CONLUCRAREA POLITIEI CU SOCIETATEA CIVILA PENTRU REALIZAREA ORDINII SI SIGURANTEI PUBLICE, DEZIDERAT SAU NECESITATE ?

SECTIUNEA 1

DEZVOLTAREA SOCIETATII CIVILE CA ENTITATE SI RELATIILE EI CU AUTORITATEA.

Istoria este plina de exemple privind modul in care statul si-a impus autoritatea in fata propriilor cetateni. De fiecare data cand a incercat sa stabileasca o reglementare care sa rezolve un conflict, problema care s-a pus a fost, modul in care acele elemente vor fi duse la indeplinire. Sunt foarte numeroase exemplele cand aproape intotdeauna reglementarea sau conflictul lezau intr-un fel sau altul drepturile altor persoane .

Cei care erau obligati sa respecte reglementarea, cetatenii o acceptau ca atare sau erau determinati sa o faca de organisme speciale create de catre autoritatea respectiva.

Cu toate ca multe reglementari aveau numeroase valente pozitive, existau o sumedenie de laturi care nu se armonizau cu interesele celor multi. In oranduirile precapitaliste erau putine sanse ca acele acte ale puterii care lezau grav interesele populatiei sa fie modificate cu toate ca au existat numerosi oameni care s-au ridicat hotarat impotriva nedreptatii.

Vocile acestora ca si ale acelora care au blamat actele abuzive ale administratiei constituie in fapt glasul societatii civile. Este glasul milioanelor de necunoscuti care nu accepta sa fie calcati in picioare de un grup de potentati doar pentru simplul fapt ca se afla la putere.

Putem afirma deci, la o prima constatare, ca societatea civila este un barometru al vietii politice si sociale din societatea respectiva. Ea interpreteaza potrivit unor mecanisme proprii, toate emanatiile puterii politice si administrative si atrage atentia ori de cate ori acestea intra in distonanta cu propriile interese. Cu alte cuvinte politicul elaboreaza norme si reglementari care introduc in social, dau un anumit tip de reactie. Daca reglementarea este corecta (prin corecta intelegem : necesara, reala, obiectiva si complexa) societatea o va retine si o va aplica fara probleme. Daca, dimpotriva, reglementarea nu este corecta apare reactia de raspuns a societatii civile care va atrage semnale de alarma asupra situatiei create, urmand automat si cu o solutie (fie respingerea reglementarii, fie armonizarea acesteia cu legitatile care guverneaza societatea, fie altele).

Strigatul de alarma al societatii civile are rolul de a atentiona puterea ca au fost atinse grav anumite resorturi care fac ca organismul social respectiv sa nu functioneze normal.

Asa cum afirmam, in societatile precapitaliste si care in imensa lor majoritate erau de tip totalitar glasul celor care protestau impotriva actelor abuzive ale puterii nu numai ca nu era ascultat, dar de regula, era inabusit cu foarte multa violenta.

Dupa aparitia societatilor democratice, procesul de armonizare a intereselor celor doi parteneri sociali s-a accentuat desi in numeroase situatii si protestele societatii civile au fost cat se poate de violente. Exemplele cele mai tipice au fost miscarile revolutionare din 1830 din Franta, revolutiile din majoritatea statelor europene din 1848, miscarea chartista din Anglia anului 1834, campaniile de nesupunere civica din timpul razboiului din Vietnam precum si lupta pentru emanciparea negrilor americani sub conducerea lui Martin Luther King.

Aceste miscari demonstreaza ca procesul de transformare a statului este ireversibil, el devenind, din ce in ce mai mult un instrument de rezolvare a problemelor diverselor categorii sociale si mai putin un instrument de dominare.

Se poate aprecia ca societatea civila raspunde la provocarile autoritatii printr-o reactie de tip impact, cautand ca prin actiuni specifice sa determine puterea sa ia hotararea pe care o considera necesara.

Cu toate acestea, raporturile pe care societatea civila le are cu autoritatea trebuie dezbracate de tendinta de negare a acelor valori pe care le considera de neacceptat. Practica sociala a dovedit ca negocierea, si mai apoi consensul constituie cele mai bune reguli pe care trebuie sa le respecte cei doi parteneri sociali.

Evolutia societatii civile impune cu obstinatie ideea ca raporturile de colaborare sunt cele mai bune pentru realizarea armoniei sociale, astfel ca dupa o anumita perioada de timp sa nu existe problema sociala majora care sa nu fi fost discutata cu societatea civila inainte de reglementare.

Referitor la colaborare, specialistii in domeniu, atrag atentia ca in perioada informatizarii activitatilor omenesti si a dezvoltarii explozive a tehnologiei in domeniu, confruntarea dintre putere si societatea civila, se muta la nivelul conceptelor privind organizarea si functionarea organismului social, iar un rol deosebit il va avea informatia (culegere, stocare, valorificare).1

De asemenea, pentru ca eficienta in materia organizarii si functionarii societatii sa fie deplina, cele mai bune raporturi pe care societatea civila trebuie sa le dezvolte cu puterea sunt raporturile de parteneriat.

Ideea nu este noua, ea regasindu-se la multe organizatii sociale insa a dat rezultate numai acolo unde mecanismul de reglare al raporturilor putere - societate civila a fost influentat de idei si curente de sorginte pluralista.

In esenta, raporturile de parteneriat, presupun o implicare profunda a structurilor civile in actul elaborarii si mai ales al aplicarii textului de lege. Cu alte cuvinte, la nivelul structurii de baza care reprezinta autoritatea reprezentanti ai societatii civile din diverse domenii de activitate participa la elaborarea diverselor reglementari, la organizarea si administrarea acelor segmente sociale care sunt de interes pentru public (justitie, politie, administratie, cultura, sanatate, mediu etc.).

In lume exista o sumedenie de teorii privind evolutia conceptului de societate civila, cea mai noua este teoria sociala dualita a lui Jungen Holeimas. Aceasta teorie a fost aprofundata de Analow Arato si Jean Cohen intr-un studiu publicat la Michigan in 1996.

Iata cateva comentarii pe baza acestui studiu.

Miscarile sociale din Este si din Vest, din Nord si din Sud au ajuns sa se bizuie pe diferite sinteze interesante, desi selective, mostenite din istoria conceptului de societate civila. Ele presupun (in diferite combinatii) ceva ca un cadru tripartit. Gramscian al societatii civile, statului si economiei, in timp ce pastreaza totusi aspectele cheie ale criticii marxiste ale societatii burgheze. Dar ele au integrat de asemenea cererile liberale in numele drepturilor individuale, accentul pus de Hegel, Tocqueville si altii, pe pluralitatea sociala, accentul pus de Durkheim pe componenta solidaritatii sociale si apararea sferei publice si a participarii politice accentuate de Hobermas si Arendt.

Intentionam sa demonstram plauzibilitatea unui concept modern al societatii civile in lumina acestor evenimente, in ciuda a ceea ce multi analisti de la Schmitt si Luhmann pana    la Arendt si Koselleck au aratat pe buna dreptate a fi dificultatile de a aplica oricare dintre versiunile mostenite, institutiile si formele de actiune contemporane. Chiar mai mult vom arata ca reconstructia noastra poate produce o utopie iminenta, ce se auto-limiteaza, a democratizarii, fara de care proiectele miscarilor sociale nu pot evita un fundamentalism, care in cel mai bun caz, se auto-distruge.

Reconstructia societatii civile

Oricine vrea sa foloseasca conceptul de societate civila se confrunta cu o dubla sarcina. In primul rand, acesta trebuie sa demonstreze relevanta continua normativa si empirica a conceptului pentru conditiile sociale moderne. In al doilea rand, acesta trebuie sa justifice dimensiunile negative ale societatilor civile contemporane, aratand ca acestea reprezinta doar o parte a situatiei, si nu intreaga situatie.

Noi credem ca lucrarea recenta a lui Jurgen Habermas aduce o contributie majora in ambele privinte. Vom reconstitui deci conceptul de societate civila pe baza formularii de catre Habermas a unei teorii sociale dualiste care diferentiaza logica sistemului de lumea naturala.

Habermas insusi nu ofera o teorie a societatii civile. Dar distinctia sa analitica intre logica sistemului si lumea naturala ne permite sa situam societatea civila intr-un cadru teoretic general care permite analiza cea mai cuprinzatoare a diferitelor dinamici ale societatilor occidentale - vestice, contemporane. Pe de o parte, cadrul ii permite unei anumite persoane sa articuleze partea pozitiva a realizarilor societatii civile moderne fara sa anuleze posibilitatea unei critici imanente a configuratiilor sale institutionale specifice. De pe alta parte, cadrul dualist poate justifica partea negativa a modernitatii analizata de atat de multi critici.

Intr-adevar, distinctia dintre sistem si lumea naturala arata ca totalizarea fie a perspectivelor pozitive, fie a celor negative, implica formulari unilaterale si ideologice. In sfarsit, cadrul dualist permite articularea unei 'utopii ce se auto limiteaza' a societatii care evita interpretarile fundamentaliste. Astfel, acesta sprijina promisiunea normativa asociata cu conceptul de societate civila inca de la Aristotel, care a fost reinviata astazi, neluandu-I in considerare pe Faucault si Lauhnann, de actori colectivi contemporani.

Teza lui Habermas ca exista doua subsisteme diferentiate din lumea naturala implica un model care corespunde cu un cadru tripartit al tipului Gramscian. Oricine poate, fara prea mare greutate sa identifice statul si economia cu cele doua subsisteme, conduse de mass-media. Conceptul de integrare in sistem este o buna prima aproximare a mecanismelor prin care economia capitalista si administratia birocratica moderna coordoneaza actiunile. Chiar mai mult, conceptul de integrare sociala a unei lumi naturale prin intelegerea interpretativa a unui consens, asigurat din punct de vedere normativ si reprodus prin comunicatie, schiteaza cel putin spatiul in care poate fi localizat un concept obtinut pe cale hermeneutica, al societatii civile. Si totusi nu este evident ca acest concept al lumii naturale poate fi tradus in acela al societatii civile. Din contra, aceste concepte par sa functioneze la doua nivele categoriale foarte diferite.

Totusi, conceptia lui Habermas despre lumea naturala are doua dimensiuni diferite, care, daca sunt corect diferentiate si clarificate, ne permit sa precizam locul exact al societatii civile in cadrul general. Pe de o parte lumea naturala se refera la rezervorul de traditii implicit cunoscut si de presupuneri istorice considerate a fi de la sine intelese, care sunt intiparite in cultura si in limbaj, si utilizate de catre indivizi in vietile lor de zi cu zi. Pe de alta parte, lumea naturala, conform spuselor lui Habermas, are trei componente structurale diferite: "cultura", "societate" si "personalitate". In masura in care actorii / participantii se inteleg reciproc si cad de acord asupra situatiei lor, ei impartasesc o traditie culturala. Atata timp cat ei isi coordoneaza actiunile prin norme recunoscute inter-subiectiv, ei actioneaza ca membrii ai unui grup social solidar. Pe masura ce indivizii se dezvolta intr-o traditie culturala si participa la viata de grup, ei interiorizeaza orientari spre valori, achizitioneaza competente generalizate de actionare si-si formeaza identitatile individuale si sociale.

Reproducerea ambelor dimensiuni pentru lumea naturala implica procesele comunicative ale transmiterii culturale, integrarii sociale si socializarii. Dar - si acesta este principalul punct pentru noi - diferentierea structurala a lumii naturale (un aspect al procesului de modernizare) apare prin aparitia institutiilor specializate in reproducerea traditiilor, a solidaritatilor si a identitatilor. Aceasta dimensiune institutionala a lumii naturale corespunde cel mai bine notiunii noastre despre societatea civila.

Bineinteles fiecare societate creeaza institutii care asigura transmiterea culturii, integrarea si socializarea. Societatile civile, oricare ar fi forma lor, presupun o structura juridica, o constitutie, care articuleaza principiile ce se afla la baza organizarii lor interne. Totusi, in contextul unei lumi naturale modernizate, societatea civila exista numai acolo unde exista o garantie juridica a reproducerii diferitelor sfere, sub forma unor seturi de drepturi. De ce ? Diferentierea dintre statul modern si economia capitalista, nu este numai o conditie complementara a structurilor unei lumi naturale modernizate. Puterea si expansiunea acestor sfere sau subsisteme fac si ca aceste structuri ale acestei lumi naturale moderne sa fie extrem de instabile si riscante. Desi despartirea statului si a economiei de lumea naturala este conditia preliminara a acelei eliberari din constrangerile timpului, fara de care coordonarea comunicativa a actiunilor este imposibila, logica lor poate penetra si poate deforma reproducerea institutiilor culturale, sociale si de socializare. Aceste institutii pot fi stabilizate doar pe baza unor noi forme de juridificare, adica, drepturi care constituie teritoriul societatii civile, cand sunt insotite de o forma moderna corespunzatoare a culturii politice care valorizeaza auto-organizarea sociala si publicitatea. In acest context, putem distinge trei grupuri de drepturi: acelea care privesc reproducerea culturala (libertatea gandirii, a presei, a cuvantului, a comunicarii); acelea care asigura integrarea sociala (libertatea de asociere si de adunare); si acelea care asigura socializarea (protectia intimitatii, inviolabilitatea persoanei). Deocamdata, nu ne intereseaza relatia acestor seturi cu alte drepturi care mediaza intre societatea civila si fie, economia capitalista (drepturile la proprietate, contracte, munca), fie statutul birocratic modern (drepturile politice ale cetatenilor, drepturile privind bunastarea clientilor).

Fara doar si poate, discursul privind drepturile a fost acuzat a fi pur ideologic, si, chiar mai rau, purtatorul unei patrunderi planificate si al unui control al populatiilor. Obiectia clasica marxista este ca drepturile oficiale sunt doar reflectia ideologica a proprietatii capitaliste si a relatiilor comerciale. Si totusi, este clar ca doar unele drepturi au o structura individualista si ca nu toate pot fi reduse la drepturi asupra proprietatii. Obiectia tipic anarhista (ridicata de Foucault) este ca drepturile sunt pur si simplu produsul vointei statului suveran, articulat prin intermediul legii pozitive si facilitand supravegherea tuturor aspectelor societatii. Nimeni nu poate sa oblige statul sa-si respecte propria legalitate; atunci cand face acest lucru, propriile sale interese trebuie sa o ceara. Dar, desi statul este agentia legalizarii drepturilor, nu este nici sursa lor si nici baza validitatii lor.

Drepturile incep ca niste pretentii afirmate de grupuri si indivizi in spatiile publice ale unei societati civile ce se naste ele pot fi garantate prin legea pozitiva, dar nu sunt echivalente cu legea si nici nu decurg din aceasta; in domeniul drepturilor, legea asigura si stabilizeaza ceea ce a fost realizat autonom de catre actorii sociali din societate. Drepturile universale, deci, trebuie privite ca fiind principiul organizator al unei societati civile moderne, a carei institutie cea mai dinamica este sfera sa publica. Aici, putem doar sa rezumam castigurile teoretice obtinute din reconstruirea conceptului de societate civila prin utilizarea conceptului de lume naturala diferentiata de sistemele economice si de stat. Vom face acest lucru in patru etape scurte.

Dincolo de societatea civila traditionala

Daca notiunea lui Habermas despre lumea naturala permite o conceptualizare a societatii civile - aceasta nu este egala cu cadrul global al sistemului civil. Societatea civila este o dimensiune a lumii naturale, asigurata institutional prin drepturi si, bineinteles, diferita dar necesitand sferele diferite ale economiei si statului. Chiar mai mult, teza modernizarii lumii naturale ajunge dincolo de acele interpretari, care fie ca fac niste concesii inacceptabile versiunii traditionale a societatii civile (Hegel, Parsons), fie o reduc la o versiune pur individualista, privatizata si/sau de grup a societatii capitaliste sau burgheze (liberalismul, Marx). O lume naturala modernizata implica deschiderea comunicativa a centrului sacru al traditiilor, normelor si autoritatea de a deschide procese de interogare si de (ad) judecare discusiva. Ea determina inlocuirea unui consens normativ bazat pe conventii, cu unul care este reflexiv, post conventional si intemeiat pe procese deschise de comunicare. Astfel, cand este legata de conceptul de lume naturala, paradigma comunicarii nu interpreteaza modernizarea ca fiind echivalenta cu distrugerea tuturor traditiilor, ci numai a relatiei traditionaliste cu traditia. Habermas furnizeaza instrumentele teoretice pentru a arata ca distrugerea formelor traditionale ale solidaritatii sau autoritatii nu trebuie sa aiba ca rezultat, automat, aparitia unei societati uni-dimensionale plina doar de indivizi, ce actioneaza in mod strategic, lipsita de resurse pentru o solidaritate autonoma sau semnificatie. Din contra, modernizarea lumii naturale si a societatii civile constituie premisa culturala si institutionala pentru aparitia unor identitati colective rationale si solidare si a unor actori autonomi care sa-si dezvolte capacitatea si responsabilitatea de a interpreta si de a da inteles.

Teoria sociala dualista a lui Habermas ofera astfel un raspuns atat lui Parsons cat si lui Luhmann. Rationalizarea comunicativa a lumii naturale implica faptul ca o coordonare "gemeinschaftriche" a actiunii sociale (actiuni normative bazate pe standarde necontestate - Parsons) poate avea inlocuitori moderni.

Aceasta perspectiva ii permite lui Habermas sa indeparteze conceptul de "comunitate sociala" (sau societate civila) de polul sau strategic de interpretare (bazat pe notiunea de influentare, ca mecanismul calauzitor), in timp ce-si fixeaza polul traditionalist in contextul modernizarii posibile a traditiei insasi. Devine astfel posibila o noua relatie cu traditia, o relatie reflexiva. La fel de important, diferentierea componentelor lumii naturale implica sfarsitul unei organizari asociate unificate a societatii si desfiintarea unui etos sau "Sittrichkeit" autotcuprinzator, fara sa distruga posibilitatea sau necesitatea integrarii sociale (Luhmann).

Astfel de relatii reflexive si critice cu traditia presupun modernizarea culturala : diferentierea sferelor culturale in seturi de institutii specializate in jurul valorilor cognitive instrumentale, estetice expresive si morale - practice (Weber). Modernizarea culturala, in acest sens, face posibila dezvoltarea formelor democratice post-traditionale, postconventionale, egalitare ale asociatiei, publicitatii, solidaritatii si identitatii. In societatile civile situate intr-o lume modernizata, un numar mare de actori se pot baza pe un orizont de intelegeri si norme, ce se presupun reciproc si participa, daca ste nevoie, la redefinirea sau renegocierea acestora. Doar pe o astfel de baza culturala, este posibila inlocuirea unei societati civile traditionale cu una post-traditionala.

Negativitatea societatii civile moderne

Se intelege de la sine ca Habermas nu sustine de loc ca aceste potentiale ale modernitatii culturale sau ale societatii civile, au fost realizate undeva in mod adecvat. Modernizarea in Vest s-a desfasurat conform unui tipar selectiv care a deformat potentialele societatii civile. Intr-adevar, diferenta pe care o face intre un tipar potential non-selectiv si un tipar cu adevarat selectiv al modernizarii, ii permite sa combine evaluari diametral opuse ale societatii civile contemporane (de exemplu: pozitia lui Parsons si Foucault), ca alternative in cadrul modernitatii. Rationalizarea subsistemelor economice si administrative si importanta preponderenta acordata imperativelor lor reproductive, s-a desfasurat in detrimentul rationalizarii societatii civile. Prapastia ce a rezultat intre culturile experte implicate in diferitele sfere de valoare ale cunoasterii stiintifice, artei si moralitatii si publicul general, conduce la saracirea culturala a lumii naturale a carei substanta traditionala a fost erodata. Totusi, contrar tezei Weberiene, prea bine cunoscuta, nu modernitatea culturala este problematica, ci institutionalizarea sa selectiva si saracirea culturala ce rezulta din ea.

Institutionalizarea unilaterala a potentialului cognitiv-instrumental al rationalizarii culturale (initial in comunitati stiintifice si apoi in cele doua subsisteme) pregateste in continuare terenul pentru patrunderea banilor si a puterii in zonele de actiune ale societatii civile care necesita integrarea prin procese comunicative. Indivizii devin subordonati imperativelor aparatelor care au devenit autonome si substitute pentru interactiunea comunicativa. Dar diferenta dintre sistem si lumea naturala, dintre stat, economie si societate civila, ii permite lui Habermas sa arate ca nu aparitia sistemelor politice si economice diferentiate si a coordonarii lor interne prin integrarea sistemului, produce pierderea libertatii, ci, mai degraba, cea care face acest lucru este patrunderea unei lumi naturale deja modernizate prin tiparul lor de institutionalizare logic si selectiv. Habermas numeste aceasta patrundere "reificarea" sau "colonizarea" lumii naturale.

Discutia despre dimensiunea negativa a unei societati civile selectiv rationalizata, partial colonizata si insuficient de moderna, implica faptul ca versiunea actuala a societatii civile este doar o singura cale logic posibila de institutionalizare a potentialelor modernitatii culturale. Ceea ce este in discutie nu este doar faptul diferentierii, ci relatia dintre termenii modelului sistem/lume naturala. Modernizarea sociala implica intotdeauna inlocuirea unor aspecte ale integrarii sociale prin integrarea sistemului. Dar Habermas distinge intre efectele diferentierii subsistemele dintr-o lume naturala structurata in mod traditional, si acelea ce rezulta din patrunderea mecanismelor calauzitoare intr-o lume naturala care a inceput sa se modernizeze.

In primul caz, costul formelor capitaliste si / sau planificate, de modernizare este distrugerea formelor traditionale de viata si dezvoltarea institutiilor economice si politice cuprinse de dominatie.

Dar castigul, pe langa eficienta relativa economica si administrativa, este deschiderea lumii naturale catre modernizare si crearea unei culturi post-conventionale a societatii civile.

Asa cum s-a aratat mai devreme, modernizarea implica nu numai aparitia subsistemelor economice si administrative, ci si dezvoltari in cadrul nivelelor culturale si sociale ale lumii naturale.

Intr-adevar, cele doua procese se presupun unul pe celalalt. Lumea naturala nu ar putea fi modernizata fara procesele comunicative. Este necesara o ancorare institutionala intr-o lume naturala care ramane simbolic structurata, comunicativ coordonata, cel putin partial modernizata si social integrata. La cel mai simplu nivel, subiectul legii private si publice este necesar unei economii coordonate prin schimburi de bani si unei administratii de stat organizate prin relatii de putere structurate in mod birocratic. Acest "subiect" poate aparea doar daca competentele cognitive si morale necesare si structurile institutionale sunt disponibile in lumea naturala. Fara aceste dezvoltari/schimbari ar fi imposibila o coordonare a societatii civile, "in intregime moderna", post-traditionala - universala, egalitara si democratica.

Aceasta schimbare este evidenta in relatia dintre sferele publice si private ale unei societati civile in curs de modernizare si economie si stat. Habermas sustine "ca lumea naturala reactioneaza intr-un mod caracteristic la aparitia celor doua subsisteme din componenta sa sociala." In societatea civila, sferele de actiune integrate social, se transforma intr-o sfera publica si una privata, in opozitie cu sferele de actiune integrate in sistem, ale economiei si statului - care sunt legate intre ele, intr-un mod complementar. Familia nucleara, specializata in socializare, este centrul institutional al sferei private. Aceste institutii faciliteaza aparitia unui public compus din indivizi particulari, capabili sa se bucure de cultura si sa formeze opinii publice necesare pentru participarea lor ca indivizi asociati la integrarea sociala, si ca cetateni, la viata politica. Astfel, intr-o oarecare masura, diferentierea interna dintre institutiile societatii civile se potriveste cu diferentierea dintre cele doua subsisteme - economie si stat.

In cazul colonizarii lumii naturale, costul este subminarea practicii comunicative a unei lumi naturale deja (partial) modernizate si blocarea modernizarii (viitoare) a societatii civile. Este o adevarata problema daca putem continua sa consideram ca fiind clare, castigurile (cum ar fi siguranta garantata de stat) intr-un astfel de context. Caci institutiile specializate in socializare, integrare sociala si transmitere culturala sunt din ce in ce mai mult functionalizate ca sa serveasca imperativelor subsistemelor necontrolate si in plina dezvoltare. Pe masura ce coordonarea comunicativa a actiunii este inlocuita de mediul banilor si a puterii, vor fi din ce in ce mai multe consecinte patologice.

Avantajul acestui cadru asupra modelelor dihotomice este ca permite clarificarea interrelatiilor structurale dintre termenii cheie, prin despartirea corelatiei ideologice dintre societatea civila si sfera privata (inteleasa ca economie) si dintre stat si public. In schimb, modelul in trei parti produce doua seturi de dihotomii publice si private, una la nivelul subsistemelor (stat/economie) si una la nivelul societatii civile (formarea opiniei publice/familia).

Cele patru dimensiuni ale distinctiei sistem/lume naturala sunt legate printr-o serie de "schimburi" facute posibile prin institutionalizarea banilor si a puterii. Acest cadru ne permite sa distingem clar intre procesele comunicative (relatiile familiale sau de prietenie) si acelea care sunt coordonate mai ales prin mecanismele calauzitoare (economia). Acelasi lucru este valabil si pentru sferele "publice", diferite din punct de vedere analitic. In consecinta, putem incepe sa conceptualizam procese de deprivatizare care nu implica chiar prin aceasta, un stat absolut. Putem de asemenea gasi un raspuns pentru argumentul fuziunii (Schmitt), aratand ca interventia statului in economie nu atrage neaparat dupa sine absorbtia sau abolirea unei societati civile autonome.

In sfarsit pe baza acestui cadru tripartit, versiunea lui Foucault privind modernizarea poate fi pusa intr-o perspectiva corespunzatoare. Teza colonizarii, pe scurt, furnizeaza o justificare teoretica elocventa/convingatoare pentru "negativitatea" societatii civile moderne, descrisa atat de subtil de Foucault, fara a confunda partea negativa cu intregul. De exemplu, daca, asa cum este, cazul in sistemele de stat, capitaliste tarzii, privind prosperitatea, subsistemele patrund in sfera privata a familiei si o subordoneaza imperativelor lor, rolul consumatorului dependent (cu privire la cerinta economica) ajunge sa domine asupra rolurilor de muncitor si membru al familiei autonome, sau actor in societatea civila. Daca (cu privire la cerintele administrative de loialitate) imperativele sistemului patrund in sfera publica, atunci rolul de cetatean devine fragmentat si neutralizat, cu rezultatul ca greutatea depoliticizarii trebuie sa fie purtata de un rol de client supraaccentuat, fixat in sfera privata. (Explozia de revendicari ale drepturilor si "teza imposibilitatii de a guverna" isi au locul aici). Aceste transformari structurale in sfera publica si privata a societatii civile, justifica versiunile patologice si de reificare ale individualitatii, intimitatii si cetateniei intr-o modernitate selectiv institutionalizata, colonizata.

Habermas isi concretizeaza analiza privind negativitatea progreselor (transformarilor) contemporane in discutia sa despre politica / strategia sociala privind prosperitatea statului, care este vazuta cuprinzand patrunderea administrativa (prin juridificare) in zone ale societatii civile, scutite anterior de o astfel de interventie. Monetizarea si birocratizarea relatiilor sociale din societatea civila este un proces extrem de ambivalent; desi creeaza un set de drepturi si protectii sociale, el face acest lucru cu pretul (a) crearii unei noi game de dependente si (b) distrugerii solidaritatilor si capacitatilor existente de bizuire pe propriile resurse si a rezolvarii comunicative a problemelor chiar de catre cei implicati.

De exemplu, tratarea administrativa a ingrijirilor medicale pentru cei in varsta, a relatiilor inter-familiale si a conflictului din jurul invatamantului, implica procese de birocratizare si individualizare care definesc clientul doar ca pe un actor strategic cu interese particulare specifice ce pot fi satisfacute in mod individual. Dar aceasta implica o excludere violenta si dureroasa a indivizilor dintr-o situatie sociala actuala, deformarea respectului de sine si a relatiilor interpersonale. Monetizarea acestor zone ale vietii au de asemenea consecinte negative. Pensiile nu pot compensa sensul scopului in viata si al respectului de sine al unui individ mai in varsta care a fost fortat sa renunte la viata de salariat. Serviciile sociale contrazic chiar scopul terapiei - acela de a obtine autonomia si puterea pacientului. De indata ce profesionisti din domeniul administrativ pretind ca sunt experti si-si exercita dreptul legal de a-si aplica revendicarile lor, se creeaza un ciclu al dependentei intre pacient, client si aparat.

Dilema in fiecare caz consta in faptul ca interventia statului in numele servirii nevoilor societatii civile produce dezintegrarea sa si blocheaza rationalizarea sa viitoare. Descrierea lui Foucault privind tehnicile de supraveghere, individualizare, disciplina si control este astfel explicit incadrata in analiza lui Habermas. Totusi, in ciuda aparentelor, Habermas nu raspunde criticii lui Foucault (sau, chiar criticii neoconservatoare) cu privire la protectia oferita de stat. Pentru el, legalitatea, normativitatea, publicitatea, legitimitatea, drepturile, nu sunt numai mesagerii sau paravanele mecanismelor disciplinare.

Teza colonizarii justifica doar negativitatea societatii civile moderne. Din punctul de vedere al diferentei sistem / lume naturala, Habermas este capabil sa arate caracterul bidimensional al transformarilor institutionale din societatea civila contemporana, dezvaluind astfel ca acest cadru este unul mai mare.

Intr-adevar, cu privire la analiza institutionala oferita in "Teoria Actiunii Comunicative" vrem sa declaram ca Habermas a facut un urias pas inainte, comparativ cu formularile sale mai recente, facand loc pentru o analiza a caracterului dualist al unora dintre componentele principale ale societatii civile. Si totusi vom arata ca descrierea intitutionala este incompleta si ca acel cadru teoretic are un defect major.

Dualitatea institutionala si alternativele societatii civile

In ciuda posibilitatilor de colonizare in situatia contemporana, intreaga societate civila nu poate fi redusa la negativitatea sa. Institutiile unei lumi naturale modernizate au propriile lor resurse. Astfel, civilizatia in societatea civila moderna lasa o posibilitate mai mare pentru formarea tipurilor de personalitate post-conventionale. Formele culturale modernizate au pus in miscare practici si asteptari discursive care nu pot fi tinute in intregime departe de viata de zi cu zi prin institutionalizarea selectiva. Pe masura ce asociatiile sunt transformate in organizatii birocratice, tind sa apara noi forme de asociere, egalitare si democratice. Chiar mai mult, blocajele survenite in modernizarea lumii naturale, datorate colonizarii sunt contraproductive si pentru statul si economia moderne (pierderea legitimitatii, reducerea eticii muncii etc.). fara doar si poate, rezultatul net al acestor tendinte nu a fost anularea reificarii. In schimb, ceea ce reapare este o structura dualista a institutiilor societatii civile care produce o serie de alternative pentru dezvoltarea viitoare.

Habermas evalueaza caracterul dublu al institutiilor din societatea civila contemporana, in domeniile legalitatii, publicitatii politice si culturale si vietii de familie. Dezvoltarea legalitatii pana la statul contemporan democratic, implica atat modernizarea societatii civile, protectia sa prin drepturi, cat si patrunderea sa de catre agentii administrative. In aceasta natura dualista a legii, trebuie sa cautam caracterul ambiguu al juridificarii contemporane a societatii. Ca "mediu" legea functioneaza ca mijloc organizational, impreuna cu banii si puterea, constituind structurile economiei si administratiei astfel incat sa poata fi coordonate independent de comunicarea directa. Ca institutie, pe de alta parte, legea este "o componenta sociala a lumii naturale insesi . pe aceeasi linie cu normele etice si sferele de actiune formate in mod comunicativ".

Juridificarea, in acest sens, joaca un rol reglementator, mai degraba decat unul constitutiv, servind la extinderea si oferirea unei forme de legatura sferelor de actiune coordonate in mod comunicativ. Aceasta dimensiune de imputernicire a reglementarii legale intra in conflict cu dimensiunea autoritara a interventiei birocratice, sustinuta chiar de legalizare.

In aceasta privinta, greseala lui Foucault este ca s-a concentrat exclusiv asupra rolului legii si chiar al drepturilor, ca mijloace, ignorand importanta sa institutionala de asigurare a libertatii si de imputernicire. Contrar opiniei lui Foucault, aplicarea legalizarii societatii civile, in al doilea sens, ar implica accentuarea rolului reglementator al legii, si asigurarea unei societati civile autonome, ce se autoreglementeaza si care este totusi universala, fara sa sporeasca patrunderea administrativa.

Transformarile institutionale din sferele publice politice si culturale si din familia moderna sunt, de asemenea, dualiste. Principiile legitimitatii si reprezentarii democratice implica dezbaterea libera a tuturor intereselor din cadrul sferei publice institutionalizate (parlamentul) si intaietatea lumii naturale fata de cele doua subsisteme. Dar despartirea sferei publice centralizate de participarea reala, conduce la excluderea unei game largi de interese si chestiuni din dezbaterile generale. Pe de alta parte, dupa cum arata strategiile ambigue privind prosperitatea statului, presiunile lumii naturale nu pot sa fie pur si simplu ignorate de catre sistemele reprezentative, chiar si in actuala lor forma de functionare, extrem de selectiva. Aici, optiunea pozitiva (asupra careia Habermas nu insista) ar fi democratizarea in continuare a democratiei formale.

In domeniul a ceea ce obisnuia sa fie sfera publica literara, nu putem sa interpretam pur si simplu dezvoltarea mass mediei ca pe un semn pur negativ al comodificarii sau deformarii administrative a comunicarii. Fara doar si poate, posibilitatea controlului social creste o data cu modelul de sus in jos si de la centru spre periferie, al comunicarilor de masa. Si totusi, formele generalizate ale comunicarii, fac ca limbajul sa nu mai fir provincial, dezvolta si creeaza noi publicuri. Chiar mai mult, dezvoltarea tehnica a mijloacelor electronice de comunicare, nu duc neaparat la centralizare - din moment ce, este evident acum, ca ele pot implica forme orizontale, creative si autonome de pluralism al mass mediei. Aici, alternativele sunt intre logica manipulativa a a industriei culturale si aparitia contra - publicului si a contra - culturilor, capabile sa se foloseasca de noile mijloace de comunicare in moduri non-ierarhice.

In sfarsit, dar nu mai putin important, Habermas ataca teza vechii scoli din Frankfurt (cu care el a fost candva de acord) ca adoptarea socializarii de catre scoli si mass media si distrugerea treptata a familiei patriarhale, din clasa de mijloc, bazata pe proprietate, distruge atat autoritatea tatalui, cat si autonomia de sine a copiilor. Din punctul de vedere al diferentei sistem/lume naturala, situatia se prezinta altfel. Eliberarea familiei din anumite functii economice si diversificarea agentiilor de socializare creeaza posibilitatea aparitiei unor relatii inter-familiale egalitare si a unor procese de socializare liberalizate. Potentialul pentru interactiunea comunicativa in aceasta sfera este astfel eliberat. Bineinteles, noi tipuri de conflicte si chiar patologii apar cand aceste potentiale sunt blocate. Daca cererile subsistemelor organizate in mod formal, la care adultii trebuie sa ia parte, intra in conflict cu capacitatile si asteptarile celor care au experimentat procesele emancipate de socializare, apar niste constrangeri severe. Alternativele institutionale imanente in familie, implica astfel fie inlocuirea acestuia cu alte instante functionalizate de socializare, fie retraditionalizarea sa, fie inlocuirea relatiilor egalitare cu relatile inter-familiale patriarhale, completate de procesele de socializare liberalizata.

Am dori, sa adaugam la lista lui Habermas de alternative din cadrul societatii civile, posibilitatile duale inerente in viata moderna sociala, pe de o parte, reducerea vietii sociale la organizatii oficiale / formale, birocratice si inchise (sisteme asociate/comune), iar pe de alta, revitalizarea asociatiilor voluntare prin forme democratice, deschise si publice de viata de grup. Dupa parerea noastra, intr-adevar, dirijarea    tuturor alternativelor in chestiune pe o directie democratica, depinde mai ales de rezultatul acestei ultime alternative.

Utopia societatii civile

Intr-o epoca in care utopiile revolutionare totalitare au fost discreditate, modelul dualist al societatii civile pe care am reconstruit-o, evita reformismul "egoist", permitandu-ne sa tematizam o utopie universala, auto-reflexiva si ce se autolimiteaza, a societatii civile. Putem deci sa legam proiectul democratiei radicale, ce se auto-limiteaza, de anumite premise institutionale cheie ale modernitatii. Slagonul "societatea contra statului" a fost adesea inteles intr-un mod fundamentalist, ca inseamna generalizarea procesului de luare a deciziilor intr-un mod democratic, cu participarea tuturor celor implicati, ca fiind principiul coordonator, in toate sferele vietii sociale, inclusiv statul si economia. Intr-adevar, idealul asocierii voluntare libere, structurat in mod democratic si coordonat in mod comunicativ, a inspirat intotdeauna utopia societatii civile, de la Aristotel la Marx. Dar o astfel de utopie "democratica" totalitara ameninta insasi baza modernitatii (diferentiere, eficienta). Chiar mai mult, nu este nici macar de dorit la nivel normativ, deoarece ar implica o supraincarcare a procesului democratic, discreditandu-l astfel.

Opusa acesteia, utopia, ce se auto-limiteaza, a democratiei radicale bazate pe modelul dualist al societatii civile, ar deschide "orizontul utopian al unei societati civile, in care sferele de actiune, organizate in mod formal, ale burgheziei (economia si aparatul statului) constituie baza lumii naturale post-traditionale a omului ("le citoyen" - sfera publica"). Ancorarea institutionala a acestei conceptii utopice se bazeaza pe consolidarea statului modern si a economiei de piata moderne, la care lumea natura reactioneaza intr-un "mod caractersitic". Dupa cum am aratat mai devreme, excluderea unei sfere publice non-statale si a unei sfere private non-economice exprima atat aceasta reactie cat si nevoia subsistemului de a asigura o baza institutionala intr-o lume naturala moderna.

Fara doar si poate, incercarea de a functionaliza in intregime sferele publice si private pentru a servi nevoilor statului si economiei, a inceput aproape simultan cu aparitia lor. Totusi, aceasta nu reuseste niciodata pe deplin; pretentiile utopice normative al societatii civile nu sunt niciodata dizolvate in intregime. Orizontul utopic al societatii civile consta in pastrarea limitelor dintre diferitele subsisteme si lumea naturala, impreuna cu influenta consideratiunilor normative, bazate pe imperativele reproductive ale lumii naturale, asupra sferelor de actiune organizate in mod formal.

Contextele lumii naturale eliberate de imperativele sistemului, ar putea atunci fi deschise pentru a permite inlocuirea, atunci cand aceasta este necesara, a normelor asigurate in mod traditional, cu unele obtinute in mod comunicativ. Formele traditionale ale integrarii sociale si solidaritatii (comunicatiile unite) ar putea fi inlocuite cu forme de asociere deschise, avand ca principiu coordonarea comunicativa (si democrata). Exprimat in termenii potentialelor modernitati culturale, modelul utopic al unei societati civile, moderne, post-traditionale vor atrage dupa sine rationalizarea deplina a tuturor institutiilor implicate in reproducerea culturii (arta, moralitate, stiinta), autonomia lor, una fata de cealalta si imbogatirea practicilor comunicative ale vietii de zi cu zi prin aceste realizari. Aspectul de auto-limitare al acestei utopii se refera la restrangerea coordonarii comunicative a actiunii la centrul institutional al insasi societatii civile si astfel, la o influenta indirecta asupra altor sfere, in schimbul incercarii de a totaliza principiul organizator comunicativ la toate mecanismele de calauzire ale societatii.

Politica societatii civile

Care este potentialul pentru realizarea dinamica a alternativelor pozitive ale societatii civile ? Trebuie sa se observe ca analiza lui Habermas privind noile miscari sociale, din "Teoria Actiunii Comunicative", nu le leaga de partea pozitiva a societatii civile contemporane. El se concentreaza numai asupra reactiilor defensive in fata partii negative a institutiilor sale. Noi credem ca absenta unei categorii cheie a societatii civile, aceea a asociatiei, el conduce pe Habermas la o acceptare implicita a unui model cu intrerupere, al nasterii miscarilor sociale si a strategiei defensive, rezultata astfel. Fara o notiune (revizuita) a asociatiei voluntare, atat in cadrul analizei institutionale a societatii civile, cat si cu privire la dinamica mobilizarii miscarii sociale, actiunile colective nu pot sa apara decat ca niste reactii in fata dezintegrarii normative, sau a altor tipuri de dislocatie ce insotesc modernizarea. Bazele solidaritatilor non-traditionale, atat in interiorul grupurilor, cat si intre grupuri, nu pot fi intelese in mod corespunzator, in timp ce utopia societatii civile isi pierde universalitatea.

De abia in scrierile sale politice mai recente, Habermas a inceput sa-si revizuiasca aceasta evaluare si sa lege miscarile de potentialele pozitive ale institutiilor din societatea civila contemporana. Intr-o serie de articole si eseuri scrise intre 1981-1985, Habermas a recunoscut partea ofensiva a miscarilor sociale: contestarea de catre acesta a aspectelor negative si rolul lor in atingerea potentialului pozitiv al societatii civile. In consecinta, reinvierea promisiunii de emancipare facuta de sfera publica moderna timpurie, este descrisa ca o pluralitate de asocieri orientate catre reconstructia vietii publice democratice la toate nivelele sociale.

Miscarile sunt interpretate ca fiind factorul dinamic in crearea si extinderea spatiilor publice din societatea civila. In sfarsit, Habermas (la cativa ani dupa aparitia formularilor cele mai avansate din Europa de est si centrala) formuleaza un program de democratie radicala, ce se auto-limiteaza. Dificultatea cea mai mare cu care se confrunta, totusi, consta in construirea unei pozitii care ar implica un oarecare tip de control asupra subsistemelor diferite din punct de vedere functional (statul si economia), chiar prin asociatii si publicuri sociale democrate. Nu este de loc clar, pe baza diferentei dintre sistem si lume naturala, cum pot miscarile sa realizeze ceva mai mult decat dezvoltarea in continuare a culturii politice sau a noilor identitati.

Aceste dificultati ne aduc in centrul proiectului nostru de reconstructie, teoretica si practica, a societatii civile. Noi nu suntem de acord ca interpretarea dimensiunilor relevante ale lumii naturale, ca "societate civila" este necesara pentru a da inteles sarcinii politice duble a democratiei radicale, cu auto-limitare: achizitionarea influentei de catre public asupra statului si economiei, si institutionalizarea castigurilor miscarilor din cadrul lumii naturale. Trei antinomii exprima dificultatea cu care ar utiliza teoria sa abstracta pentru un astfel de proiect. In primul rand, exista o antinomie in cadrul noilor miscari sociale, intre "fundamentalismele marelui refuz" si "combinatiile inovatoare ale puterii si auto-limitarii inteligente". A doua autinomie este intre asociatiile din lumea naturala si organizatiile capabile sa influenteze sistemele economice si de stat, dar numai cu pretul birocratizarii (adica, patrunderea prin intermediul puterii). A treia antinomie exista intre social si politic si intre institutiile din aceste domenii.

Pozitia noastra politica distinctiva este prezentata cel mai bine in termenii unei incercari de a furniza o rezolvare preliminara a acestor antinomii. Ne-am sprijinit deja cu documente punctul nostru de vedere privind antinomia, in auto-intelegerea si proiectele miscarilor contemporane. De asemenea, am sustinut ca un nivel mai mare de auto-reflectare, ce-si are radacinile intr-un dialog intre teorie si punctele sale de miscare, are potentialul de a intari identitatile si strategiile bazate pe o democratie radicala, cu auto-limitare. In cazul unei teorii abstracte, ca aceea a lui Habermas, dialogul necesita o serie de concepte de legatura, cu acelea oferite de teoria noastra privind societatea civila.

O problema mai serioasa este prezentata de urmatoarele doua antinomii. Cum pot rezista miscarile, legii de fier Michelsiene a obligarhiei ? Nu ar reproduce ele insele structurile organizationale determinate de putere si bani, chiar in momentul in care ar incerca sa influenteze subsistemele statului si economiei ? Poate forma miscarile sa supravietuiasca pasului facut in afara granitelor lumii naturale, si sa influenteze structurile coordonate prin alte mijloace decat interactiunea normativa sau comunicativa, fara sa cedeze in fata presiunii pentru auto-instrumentalizare ? Pe scurt, ele pot sa avanseze fara sa renunte la diferenta dintre lume naturala si sistem, care pare sa abandoneze ultimele sfere cele mai puternice, in fata rationalitatii sistemului ?

Aici nu putem decat sa abordam, pe scurt, aceste chestiuni. Daca ne concentram asupra oricarei asociatii sau grupari de miscari, dilema Michelsiana nu poate fi evitata. Teoriile contemporane ale miscarilor sociale, reflecta acest lucru; ele par a fi impartite intre accentul pus fie pe organizare si strategie, fie pe identitate. Totusi, noi credem ca descoperirea societatii civile ca baza cea mai profunda a provocarii democrate radicale, ajuta la rezolvarea partiala a acestei probleme. In consecinta, noi concepem "victoria" miscarilor nu ca pe o atingere completa a telurilor lor substantiale, sau a perpetuarii lor ca miscari, ci, mai degraba, ca pe o democratizare a valorilor, normelor, institutiilor, identitatilor sociale fixate intr-o cultura politica.

In acest context, categoria "drepturilor" devine din nou importanta. Daca concepem realizarea miscarilor in termenii institutionalizarii drepturilor (asa cum le-a definit noi), disparitia unei miscari sociale, fie datorita transformarii sale organizationale, fie datorita absorbtiei sale in identitati culturale noi create, nu inseamna sfarsitul contextului de generare si constituire a miscarilor sociale. Drepturile obtinute de miscari, nu numai ca stabilizeaza granitele dintre lumea naturala, stat si economie; ci ele sunt si conditiile posibilitatii de aparitie a unor noi asociatii, adunari si miscari. Drepturile clasice obtinute de catre revolutia democratica si miscarea muncitorilor, au functionat deja, in acest sens vis-a-vis de drepturile civile ulterioare si de alte miscari. Fara doar si poate, practica si teoria inca trebuie sa mai formuleze noile drepturi corespunzatoare solicitarii actuale atat a statului cat si a economiei, de catre miscari contemporane. Inventarul istoric al drepturilor ofera prea putina indrumare aici, tocmai deoarece in trecut, solicitarile din partea miscarilor erau limitate fie la stat, fie la economie.

Obtinerea drepturilor si transformarea culturii politice arata cum se pot stabili niste "praguri de limitare" pentru a bloca colonizarea lumii naturale. Ele nu ajuta, totusi, la stabilirea "senzorilor" capabili sa influenteze in mod indirect functionarea mass-mediei indrumatoare. A treia antinomie se arata a fi cea mai dificila. Radicalismul ce se autolimiteaza este adesea interpretat ca insemnand abandonarea tuturor proiectelor de democratizare ale statului sau economiei. Dupa parerea noastra, aceasta este calea gresita pe care au ales-o post-marxistii, ca Andre Gorz, altfel, nici oameni plini de perspicacitate. Aceasta cale este gresita deoarece, fara democratizarea in continuare a statului si a economiei, institutiile autonome ale societatii civile, indiferent de cat de democratice sunt ele, din punct de vedere intern, ar fi extrem de vulnerabile in fata organizatiilor mult mai puternice ale celor doua subsisteme.

In consecinta, programe fundamentaliste de diferentiere ar exista in permanenta pe agenta miscarilor. Habermas insusi, datorita distinctiei sale dintre sistem si lume naturala, a fost adesea acuzat ca a dat statul si economia pe mana acestor puteri, si ca a pus intrebarea : Cum poate formarea democrata a vointei in societatea civila, sa obtina chiar si o influenta indirecta asupra subsistemelor functionale, care sunt "inchise in ele insele" si deci, "imune in fata interventiilor directe".

Astfel de formulari si tendinta lui Habermas de a-si interpreta gresit propriile teorii, precum si criticile la adresa dualitatii sistem/lume naturala, unesc nivelul analizei de coordonare a mecanismelor cu nivelul institutional si amandoua cu analiza diferitelor tipuri de actiune (strategica, instrumentala, comunicativa, normativa etc.).

Propunem, ca raspuns, un set de diferentieri, care merge dincolo de analiza lui Habermas privind dualitatea sistem/lume naturala, pe care totusi continuam sa o acceptam la nivelul analitic-abstract. Suntem astfel in masura sa aratam ca nu exista nici un motiv teoretic pentru a exclude influenta impulsurilor comunicative si democratice, emanate de societatea civila, asupra statului sau economiei.

Sa explicam. Categoriile abstracte ale sistemului si lumii naturale arata doar unde se afla importanta coordonarii intr-un anumit cadru institutional. Institutiile cultural, sociale si cele care reproduc personalitatea isi au centrul de gravitate in formele comunicative/normative de coordonare a actiunilor. Din punct de vedere normativ, aceasta ne permite (si lui Habermas) sa vorbim despre decolonizare pe baza posibilitatilor imanente/universale din cadrul unor astfel de institutii. Dar noi mergem mai departe, insistand asupra posibilitatii de a democratiza institutiile politice si economice. Aici, fara doar si poate, centrul de gravitate al mecanismelor de coordonare (intr-o societate moderna) este si trebuie sa fie la nivelul performantei conducatoare, prin intermediul banilor si al puterii, adica al rationalitatii sistemului. Dar aceasta nu exclude posibilitatea de a introduce actiunea comunicativa in institutiile de stat sau economice. Toate tipurile de actiune pot sa apara si chiar apar in institutiile sociale - nici chiar economia de piata nu poate fi inteleasa exclusiv ca fiind niste calcule instrumentale sau strategice. Chiar mai mult, teoria societatii civile continea, initial, o dimensiune "verticala", de obicei, sub forma parlamentelor, o dimensiune care servea ca intermediar, intre stat si societate. Proiectul normativ de a introduce democratia economica (la nivelul de atelier) sau de a democratiza in continuare aceste institutii "verticale" (inclusiv aranjamentele neo-corporatiste), trebuie sa fie temperat, cu siguranta, de necesitatea de a pastra intacta auto-reglementarea sistemelor de conducere. Dar simpla existenta (oricat de insuficienta) a parlamentelor, a formelor de co-determinare, si a negocierilor colective, arata ca serviciile publice pot fi construite chiar si in cadrul institutiilor care sunt conduse in principal de sistem. Institutiile care trebuie sa fie coordonate in mod comunicativ sunt sub conducerea societatii civile, in timp ce acelea care trebuie sa fie conduse de bani si/sau putere, intra sub influenta nivelului institutional al sistemului. Nici o dimensiune nu ar trebui sa fie vazuta ca fiind inchisa in sine", caci amandoua sunt deschise democratizarii (desi nu in aceeasi masura). Chiar mai mult, ambele pot fi "colonizate" prin imperativele functionale ale mecanismelor de conducere, si astfel, deformate de logica reificarii si a dominarii. Controlul capitalist contemporan al sferei productiei si modelul elitist al democratiei care este in vigoare astazi, sunt exemple de colonizare a institutiilor economice si politice prin necesitatea functionala a celor doua mecanisme de conducere si prin interesele de dominare si exploatare. In sfarsit, locul unei anumite institutii in societatea civila sau in subsistemele conduse de mass-media, depinde de organizarea si scopul sau. De exemplu, daca o universitate ar fi in intregime functionalizata pentru a servi necesitatilor economice ale pregatirii profesionale, ar migra de la societatea civila catre nivelul coordonat in principal de mass-media, chiar daca pe plan intern, atunci o mare parte din interactiunea comunicativa democrata s-ar obtine prin luarea deciziilor intre egali (facultati, grupuri de studenti etc.).

Aceasta schita destul de generala arata ca problema politica este modalitatea prin care sa poata fi introduse spatiile publice in institutiile de stat si in cele ale economiei (fara a anula mecanismele de conducere sau actiunea strategica/instrumentala) prin stabilirea unei continuitati cu o retea de comunicare sociala ce contine sfere publice, asociatii si miscari. Aici s-ar putea discuta, de exemplu, stabilirea unor preferinte dintre necesitatile articulate de publicul social. Totusi, auto-limitarea ar insemna ca dezbaterea in legatura cu cate si care forme de democratizare sunt dorite in institutiile economice si de stat, trebuie sa acorde, de fiecare data necesitatile de mentinere a sistemului. Acesta este intelesul democratizarii care completeaza ideea lui Habermas privind decolonizarea. In mod corespunzator, eliminarea instrumentalizarii pure a participarii politice si economice, constituie forma de lipsa a libertatii care este corespondenta cu colonizarea oricarei institutii.

Crizele contemporane privind bunastarea statului fac ca rezolvarea acestor probleme sa fie mai urgenta, aceasta implicand si crearea unor drepturi care sa apere societatea impotriva statului, dar si a unor garantii privind participarea politica a actorilor sociali. De asemenea s-au fortificat formele institutionale ale economiei capitaliste de piata care erau si sunt inca dominate. Infiintarea unor state prospere, pe de alta parte, implica nu numai asigurarea drepturilor muncitorilor, ale consumatorului si a altor drepturi, dar si intarirea statului administrativ modern, care nu a fost niciodata o agentie neutra, in beneficiul indivizilor sociali. Intr-adevar, rolul fara precedent al statului in sistemele capitaliste, privind prosperitatea si faptul ca imparte functiile de conducere cu economia de piata, capitalista, justifica conceptia noilor miscari, cu privire la ambele subsisteme, ca fiind "mijloace de intarire a societatii". Ca rezultat al acestor importate experiente, victoria nu mai este vazuta ca fiind o parte a autoritatii statului (reforma) sau a distrugerii statului (revolutia) ci, o reconstructie a societatii civile si o controlare a economiei de piata si a statului birocratic.

Reconstructia de catre noi a conceptului de societate civila are ca scop sa apere aceste proiecte. Impreuna cu Habermas, noi credem ca atat intoarcerea neo-conservatoare la programul drepturilor privind proprietatea (impreuna cu retraditionalizarea societatii civile fara democratie) cat si protejarea de catre supusii credinciosi ai statului, a formei actuale a drepturilor sociale, sunt unilaterale din punct de vedere istoric, si ambigue din punct de vedere normativ. Ca Habermas noi punem accentul pe "continuarea reflexiva a programului privind prosperitatea statului'" aceasta implica, in primul rand, construirea unui nou tip al societatii civile delimitata de un set de drepturi, partial noi, avand ca centru drepturile privind comunicarea, mai degraba decat cele privind proprietatea. Astfel, autonomia societatii civile fata de stat si economie ar putea fi restabilita, si ar putea fi continuata modernizarea societatii civile. In al doilea rand, "continuarea reflexiva" ar implica crearea unor forme de control social asupra statului si a economiei (prin extinderea grupurilor de institutii reprezentative in cadrul lor si intre ele), care sa fie compatibile cu o lume naturala modernizata.

Cele doua etape sunt necesare una alteia: doar o societate civila aparata, diferentiata si organizata in mod corespunzator, este capabila sa monitorizeze si sa influenteze rezultatele proceselor de conducere; dar numai o societate civila capabila sa influenteze statul si economia poate ajuta la mentinerea structurii de drepturi care sunt conditia esentiala a propriei sale existente. Aceste doua etape au fost intotdeauna absolut adevarate. Dar ceea ce este nou este ca societatea civila nu mai poate fi facuta autonoma prin sprijinirea orbeste, a unui mecanism de conducere in lupta impotriva celuilalt mecanism. Continuarea reflexiva privind prosperitatea statului, trebuie sa fie vazuta nu numai ca fiind continuarea proiectului miscarii clasei muncitoare, de catre alti indivizi, dar si ca reluarea proiectului revolutiilor democrate, care au creat societatea civila moderna. Acesta este intelesul unei relatii la fel de distantata si de reflectiva atat fata de economia moderna, cat si fata de statul modern.

Normele notiunii clasice a societatii civile implica proiectul de democratizare: teoria lui Habermas fara acest concept, ar ajuta doar la tematizarea auto-limitarii (impreuna cu democratizarea culturii politice). Reconstructia societatii civile    in termeni privind dualitatea, sistem/lume naturala, sau transpunerea acestei dualitati in categoriile societatii civile, poate sa le faca pe amandoua. Astazi, noi nu cunoastem o interpretare teoretica mai buna decat a lui Habermas, cu privire la politica radicala, democrata, cu auto-limitare, a solidaritatii poloneze si la dimensiunile cheie ale noilor miscari sociale din vest.

SECTIUNEA 2

FORME DE ORGANIZARE A COOPERARII POLITIEI CU SOCIETATEA CIVILA

Istoric vorbind, politia a aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii omenesti ca o necesitate de a reglementa anumite raporturi sociale. In imensa majoritate a cazurilor, la inceput politia a fost de tip comunitar, ulterior activitatile de tip politienesc au inceput sa fie coordonate de puterea politica care s-a folosit de structura politieneasca pentru a-si atinge scopurile si nu in ultimul rand pentru a tine in dominatie masele populare.

Dar, in cea mai mare parte dintre atributiuni, politia a ramas autoritatea publica care a servit interesele comunitatii locale.

Evolutia institutiei politienesti a fost si este legata strans de comunitatea locala prin care aceasta si-a rezolvat o serie de probleme ce tin de administrarea ordinii si linistii publice, de prinderea infractorilor, de respectarea regimului unor categorii de obiecte si substante (arme, explozivi, toxice si stupefiante) si in anumite situatii de instructia penala sumara a unor categorii de infractori.

Cu privire la modul in care societatea civila a colaborat si colaboreaza cu politia exista o sumedenie de forme, in functie de tara, de traditii si sistem legislativ.

Astfel in Marea Britanie, politia fost creata la nivelul comunitatilor locale ca un element indispensabil acesteia pentru mentinerea ordinii in localitate. Atributiunile de baza ale politiei engleze se circumscriu in activitatea de culegere a informatii in vederea prevenirii si tragerii la raspundere a celor care comit infractiuni. Puternica legatura cu comunitatea face ca acest sistem sa fie emblematic pentru denumirea de "Politie comunitara".

Avantajele ce deriva din acest sistem, tin in special de faptul ca politistul provine din randul comunitatii, are deci aceeasi nazuire, aspiratii ori idealuri ca oricare dintre cetateni si este ajutat dezinteresat de cea mai mare parte a populatiei locale. Prezenta lui in mijlocul cetatenilor ii da posibilitatea in plus de a fi in miezul evenimentelor si de a putea interveni prompt atunci cand acestia il solicita.

Dezavantajul consta in faptul ca autoritatea locala il poate folosi la indeplinirea unor sarcini de serviciu care uneori nu au nimic comun cu politia. (Exemplu : gasirea cainelui sau a pisicii disparuta de acasa). De asemenea, pregatirea acestui politist nu trebuie sa fie deosebit de ridicata deoarece el nu are atributiuni de instructie penala sau de aplicare obligatorie a unor texte de lege.

Un astfel de sistem de organizare, prezent si la politiile statelor cu un sistem judiciar anglo saxon (Canada, S.U.A., Africa de Sud, Irlanda etc.) nu da posibilitatea organizarii unei politii nationale puternice la nivel central, astfel ca in unele tari intalnim organizari politienesti nationale dintre cele mai diverse.

Un alt dezavantaj consta in pregatirea si promovarea cadrelor de politie. Astfel un politist britanic urmeaza un curs de pregatire de 16 saptamani la inceput, apoi o data cu acumularea de experienta, urmeaza module de pregatire de diferite categorii si durata.

Nu exista un sistem de formare care sa asigure selectionarea si incadrarea unor politisti care sa aiba o temeinica pregatire teoretica si care sa si-o desavarseasca in practica, astfel ca procedurile de lucru ale acestora pot fi fundamental diferite in functie de locul unde a lucrat cel in cauza.

In tarile europene cu un sistem judiciar bazat pe reglementarile napoleoniene, politistii primesc o pregatire de baza destul de buna apoi isi desavarsesc aceasta pregatire in functie de nivelul profesional pe care il vor atinge in academii de politie sau scoli de politie unele la nivel universitar. Aceasta pregatire da posibilitatea politistului sa lucreze in locuri de munca de o complexitate ridicata, unde cunostintele juridice sunt absolut necesare. Este cazul politiilor franceza, italiana, spaniola, germana etc.

Atributiile de baza ale acestor politii se inscriu in culegerea de date si informatii pentru prevenirea si combaterea infractiunilor, instructia penala si respectarea regimului unor categorii de obiecte si substante. In general, acest sistem de organizare politieneasca presupune o oarecare independenta a politiei locale fata de comunitate iar in unele situatii primarul, deci conducatorul comunitatii locale, are atributiuni limitate in ceea ce priveste functia politieneasca.

In al treilea caz avem de a face cu un sistem politienesc de tip militar sau militarizat caracterizat printr-o independenta aproape totala fata de autoritatea locala. Atributiunile in cazul acestor politii cuprind intreaga gama de activitati specifice politiei, dar un rol important revine instructiei penale care are cea mai mare pondere.

In cazul acestor politii legatura cu publicul cu comunitatea, desi este cautata nu se realizeaza in cele mai bune conditiuni tocmai datorita naturii relatiilor ce se stabilesc intre politie si autoritatea locala.

Este cazul politiilor din fostele tari comuniste si in special al politiei romane.

Avantajul cel mare este ca politistii primesc o pregatire completa si sunt capabili sa lucreze aproape in orice domeniu de activitate.

Dezavantajele sunt de natura operativa deoarece cetatenii privesc cu suspiciune institutia politiei, iar legatura cu acestia se tine destul de greu.

Aceasta prezentare exhaustiva a celor trei tipuri de organizari politienesti ne lamureste ca in toate cazurile societatea civila este prezenta (intr-o masura mai mare sau mai mica) in derularea activitatilor politienesti.

Cu alte cuvinte, politia nu poate sa-si indeplineasca mandatul decat numai cu ajutorul comunitatii. Lucreaza deci cu cetatenii pentru cetateni. Ideea nu este noua, ea dateaza din cele mai vechi timpuri. Astfel, Aristotel afirma ca politia care lucreaza in slujba cetatii ". este primul si cel mai mare dintre toate bunurile", iar Jean Jaques Rousseau spunea ca: ". politia care este in slujba cetateanului este expresia tipica a societatii in care ea fiinteaza".

Dincolo de aceste afirmatii putem sustine fara nici un fel de greseala ca Politia are nevoie de cooperarea societatii civile pentru realizarea sigurantei publice.