Caracterizarea generala a cheltuielilor publice pentru educatie

Caracterizarea generala a cheltuielilor publice pentru educatie

Cheltuielile publice exprima relatii economico-sociale in forma baneasca, care se manifesta intre stat, pe de o parte, si personae fizice si juridice, pe de alta parte, cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale statului in scopul indeplinirii functiilor acestuia.Necesitatea cunoasterii structurii cheltuielilor publice deriva din faptul ca aceasta ilustreaza modul in care sunt orientate resursele banesti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale si cele culturale cu character social, militare, politice, financiare etc.Totodata, analiza in dinamica a cheltuielilor publice trebuie efectuata atat pe total, cat sip e componente, delimitate pe baza diferitelor criterii. Aceste criterii se folosesc de catre autoritatea finantelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificatiilor indicatorilor bugetari pe baza carora se intocmeste si se executa bugetul. Astfel cheltuielile publice pentru educatie sunt cheltuieli de capital ( de investitii), care se concretizeaza in achizitionarea de bunuri de folosinta indelungata, destinate sferei productiei nemateriale. Ele duc la dezvoltarea si modernizarea patrimoniului public.

In acest capitol, se propun cateva abordari teoretice si metodologice ale conceptului de investitie intelectuala, imateriala sau necorporala care este strans legata de natura resurselor umane.

In definirea investitiei intelectuale pornim de la definirea investitiei in general, cu referire la modelele clasice si Keynesist, punand in evidenta asemanarile si deosebirile intre investitia fizica si investitia intelectuala. In acest context, investitia intelectuala este abordata atat la nivel macro, cat si microeconomic, la fel ca si teoria generala a investitiei.

In acelasi timp notiunea de investitie intelectuala este situate intr-un cadru mai larg, si anume acela al investitiei in capital uman, considerate ca fiind determinate de utilizarea unor resurse banesti in vederea obtinerii de catre individ de cunostinte, calificare profesionala, sanatate buna etc. cu ajutorul carora sa-si poata spori contributia la productia comunitatii si, respective castigul sau potentialul la angajarea lui pe piata fortei de munca.

Este abordata teoria capitalului uman avand in vedere atat aparitia si evolutia ei, cat si criticile aduse modelului capitalului uman, care este in ultima instanta o teorie a cererii de educatie. Teoria capitalului uman are la baza conceptia potrivit careia educatia mareste productivitatea individului care o primeste. Potrivit acestei teorii, castigurile unui individ sunt influentate pe de o parte, de caracteristicile innascute, de calitatile naturale ale individului, iar pe de alta parte, de educatia de care a beneficiat, de caracteristicile achizitionate prin intermediul investitiei umane. Dar caracteristicile achizitionate prin investitia umana sunt influentate, in mare masura, de studiile pe care le-a urmat individual, in functie de cerea de educatie. In conditiile in care educatia este considerate ca o investitie, individual va cauta sa optimizeze randamentul investitiei sale educationale, continuand studiile atata timp cat va considera ca randamentul acestora va fi superior unor investii alternative. Se ajunge astfel la modelul cererii de educatie pornindu-se de la comparatia intre costul studiilor si suplimentul de castig anticipat.

Intr-o prima etapa, instrumentele de analiza ale teoriei capitalului uman au permis o explicatie coerenta a ansamblului fenomenelor de pe piata muncii. Ulterior, cercetarile au evoluat mult si insasi initiatorii teoriei capitalului uman au avut tendinta de a diversifica modelul lor de a aborda educatia, urmarindu-se in special consecintele nivelului de educatie asupra comportamentului indivizilor.

Atunci cand cheltuielile publice au crescut peste anumite limite si presiunea lor asupra bugetelor statelor a inceput sa devina, pe termen lung, intolerabila, s-a acordat o atentie din ce in ce mai mare, metodologiei masurarii costurilor si, in special, studiului factorilor de influenta a costurilor unitare, tendintei de evolutie a cheltuielilor pentru invatamant, precum si costurilor educatiei raportate de familii.

In tentativa de a defini investitia intelectuala, unii autori au asimilat-o investitiei materiale, conceptie cu care nu suntem de accord, in timp ce altii au pus in evidenta natura particulara a investitiei intelectuala. Primii autori considera investitiile imateriale ca investitii conexe, deoarece ele sunt, in buna parte, legate de punerea in opera a echipamentelor fizice. Chiar daca investitiile in formare sunt necesare atunci cand o intreprindere decide sa-si modernizeze instalatiile de productie, capitalul fizic rezultat nu poate sa exprime faptul ca acest rezultat se datoreaza si indivizilor formati, chiar in conditiile in care intrepatrunderea dintre capitalul fizic si intellectual este foarte mare. Este recunoscut faptul ca, in perioada contemporana, investitia intelectuala joaca un rol important in functionarea, dinamica si performantele unei intreprinderi si chiar ale unui intreg sistem economico-social. Din aceasta cauza multi autori, carora ne alaturam si noi, mentioneaza necesitatea luarii in considerare a importantei cheltuielilor de cercetare-dezvoltare si de inovatie, a cheltuielilor cu formarea, a cheltuielor de marketing si de comercializare, a cheltuielor de logistica si de informare, necesare dezvoltarii resurselor umane si crearii unei societati a informatiei si a materiei cenusii.

In perioada contemporana au aparut teorii noi care incearca sa se apropie mai mult de realitatile economice ale productiei si ale comertului international, avand in vedere calitatea factorilor de productie, a tehnologiei. Pornindu-se de aici au fost luate in considerare factorii de productie moderni, neofactori.In acest context capitalul uman este considerat un neofactor fundamental de care depinde avtivitatea economica, inclusiv cresterea economica.

In prezent, in Romania, cand se vorbeste de investitia in formare profesionala, se intelege, in general, pregatirea realizata la nivel national prin scoala. Foarte putine intreprinderi acorda importanta cuvenita formarii profesionale la locul de munca.

Spre deosebire de aceasta situatie, in tarile Occidentale cu economie de piata, exista programe nationale de formare in intreprindere care sunt obligatorii pentru toate categoriile de agenti economici. Se acorda o importanta deosebita investitiei de formare profesionala, in special, pentru responsabilii formatiunilor de lucru, pentru ca ei insisi, au acceptat idea ca "marketingul" propriei lor functii, "produsele" pe care le propun, serviciile pe care le pot produce fac parte din munca lor. Ca urmare a atentiei speciale acordate investitiei imateriale ponderea acestora in investitia totala a crescut de la 17.5% la 24%, in tarile Occidentale cu economie de piata.

Investitia imateriala nu trebuie privita numai la nivel macroeconomic, ci si la nivelul intreprinderii, deoarece orice investitie trebuie insotita adesea de cheltuieli echivalente in formare, deoarece contributia celei mai moderne tehnologii este dependenta in mare masura de relatia om-masina. Integrarea noilor tehnologii trebuie sa tina seama si de problemele care vor pune in valoare aceste tehnologii. Desi toate acestea sunt, in general, recunoscute in present noi nu dispunem de date statistice care sa ofere informatii despre legatura dintre efortul pentru formare si reusita economica si sociala a unei firme.

In final, se ajunge la concluzia ca notiunea de investitie intelectuala, privita la nivel macro sau micro economic, sau chiar la nivel international are in componenta sa urmatoarele:

cercetarea-dezvoltarea, unde inteligenta inlocuieste o functie esentiala a investitiei;

formarea si dezvoltarea resurselor umane- locul privilegiat de afirmare a cunostintelor;

investitia comerciala potrivit careia omul aplica inteligenta sa la determinarea dimensiunilor activitatii sale;

investitia in sisteme de informare;

investitia in noi forme de organizare si de participare la deciziile care pun in valoare capacitatea umana;

investitia in materiale, obiective si procese de productie prin care demultiplicam inteligenta noastra;

investitia strategica, bazata pe tot ceea ce precede activitatea individului, pentru ca omul confrunta inteligenta sa cu complexitatea sau cu durata si construieste ceea ce numeste viitorul sau.

1. Locul cheltuielilor publice pentru educatie in sistemul cheltuielilor publice.

Cheltuielile publice pot fi clasificate in functie de numeroase criterii. O.N.U., atunci cand a clasificat cheltuielile publice, a folosit criteriul functional conform caruia actiunile social- culturale reprezinta o destinatie foarte importanta a fondurilor bugetare

Alaturi de nevoile indivizilor cu caracter individual care sunt satisfacute pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pietei, exista o serie de nevoi sociale a caror satisfacere reclama organizarea de catre autoritatile publice centrale si locale a unor actiuni prin intermediul institutiilor publice. Aceste nevoi sociale vizeaza invatamantul, cultura, sanatatea, protectia sociala s.a. Cheltuielile pentru actiuni social-culturale se refera la: invatamant, cultura, religie, actiuni sportive si de tineret, sanatate, securitate sociala (asigurari sociale, asistenta sociala, ajutor de somaj, alte categorii de indemnizatii si ajutoare).

Pentru calcularea cheltuielilor publice, exista doua concepte: neconsolidate (se insumeaza toate componentele) si consolidate (se insumeaza cheltuielile publice si apoi se deduc transferurile dintre diferitele categorii bugetare, inlaturandu-se astfel inregistrarea repetata a anumitor resurse financiare publice). Astfel. cheltuielile publice pentru educatie insumeaza cheltulile publice pentru invatamant si cheltuielile publice pentru cultura, religie si actiuni cu activitate sportiva si de tineret.

Tabelul Anexa 1 prezinta structura cheltuielilor publice totale pentru actiuni social-culturale, de aici se evidentiaza structura cheltuielilor celor doua componente ale educatiei.

2. Analiza ponderii cheltuielilor publice pentru educatie.

Romania continua sa cheltuiasca un procent infim din PIB pentru educatie, comparativ cu tarile membre sau nou-acceptate in Uniunea Europeana. Fata de acestea, in anul 2002, tara noastra, alaturi de Bulgaria, avea cel mai scazut procent alocat pentru educatie dintre toate tarile membre sau in curs de aderare la Uniunea Europeana: 3,5%, respectiv 3,6% din PIB. Cel mai ridicat procent al cheltuielilor pentru educatie se inregistra in cazul Danemarcei, iar media consemnata de statele membre ale Uniunii Europene era de 5,2%. Cheltuielile publice pentru educatie se situeaza la un nivel constant in ultimii ani, in jurul a 8% din totalul cheltuielilor publice. Romania ramane unul dintre putinele state europene care aloca mai putin de 10% acestui sector. Statul nostru finanteaza in continuare invatamantul din fonduri publice. In tarile membre ale UE, cel putin 80% din cheltuielile pentru educatie sunt realizate de la bugetul de stat. Tarile europene cu o pondere mai ridicata a cheltuielilor din surse private sunt Germania, Spania, Cipru, Ungaria, Marea Britanie si Bulgaria. Ponderea cheltuielilor de personal in totalul cheltuielilor pentru educatie a scazut in perioada 2001-2005. Datele nu includ si nivelul superior de invatamant.

Cheltuielile de personal au in majoritatea tarilor europene o pondere de peste 70% in totalul cheltuielilor pentru educatie. In tari precum Belgia sau Cipru, aceste costuri depasesc 80%. In toate tarile europene, costurile pentru fiecare elev cresc odata cu nivelul de invatamant. Costul mediu per elev/student a inregistrat o crestere semnificativa in perioada 2001-2006 in cazul invatamantului preuniversitar. Totodata, in 2006, comparativ cu anul anterior, costul mediu per elev/ student a inregistrat o crestere cu peste 13%, ajungand la o valoare de 486 de euro. Populatia scolara a scazut in intervalul 2000-2006 cu aproape 200.000, numai in ultimul an scolar scaderea fiind de 30.000, potrivit raportului asupra starii sistemului national de invatamant 2006. Reducerea numarului scolarilor este pusa pe seama scaderii ratei natalitatii. Tendintele demografice negative afecteaza insa drastic efectivele de elevi din invatamantul primar si gimnazial. Astfel, in invatamantul primar, reducerea populatiei scolare a fost de 150.800 persoane, pe ansamblul efectivelor de elevi, respectiv cu 98.400 in mediul urban si cu 52.500 in cel rural. Din punct de vedere al mediilor de rezidenta se inregistreaza acelasi trend descendent, astfel ca per ansamblu s-a inregistrat o reducere a efectivelor de elevi cu 360.100, respectiv cu 250.100 in mediul urban si cu 110.100 in cel rural. Reducerea efectivelor scolare corespunzatoare invatamantului primar si gimnazial, care va continua si in urmatorii ani, conform prognozelor demografice, va antrena consecinte la nivelul resurselor umane, sub aspect cantitativ si chiar in ceea ce priveste proiectarea retelei scolare, in special in mediul rural. Rata somajului tinde sa afecteze din ce in ce mai mult tinerii cu varste intre 15 si 24 de ani care au un nivel redus de educatie, cei mai multi someri din aceasta grupa de varsta fiind fara studii sau cel mult cu studii primare ori gimnaziale, potrivit conducerii MEdC. Tinerii din aceasta grupa de varsta continua sa se confrunte cu cele mai mari dificultati de insertie pe piata muncii, reprezentand aproape 30% din numarul total al somerilor. Rata somajului ramane ridicata, chiar daca a inregistrat o scadere de aproximativ 1,7% in comparatie cu anul 2004, ajungand la 19,3%. Totodata, in 2005, rata somajului la barbati a fost cu aproximativ 2,4% mai ridicata in comparatie cu cea inregistrata in cazul femeilor, valorile fiind apropiate celor inregistrate in anul precedent. Rata somajului in cazul tinerilor din mediul urban este cu 11,5% mai ridicata in comparatie cu mediul rural, se mai arata in raportul MEdC. Potrivit Raportului asupra sistemului national de invatamant din 2006, ponderea cea mai ridicata a personalului didactic de sex feminin continua sa se regaseasca in invatamantul prescolar si primar, iar cea mai scazuta, in invatamantul superior si in cel secundar superior. Diferente importante pe medii de rezidenta se inregistreaza in cazul tuturor nivelurilor de invatamant, cu exceptia celui prescolar: cadrele didactice de sex feminin sunt, in medie, cu 7-8% mai numeroase in mediul urban decat in mediul rural.