice capata forta juridica (adica capacitatea de realizare, la nevoie, prin constrangerea de stat) fara insa sa-si piarda, prin aceasta, caracterul politic (este vorba de raporturile sociale, formale, reglementate prin norme sociale).

Structurile juridice ale societatii nu se suprapun intocmai structurilor politice, care au o sfera mult mai intinsa, si cu atat mai putin intregului ansamblu de structuri social‑economice existentiale (de unde pornesc totusi puternice impulsuri atat spre nivelul de structurare politic cat si - implicit - spre cel juridic).

Intre toate aceste nivele de structurare a societatii, ca si a actiunilor sociale ce se desfasoara in cadrul sau, exista un proces osmotic, efectele lor convergente si interdependente avand un rasunet global in intreg sistemul social, prin intermediul unor procese si mecanisme de corelare foarte complexe, care le tin in contact permanent unele cu celelalte. Asa incat (desi numai la nivelul actiunii de structurare juridica sunt elaborate norme obligatorii de organizare, functionare si comportament social), datorita interdependentei ce se manifesta intre toate nivelele de structurare, influenta tuturor acestora se resimte in reglementarea juridica, politicul fiind acela care exercita influenta fundamentala, el fiind sursa ce determina elaborarea liniilor de forta ale organizarii si actiunii sociale (structurarea la celelalte nivele, pe plan macro-social, este realizata, in concret, prin impulsul determinant venit din sfera macro-sociala, a raporturilor fundamentale, de sistem). Chiar la nivelele cele mai profunde de structurare micro-sociala, raporturile din sfera cea mai larga a structurilor sociale existentiale, desi nu sunt si nici nu pot fi reglementate in totalitatea lor (normele juridice avand in vedere doar valorile esentiale), sunt si ele atinse de actiunea de structurare politica si juridica. Ele sunt subordonate, functional, unor structuri mai ample care, de data aceasta, intra direct in contact cu sferele ordonatoare si supraordonate ale politicului si juridicului, integrandu-se, astfel, in sistem si reactionand in mod tipic, la unison, cu acesta, cu principiile fundamentale care-l guverneaza.

Desi nu putem vorbi numai despre o normativitate juridica pura, normele juridice au totusi, in etapa actuala de dezvoltare a societatii, un caracter specific in raport cu celelalte norme sociale, in sensul ca numai prin normele juridice se pot elabora reguli de organizare, functionare si conduita sociala cu caracter obligatoriu, care pot fi aduse la indeplinire, in ultima instanta, prin forta de constrangere a statului.

Iata, cum cerinta logica, obiectiva, fundamentala, a necesitatii oamenilor de a trai in societate a determinat elaborarea normelor sociale, printre care si cele juridice. Este adevarat, insa, acest determinism subiectiv a intervenit pe calea optiunilor colective care, nu reprezinta pur si simplu suma optiunilor, idealurilor, intereselor individuale, ci o constientizare ridicata pe o treapta calitativ superioara, aceea a idealurilor, conceptiilor si intereselor colective carora li se subordoneaza optiunile, conceptiile si interesele individuale care, in mod obiectiv, nu pot fi decat mai inguste.

In fond, problema care se pune in cadrul normelor sociale, in general, si a celor juridice, in special, se reduce la un proces de constientizare, de intelegere si aderare la obiectivele urmarite prin elaborarea si aplicarea normelor sociale (implicit cele juridice). In masura, insa, in care aceste norme, din diferite motive, nu sunt receptionate de individ, nu sunt trecute prin filtrul gandirii lui, deci nu sunt constientizate, ele ii apar ca obligatii venite din exterior, ceea ce nu corespunde realitatii. Cand individul nu este capabil sa actioneze responsabil, pe baza normelor sociale omologate si adoptate de societate, in contextul praxiologic dat, societatea este obligata sa-i impuna calitatea de membru al sau (al societatii).1

Procesul de constientizare deci, are loc la nivelul fiecarui individ in parte. Reactia lui la actiunea normativa va fi conforma cu statutul, interesele si dorintele sale, care poate fi de acceptare sau de respingere. De regula, respingerea apare atunci cand cadrul normativ nu emana de la beneficiarul actiunii sociale, adica cetateanul.

Cu alte cuvinte, o data cu elaborarea normelor sociale apare sub forma unui feed-back si reactia beneficiarului.

Acest beneficiar, va cauta printr-un proces de comunicare tipic sistemelor deschise, sa ceara politicului armonizarea normelor sociale astfel incat cei doi actori ai acestui proces sa realizeze armonia.

Acest beneficiar este cunoscut mai ales prin prisma reactiei sale de raspund si poarta numele de societate civila.

O problema ce se impune in legatura cu normele sociale este aceea de a se sti masura, in cadrul diferitelor tipuri de organizari ale societatii, in care s-a realizat o armonizare cat mai deplina intre optiunile si interesele colective si cele individuale. Pentru ca, in raport de acest lucru, societatea are un grad mai scazut sau mai inalt de functionalitate si deci de eficienta sociala, iar indivizilor sau mai precis unei parti dintre indivizii care compun societatea, normele sociale si mai ales cele juridice nu numai ca le pot aparea, ci, chiar reprezinta, efectiv, un fenomen ce le este impus din afara.

Intr-adevar, normativitate sociala este eficienta numai in masura in care individul intelege corect sensul, finalitatea si valoarea normelor organizatorice si a actiunii normate, continutul si perspectivele acestora si adera - pe aceasta baza - la idealurile si finalitatile societatii.

Societatea omeneasca - in urma insuficientei coeziunii sale - nu a fost in stare sa realizeze in mod satisfacator acea stare de ordine sociala necesara si astfel a fost constransa sa-si formeze, chiar de la inceputul istoriei sale, o organizatie social-politica: statul, care - prin consistenta autoritatii sale si a mijloacelor sale mai puternice si mai efective - sa fie in stare sa realizeze randamentul maxim al ordinii sociale, la care se poate ajunge numai prin infaptuirea unei coordonari si disciplinari cat mai obstesc si mai corect echilibrate si armonizate, in inventarul vast si complicat al necesitatilor atat de multiple si variate, economice, sociale, morale etc., ale convietuirii omenesti.

Natural, pentru ca aparatul organizatiei de stat sa-si poata indeplini complexul indatoririlor sale cat mai bine, el trebuie in mod firesc, pe deoparte sa fie el insusi alcatuit pe baza principiului de ordine salutara si sa functioneze ordonat; iar pe de alta parte, functionarea serviciilor sale sa corespunda pe langa rostul specific tehnic al specialitatii lor si scopului salutar obstesc de a contribui prin actionarea lor la promovarea ordinii sociale. Astfel, statul ca unitate poate fi considerat si trebuie sa fie administratorul delegat al convietuirii si ordinii sociale salutare si organizatia sa ca aparatul de administratie al acelei gospodarii obstesti complexe. Este firesc si necesar ca predominarea principiului de ordine sa strabata intreaga filiera de sus pana jos a organizatiei sale de guvernare si administrare, atat in alcatuirea ei, cat si in functiile sale, care trebuie sa fie indrumate de norme potrivit evoluate pe linia de ordine a necesitatilor salutare sociale ale statului si sa fie respectate de catre toti membrii societatii.

Acest adevar a fost recunoscut si fixat in principiu inca de catre savantii celebri ai antichitatii, dar mai plastic l-a exprimat Aristotel, discipolul lui Platon, in enuntarea sa lapidara, in care a spus pe scurt dar atat de clar: "Buna ordine este sprijinul vietii poporului, ea este primul si cel mai mare dintre bunuri".

Suprematia principiului fundamental al ordinii o gasim - dupa cele aratate mai sus - intr-un mod magistral realizata si indestructibila in toata armonia inventarului intreg al ordinii universale a lumii - care astfel ni se prezinta ca dominata de o ierarhie infinita de sisteme de oranduiri in imensele si diferitele ei sfere, categorii si agregatiuni de creatiuni; si acestea, la randul lor, divizandu-se - prin desfasurarea in continuare a aceluiasi curs de oranduire - in subsistemele de supra si cooranduire al altor sfere si categorii de existente, compuse si acestea din alte subranduiri al altor subexistente, grupe si elemente simple si compuse, care se impletesc intre ele si reciproc in ambiantele lor si, astfel implicit, si in mersul vietii sistemului de oranduire universala[8].

SECTIUNEA 2
ORDINEA STATALA

Paragraful 1. Titlu

Orice comunitate umana, a simtit nevoia unei organizari, a unei discipline, fara de care convietuirea ar fi imposibila. S-au format anumite reguli, norme, obiceiuri a caror respectare era necesara colectivitatii respective si care la inceput era asigurata de seful familiei, apoi in ginta, in trib de seful de ginta, trib, direct sau impreuna cu sfatul batranilor, pentru ca apoi sa se creeze un organism special chemat sa aplice si sa asigure respectarea acestor norme. Acest organism intruchipa puterea publica si era constituit ca ceva distinct de colectivitate respectiva, care s-a chemat pe rand cetate (civitas polis) apoi republica sau imperiu, cu timpul a capatat denumirea de stat.

Statul de drept a aparut ca o replica la abuzul de putere la statul absolutist si societatea ierarhizata cu privilegiile feudale, in urma revolutiilor burgheze, democratice, care au asezat la temeliile puterii "declaratiile drepturilor si libertatilor omului"[9].

De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii indeosebi prin principala sa institutie - statul - s-a realizat tot mai mult pe baza perfectarii structurilor statale in raport cu cetatenii si a unor legi riguroase, care stabileau atat drepturile si libertatile cetatenilor, cat si obligatiile organelor de stat de a actiona in spiritul legii. Insasi denumirea de stat de drept indica faptul ca statul isi exercita puterea sa politica pe baza legilor, folosind forta argumentului si nu argumentul fortei.

La cea dintai privire, problema definirii statului de drept sau, in alti termeni, a statului de legalitate pare simpla. Intr-adevar, in general se spune ca statul de drept se caracterizeaza prin faptul ca infaptuieste domnia legii in intreaga lui activitate, fie in raporturile cu cetatenii, fie cu diferitele organizatii sociale de pe teritoriul lui. Utilizata in acest sens, notiunea de stat de drept este intalnita chiar in unele texte constitutionale, cum este art. 28 al Constitutiei R.F.Germania, art. I/I al Constitutiei actuale spaniole, art. I al Constitutiei Romaniei (1991).

La o analiza mai aprofundata, problema statului de drept apare insa mult mai complicata, ca urmare a faptului ca statul, ca organizatie institutionalizata, inzestrata cu suveranitate, a populatiei unui teritoriu determinat, nu actioneaza niciodata ca atare in relatiile lui interne sau externe, ci prin intermediul diferitelor lui organe.

Un stat de drept in forma incipienta a existat chiar in antichitate, unde in cadrul democratiilor din perioada respectiva au existat organizatii statale intemeiate pe lege, asigurandu-se alegerea conducatorilor de catre cetateni.

Statul de drept in forma lui clasica il intalnim, insa incepand cu epoca moderna, cand s-au impus o serie de principii in viata sociala, care asigurau functionalitatea ca atare. Insasi denumirea de stat de drept a fost sugerata de catre Montesquieu in lucrarea "Despre spiritul legilor", in care formuleaza cerinta ramasa celebra: "Nimeni sa nu fie constrans sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu le faca pe cele pe care legea i le ingaduie". Tot din perioada respectiva statul incepe sa se legitimeze prin societatea civila si nu prin emanatia divina. In conceptia noua, superioara, statul aparea, dupa cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract intre cetateni si autoritatea politica.

Afirmarea statului de drept se fundamenteaza inca de la inceputul existentei sale pe principiul separatiei puterilor. Politologul francez Raymond Aron afirma ca pentru constituirea unui stat de drept este nevoie sa fie ales un parlament, sa fie alese organele constitutionale, sa fie investiti cu autoritate legitima functionarii iar legea sa guverneze relatiile sociale in ansamblul lor.1

In democratiile reprezentative moderne, activitatea legislativa este infaptuita prin intermediul parlamentului, activitatea executiva, prin cel al guvernului (inteles ca ansamblul organelor care indeplinesc activitatea executiva pe plan central) si al organelor administratiei de stat locale, iar activitatea jurisdictionala, de catre judecatorii si tribunale. Astfel, statul organizat in parametrii democratiei reprezentative actioneaza in mod obisnuit in relatiile concrete prin trei categorii principale de organe: a) parlamentul, b) organele executive si c) organele judecatoresti, ultimele doua categorii de organe putand fi sau alese sau numite.

Pentru a putea fi vorba de un stat de drept, in ipoteza unei asemenea democratii, nici unul din aceste organe nu va putea sa-si desfasoare activitatea dupa bunul lui plac, ci numai in conformitate cu normele juridice prestabilite prin lege.

Intrucat parlamentul este tocmai organul chemat sa adopte si sa modifice oricand ar considera necesar aceste norme, este evident ca gasirea unor procedee care sa-i limiteze puterile si sa asigure respectarea, in activitatea lui, a unor norme juridice prestabilite, este deosebit de dificila, caci cum ar putea fi impiedicat acest organ de a abuza la un moment dat de competenta lui, modificand arbitrar o lege?

Este adevarat ca, in statele moderne, puterile parlamentului sunt limitate prin constitutii. Nu trebuie sa se uite insa ca, la urma urmelor, constitutia este si ea o lege, a carei modificare, chiar daca presupune, ca in tarile inzestrare cu constitutii rigide, o procedura mai complexa decat cea prevazuta pentru adoptarea legilor ordinare, revine intr-o forma sau alta tot unei adunari reprezentative. Asa fiind, pe ce cai va putea fi determinat parlamentul, functionand ca adunare de revizuire, sa nu abuzeze de puterile lui si sa nu modifice constitutia in functie de interese de moment? Cum va putea fi el obligat sa respecte constitutia si propriile legi, bineinteles atata vreme cat nu le-a modificat?

In orice caz, problema statului de drept nu este rezolvata spunand pur si simplu ca parlamentul trebuie sa se conformeze constitutiei in activitatea lui, iar celelalte organe ale statului, atat constitutiei, cat si legilor ordinare. Intr-adevar, o constitutie autoritara poate sa concentreze puterea in mainile unui conducator sau ale clanului lui, fara sa instituie garantii reale pentru respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor.

De asemenea, este posibil ca o constitutie, fara sa fie autoritara, sa garanteze juridic si material doar un numar restrans de drepturi din ansamblul celor considerate astazi de comunitatea internationala ca fiind inerente naturii umane. Faptul ca o asemenea constitutie este strict aplicata de parlamentul si de celelalte organe ale statului respectiv nu este suficient pentru a se putea spune ca ne gasim in parametrii statului de drept. Aceasta pentru ca statul de drept trebuie considerat ca un simplu instrument in folosul oamenilor ce-l alcatuiesc. Asa fiind, pentru a fi in prezenta unui stat de drept este necesar sa existe un sistem legislativ calauzit de preocuparea constanta de a ocroti personalitatea umana in integralitatea ei si de a-i crea conditii optime de dezvoltare. In lumina acestei constatari, concluzia ce se impune este ca o definitie a statului de drept care s-ar margini sa-l caracterizeze ca un stat al domniei legii, fara sa precizeze in acelasi timp ca, prin continutul ei, aceasta lege trebuie sa cuprinda reglementari bazate pe recunoasterea si garantarea eficienta a drepturilor si libertatilor inerente naturii umane, ar fi incompleta.

Prin urmare, pentru a exista un stat de drept nu este suficient sa se instituie un mecanism juridic care sa garanteze respectarea riguroasa a legii, ci este totodata necesar ca acestei legi sa i se dea un anumit continut, inspirat de ideea promovarii drepturilor si libertatilor umane in cel mai autentic spirit liberal si al unui larg democratism.

O alta idee ce trebuie retinuta in acest loc este ca statul de drept nu poate constitui o realitate atata vreme cat prin constitutie se consacra absolutismul unuia dintre organele statului, fie acesta legislativ sau executiv.

De aceea, statul de drept presupune existenta unei asezari politice bazate pe separatia puterilor statului, adica pe un sistem de "frane si contragreutati", capabil sa impiedice organele publice sa abuzeze de atributiile cu care au fost investite.1

Definitia statului de drept nu poate fi data decat in lumina tuturor acestor imprejurari. Astfel, el va trebui inteles ca un stat care, organizat pe baza principiului separatiei puterilor statului, in aplicarea caruia justitia dobandeste o reala independenta, si urmarind prin legislatia sa promovarea drepturilor si libertatilor inerente naturii umane, asigura respectarea stricta a reglementarilor sale de catre ansamblul organelor lui in intreaga lor activitate. Pe aceasta linie de gandire, in Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane finalizat la 29 iunie 1990 s-a subliniat ca statul de drept nu inseamna pur si simplu o legalitate formala ce asigura regularitatea si coerenta in instaurarea si punerea in aplicare a ordinii democratice, ci si o deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantata de institutii constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completa.

Asigurarea strictei respectari a legilor ridica probleme greu de rezolvat si atunci cand este vorba de activitatea organelor puterii executive. Aceasta pentru ca, teoretic, solutia cea mai logica spre a se ajunge la o modalitate energica de verificare a activitatii executive, aceea de a incredinta aceasta sarcina insusi organului care a emis legea, adica parlamentului, nu este in acelasi timp si practica. A incredinta parlamentului competenta de a se pronunta asupra legalitatii tuturor actelor administrative ar fi o masura care ar face acest organ sa consume o buna parte din bugetul sau de timp cu examinarea unor chestiuni de amanunt, ceea ce l-ar sustrage de la adevarata sa misiune: aceea de a dezbate probleme majore si de interes general ale tarii si de a elabora reglementari legislative cat mai adecvate lor. Pe de alta parte, o asemenea solutie ar duce la investirea parlamentului cu puteri excesive, acesta fiind chemat nu numai ca adopte legile, ci si sa aiba un rol covarsitor in aplicarea lor. In sfarsit, intrucat parlamentul este un organ prin excelenta politic, format din elemente eterogene, el nu este in masura sa aprecieze pe baze strict juridice legalitatea unui act administrativ. De altfel, insusi faptul ca parlamentul nu functioneaza decat in sesiuni si nu poate lua hotarari decat pe cale de deliberari in plenul sau duce la consecinta ca un asemenea sistem de control ar fi mult prea greoi pentru a putea cuprinde intreaga activitate executiva. In aceasta situatie, care ar putea fi solutia capabila sa asigure un control obiectiv si eficace asupra activitatii executive ? Un sistem care ar incredinta acest control organelor administrative superioare ar fi evident nesatisfacator in perspectiva intereselor cetatenilor, caci in cadrul lui una din partile in litigiu ar deveni in acelasi timp si judecator. De aceea instituirea unui control menit sa satisfaca intr-adevar interesele justitiabililor presupune cu necesitate atribuirea lui unor organe separate de puterea executiva, organe care, avand o pozitie suficient de consolidata fata de aceasta, sa fie in masura sa ia hotarari in deplina independenta. De asemenea, se impune preconizarea unor cai procedurale cat mai eficiente pentru a face posibila punerea in executare a acestor hotarari chiar daca organele administrative interesate, profitand de forta de constrangere cu care sunt investite, s-ar dovedi recalcitrante. Fara indeplinirea acestor conditii statul de drept ar ramane o simpla himera, iar cetateanul vatamat ar fi lipsit de un remediu veritabil impotriva actelor administrative ilegale.

Una din cele mai dificile probleme ce stau in calea realizarii statului de drept este de a gasi caile procedurale cele mai eficiente pentru a face ca organele statului care, direct sau indirect, dispun de forta de constrangere in scopul de a-i face pe cetateni sa se conformeze legilor sa fie la randul lor in situatia de a trebui sa le respecte.

Conceptul statului de drept contine mai multe notiuni fundamentale: general umana, economica, sociala, nationala, istorica, democratica.

Importanta ideii statului de drept consta in crearea conditiilor care ar oferi posibilitatea persoanei sa-si descopere capacitatile de creatie, ar asigura concursul intelectual, ar consolida suveranitatea poporului ca izvor al puterii, ar garanta libertatile, ar supune statul societatii. Doar problema fundamentala a democratiei este relatia persoana si puterea, cetateanul si statul. Democratia este libertatea reglementata de limitele legalitatii si disciplinei.

Democratia inseamna puterea poporului. Aceasta presupune:

in primul rand, ca puterea apartine poporului, unul din dreptul de baza al caruia este posibilitatea de a stabili asupra sa puterea care-i convine lui, responsabila fata de el, iar in caz de necesitate - destituita de el;

in al doilea rand, administrarea democratica se bazeaza pe vointa poporului, exprimata in timpul alegerilor libere si nepartinitoare, poporul singur sau prin reprezentantii alesi realizeaza puterea in limitele legii;

in al treilea rand, toti cetatenii poseda si se folosesc de drepturile si libertatile necesare in viata sociala, politica, economica si culturala;

in al patrulea rand, la baza democratiei sta stima fata de persoana si suprematia legii;

in al cincilea rand, democratia atrage dupa sine raspunderea organelor de stat in fata alegatorilor, obligatia de a respecta legea, exercitarea obiectiva a justitiei.

Esenta democratiei consta in separarea a trei puteri, nu a serviciilor, ci anume puteri - legislativa, executiva, judecatoreasca. Crearea statului de drept autentic, presupune extinderea actiunii legii asupra tuturor sferelor vietii sociale, in primul rand asupra functiilor organelor puterii si administrarii, in realizarea principiului separarii puterilor. Numai in aceste conditii pot fi in plina masura asigurate drepturile si libertatile cetatenilor, activitatea lor in rezolvarea problemelor statale si sociale.

Pe planul dezvoltarii istorice, ideea ca organele statului nu pot sa procedeze arbitrar, ci trebuie sa se conformeze in intreaga lor activitate legilor, respectand cu strictete drepturile garantate cetatenilor, este un rezultat al aparitiei, in lupta impotriva absolutismului monarhic, a unor parlamente reprezentative fie ale nobilimii si burgheziei ca in Anglia, fie numai ale burgheziei, ca in America de Nord sau Franta. Mai ales in Anglia, iar apoi in Franta, bineinteles atata timp cat aceasta tara a avut o monarhie, separatia puterilor statului a permis realizarea unui compromis intre monarhie, inca destul de puternica pentru a nu fi rasturnata, si fortele sociale opuse ei. Prin acest compromis, puterea executiva a ramas, cel putin in principiu, in mainile monarhului, in timp ce puterea legislativa a revenit unor adunari reprezentative, raporturile dintre aceste puteri fiind guvernate de o constitutie care garanta cetatenilor un numar de drepturi fundamentale.

Dar separatia puterilor statului a fost socotita un imperativ al democratizarii vietii politice nu numai in conditiile mentinerii sistemului de guvernamant monarhic, ci si acolo unde si atunci cand, pe ruinele acestui sistem, adunari reprezentative au fost alese si au functionat in cadrul formei de guvernamant republicane. Aceasta pentru ca s-a considerat ca, fara separatia puterilor statului, o delegare din partea natiunii a exercitiului tuturor functiilor statului unui singur organ ar fi de natura sa-i atribuie puteri nelimitate si, deci, ar putea usor duce la tiranie.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separatiei puterilor statului, atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului, a fost filosoful englez John Locke (1632 - 1704), in cartea sa Essay on Civil Governement.

Ideile lui Locke au avut o deosebita insemnatate pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenta certa in viata constitutionala a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689 - 1755) atunci cand, in cartea sa "L'esprit des lois" a reluat si adancit problema separatiei puterilor statului, dandu-i o forma si o stralucire noua.

Dupa Montesquieu, in orice stat exista trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executiva si judecatoreasca. Aceste trei puteri trebuiau sa fie atribuite unor organe separate si independente unele de altele. Intr-adevar, spune Montesquieu - experienta arata ca: "orice om care are o putere este inclinat sa abuzeze de ea". De aceea, este necesar sa se gaseasca un mijloc pentru a se stavili aceasta tendinta inerenta naturii umane. Pentru Montesquieu, acest mijloc este usor de identificat daca se tine seama de faptul ca: "Pentru a nu se putea buza de putere, trebuie ca prin asezarea lucrurilor puterea sa opreasca puterea". Pentru ca libertatile individuale sa nu fie nesocotite, puterea publica trebuie divizata intre mai multe puteri, astfel incat o putere sa se opuna celeilalte si sa se creeze, in locul unei forte unice, un echilibru de forte. Prin faptul ca puterea de comanda in stat se fractioneaza intre mai multe organe, care au acelasi interes ca atributiile lor sa nu fie incalcate de celelalte organe ale statului, se asigura aplicarea stricta a legilor si respectarea libertatilor individuale.

Teoria separatiei puterilor statului a stat la baza Constitutiei Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 si a constitutiilor diferitelor state care alcatuiesc aceasta federatie, iar art. 16 al Declaratiei franceze a drepturilor omului si cetateanului a ridicat-o la rangul de principiu esential al oricarei constitutii. Ca urmare, atat Constitutia franceza din 1791, cat si alte constitutii franceze ulterioare si numeroase constitutii din intreaga lume s-au calauzit in reglementarile lor dupa acest principiu.

Toate constitutiile mentionate au plecat de la premisa ca statul indeplineste trei activitati principale:

functia legislativa, prin care se intelege activitatea statului avand ca obiect stabilirea de norme generale de conduita umana, obligatorii si de aplicatie separata;

functia legislativa, prin care se intelege activitatea statului avand ca obiect stabilirea de norme generale de conduita umana, obligatorii si de aplicatie repetata;

functia executiva, care asigura bunul mers al vietii publice prin organizarea aplicarii legilor si prin punerea lor in executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge, daca este necesar, la forta de constrangere a statului;

functia judecatoreasca, adica activitatea de pedepsire a infractiunilor si de solutionare cu putere de adevar legal, in cadrul unei proceduri publice si contradictorii, a litigiilor juridice.

Totodata aceste constitutii au prevazut ca fiecare din functiile statului sunt incredintate unor organe distincte si independente unul fata de celalalt, in sensul ca fiecare dintre ele actioneaza fara vreun amestec din partea unui alt organ de stat.

Trebuie observat ca nici Montesquieu, nici constitutiile care au aplicat principiul separatiei puterilor statului nu l-au inteles - acestea din urma cu foarte rare exceptii - in sensul unei izolari absolute. Venind in intampinarea eventualei obiectii ca separarea puterilor statului ar putea fi echivalenta cu izolarea lor, Montesquieu sublinia: "Aceste trei puteri ar trebui sa ajunga la un punct mort. Dar, intrucat, datorita mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite sa functioneze, vor fi nevoite sa functioneze de acord". In ceea ce priveste constitutiile care au pus la baza lor principiul separatiei puterilor statului, ele au fost preocupate sa gaseasca nu numai modalitati pentru mentinerea unui echilibru intre aceste puteri, dar si diverse frane si contragreutati chemate sa inlature pericolul unei alunecari spre adoptarea de masuri tiranice.

Aceste frane si contragreutati pot fi diferite dupa cum constitutiile respective aplica mai mult sa mai putin transant principiul separatiei puterilor statului, dar ele sunt prezente in toate sistemele construite pe aceasta baza. Unele din ele urmeaza sa fie manuite de executiv pentru a impiedica eventuale legiferari grabite sau nepotrivite, iar altele de adunarile legiuitoare ca mijloace de control a activitatii executive.

Statul de drept presupune o asa stare cand puterea nu numai creeaza legea, dar se supune legii si actioneaza conform acestei legi. Daca nu vor fi exact delimitate functiile puterii, nu se va putea asigura supunerea puterii fata de lege.

Formarea statului de drept e nemijlocit legata de democratizarea intregii vieti sociale, de realizarea adevaratei puteri populare. Efectuand astazi democratizarea succesiva a intregii vieti sociale, dezvoltand autoadministrarea populara democratica, trebuie in primul rand sa ne concentram fortele asupra restabilirii stimei fata de drept, asupra consolidarii si respectarii legalitatii. Este necesar de a crea noi mecanisme politice si juridice permanente, care ar exclude pe viitor insasi posibilitatea deformarii principiilor umane, democratice de dezvoltare a societatii, ar asigura dezvoltarea normala a societatii. E de neconceput democratizarea fara respectarea Constitutiei si a altor legi, care stabilesc ordinea in societate.

Ideea statului de drept se asociaza cu ordinea statala si protejarea tuturor cetatenilor. E insuficienta numai proclamarea drepturilor omului. Ca sa devina o realitate, e necesar de a crea un sistem de garantii ale respectarii drepturilor omului si ale conditiilor pentru dezvoltarea lui multilaterala, de a asigura egalitatea tuturor formelor de proprietate. Deci drepturile omului trebuie sa fie asigurate prin lege. Democratia trebuie sa asigure protectia reala a cetateanului impotriva samovolniciilor puterii guvernamentale, administrative si represive, sa aboleze multe legi, care reduc la zero drepturile fundamentale ale omului.

Vorbim despre o asemenea organizare a vietii statale si sociale, in timpul careia omul poate fi sigur in hotararile primite, poate avea ferma convingere, ca drepturile sale sunt strict stabilite si asigurate de lege.

In statul de drept democratic se presupune, in primul rand, suprematia legii in toate sferele vietii societatii. Aceasta inseamna:

in primul rand, ca principalele relatii sociale in economie, politica, in sferele social-culturale sunt reglementate de legi, adoptate de organele ierarhic superioare ale puterii;

in al doilea rand, suprematia legii inseamna universalitatea ei fata de formarea si functionarea puterii politice si de stat, fata de activitatea inaltilor functionari;

in al treilea rand, suprematia legii inseamna, ca legea trebuie sa triumfe in plin sens al acestui cuvant, adica bazele societatii, libertatea reala, echitatea sociala, demnitatea umana trebuie sa fie de neclintit;

in al patrulea rand, suprematia legii consta in aceea ca nici o putere nu trebuie sa incalce legea, trebuie sa se supuna legii si sa asigure exercitarea ei.

Luand asupra sa, prin emiterea de legi, obligatiuni fata de cetateni, de alte state, de intreaga comunitate mondiala, statul trebuie sa stabileasca si masurile juridice de raspundere a functionarilor sai pentru actiunile, savarsite de ei in numele statului si al organelor lui. Statul de drept democratic nu poate fi imaginat fara responsabilitatea functionarilor conducerii de stat de toate nivelurile pentru incalcarile indatoririlor lor in fata legii.

Insusirea interna, plina de continut a statului de drept este calitatea, esenta legii.

Creand statul de drept, este necesara extinderea actiunii legii asupra tuturor sferelor vietii sociale, in primul rand, asupra functiilor organelor puterii si administrarii de stat, de a fixa obligativitatea executarii legilor de catre statul insusi si de catre organele sale, de a orienta dezvoltarea aparatului statal pe calea democratizarii, legalitatii si echitatii. Esenta acestui principiu consta in aceea ca statul care emite legea nu ar dreptul s-o incalce.

Reforma judiciara are ca scop nu numai de a restabili suprematia legii, dar si de a asigura ca legea sa corespunda principiile echitatii sociale, sa creeze un sistem efectiv de actiune a legalitatii si ordinii de drept. Avem nevoie nu numai de legi, nu numai de putere, ce se va supune legilor, nu numai de drepturi si libertati ale cetatenilor, proclamate in legi - avem nevoie de un astfel de regim al vietii sociale, in timpul caruia respectarea legilor ar fi absolut obligatorie, indispensabila pentru toti cetatenii de rand, pentru toti functionarii supremi de stat, pentru toate organele puterii si administratiei. E important sa existe un mecanism care sa asigure respectarea legii de catre oricine si de fiecare.

In statul de drept legile si alte acte normative pot fi juridice numai in cazul cand in ele sunt respectate principiile de drept. Aceasta poate avea loc numai in conditiile organizarii juridice a puterii si a tuturor organizatiilor legislative. Iata de ce totdeauna e necesar sa apelam la respectarea si stima fata de lege. Doar in trecut principala lege era faradelegea, si nu triumfa respectarea legii, ci supunerea vointei represive a celor ce intruchipau legea. Stapanirea legii trebuie sa devina reala de jos pana sus. Toate institutiile de drept trebuie sa fie orientate spre drepturile omului, pentru a balansa sistemul de relatii fals "statul - omul", care totdeauna a fost in folosul primului. De la totalitarism spre societatea libera democratica exista numai o cale - de format o atitudine deosebita, anormala pentru ziua de ieri, fata de drept.

Prin urmare, este necesar de a diferentia cu strictete legea si dreptul. Legea este un document juridic ce poseda putere juridica suprema. In acelasi timp, prin 'lege' traditional se are in vedere nu numai legea in sens de act special al organului reprezentativ superior, dar si toate tipurile de acte normative, investite cu putere obligatorie generala. Legile reglementeaza cele mai importante relatii sociale. Ele au cea mai mare putere juridica in raport cu alte acte normative.

Statul de drept recunoaste normele de conduita, elaborate in societatea civila, si se supune lor. Statul formeaza dreptul ca un sistem de norme si depinde de acest sistem juridic. Astfel, dreptul devine o forma de control a societatii asupra statului. Dreptul reglementeaza relatiile sociale, influentand constiinta si vointa subiectilor acestor relatii.

In general dreptul se situeaza pe pozitia ca legalitatea este oportunitatea suprema, ca orice incalcari ale dispozitiilor juridice, chiar daca la prima vedere par a fi o simpla formalitate, sunt in stare sa aiba, in ultima instanta, consecinte negative.

Toate hotararile statele trebuie sa se bazeze pe legi, pe Constitutie. Principiul legalitatii, constitutionalitatii trebuie sa se consolideze in constiinta sociala ca baza unica si inviolabila a tuturor hotararilor statale - de la Presedinte pana la primarii. Sa apere democratia si omul poate numai puterea subordonata lege, si numai legii.

In prezent se manifesta distinct tendinta cresterii rolului puterii executive, ce apare ca o necesitate obiectiva in situatia apropiata de haos. Si aici sunt urmatoarele legitati: ori puterea va fi in stare sa rezolve problemele aparute in fata societatii, ori ea va da faliment. Alt rezultat nu exista. In aceste conditii urmeaza sa fie rezolvata o problema dubla: pe de o parte, de consolidat prin toate mijloacele puterea democratica, ca ea sa nu fie zdrobita, iar pe de alta parte, a nu permite acestei puteri sa porneasca pe calea antidemocratica.

Este necesar de a crea un mecanism singur de protectie a drepturilor fundamentale ale persoanei, inclusiv a dreptului la gandire si convingere, posibilitatea egala pentru toti de a se adresa in judecata. Fiecare trebuie sa stie, ca acela care recurge la violenta contra altei persoane, raspunde inevitabil pentru aceasta in fata legii. Dupa gradul de protejare judiciara a drepturilor si libertatilor cetatenilor se formeaza ideea fundamentala despre dezvoltarea institutiilor democratice in societate. Posibilitatea realizarii dreptului constitutional de a face recurs impotriva actiunilor persoanelor cu functii de raspundere si impotriva organelor de stat reflecta nivelul democratizarii sistemului social.

Odata cu recunoasterea justitiei ca o a treia putere in stat, a aparut problema rolului procurorului in procedura judiciara. A sosit, evident, timpul sa refuzam controlul atotcuprinzator al procurorului de altadata, care substituia supravegherea. Dar sa nu cadem in alta extrema - de egalat procurorul cu apararea. In procedura judiciara, procurorul trebuie sa ramana reprezentant al statului, trebuie sa se conduca dupa lege pentru a apara drepturile si interesele legitime ale cetatenilor.

Statul de drept trebuie sa aiba un sistem de garantii contra antipodului sau - statul puterii unilaterale uzurpate, contra culturii personalitatii, conducatorismului etc. Iata de ce este necesar un mecanism, ce garanteaza combinarea nepartinitoare a intereselor persoanei si societatii.

Lozinca "mai multa democratie" nu este un indemn la atotpermisiune. Statul de drept nu are nimic comun cu iresponsabilitatea, indisciplina. Daca nu va fi legalitate si disciplina, nu va fi democratie, putere populara. Dupa cum ne demonstreaza experienta istorica, disciplina e posibila si fara democratie (exemplul e regimul totalitar). Dar democratia fara disciplina este imposibila, deoarece fara ea societatea risca sa se transforme in anarhie. Iata de ce este important coraportul dintre drepturi si datorii. Nu exista drepturi fara datorii, dupa cum nu exista datorii, fara drepturi. Statul de drept democratic constituie antipodul atotpermisiunii. El proclama prioritatea dreptului in societatea civila. Suprematia legii se refera nu numai la crearea normelor de drept, ci si la aplicarea lor.

Statul de drept se caracterizeaza prin pluralism politic, alegeri libere, democratismul puterii, principiul separatiei puterilor, ordine de drept, existenta societatii civile, libertatea de opinie, garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ca un corolar al statului de drept s.a.

Deschizand spatiul democratiei, statul trebuie sa apere societatea de fapte nelegitime si alte cazuri negative, sa creeze un sistem efectiv al legalitatii si ordinii de drept. Statul are ca scop sa puna impediment legal metodelor de administrare a societatii prin comanda, atotputerniciei birocratice, incalcarilor de lege si disciplina. Fara stricta respectare a legilor nu poate fi stat de drept. In caz contrar e inevitabil subiectivismul si dilentarismul in politica, dezastrul si anarhia in economie, faradelegile si samavolniciile in viata sociala.

Statul de drept constituie in epoca contemporana o problema de cea mai mare importanta teoretica si practica, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci si al unor legiferari in conventii internationale. "Declaratia universala a drepturilor omului", adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948, "Conventia Europeana asupra drepturilor omului", adoptata la 4 noiembrie 1950 de catre Consiliul Europei si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953, cele doua pacte internationale adoptate de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966, respectiv "Pactul international cu privire la drepturile politice si civile", cat si documentele Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa, respectiv Actul final de la Helsinki 1975 si documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid - 1983, Viena - 1989, Copenhaga - 1990 si Paris - 1991 se constituie nu numai intr-o ampla carta internationala a drepturilor omului, ci si intr-una a statului de drept ca principal cadru politic institutionalizat de exercitare a acestor drepturi si libertati.

In stransa concordanta cu prevederile din documentele enuntate si cu practica internationala, statul de drept isi exercita puterea in conformitate cu legea si are la baza activitatii sale o serie de trasaturi precum :

un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile sociale in ansamblul lor, iar toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali in fata legii, sa respecte legea ca element suprem in stat. Prin urmare, suprematia legii se constituie intr-un principiu de baza al statului de drept;

organele puterii de stat (centrale si locale) sa fie alese de cetateni, prin vot universal, direct si secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;

separatia puterilor in stat, parlamentul trebuind sa constituie puterea legislativa, guvernul - puterea executiva (ca emanatie, de regula, a parlamentului si responsabil in fata acestuia sau a corpului electoral) si puterea judecatoreasca, veghind la respectarea legilor si sanctionarea incalcarilor, judecatorii actionand independent si impartial;

datoria guvernului si a autoritatilor publice de a se conforma constitutiei si de a actiona conform legii;

delimitarea clara intre stat si partidele politice;

fortele militare si politia trebuie sa fie plasate sub controlul autoritatilor civile, in fata carora sunt raspunzatoare;

circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la liberari exprimare si organizare politica si profesionala a tuturor cetatenilor in conformitate cu legea, care sa faca posibil controlul puterii politice in societatea civila;

respectarea drepturilor omului in conformitate cu prevederile internationale consacrate.

In epoca contemporana, statul de drept reprezinta tot mai mult element esential al puterii politice din diferite tari, constituind un factor de baza al progresului general, de inflorire si prosperitate a natiunilor. Tarile cu traditie in statul de drept sunt in acelasi timp si tarile cele mai dezvoltate, prospere din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic si cu o viata spirituala bogata.