Organizarea si functionarea autoritatilor administratiei publice

Organizarea si functionarea autoritatilor administratiei publice

1 Criteriile de constituire in sistem, sarcinile, atributiile, competenta si capacitatea autoritatilor administratiei publice

Criteriul teritorial - intr-o viziune traditionala sta la baza impartirii autoritatilor administratiei publice in autoritati centrale si autoritati locale, dupa raza teritoriala in care poate actiona autoritatea publica respectiva. Intr-o conceptie relativ mai noua motivarea structurii teritoriale a administratiei publice o constituie colectivitatea de cetateni pentru care actioneaza, ale caror interese le gestioneaza respectivul organ al administratiei publice. Astfel, autoritatile administratiei publice centrale actioneaza in interesul intregii colectivitati umane existente in sistemul social global, deci la nivelul statului, iar autoritatile administratiei publice locale au in vedere solutionarea intereselor colectivitatilor locale, deci intr-o anumita parte a teritoriului, interese care, bineinteles, sunt armonizate cu interesele generale. Avand in vedere acest rationament, ne putem da seama mai bine care este deosebirea intre autoritatile administratiei publice locale (consiliile locale si primarii) si diversele servicii publice deconcentrate ale administratiei publice centrale de specialitate (ministere si alte organe de specialitate) care actioneaza intr-o anumita zona teritoriala si care sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autoritati administrative centrale (de stat).

Fata de aceasta explicatie este necesar sa precizam ca in cadrul structurii teritoriale a organelor administratiei publice nu este recomandabil a se cultiva o departajare stricta intre autoritatile administratiei publice locale si cele centrale, respectiv serviciile publice deconcentrate. Relatiile intre aceste autoritati sunt foarte variate, ele exprimand fie o centralizare accentuata, fie o autonomie diferentiata. Caracteristica pregnanta, esentiala, fiind insa colaborarea intre ele, asigurata in principal prin prefect, autoritate a administratiei publice creata in acest scop.

O problema deosebita legata de structura teritoriala a administratiei o constituie gradul de autonomie functionala a autoritatilor locale.

Stiinta administratiei a formulat conditiile (elementele) care determina existenta unei autonomii locale, reale. Conditii pe care legiuitorul le-a preluat si transpus in legi astfel:

a) Existenta unei colectivitati locale, ceea ce inseamna ca, in primul rand, trebuie sa fim in prezenta unei grupari de cetateni, de locuitori care sa aiba interese si cerinte specifice, caracteristice, particulare, fata de interesele intregii colectivitati nationale.

b) Existenta unor mijloace materiale si banesti, la dispozitia colectivitatii locale si gestionarea acestora constituie o alta conditie importanta pentru a exista autonomia locala. Aceasta gestionare a mijloacelor trebuie sa fie realizata chiar de respectiva colectivitate. De altfel, este si rationamentul in virtutea caruia se asigura personalitatea juridica colectivitatilor de cetateni la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale, cu scopul de a putea intra in circuitul general al raporturilor juridice in vederea concretizarii intereselor locale.

c) O alta conditie necesara existentei autonomiei locale este ca agentii de conducere sa fie locali. Deci, autoritatile care conduc unitatile administrativ-teritoriale sa fie alese de populatia din teritoriul respectiv, nu sa fie numite de la centru.

d) In sfarsit, trebuie sa existe o delimitare fata de autoritatile administratiei publice centrale in ceea ce priveste competenta de a decide liber in rezolvarea nevoilor locale. Precizam, insa, ca autonomia administrativa nu inseamna desprinderea totala a colectivitatilor din unitatile administrativ-teritoriale fata de centru. Desprinderea totala este de neconceput intr-un stat unitar, unde colectivitatile locale se integreaza in colectivitatea nationala, in mod organic, unde interesele locale se sincronizeaza cu interesele intregii natiuni. De altfel, din aceasta rezulta si necesitatea exercitarii controlului asupra activitatii autoritatilor administratiei publice locale de catre autoritatile administratiei publice centrale si alte autoritati publice, potrivit competentelor si atributiilor prevazute in Constitutie si celelalte acte normative.

Organizarea administrativ-teritoriala constituie o alta problema importanta, necesar a fi abordata in contextul studierii structurilor administratiei publice.

Orice organizare administrativ-teritoriala are menirea de a asigura cresterea eficientei activitatii autoritatilor publice, sporirea initiativei si operativitatii acestora in serviciul public, imbunatatirea legaturilor dintre autoritatile centrale si locale, in special cu unitatile de baza, asigurarea unui control mai eficient si a unui sprijin mai competent unitatilor administrativ-teritoriale.

Organizarea administrativa a teritoriului tarii intereseaza nu numai administratia publica, ci intregul sistem de autoritati si servicii publice. Modul in care este infaptuita organizarea administrativ-teritoriala influenteaza profund insusi continutul activitatii diferitelor autoritati publice.

O delimitare corespunzatoare a unitatilor administrativ-teritoriale asigura conditiile necesare pentru accesul si participarea populatiei la activitatea autoritatilor publice, pentru rationalizarea si simplificarea aparatului birocratic.

Criteriul functional sta la baza impartirii autoritatilor administratiei publice in autoritati cu competenta generala si autoritati ale administratiei publice cu competenta de specialitate, determinand astfel o alta structurare a administratiei publice, si anume structura functionala a acesteia. Activitatea administrativa a statului, dar si a colectivitatilor locale, cuprinde o multitudine de sarcini, care se pot realiza (din punct de vedere teoretic) fie printr-o singura grupare de functionari, fie prin amenajarea mai multor grupari specializate functional. In cea de-a doua situatie se realizeaza o distributie functionala, specializata, a sarcinilor autoritatilor administratiei publice, atribuindu-li-se o competenta specifica, astfel incat fiecare autoritate are obiectul sau de activitate. In mod curent, atat doctrina cat si legislatia utilizeaza termenul de ramuri si domenii de activitate. Bineinteles ca problema structurarii pe specific de activitate (functionala) se pune atat pe plan central cat si pe plan local. Astfel, pe plan central avem ministerele si celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului, ministerelor sau care functioneaza ca autoritati administrative autonome, iar pe plan teritorial avem serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, a caror activitate este condusa de prefect, ca reprezentant al Guvernului in teritoriu.

Structura pe specific de activitate (functionala) a sistemului autoritatilor administratiei publice are o insemnatate deosebita, deoarece, in mare masura, de modul cum este asezata aceasta structura depinde eficienta activitatii acestora. Spre exemplu, se considera a fi deosebit de importanta, in aceasta ordine de idei, problema stabilirii numarului optim, cat mai apropiat de nevoile reale, de ministere si organe centrale de specialitate ale administratiei publice, cunoscut fiind faptul ca atat un numar prea mic, cat si un numar prea mare de ministere poate crea dificultati in capacitatea de administrare a autoritatilor administratiei publice.

Asadar, autoritatile administratiei publice alcatuiesc in statul de drept un subsistem in cadrul sistemului autoritatilor publice, astfel cum acesta a fost stabilit prin Constitutie, pe criteriul separatiunii celor trei puteri, legislativa, executiva si judecatoreasca, carora le corespund trei categorii de autoritati publice.

In principiu, structura organizatorica si functionala a sistemului autoritatilor administratiei publice este alcatuita prin subordonarea - din treapta in treapta a diverselor autoritati care realizeaza activitatea administrativa a statului sau a colectivitatilor locale, fata de un organ de varf - Guvernul, ca organ central al puterii executive, care exercita, in conformitate cu legea, administratia publica pe intreg teritoriul tarii.

Autoritatile administratiei publice se subordoneaza de regula unele fata de altele pe linie ierarhica (subordonarea verticala) pana la Guvern.

Analiza criteriilor traditionale de construire a structurilor administratiei publice ne conduce la urmatoarea structura organizatorica a sistemului autoritatilor administratiei publice:

Daca luam drept criteriu al impartirii administratiei publice colectivitatea umana pe care aceasta o serveste vom avea doua mari categorii de autoritati administrative si anume:

autoritati ale administratiei publice de stat

o       guvernul;

o       administratia de specialitate:

centrala;

deconcentrata la nivel local;

o       prefectul.

autoritati ale administratiei publice locale

o       consiliul judetean;

o       consiliul local;

o       primarul;

o       serviciile publice locale (descentralizate).

Asadar, din punct de vedere al structurii organizatorice, subordonarea autoritatilor administratiei publice fata de autoritatea de varf - Guvernul - se face, de regula, din treapta in treapta pe doua linii, care corespund la doua subsisteme ce compun sistemul autoritatilor administratiei publice, si anume: prin subsistemul autoritatilor administratiei publice cu competenta generala si subsistemul autoritatilor specializate ale administratiei publice.

Functiile, sarcinile si atributiile administratiei publice in statul de drept

Specificul administratiei publice rezida din functiile pe care aceasta le are in cadrul sistemului social global, functii pe care le vom evidentia in cele ce urmeaza pentru o mai buna intelegere a sarcinilor si a atributiilor pe care administratia trebuie sa le indeplineasca in conditiile existentei statului de drept.

Caracterizand administratia publica drept o activitate in principal organizatorica, desprindem pozitia de intermediar pe care o are intre planul conducerii politice si planul unde se realizeaza valorile politice, deciziile politice. Aceasta caracteristica nu exclude activitatea de conducere in administratia publica - ca activitate creatoare - ci, dimpotriva, o presupune la anumite dimensiuni si in cadrul unor limite. Astfel, se poate aprecia ca activitatea de conducere realizata de catre administratia publica se desfasoara la un nivel subordonat, inferior conducerii realizate prin Parlament, dar superior conducerii ce se realizeaza la nivelul regiilor autonome sau societatilor comerciale avand drept obiect activitati productive de prestari servicii sau social-culturale, producatorii directi ai valorilor materiale si spirituale.

Pornind de la asemenea observatii de ordin general, se pot descifra drept functii ale administratiei publice in cadrul sistemului social global, urmatoarele:

a) functia principala, determinata de pozitia pe care o are administratia in raport cu puterea politica, si anume aceea de mecanism intermediar de executie, ce are menirea de a organiza si a asigura executia - in ultima instanta folosind autoritatea sa sau chiar constrangerea. Aceasta functie primara are mai multe laturi, si anume:

functia de pregatire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor;

functia de organizare a executarii deciziilor politice;

functia de executare directa, in concret - in anumite cazuri - a deciziilor politice;

functia de asigurare a executarii deciziilor politice, care se realizeaza fie prin convingere, fie la nevoie, folosind forta de constrangere;

functia de purtator al cererilor, dorintelor si necesitatilor membrilor societatii in fata autoritatilor competente a adopta decizii asupra acestora.

Toate aceste functii, care nu reprezinta altceva decat demultiplicari ale functiei primare pe care o are administratia publica, de mecanism intermediar de executie al puterii politice, subliniaza rolul administratiei publice de colaborator al puterii politice in organizarea societatii si reglementarea functionarii ei.

b) Pe un plan mai indepartat, pot fi conturate functiile derivate ale administratiei publice, care se refera la scopurile actiunilor desfasurate de aceasta. In conditiile statului de drept administratia publica are drept scop infaptuirea deciziei politice, reflectata in legi si celelalte acte normative ale autoritatilor statului si ale colectivitatilor locale. In acest plan putem distinge:

functia de instrument de conservare a valorilor materiale si spirituale ale societatii. Aceasta functie asigura continuitatea si perenitatea societatii. Prin aceasta functie, teoretic, administratia poate fi supusa unei anumite inertii si tendinte de imobilism, in sensul ca poate manifesta spirit refractar fata de nou, fiind favorabila mentinerii ordinii stabilite;

functia de organizare si coordonare a adaptarilor ce se impun datorita transformarilor ce se produc inerent in evolutia diferitelor componente ale societatii, in special in structura economica a acesteia.

Problematica functiilor administratiei publice a fost si poate fi abordata din multiple puncte de vedere. Ceea ce credem ca se degaja din toate aceste analize este faptul ca administratia publica indeplineste importante functii cu caracter politic, legate de existenta, organizarea si functionarea statului si a colectivitatilor locale, fara de care nu se poate concepe o societate moderna; in epoca contemporana mai ales - ea are functii cu un pronuntat caracter de ocrotire a colectivitatilor umane, in ultima instanta a fiecarui membru al societatii.

Administratia publica traieste sub o autoritate, nefiind un organism independent sau, mai precis spus, nu este in intregime autonom.

Corp intermediar creat pentru actiune, administratia este subordonata, ea este totdeauna subordonata guvernului, care ii prescrie ce trebuie sa faca, ii numeste sefii si ii furnizeaza mijloacele.

Intr-o societate veritabil civilizata, ea este subordonata dreptului, legii, care ii stabileste obiectivele, ii fixeaza limitele, ii impune respectul unor garantii.

Cu toate acestea, chiar subordonata, administratia pastreaza, asa dupa cum am mai precizat, o parte din putere, care ii este proprie.

Legile, regulamentele, stavilesc arbitrarul administratiei, ea este supusa legilor generale. Peste tot exista reguli care stabilesc organizarea si determina principiile de functionare a serviciilor, peste tot exista un drept administrativ descriptiv.

Administratia, instrumentul Statului, poseda totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechizitie asupra oamenilor si lucrurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere.

Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege, amploarea lor variaza, rigoarea controlului este diferita. Insa administratia pastreaza totdeauna o marja de libertate, ea are aprecierea oportunitatii, ea trebuie sa se conformeze legii, dar ii apartine si aprecierea daca, in circumstantele care se prezinta, ea trebuie sa actioneze sau sa se abtina.

Ori de cate ori nu are prescriptii imperative si ori de cate ori survin evenimente exceptionale, posibilitatile sale se largesc.

Avand in vedere functiile pe care le-am mentionat mai sus precum si faptul ca administratia publica nu poate exista in afara reglementarilor legale care ii organizeaza si structureaza activitatea dar si la care ea, la randul ei, participa se poate sustine ca administratia indeplineste doua mari categorii de sarcini: unele de executie, altele de elaborare.

Executarea implica interpretarea unor texte, cautarea si executarea mijloacelor, coordonarea intre activitatile diverse si procedee diferite, adaptarea mijloacelor si procedurilor la imprejurari.

Elaborarea comporta pregatirea de catre administratie a textelor care devin obligatorii pentru aceasta administratie, odata ce sunt acceptate de guvern sau organele legislative. Ea pregateste texte apoi, in cadrul dispozitiilor in vigoare, stabileste liniile generale fata de care isi conformeaza actiunea, pregateste alegerea unei politici administrative.

In sferele sale superioare, administratia orienteaza activitatea de executare pe care ansamblul organelor si agentilor sai trebuie sa o realizeze. In orice caz, insa, administratia este supusa legii, ea este dependenta de guvern, ea trebuie sa se conformeze optiunilor parlamentului, posedand totusi o autoritate secundara; nu este numai subordonata, ci si puternica.

Administratia da un ajutor tehnic Sefului Statului, Parlamentului, ministrilor, colaborand cu acestia; ea face cunoscute nevoile si posibilitatile si poate contracara, in mediul sau de actiune, excesul.

Ea este puternica prin utilitatea si cunostintele sale.

Pentru a-si realiza functiile si sarcinile sale, in continutul procesului de conducere din administratia publica, se regasesc - in proportii diferite, determinate de nivelul ierarhic al administratiei respective - toate atributele conducerii. Astfel, pornind de la doctrina administrativa a lui Henri Fayol, care afirma ca "Administrer c'est prvoir, commander et contrler". Vom observa ca si administratia publica, in realizarea sarcinilor respectiv a functiilor sale, trebuie sa prevada si sa programeze; sa organizeze procesul de executie; sa decida, dar sa si pregateasca variante de decizii pentru decidentul politic; sa coordoneze procesul de executie si, in sfarsit, sa controleze intreaga activitate de punere in executare si realizare a valorilor politice.

Atributiile administratiei publice privind previziunea si programarea sau planificarea se reduc - din punct de vedere teoretic - la pregatirea proiectelor; decizia in aceasta materie fiind atributul puterii politice. In practica sociala se poate remarca insa de la etapa la etapa si in functie de regimul politic si forma de guvernamant, o influenta mai mare sau mai mica a administratiei asupra programelor de dezvoltare ce se stabilesc pe termen lung, mediu sau scurt. Asa dupa cum spuneam, administratia publica este supusa regulilor continuitatii, una din functiile ei fiind asigurarea continuitatii si perenitatii societatii. De aceea, putem afirma ca - in mare masura si datorita mijloacelor material-tehnice si umane de care dispune - administratia publica influenteaza stabilirea prognozelor si a programelor. Trebuie, de asemenea, avuta in vedere tentatia administratiei de a prezenta optiunea pentru viitor intr-o varianta unica, considerata ca fiind optima.

Atributiile administratiei publice in materie de organizare reprezinta in mod indiscutabil - din punct de vedere cantitativ si calitativ - una din cele mai importante laturi prin care administratia isi realizeaza functiile sale in cadrul sistemului social. Cunoscut fiind faptul ca limitele si continutul activitatii administrative deriva din atributiile autoritatilor publice stabilite prin Constitutie si alte acte normative si observand natura acestora, vom putea constata ca, in cadrul administratiei publice, activitatile ce tin de latura organizatorica au o pondere mai mare in raport cu celelalte laturi sau atribute ale procesului de conducere.

In acest sens, Constitutia Romaniei precizeaza in art.102 al.1 ca principala atributie a Guvernului este asigurarea realizarii politicii interne si externe a tarii si exercitarea conducerii generale a administratiei publice, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Legea pentru organizarea ministerelor, precum si legea administratiei publice locale prevad, de asemenea, importante atributii de organizare pentru autoritatile administratiei publice centrale de specialitate si pentru autoritatile administratiei publice locale.

Atributul de comanda se regaseste in activitatea administratiei publice in doua planuri. Pe de o parte, administratia publica colaboreaza la adoptarea deciziilor politice prin pregatirea acestora, iar pe de alta parte, adopta deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric si a conditiilor concrete in vederea implementarii deciziilor politice.

In legatura cu primul aspect este necesar sa mentionam mai intai ca administratia publica are sarcina de a informa sistematic, ritmic si complet, puterea politica asupra starii sistemului in ansamblul sau. Informatiile trebuie, datorita cantitatii si complexitatii lor, sa fie prelucrate si transformate in informatii utilizabile. Culegerea si prelucrarea informatiilor trebuie sa se desfasoare potrivit exigentelor stabilite de cei care le intrebuinteaza, insa in orice caz administratia publica, realizand acest atribut, nu trebuie sa se transforme intr-un filtru-obstacol in fata efortului puterii politice de a cunoaste realitatile mediului social. Informatia realizata de administratie trebuie sa ajute puterea politica sa faca optiuni documentate. Informatia colectata si prelucrata de administratia publica, cu scopul de a o face utilizabila, accesibila, trebuie sa fie pusa la dispozitia intregii societati (a se vedea art. 31 al. 1 si 2 din Constitutie). Mai ales in conditiile declansarii unei reforme politice si administrative, fiecare cetatean are dreptul de a cunoaste cum se deruleaza procesul de organizare a executarii si executarea in concret a optiunilor politice, mai exact in cazul Romaniei procesul reconstructiei tarii ca stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate (art.1 din Constitutie).

Asa dupa cum spuneam, administratia publica - in realizarea functiilor sale - are un important rol in pregatirea deciziilor politice.

Aceasta sarcina de elaborare a administratiei este deosebit de insemnata si subliniaza din nou importanta functiilor acesteia in cadrul societatii.

De aceea, trebuie avuta permanent in atentie tendinta administratiei de a determina decizia politica, mai ales prin procedeul de a oferi o singura varianta de solutionare, care este prezentata drept optima. Aceasta tendinta a administratiei este justificata uneori de gradul de tehnicitate necesar in documentarea si elaborarea deciziilor, tehnicitate ce depinde de mijloacele materiale (de ex. tehnica de calcul) si mijloacele umane (specialisti), care se gasesc cu precadere in cadrul administratiei. In conditiile statului de drept, de la caz la caz, puterea politica, tinand seama de aceste argumente, poate sa delege pe seama administratiei, competenta de a lua decizii privind probleme deosebit de insemnate, administratia supraordonandu-se astfel politicului. In cadrul societatilor totalitare, unde administratia nu constituie o putere separata, ci se realizeaza in conditiile unei totale subordonari a acesteia fata de puterea politica, nu se pot dezvolta asemenea tendinte.

In aceasta ordine de idei, trebuie retinut ca in sistemul nostru constitutional administratia publica are locul si rolul sau bine precizat, si anume acela de organizator al procesului de realizare a valorilor politice, exprimate prin lege, pozitie de pe care pregateste decizia politica si colaboreaza in acest fel la elaborarea acesteia, dar nu este chemata - de regula - sa adopte decizii cu caracter primar, ci numai in vederea executarii acestora. Exceptia o constituie institutia delegarii legislative (art.115 din Constitutie), situatie in care Guvernul poate adopta decizii cu caracter primar, in limitele prevazute de Constitutie. Este de observat tentatia unor guverne postdecembriste de a utiliza exclusiv aceasta institutie, sau chiar de a depasi limitele Constitutiei.

Asadar, referindu-ne la cel de-al doilea aspect, pe care il prezinta atributul de comanda in activitatea administratiei publice, consemnam ca aceasta adopta decizii administrative care au drept obiect crearea cadrului organizatoric si a conditiilor concrete in vederea finalizarii deciziilor politice.

Coordonarea ca atribut al conducerii in cadrul administratiei publice se regaseste aproape la toate nivelurile structurilor administrative si consta in armonizarea si sincronizarea actiunilor desfasurate in vederea organizarii executarii si executiei in concret a deciziilor politice. Fara coordonare nu este posibila actiunea eficienta a diferitelor elemente ale mecanismului administrativ, iar realizarea functiilor administratiei ar fi periclitata, lucru ce ar avea repercusiuni asupra intregului sistem social.

Coordonarea asigura integrarea dinamica a actiunilor diferitelor elemente ale administratiei publice, in scopul realizarii acestora in mod ritmic, proportional si eficient.

Controlul constituie, de asemenea, un moment important al activitatii administrative; el are menirea de a masura rezultatele actiunii administrative in aplicarea deciziilor politice si de a reprograma activitatile, facand corectiile necesare. Controlul trebuie sa determine o intensificare a realizarii actiunilor administrative de natura a asigura indeplinirea functiilor administratiei publice.

In dreptul administrativ, prin competenta administratiei publice se intelege ansamblul atributiilor stabilite de Constitutie sau de lege, ce confera drepturi si obligatii pentru a duce la indeplinire in nume propriu si in realizarea puterii publice, o anumita activitate administrativa.

Actele administrative pot fi emise/adoptate numai de personalul administrativ competent si in limitele competentei pe care legea le-o confera. Personalul din administratie intocmeste intocmai sau pregateste emiterea/adoptarea actelor si efectueaza operatiunile administrative si tehnico- materiale potrivit atributiilor prevazute de lege. Competenta este astfel caracterizata prin legalitate, obligativitate, autonomie si mai ales ca este dusa la indeplinire prin mijlocirea organelor de conducere si a functionarilor publici.

Competenta poate fi materiala, teritoriala, personala si temporala.

Competenta materiala (artionae materie) este forma care determina specificul atributiilor unei autoritati ale administratiei publice, deci ele determina sfera si natura atributiilor. Unui organ al adm publ. Competenta materiala sta la baza impartiriiautoritatilor adm pub in autoritati cu competenta geenrala si autoritati ale adm publ cu competenta de specialitate.

Competenta materiala generala este competenta autoritatilor adm publ de a actiona in orice domeniu sau ramura de activitate, iar competenta speciala este cea atribuita pentru ca acestea sa actioneze numai intr-un anumit domeniu sau ramura de acticitate (ex: activitatea ministerelor)

Competenta teritoriala (rationae loci) desemneaza cadrul teritorial in care se executa atributiile de catre o autoritate publica. Spre exemplu, utilizarea competentei teritoriale drept criteriu de clasificare, permite distinctia intre autoritatile centrale ale administratiei publice (cu o competenta teritoriala extinsa la intreg teritoriul national) si autoritatile locale (competente a-si exercita atributiile la nivelul unitatii administrativ-teritoriale - comuna, oras, municipiu, judet).

Se poate afirma potrivit doctrinei ca competenta teritoriala a autoritatilor administratiei publice poate fi de trei feluri: 1. nationala, 2. locala in baza principiului deconcentrarii si locala in baza principiului descentralizarii.

Competenta teritoriala locala a autoritatilor administratiei publice care se organizeaza si se structureaza in baza principiului deconcentrarii si a caror activitate in teritoriu nu se confunda intotdeauna cu unitatile administrativ teritoriale, acestea nu sunt altele decat serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale altor rogane ale administratiei publice centrale.

Competenta personala evoca ansamblul atributiilor ce revin unei persoane care ocupa o anumita functie. In acest sens, o anumita competenta revine primarului si o alta presedintelui consiliului judetean.

Aici avem o 3 tipuri de competente: competenta delegata, competenta exclusiva si competenta partajata.

Competenta delegata este atribuita autoritatilor administratiei publicelocale impreuna cu resursele financiare corespunzatoare, de catre autoritatile admi pub centrale pentru a le exercita in numele si in limitele stabilite de catre acestea.

Competenta exclusiva se atribuie autoritatilor adm pub locale care au dreptul de de cizie si dispun de resursele si mijloacele necesare indeplinirii competentei, cu respectarea normelor, criteriilor si standardelor stabilite de reglementarile legale.

Competenta partajata este exercitata de catre autoritartile adm publ locale impreuna cu alte niveluri ale adm pub ( judetean sau central) cu o separare clara a finantarii si a puterii de decizie pentru fiecare responsabil in parte.

Competenta temporala desemneaza limitele in timp in care o autoritate a administratiei publice isi exercita competenta in conformitate cu legea.

Capacitatea juridica a autoritatilor administratiei publice

Se intelege aptitudinea acestor autoritati de a fi subiecte de drept in raporturile juridice administrative pe care le presupune realizarea competentei lor.

Ce inseamna capacitate si ce insemana competenta?

• Capacitatea este proprie numai autoritatilor administratiei publice pe cand competenta o au atat autoritatile cat si compartimentele sau functionarii din structurile lor organizatorice,
• Capacitatea presupune posibilitatea de a actiona in nume propriu spre desoebire de competenta care nu presupune o astfel de independenta,
• Atributiile ce formeaza continutul competentei pot fi delegate sau repatizate altor autoritati, structuri sau persoane insa capacitatea nu este transmisibila.

REGIMURILE ADMINISTRATIVE SI SERVICIILE PUBLICE

Termenul de "serviciu public" desemneaza o activitate sociala prin intermediul careia se realizeaza interesele generale, la nivel national sau local.

Serviciul public este o activitate de interes general de care raspunde o institutie publica obligata sa o presteze."

"Literatura de specialitate franceza evidentiaza patru etape ale evolutiei serviciilor publice carora le corespund tipologii individuale de servicii publice:

q      prima categorie, vechile servicii publice in cadrul careia intra activitatile institutiilor statului care au ca obiect protejarea colectivitatilor, asigurarea ordinii publice si respectarea legilor, normelor, colectarii impozitelor si taxelor, protectiei civile si asigurarii formelor de comunicare sociala.

q      A doua categorie este cea a serviciilor publice economice. Aceasta categorie a aparut in secolul XX si s-a dezvoltat treptat. Perioada este caracterizata si de utilizarea formelor de gestiune delegata pentru serviciile de gospodarie comunala (distributia si epurarea apelor, transportul urban), la nivelul colectivitatilor locale sau de concesionare (calea ferata in 1842). Statul dezvolta retele de servicii publice industriale si comerciale, pe de o parte, iar pe de alta parte, serviciul public local., dupa 1930.

q      A treia categorie este reprezentata de catre serviciile sociale. Aceste servicii sunt intalnite la nivelul colectivitatilor locale si sunt sustinute de legile specifice adoptate la inceputul secolului al XX - lea.

q      La inceputul secolului al XX lea erau mai putin dezvoltate serviciile socio-culturale pe care le regasim in domeniile: conservarea si protectia patrimoniului cultural, informatii, cercetare, arte, activitati artistice si culturale, tineret si sporturi, mediu inconjurator prestate atat la nivel statal cat si la nivel local.

In 1963, Consiliul de Stat din Franta, in hotararea Sieur Narcy a reliefat patru caractere ale serviciului public:

un serviciu public indeplineste o misiune de interes general; aceasta este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru ca o activitate sa fie considerata serviciu public,

administratia exercita un drept de supraveghere asupra modalitatilor de indeplinire a acestei misiuni de interes general,

organismul insarcinat cu gestionarea serviciului public este investit cu prerogative de putere publica,

administratia dispune de o putere de tutela care se exercita prin numirea membrilor in consiliul de administratie.

In doctrina occidentala s-au conturat de-a lungul timpului, trei definitii care coexista si astazi si au fost preluate si de legislatia comunitara.

Definitia clasica a serviciului public dateaza de la inceputul secolului XX data de catre profesorii Leon Duguit, Roger Bonard si altii.

Leon Duguit vedea serviciul public ca pe o "activitate pe care guvernantii sunt obligati sa o presteze in interesul celor guvernati". Acesta a facut o clasificare a serviciilor publice in servicii de administratie publica (SPA) si servicii de utilitate publica, comerciale (SPC). Serviciilor de administratie publica li se aplica jurisdictia administrativa, scopul fiind serviciul care se plateste de la buget, aceste servicii neputand fi delegate (exemplu: starea civila, autoritatea tutelara). Serviciilor de utilitate publica li se aplica jurisdictia civila, scopul fiind beneficiul. Pentru acest serviciu se plateste o taxa si el poate fi delegat (exemplu: iluminatul, salubrizarea, apa si canalizarea). Serviciile de administratie publica si serviciile de utilitate publica sunt tutelate de consiliul local.

Notiunea de serviciu public in varianta clasica se baza pe existenta trei criterii de identificare, acestea fiind:

criteriul organic care preciza ca suntem in prezenta unui serviciu public cand activitatea era gestionata de catre o persoana publica: stat, colectivitate teritoriala sau institutie publica. Deci, crearea unui serviciu public presupunea luarea unei decizii de catre o autoritate public.

criteriul material care conditioneaza existenta serviciului public de finalitatea sa, aceea de a raspunde unui interes general.

criteriul regimului juridic aplicabil serviciilor publice ce prevedea ca acestora le sunt aplicabile regulile de drept administrativ.

Definitia interbelica

Pana in 1939 numai statul si institutiile sale furnizau servicii care satisfaceau cerintele sociale, persoanele private neavand acest drept. Fiindca institutiile statului (centrale sau locale) nu mai faceau fata cerintelor societatii care avea nevoie din ce in ce mai mult de servicii publice diverse, operative, flexibile, in 1939 a fost nevoit sa incredinteze unele servicii de interes general persoanelor private spre a fi prestate, dar aceste servicii ramaneau in continuare sub controlul organelor administrative.

Organizatia privata presteaza serviciul numai prin delegare de la o organizatie publica. Organizatiile private pot presta activitati de interes general dar in sistem privat (sanatate, cultura, invatamant).

Paul Negulescu considera serviciul public drept "un organism creat de stat, judet sau comuna, cu competenta si puteri determinate, cu mijloacele financiare procurate din patrimoniul general al administratiei creatoare, pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general, careia initiativa privata nu ar putea sa-i dea decat o satisfactie incompleta si intermitenta".

Ioan Alexandru defineste serviciile publice ca fiind in sens larg "ansambluri de persoane si lucruri create in vederea satisfacerii unei nevoi publice, de catre o colectivitate publica, supuse autoritatii si controlului acesteia."

"Serviciul public este deci, un organism administrativ de stat, judet sau comuna, cu o competenta si puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administratiei publice creatoare, pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general."

Termenul de "serviciu public" are doua sensuri, unul organic si altul material. Prin sensul organic se desemneaza un tip de organizare, o structura de administrare, un ansamblu de agenti si mijloace materiale alocate pentru a fi indeplinit un anumit interes general, iar prin sensul material se intelege orice activitate prestata de o autoritate publica in vederea satisfacerii unui interes general.

"Serviciul public este o activitate sau ansamblul de activitati de interes general si/sau individual prestata/e de o institutie publica sau de organisme ce fac parte dintr-un ansamblu administrativ cu scopul satisfacerii nevoilor publice."

Un serviciu public se creeaza pentru a raspunde unei nevoi sociale de la nivel general sau local, dar cerinta infiintarii lui nu trebuie sa existe la nivelul unui grup restrans de persoane fiindca atunci nu se constituie serviciul. O alta conditie ce trebuie indeplinita, in afara de cea de mai sus, este vointa guvernantilor. Acestia trebuie sa fie de acord cu infiintarea si sa emita un act juridic in acest sens. Statul, prin autoritatile sale, este cel care stabileste organismul, ii determina competenta, specializarea (fiecare serviciu satisface numai un interes general) si mijloacele de realizare adica, mijloacele financiare, materiale si umane.

Serviciul public poate fi organizat la nivel national, pentru intreaga tara sau la nivel local. In functie de importanta lui, serviciul public poate fi infiintat de catre autoritatile centrale sau de cele locale, prin acte de autoritate. Astfel, ministerele sunt infiintate prin lege, organele de specialitate din subordinea Guvernului prin hotarare a Guvernului, iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului. Potrivit, legii administratiei publice locale nr.215/2001, consiliile judetene si cele locale pot infiinta institutii si servicii publice de interes judetean, respectiv de interes local, prin hotarare. Art 8 din Legea administratiei publice locale prevede, in acest sens, ca "serviciile publice ale comunei sau orasului se infiinteaza si se organizeaza de catre consiliul local in principalele domenii de activitate, potrivit specificului si nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale si in limita mijloacelor financiare de care dispune".

Consiliile locale si cele judetene pot hotari infiintarea, in conditiile legii, a unor societati comerciale, asociatii, agentii si pot organiza si alte activitati, in scopul executarii unor lucrari de interes local, cu capital social constituit prin aportul consiliilor si al altor persoane fizice sau juridice.

Institutiile publice, ce au ca scop satisfacerea unor interese generale de specialitate ale cetatenilor, se infiinteaza, reorganizeaza si desfiinteaza prin lege sau potrivit legii.

Regiile autonome se infiinteaza, reorganizeaza si desfiinteaza prin hotarari ale Guvernului sau ale consiliilor locale si judetene sub autoritatea carora se afla. Ele sunt organizate pentru satisfacerea unor interese specifice ale cetatenilor in vederea producerii de bunuri, executarii de lucrari si prestari de servicii.

Infiintarea unui serviciu public este legata de doua elemente esentiale si anume:

satisfacerea interesului general

actul de vointa al autoritatii legiuitoare.

Satisfacerea interesului general este scopul exclusiv al serviciului public, din aceasta caracteristica rezultand ca spre deosebire de intreprinderea privata, serviciul public poate functiona si in conditii nerentabile.

Persoana juridica publica isi acopera finantarea serviciului prin taxe si impozite locale, astfel fiind posibila si gratuitatea unor servicii, cum ar fi cele de protectie sociala, de autoritate tutelara. Serviciile industriale si comerciale nu sunt gratuite, utilizatorii platind pentru prestarea acestora taxele stabilite de catre societatile si regiile furnizoare.

Actul de vointa al autoritatii legiuitoare serviciul public, asa cum am mentionat si mai sus este creat fie prin lege, daca este de interes national, fie prin hotararea consiliilor judetene sau locale, daca este de interes judetean sau local.

Autoritatea publica poate sa decida crearea serviciului public atunci cand apreciaza ca interesul general impune preluarea de catre administratie, a cerintei ce urmeaza a fi satisfacuta si eliminarea initiativei particulare ca neeficienta (in cazul serviciilor nerentabile) sau ca periculoase (in cazul anumitor monopoluri). Dar administratia publica poate lasa, ca si activitatea privata sa se exercite liber pe langa serviciul public si una si cealalta activitate satisfacand aceeasi cerinta sociala. Infiintarea unui serviciu public mai presupune in afara conditiilor de forma si de fond si respectarea unor principii de baza ale organizarii si functionarii sale, care sunt unanim acceptate in dreptul public, acestea fiind: principiul continuitatii, al adaptabilitatii, al neutralitatii, cel al egalitatii si principiul cuantificarii.

Desfiintarea serviciului public se face cu respectarea principiului "actului contrar" potrivit caruia, desfiintarea este de competenta aceleiasi autoritati care a aprobat infiintarea. Dreptul autoritatilor publice locale de a desfiinta un serviciu public este limitat atunci cand respectivul serviciu public este stipulat prin lege.

Tipologia serviciilor publice

Diversitatea serviciilor publice este datorata existentei unei multitudini de cerinte sociale pe care serviciile trebuie sa le satisfaca.

Datorita existentei acestei varietati de servicii publice se impune distinctia intre serviciu public si serviciu de utilitate publica care consta in faptul ca primul este realizat de o organizatie statala, iar cel de al doilea de o organizatie nestatala (asociatii, fundatii).

O tipologie a serviciilor publice exista in literatura de specialitate dupa urmatoarele criterii:

in functie de obiectul serviciului in domeniul economic/ natura lor se face distinctie intre:

-serviciile publice administrative

- serviciile publice industriale si comerciale.

- serviciile publice socio-culturale

Serviciile publice administrative sunt sub forma institutiilor publice, fiind supuse normelor de drept public atat pe plan organizatoric cat si in reglementarea raporturilor cu utilizatorii serviciului public, modul de finantare fiind din venituri de la bugetul central sau local. Acestea sunt serviciile cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritatile publice nu le pot incredinta altor persoane (protectia civila, autoritatea tutelara, starea civila), servicii in materie de igiena, in domeniul educatiei, culturale si sportive, de asistenta si ajutor social.

Serviciile publice industriale si comerciale exista sub forma regiilor si a societatilor comerciale iar regimul juridic aplicat este mixt - organizarea fiind supusa normelor dreptului public, iar raportul prestator - cetateni este reglementat de regulile dreptului privat ( de exemplu: salubritatea, transportul, comunicatiile, distributia gazului, energie). Acoperirea cheltuielilor se face din taxele platite de beneficiari.

Serviciile publice socio-culturale sunt cele de protectie sociala, de educatie, serviciile de intretinere a drumurilor, de stare civila, cheltuielile fiind suportate de la buget.

O alta clasificare a serviciilor publice este in:

serviciu public de legiferare ;

serviciu public judiciar;

serviciile administrative

Serviciul public de legiferare este realizat de catre Parlament si consta in adoptarea normelor juridice obligatorii care reglementeaza raporturile sociale, la nivelul intregii tari.

Serviciul juridic este realizat de catre instantele judecatoresti ce au ca scop solutionarea conflictelor juridice si sanctionarea celor care incalca legea.

Serviciile administrative asigura executarea legilor si a hotararilor judecatoresti, ordinea publica, siguranta nationala si asigura desfasurarea activitatilor pentru toate domeniile .

Alte criterii mentionate in literatura de specialitate sunt:

dupa nivelul de realizare / gradul de extensie avem:

servicii nationale ce sunt organizate pentru intreaga tara

servicii locale care sunt create la nivel local in vederea satisfacerii cerintelor colectivitatii din respectiva unitate administrativ teritoriala. Acestea pot fi judetene, municipale, orasenesti si comunale;

dupa modul de cooperare la satisfacerea interesului public

servicii publice la realizarea carora nu sunt implicate alte persoane din randul clientilor si care au ca scop satisfacerea directa si individuala a particularilor.

servicii publice la realizarea carora participa in mod indirect si alte persoane. Aici clientul este utilizator si nu beneficiar de exemplu, intretinerea retelei de drumuri.

servicii publice la realizarea carora sunt implicate persoane din afara, de exemplu, apararea nationala.

dupa forma de proprietate exista:

servicii publice monopolizate, oferite doar de institutiile administrative care detin si monopolul asupra activitatilor respective

servicii publice pe care administratia publica le exercita in paralel cu persoanele particulare autorizate;

servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub paza unei autoritati a administratiei publice.

dupa modul de organizare:

autoritati administrative (ministere, departamente, directii, oficii, serviciile din primarii si consiliile judetene )

institutii publice (scoli, universitati )

regii autonome de interes public

asociatii si fundatii.

din punct de vedere al naturii relatiilor de piata exista:

servicii market

servicii non-market

Serviciile market sunt cele obtinute prin actul de vanzare-cumparare, iar cele non-market sunt distribuite prin mecanisme din afara pietei in aceasta categorie intrand serviciile guvernamentale, culturale sau furnizate de organizatii non-profit.

alta distinctie importanta este cea intre servicii civile si servicii militare

Serviciile militare sunt supuse unei discipline foarte stricte fiind organizate si conduse dupa reguli care sunt, partial, proprii. In multe tari, ele dispun, chiar in timp de pace, de puterea de rechizitie a oamenilor obligati sa petreaca un anumit timp sub drapel si de anumite puteri de rechizitie a bunurilor.

dupa colectivitatile angajate in conducerea acestor servicii, ele pot fi grupate in trei categorii: servicii nationale, regionale si locale.

Serviciile locale (create in cadrul legii) raspund unor nevoi locale sau regionale, cele nationale unor interese generale.

In cazul in care luam in considerare amenajarea unor nevoi locale sau regionale, trebuie sa distingem organisme de directie si de executie.

Apoi, pentru serviciile statului exista administratii centrale si, pe de alta parte, servicii desconcentrate.

putem distinge intre servicii de administratie generala in opozitie cu cele tehnice.

dupa conditiile de functionare , regulile de aplicare sunt foarte diferite, existand servicii conduse de indivizi, altele de consilii de colegii.

de asemenea, putem distinge intre servicii publice interne si servicii publice

Potrivit atributiilor conferite de legislatia romaneasca autoritatilor administratiei publice, serviciile publice locale pot fi structurate astfel:

A. Infrastructura, locuinte si transport:

apa si canalizare,

intretinerea strazilor,

administrarea traficului,

colectarea si depozitarea deseurilor solide,

iluminatul public,

intretinerea parcurilor si spatiilor verzi,

energie termica,

administrarea fondului locativ public,

transport public.

B. Arta, cultura si educatie:

biblioteci si muzee locale,

teatre si sali de concerte,

gradinite si invatamant primar

C. Asistenta sociala si sanatate:

camine de copii si batrani

centre pentru tineret,

spitale si dotari pentru ingrijirea sanatatii,

programe de asistenta sociala.

D. Ordine si siguranta publica:

gardieni publici

E. Activitati economice:

administrarea de intreprinderi comerciale,

administrarea pietelor si expozitiilor.

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE SI FUNCTIONARE A SERVICIILOR PUBLICE

Principiul continuitatii semnifica prestarea serviciului public permanent, fara intreruperi, prestatorii neputandu-se sustrage obligatiei de a indeplini sarcinile ce le revin, in caz contrar pot pune in pericol viata publica. Leon Duguit spunea ca "sunt activitati a caror indeplinire trebuie asigurata, reglata si controlata de catre guvernanti, pentru ca aceasta indeplinire este indispensabila realizarii si dezvoltarii interdependentei sociale si pentru ca au o asemenea natura, incat ele nu pot fi realizate complet decat prin interventia fortei guvernante."

Principiul egalitatii in fata serviciului public consta in drepturile egale pe care le au cetatenii de a fi beneficiari in aceeasi masura de serviciile publice. Este impus de faptul ca
"toti cetatenii se bucura de aceleasi drepturi" si "toti trebuie sa beneficieze in aceeasi masura de serviciile publice". Principiul egalitatii are radacinile in principiile impartialitatii si laicitatii serviciului public.

Principiul adaptabilitatii consta in necesitatea adaptarii serviciului public la cerintele sociale aflate intr-o permanenta crestere atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ. Serviciile publice sunt supuse programului si evolutiilor tehnologice si sociale, deci prestarile lor trebuie sa creasca fara incetare calitativ si cantitativ.

"Principiul adaptabilitatii are implicatii variate:

- dreptul de a modifica unilateral si de a rezilia contractele de concesionare a serviciilor publice,

- administratia poate oricand modifica regulile de organizare si functionare ale serviciului public, uzagerii serviciului public neavand un drept de a mentine conditiile de functionare ale acestuia."

In conformitate cu legislatia din Romania, autoritatile administratiei publice locale pot infiinta servicii publice respectand principiile: eficientei, echitatii, descentralizarii, adaptabilitatii, continuitatii, cuantificarii, neutralitatii. Legea stabileste ca administratia publica in unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile autonomiei locale, descentralizarii si deconcentrarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale si consultarii cetatenilor in problemele locale de interes deosebit.

Principiul descentralizarii serviciilor publice consta in "transferarea serviciilor de la "centru" spre comunitatile locale, cu scopul satisfacerii nevoilor sociale."

Acest principiu impreuna cu cel al autonomiei este prevazut in Constitutie si in Legea administratiei publice locale ca stand la baza organizarii si functionarii administratiei publice in unitatile administrativ-teritoriale.

Potrivit Legii 215/2001 a administratiei publice locale, autoritatile locale au dreptul de a infiinta institutii publice, societati comerciale si servicii publice de interes local, de a urmarii, controla si analiza activitatea acestora precum si de a numi si elibera din functie, in conditiile legii, pe conducatorii acestora.

Descentralizarea serviciilor publice consta in acordarea personalitatii juridice si introducerea lor sub regulile tutelei administrative. Controlul de tutela se realizeaza de catre o autoritate administrativa centrala asupra unei autoritati administrative descentralizate si autonome, cu un patrimoniu si o competenta distincta de organizare a executarii si de executare a legii.

Descentralizarea este acel sistem potrivit caruia administrarea intereselor locale, comunale, orasenesti sau judetene se realizeaza de catre autoritatile liber alese de catre cetatenii colectivitatii respective. Avand la dispozitie mijloace financiare proprii si beneficiind de putere autonoma de decizie, acest sistem raspunde ideii de libertate.

Principiul eficientei serviciului public presupune realizarea raportului optim intre cost si cantitatea si calitatea serviciilor in conditiile satisfacerii nevoilor publice. Poate fi exprimata in relatia dintre intrari si iesiri, adica intre resursele folosite si serviciile obtinute.

Performantele serviciului public sunt masurate utilizand diversi indicatori si reprezinta gradul maxim de satisfactie ce poate fi oferit utilizatorului /consumatorului, precum si gradul de utilizare a capacitatii serviciului public.

Potrivit principiului neutralitatii serviciul public trebuie sa functioneze avand ca unic scop satisfacerea interesului general si nu a unor interese particulare.

Principiul eficacitatii reprezinta gradul in care sunt realizate obiectivele institutiei privind calitatea serviciului public prestat. Acest principiu presupune , pe de o parte, definirea in prealabil a unui obiectiv, iar pe de alta parte masurarea rezultatului obtinut.

Principiul cuantificarii are un dublu aspect, in primul rand se poate aprecia in mod corect daca serviciul public satisface necesitatile beneficiarilor si in al doilea rand este asigurata transparenta fata de cetateni. El permite evaluarea rapida a activitatilor serviciului public prin aprecierea satisfacerii nevoii publice.

DIFERENTIEREA INTRE SERVICIUL PUBLIC SI SERVICIUL DE UTILITATE PUBLICA

Serviciul public este o activitate sau ansamblul de activitati de interes general si/sau individual prestata/e de o institutie publica sau de organisme ce fac parte dintr-un ansamblu administrativ cu scopul satisfacerii nevoilor publice.

Serviciile publice reprezinta ansambluri de persoane si lucruri create in vederea satisfacerii unei nevoi publice, de catre o colectivitate publica, supuse autoritatii si controlului acesteia.

Serviciul de utilitate publica reprezinta totalitatea activitatilor de utilitate si interes public general, desfasurate la nivelul comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor sub conducerea, coordonarea si responsabilitatea autoritatilor administratiei publice locale, in scopul satisfacerii cerintelor comunitatilor locale, prin care se asigura urmatoarele utilitati:

a) alimentarea cu apa;

b) canalizarea si epurarea apelor uzate;

c) colectarea, canalizarea si evacuarea apelor pluviale;

d) productia, transportul, distributia si furnizarea de energie termica in sistem centralizat;

e) salubrizarea localitatilor;

f) iluminatul public;

g) administrarea domeniului public si privat al unitatilor administrativ-teritoriale, precum si altele asemenea;

h) transportul public local.

Serviciile de utilitati publice fac parte din sfera serviciilor publice de interes general si au urmatoarele particularitati:

a) au caracter economico-social;

b) raspund unor cerinte si necesitati de interes si utilitate publica;

c) au caracter tehnico-edilitar;

d) au caracter permanent si regim de functionare continuu;

e) regimul de functionare poate avea caracteristici de monopol;

f) presupun existenta unei infrastructuri tehnico-edilitare adecvate;

g) aria de acoperire are dimensiuni locale: comunale, orasenesti, municipale sau judetene;

h) sunt infiintate, organizate si coordonate de autoritatile administratiei publice locale;

i) sunt organizate pe principii economice si de eficienta;

j) pot fi furnizate/prestate de catre operatori care sunt organizati si functioneaza fie in baza reglementarilor de drept public, fie in baza reglementarilor de drept privat;

k) sunt furnizate/prestate pe baza principiului 'beneficiarul plateste';

l) recuperarea costurilor de exploatare ori de investitii se face prin preturi, tarife sau taxe speciale.

Serviciile de utilitati publice sunt in responsabilitatea autoritatilor administratiei publice locale si se infiinteaza, se organizeaza si se gestioneaza potrivit hotararilor adoptate de consiliile locale, de consiliile judetene, de asociatiile de dezvoltare comunitara sau, dupa caz, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, in functie de gradul de urbanizare, de importanta economico-sociala a localitatilor, de marimea si de gradul de dezvoltare a acestora si in raport cu infrastructura tehnico-edilitara existenta.

In organizarea, functionarea si dezvoltarea serviciilor de utilitati publice interesul general al comunitatilor locale este prioritar. Prevederile prezentei legi vizeaza satisfacerea cat mai completa a cerintelor utilizatorilor, protejarea intereselor acestora, intarirea coeziunii economico-sociale la nivelul comunitatilor locale, precum si dezvoltarea durabila a unitatilor administrativ-teritoriale.

In functie de necesitati, consiliile locale, consiliile judetene, asociatiile de dezvoltare comunitara sau, dupa caz, Consiliul General al Municipiului Bucuresti pot infiinta in conditiile prezentei legi si alte servicii de utilitati publice avand ca obiect alte activitati decat cele prevazute la art. 1 alin. (2).

Detalierea infiintarii, organizarii, dezvoltarii, finantarii, functionarii si gestionarii fiecarui serviciu de utilitati publice se face prin legi speciale, prin norme si reglementari sectoriale adoptate prin hotarari ale Guvernului si prin ordine ale autoritatilor de reglementare competente.

Serviciile de utilitati publice sunt furnizate/prestate prin intermediul unor operatori care asigura nemijlocit gestiunea propriu-zisa a serviciilor, precum si administrarea si exploatarea infrastructurii tehnico-edilitare aferente acestora.

Sistemele de utilitati publice sunt parte componenta a infrastructurii tehnico-edilitare a unitatilor administrativteritoriale, sunt bunuri de interes si folosinta publica si apartin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unitatilor administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietatii publice sau private a acestora, dupa caz.

Daca amplasarea si realizarea componentelor sistemelor de utilitati publice, respectiv dezvoltarea celor existente, impun ocuparea definitiva a unor terenuri sau dezafectarea unor cladiri, altele decat cele apartinand domeniului public ori privat al unitatilor administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute in proprietatea publica a unitatilor administrativ-teritoriale prin procedurile prevazute de lege.

Pentru asigurarea protectiei si functionarii normale a sistemelor de utilitati publice, precum si pentru evitarea punerii in pericol a persoanelor, bunurilor si mediului, se instituie zone de protectie si de siguranta a acestora, in conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatile competente.

Lucrarile de infiintare, dezvoltare, reabilitare si retehnologizare a sistemelor de utilitati publice, precum si lucrarile de revizii, reparatii si remediere a avariilor sunt lucrari de utilitate publica.

In vederea identificarii, inregistrarii, descrierii si reprezentarii pe harti si planuri cadastrale, precum si in documentatiile de urbanism si amenajarea teritoriului, sistemele de utilitati publice se evidentiaza si se inventariaza in cadastrele imobiliar-edilitare organizate la nivelul unitatilor administrativteritoriale, conform legii.

Operatorii furnizori/prestatori de servicii de utilitati publice, indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate, natura capitalului sau tara de origine, au dreptul de servitute legala asupra sistemelor de utilitati publice destinate realizarii serviciilor.

Serviciile de utilitati publice se organizeaza si se administreaza cu respectarea prevederilor legale in vigoare privind administratia publica locala, descentralizarea administrativa si financiara, dezvoltarea regionala, finantele publice locale si cu respectarea principiilor:

a) autonomiei locale;

b) descentralizarii serviciilor publice;

c) subsidiaritatii si proportionalitatii;

d) responsabilitatii si legalitatii;

e) asocierii intercomunitare;

f) dezvoltarii durabile si corelarii cerintelor cu resursele;

g) protectiei si conservarii mediului natural si construit;

h) asigurarii igienei si sanatatii populatiei;

i) administrarii eficiente a bunurilor din proprietatea publica sau privata a unitatilor administrativ-teritoriale;

j) participarii si consultarii cetatenilor;

k) liberului acces la informatiile privind serviciile publice.

Serviciile de utilitati publice trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte esentiale:

a) universalitate;

b) continuitate din punct de vedere calitativ si cantitativ, in conditii contractuale;

c) adaptabilitate la cerintele utilizatorilor si gestiune pe termen lung;

d) accesibilitate egala si nediscriminatorie la serviciul public, in conditii contractuale;

e) transparenta si protectia utilizatorilor.

Organizarea, exploatarea si gestionarea serviciilor de utilitati publice trebuie sa asigure:

a) satisfacerea cerintelor cantitative si calitative ale utilizatorilor, corespunzator prevederilor contractuale;

b) sanatatea populatiei si calitatea vietii;

c) protectia economica, juridica si sociala a utilizatorilor;

d) functionarea optima, in conditii de siguranta a persoanelor si a serviciului, de rentabilitate si eficienta economica a constructiilor, instalatiilor, echipamentelor si dotarilor, corespunzator parametrilor tehnologici proiectati si in conformitate cu caietele de sarcini, cu instructiunile de exploatare si cu regulamentele serviciilor;

e) introducerea unor metode moderne de management;

f) introducerea unor metode moderne de elaborare si implementare a strategiilor, politicilor, programelor si/sau proiectelor din sfera serviciilor de utilitati publice;

g) protejarea domeniului public si privat si a mediului, in conformitate cu reglementarile specifice in vigoare;

h) informarea si consultarea comunitatilor locale beneficiare ale acestor servicii;

i) respectarea principiilor economiei de piata, asigurarea unui mediu concurential, restrangerea si reglementarea ariilor de monopol.

Gestionarea serviciilor publice

Termenul de gestiune, acceptat ca administrare a patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane de catre reprezentantul ei sau totalitatea operatiunilor efectuate de un gestionar privind primirea, pastrarea si eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor banesti dintr-o societate comerciala sau institutie, trebuie diferentiat, cel putin din punctul de vedere al continutului activitatilor, de termenul de management. Termenul de management, in care regasim ansamblul activitatilor de organizare si conducere, in scopul adoptarii deciziilor optime in proiectarea si reglarea proceselor, a sistemului, apreciem ca il include si pe cel de gestiune, indiferent de definitia data celui din urma.

Gestionarea serviciilor publice, ca notiune, o intalnim atat in Legea administratiei publice locale (Legea nr. 215/2001), cat si in Carta Europeana a autonomiei locale. Reglementarile legale au urmatorul continut: "Autonomia priveste atat organizarea si functionarea administratiei publice locale, cat si gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivitatilor pe care le reprezinta".

"Prin autonomie locala se inteleg dreptul si capacitatea efectiva ale autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, in cadrul legii, in nume propriu si in interesul populatiei locale, o parte importanta a treburilor publice" (Carta Europeana a autonomiei locale). Cea de-a doua reglementare a impus modificarea primei reglementari prin Ordonanta de Urgenta nr. 22/1997, devenind: "Autonomia locala priveste organizarea si functionarea administratiei publice locale si reprezinta dreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a rezolva si de a gestiona, in nume propriu si sub responsabilitatea lor, o parte importanta a treburilor publice, in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta".

Gestionarea serviciului public poate fi facuta de o persoana publica (stat, comunitati locale, institutii) sau de o persoana privata (fizica sau juridica).

Literatura de specialitate descrie urmatoarele moduri de gestionare a serviciilor publice:

administrarea prin regii autonome sau institutii publice;

contractul de concesionare;

contractul de inchiriere;

locatia de gestiune;

contractul civil;

contractul comercial.

Opozitia, "gestiune publica - gestiune privata" acopera, in ansamblu, cele mai diverse situatii. Cetatenii (utilizatori/consumatori) nu au fost lipsiti niciodata de un serviciu public. Putem intalni prezenta acestora fie la nivelul controlului fuziunii, fie la nivelul structurii capitalului, fie la nivelul statutului operatorului. Daca consideram ca structura de control este, in mod normal publica, atunci vom avea patru configuratii posibile de gestiune a serviciului public, care ar corespunde situatiilor existente si in tarile Uniunii Europene. Acestea sunt:

gestiunea printr-o colectivitate: gestiune directa;

gestiunea printr-un organism public: gestiunea publica;

gestiunea privata sub conducerea publica: delegare;

gestiunea privata: sector privat.

Sectoarele de activitate ale serviciilor publice au fost aranjate de la stanga la dreapta in functie de ordinea importantei gestiunii delegate.

Gestiunea publica

Gestiunea publica. Prin aceasta se intelege furnizarea unui serviciu colectiv printr-o persoana juridica de drept public. Aceasta persoana juridica de drept public poate fi insasi colectivitatea teritoriala sau un organism de drept public plasat sub controlul direct al unei colectivitati teritoriale.

Legislatia franceza ofera exemple ilustrative ale acestor situatii. Gestiunea poate fi asigurata printr-o colectivitate teritoriala, regiune, judet, comuna, sau printr-o institutie publica nationala sau locala.

Gestiunea directa

Gestiunea directa este reprezentata de situatii in care colectivitatea locala, prin autoritatile sale reprezentative, asigura ea insasi serviciul public sau il transfera unei institutii publice aflate in subordinea sa.

Prin gestiune directa intelegem capacitatea de administrare a serviciului public sau de transferare a unei institutii publice aflate in subordinea autoritatii publice locale.

Cunoscutele forme ale gestiunii directe sunt regia directa, regia depersonalizata, regia autonoma.

Gestiunea directa este modalitatea de gestiune in care autoritatile administratiei publice locale sau asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, isi asuma, in calitate de operator, toate sarcinile si responsabilitatile ce le revin, potrivit legii, cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilitati publice si la administrarea si exploatarea sistemelor de utilitati publice aferente.

Gestiunea directa se realizeaza prin structuri proprii ale autoritatilor administratiei publice locale sau ale asociatiilor de dezvoltare comunitara, infiintate prin hotarari ale consiliilor locale, ale consiliilor judetene, ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau ale asociatiilor de dezvoltare comunitara, dupa caz, care pot fi:

a) compartimente de specialitate, fara personalitate juridica, organizate in cadrul aparatului propriu al consiliului local ori judetean al unitatii administrativ-teritoriale;

b) servicii publice sau directii de specialitate, fara personalitate juridica, organizate in cadrul aparatului propriu al consiliului local ori judetean al unitatii administrativ teritoriale, avand autonomie financiara si functionala;

c) servicii publice sau directii de specialitate, cu personalitate juridica, organizate in subordinea consiliului local ori judetean al unitatii administrativ-teritoriale sau a asociatiei de dezvoltare comunitara, avand patrimoniu propriu, gestiune economica proprie si autonomie financiara si functionala.

Operatorii organizati ca servicii publice de specialitate cu personalitate juridica sunt subordonati autoritatilor administratiei publice locale, poseda un patrimoniu propriu, functioneaza pe baza de gestiune economica si se bucura de autonomie functionala si financiara; acesti operatori intocmesc, in conditiile legii, buget de venituri si cheltuieli si situatii financiare anuale.

Operatorii care isi desfasoara activitatea in regim de gestiune directa furnizeaza/presteaza un serviciu de utilitati publice prin exploatarea si administrarea infrastructurii tehnicoedilitare aferente acestuia, pe baza hotararii de dare in administrare a serviciului, adoptata de consiliile locale, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de asociatia de dezvoltare comunitara, dupa caz, precum si pe baza licentei eliberate de autoritatea de reglementare competenta.

Operatorii care isi desfasoara activitatea in regim de gestiune directa se organizeaza si isi desfasoara activitatea pe baza unui regulament de organizare si functionare, elaborat si aprobat de autoritatile administratiei publice locale sau de asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz.

Excedentele anuale rezultate din executia bugetelor serviciilor publice de specialitate, cu personalitate juridica, care gestioneaza un serviciu comunal de utilitati publice, ramase la finele exercitiului bugetar, se reporteaza in anul urmator cu aceeasi destinatie. Disponibilitatile provenite din fonduri externe nerambursabile sau imprumuturi destinate cofinantarii acestora se administreaza si se utilizeaza potrivit acordurilor de finantare incheiate.

Operatorii care furnizeaza/presteaza servicii de utilitati publice in regim de gestiune directa au obligatia calcularii, inregistrarii si recuperarii amortismentelor mijloacelor fixe aferente acestor servicii prin tarif sau prin pret.

Gestiunea semidirecta

Gestiunea semidirecta poate fi inteleasa ca un proces de administrare mixta a serviciului public, in sensul exploatarii in regie directa, alaturi de prestarea unei parti a serviciului public, de catre o intreprindere exterioara (din sectorul privat).

Autoritatile administratiei publice locale, actionand in beneficiul statului si al colectivitatii locale, au posibilitatea sa aleaga forma de gestiune a serviciului public. In acest sens, ele au dreptul de a incredinta gestiunea unui serviciu public intentu personae, indiferent daca agentul este public sau privat. Incredintarea serviciului public unei persoane publice sau private trebuie sa respecte transparenta, ceea ce presupune publicitate, concurenta.

Gestiunea delegata

Gestiunea delegata este modalitatea de gestiune in care autoritatile administratiei publice locale sau asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, transfera unuia sau mai multor operatori toate sarcinile si responsabilitatile privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilitati publice, precum si administrarea si exploatarea sistemelor de utilitati publice aferente acestora, pe baza unui contract, denumit in continuare contract de delegare a gestiunii.

Incheierea contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de utilitati publice se aproba prin hotarari de atribuire a contractelor de delegare a gestiunii adoptate de consiliile locale, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz.

Gestiunea delegata se realizeaza prin intermediul unor operatori de servicii de utilitati publice, care pot fi:

a) societati comerciale furnizoare/prestatoare de servicii de utilitati publice, infiintate de autoritatile administratiei publice locale sau de asociatiile de dezvoltare comunitara, cu capital social al unitatilor administrativ-teritoriale;

b) societati comerciale furnizoare/prestatoare de servicii de utilitati publice rezultate ca urmare a reorganizarii administrative a regiilor autonome de interes local sau judetean ori a serviciilor publice de specialitate subordonate autoritatilor administratiei publice locale, al caror capital social este detinut, in totalitate sau in parte, in calitate de proprietar/coproprietar, de unitatile administrativ-teritoriale;

c) societati comerciale furnizoare/prestatoare de servicii de utilitati publice cu capital social privat sau mixt.

Operatorii care isi desfasoara activitatea in regim de gestiune delegata furnizeaza/presteaza un serviciu de utilitati publice prin exploatarea si administrarea infrastructurii tehnicoedilitare aferente acestuia, in baza contractului de delegare a gestiunii serviciului, aprobat de consiliile locale, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, si in baza licentei eliberate de autoritatea de reglementare competenta.

Contractul de delegare a gestiunii poate fi:

a) contract de concesiune;

b) contract de parteneriat public-privat.

In cazul gestiunii delegate, autoritatile administratiei publice locale pastreaza, in conformitate cu competentele ce le revin, potrivit legii, prerogativele si raspunderile privind adoptarea politicilor si strategiilor de dezvoltare a serviciilor, respectiv a programelor de dezvoltare a sistemelor de utilitati publice, precum si obligatia de a urmari, de a controla si de a supraveghea modul in care se realizeaza serviciile de utilitati publice, respectiv:

a) modul de respectare si de indeplinire a obligatiilor contractuale asumate de operatori, inclusiv in relatia cu utilizatorii;

b) calitatea serviciilor furnizate/prestate;

c) indicatorii de performanta ai serviciilor furnizate/prestate;

d) modul de administrare, exploatare, conservare si mentinere in functiune, dezvoltare sau modernizare a sistemelor de utilitati publice;

e) modul de formare, stabilire, modificare si ajustare a preturilor si tarifelor pentru serviciile de utilitati publice.

In vederea incheierii contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de utilitati publice, consiliile locale, consiliile judetene, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau asociatiile de dezvoltare comunitara, dupa caz, vor asigura elaborarea si vor aproba, in termen de 6 luni de la luarea deciziei privind delegarea gestiunii serviciilor sau de la primirea unei propuneri formulate de un investitor interesat, un studiu de oportunitate pentru fundamentarea si stabilirea solutiilor optime de delegare a gestiunii serviciilor, precum si documentatia de delegare a gestiunii.

Cu exceptia contractelor in derulare la data intrarii in vigoare a prezentei legi, durata unui contract de delegare a gestiunii nu poate fi mai mare decat durata necesara amortizarii investitiilor, fara a depasi 49 de ani. Aceasta durata nu poate fi prelungita decat in conditiile prezentei legi, in urmatoarele cazuri:

a) pentru motive de interes general, caz in care durata contractului nu poate fi prelungita cu mai mult de 2 ani;

b) in cazul in care operatorul, la cererea autoritatii administratiei publice locale si pentru buna executare a serviciului sau pentru extinderea sistemului de utilitati publice, a realizat investitii care nu ar putea fi amortizate in termenul ramas pana la expirarea contractului initial decat printr-o crestere excesiva a tarifelor si taxelor.

In cazul gestiunii delegate, bunurile realizate de operatori in conformitate cu programele de investitii impuse prin contractul de delegare a gestiunii constituie bunuri de retur care revin de drept, la expirarea contractului, gratuit si libere de orice sarcini, unitatilor administrativ-teritoriale si sunt integrate domeniului public al acestora.

Gestiunea delegata reprezinta procesul de incredintare a administrarii serviciului public de catre autoritatea administrativa unei intreprinderi, de regula, din sectorul privat.

Forme de gestiune delegata intalnite in practica sunt concesiunea, arendarea, regia interesata.

Gestiunea delegata unilateral a serviciilor publice presupune existenta unui act juridic unilateral (lege, hotarare a autoritatii administratiei centrale sau locale) prin care se administreaza prin delegare, unilateral, serviciul public. Astfel de forme sunt cunoscute in tarile dezvoltate, unde autoritatile administratiei publice locale detin capitalul majoritar in cadrul unei societati comerciale care urmeaza a fi privatizata prin act juridic unilateral. Se cedeaza cota majoritara de participare la capital celorlaltor actionari, urmand ca serviciul public sa functioneze in regim privat. Hotararea autoritatii administratiei publice de privatizare a unui serviciu constituie actul delegarii.

Delegarea unilaterala poate fi infaptuita prin formarea unei asociatii comune in scopul realizarii unor lucrari de interes local, prin dispozitiile legii, asociatiilor, federatiilor, cooperativelor, prin hotarare de guvern sau a societatilor mixte, ca urmare a hotararilor consiliului local.

Exista posibilitatea delegarii serviciului public unei persoane juridice (agent economic) printr-un contract administrativ din punct de vedere juridic, in care sunt precizate drepturile si obligatiile partilor, autoritatea publica avand dreptul oricand sa rezilieze contractul cu prestatorul initial si sa-l continue cu alt prestator.

Serviciul public in locatie de gestiune

Teoria economica defineste locatia de gestiune prin expresia "procedeu de transfer". Acest transfer are loc intre doua parti, prin care una dintre parti, numita locator, pune la dispozitia celei de-a doua parti, numita locatar, un fond de comert sau o entitate comerciala, lipsita de autonomie economica, in scopul administrarii cat mai rentabile a acestuia de catre locatar.

In contraprestatie, locatarul are obligatia sa plateasca locatorului o suma de bani determinata sau determinabila.

Extrapoland in domeniul administratiei publice, locatia de gestiune este "un contract administrativ prin care o persoana publica incredinteaza unei persoane private (pe care o plateste cu sume forfetare) exploatarea unui bun, din domeniul public sau a unei afaceri (inchirierea fondului de comert)" ⁶¹ Prin acest contract, titularul este remunerat direct de catre administratia publica, remuneratia fiind forfetara (pe baza de comision calculat asupra facturii).

Concesionarea serviciului public

Asa cum reiese din lucrarile de specialitate, prin concesiune se intelege "o conventie prin care o persoana publica insarcineaza cu prestarea unui serviciu public o intreprindere privata care sa asigure finantarea lucrarilor, exploatarea lor si care sa fie remunerata din redeventele percepute de la usageri".

Concesionarea serviciului public este actul administrativ prin care o persoana publica, numita concedent, incredinteaza unei persoane private, numita concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul sau, recunoscandu-i dreptul de a percepe redeventa de la beneficiarii serviciului.

Prin concesiune se instituie o modalitate de atragere de fonduri bugetare, deoarece redeventa obtinuta prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupa caz.

Concesionarea unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica sau prin negociere directa, conform prevederilor legii.

Concesionarea se poate realiza prin licitatie publica, ce poate fi licitatie publica deschisa, sau prin licitatie publica cu preselectie, precum si prin negociere directa.

Contractul de concesiune reprezinta elementul esential al delegarii gestiunii.

Regimul concesiunilor are ca obiect reglementarea si organizarea regimului de concesionare pentru:

a) bunurile proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei;

b) activitatile si serviciile publice de interes national sau local.

Se instituie procedura conform careia concesionarea se face in baza unui contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public, in schimbul unei redevente.

Legea stabileste ca pot face obiectul unei concesiuni bunurile, activitatile sau serviciile publice din urmatoarele domenii:

a) transporturile publice;

b) autostrazile, podurile si tunelurile rutiere cu taxa de trecere;

c) infrastructurile rutiere, feroviare, portuare si aeroportuare civile;

d) constructia de hidrocentrale noi si exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate in conservare;

e) serviciile postale;

f) spectrul de frecvente si retelele de transport si de distributie pentru telecomunicatii;

g) activitatile economice legate de cursurile de ape naturale si artificiale, lucrarile de gospodarire a apelor aferente acestora, statiile si instalatiile de masuratori hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor si amenajarile piscicole;

h) terenurile proprietate publica, plajele, cheiurile si zonele libere;

i) retelele de transport si de distributie a energiei electrice si termice;

j) retelele de transport prin conducte si de distributie a petrolului si gazelor combustibile;

k) retelele de transport si de distributie publica a apei potabile;

l) exploatarea zacamintelor minerale si a substantelor solide si fluide;

m) exploatarea surselor termale;

n) resursele naturale ale zonei economice maritime si ale platoului continental;

o) bazele sportive, locurile de recreere, institutiile profesioniste de spectacole;

p) unitatile medico-sanitare, sectiile sau laboratoarele din structura acestora, precum si serviciile medicale auxiliare;

r) activitatile economice legate de punerea in valoare a monumentelor si siturilor istorice;

s) colectarea, depozitarea si valorificarea deseurilor;

t) orice alte bunuri, activitati sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale.

Prin concesiune se instituie o modalitate de atragere de fonduri bugetare, deoarece redeventa obtinuta prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupa caz.

Concesionarea unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica sau prin negociere directa, conform prevederilor legii.

Concesionarea se poate realiza prin licitatie publica, ce poate fi licitatie publica deschisa sau concesionare prin licitatie publica deschisa cu preselectie, precum si concesionare prin negociere directa.

Contractul de concesiune reprezinta elementul esential al delegarii gestiunii. Acesta se incheie in termen de 30 de zile de la data la care concedentul a informat ofertantul despre acceptarea ofertei sale, daca prin caietul de sarcini nu s-a stabilit altfel.

Regimurile administrative

Centralizarea administrativa

In centralism, autoritatea vine de sus si puterea de decizie este in mana guvernului central si a reprezentantilor sai. Nu exista sau sunt prea putine organe alese. Atributiile autoritatilor inferioare sunt restranse.

Centralizarea este forma ce concentreaza ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul national in persoana statului, sarcini a caror indeplinire este asigurata prin intermediul unei administratii ierarhizate si unificate, o administratie considerata birocratica. Se poate observa legatura creata intre principiul centralizarii si interpretarea negativa data modelului Weberian, birocratie.

Regimuri pur centralizate in care toate normele juridice ale unui stat se aplica pe intregul teritoriu dintr-un centru unic, nu exista, insa, in realitate, intalnim state care au un regim centralizat sau descentralizat partial. Astfel, reglementarea satisfacerii intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul statului, prin centralizare, iar reglementarea satisfacerii intereselor locale se face si prin norme juridice locale, aplicabile numai in anumite unitati administrativ-teritoriale, prin descentralizare.

Daca insa un stat este astfel organizat incat satisfacerea intereselor locale sau nationale se face prin servicii publice, care depind direct de autoritatea publica centrala si a caror conducere este numita de catre aceasta, acel stat este centralizat.

Statul in regimul centralizat este singura persoana publica pentru intreg teritoriul national, care asigura singur, prin bugetul si agentii sai, satisfacerea (de fapt pseudo-satisfacerea) tuturor nevoilor de interes general.

Un regim centralizat accepta o impartire a teritoriului in circumscriptii (pentru a permite o implantare rationala a serviciilor in teritoriu), dar nu sunt recunoscute comunitatile ce corespund ansamblurilor umane preexistente organizarii centralizate. Administratia centrala este cea care satisface toate interesele si nevoile prin dispozitii legale si prin regulamente valabile pe intreg teritoriul, care sunt duse la indeplinire de serviciile organizate la nivel de circumscriptii.

Administratia de stat este astfel, riguros ierarhizata. Autoritatile administratiei publice locale sunt numite de puterea centrala si sunt dependente direct de aceasta. Puterea de decizie este concentrata la varful ierarhiei. La nivel local se pun in aplicare hotararile autoritatilor centrale. Nu este permisa initiativa locala.

Resursele materiale necesare aplicarii deciziei sunt in totalitate in mana administratiei centrale.

Numirile se fac in cea mai mare parte fara concurs, in functie de preferintele organelor superioare si nu exista dreptul de stabilitate al functionarilor publici.

Regimul centralizat se caracterizeaza de asemenea, printr-un puternic control ierarhic. Autoritatea centrala exercita controlul fara text legal derivand doar din puterea ierarhica. Controlul este general, intinzandu-se atat asupra tuturor actelor administrative, putand duce la anularea sau modificarea acestora, cat si asupra functionarilor, acestia din urma neavand nici un mijloc de a-si apara in justitie actul impotriva exercitiului puterii ierarhice.

Efectele constructiei centralizate a administratiei sunt reprezentate de uniformizarea acesteia. Indiferent de zona de provenienta, cetatenii sunt tratati la fel, aceleasi raspunsuri pentru aceleasi probleme, fapt ce favorizeaza corporatismul, scaderea raspunderii agentilor administrativi, o proasta preluare a informatiei, o franare a competentelor. Prin acest sistem care ofera aceleasi garantii pentru toti cetatenii, functionarii sunt pusi la adapost de orice presiune si de orice putere discretionara, ajungandu-se treptat la imobilismul acestora.

Deconcentrarea administrativ teritoriala

Deconcentrarea, in ceea ce privesc serviciile, consta in deteriorarea pana la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustragandu-le autoritatii directe a organelor conducatoare ale colectivitatilor de care depind si care nu pastreaza asupra lor decat un anumit control, functionand aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordandu-le individualitate financiara si personalitate juridica.

Datorita cresterii sarcinii administrative si a complexitatii crescande a acestei sarcini, s-a operat in toate tarile o crestere a individualizarii, o diversificare a statutului acesteia, un proces de personalizare a serviciilor. Pretutindeni a crescut numarul serviciilor deconcentrate mergandu-se de multe ori chiar de la descentralizarea controlata spre cea democratica locala, spre cea a serviciilor personificate

Descentralizarea administrativ teritoriala

Descentralizarea, este privita ca un corolar indispensabil al democratiei, pentru organizarea administratiei publice ea are aceeasi pondere ca si democratia reprezentativa pentru organizarea constitutionala.

Societatea moderna, caracterizata prin contradictii si pluralism, implica o mare varietate de comportamente sociale si, de aceea, nu este suficienta luarea deciziilor la nivel central, ci este necesara adaptarea acestora la specificul local. In prezent se vorbeste tot mai mult de "statul subsidiar", care ar urma sa inlocuiasca "statul providenta", cel care, promovand solutia, favorizeaza pasivitatea democratica, transformandu-i pe cetateni in subiecte, desi este evident ca, fara concursul societatii civile, statul ar fi rapid paralizat si lipsit de putere.

Descentralizarea caracteristica statului subsidiar permite realizarea in mai bune conditii a justitiei sociale, dezvolta solidaritatea, asigura apropierea deciziei de locul unde aceasta isi produce efectele, iar cetateanul, care va fi informat in prealabil, va fi direct implicat in elaborarea deciziei si deci in participarea efectiva la rezolvarea problemelor de interes public.

Descentralizarea reprezinta un sistem de organizare administrativa care permite colectivitatilor umane sau serviciilor publice sa se administreze ele insele, sub controlul statului, care le confera personalitate juridica, le permite constituirea unor autoritati proprii si le doteaza cu resursele necesare.

Descentralizarea cunoaste doua forme: descentralizarea administrativ-teritoriala ce priveste colectivitatile locale si descentralizarea tehnica ce priveste serviciile administratiei publice de stat.

Deci descentralizarea administrativ-teritoriala inseamna constructia pe plan local a unei administratii publice diferita de cea de stat, iar prin descentralizarea tehnica se realizeaza o deplasare in teritoriu a unor organe componente ale administratiei publice de stat.

Administratia publica, ca activitate, se realizeaza prin activitati executive cu caracter de dispozitie si prin activitati executive cu caracter de prestatie. Administratia publica poate fi considerata atat din punct de vedere formal-organizatoric, cat si material-functional, ca o totalitate de servicii publice menite sa satisfaca interesele si variatele nevoi ale cetatenilor si ale societatii.

Constitutia Romaniei stipuleaza in art. 120 ca: "Administratia publica din unitatile adminsitrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice".

Dar, cu toate ca aceste principii au fost statuate pe cale constitutionala si detaliate in cadrul Legii nr. 215/2001 privind administratia publica locala, nu se poate spune ca descentralizarea se manifesta in mod deosebit. Acest lucru se intampla in conditiile in care in Romania exista o puternica tendinta centralista, cu o veche traditie, care a dus in epoca moderna mereu la neglijarea provinciei in favoarea capitalei si la centralizarea puternica a deciziilor.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITATII

O definitie a principiului se poate regasi in Carta Europeana: Exercitiul autonom al puterilor locale, adoptata de Consiliul Europei, art. 4 (Domeniul autonomiei locale) in care se mentioneaza ca "colectivitatile locale dispun, in cadrul legii, de intreaga competenta de a lua initiativa pentru orice chestiune care nu este exclusa din domeniul competentelor lor sau care nu este atribuita unei alte autoritati, ca exercitiul puterii politice trebuie, de o maniera generala, sa revina acelor autoritati care sunt cele mai apropiate de cetateni si ca puterile, competentele, incredintate colectivitatilor locale trebuie sa fie in mod normal depline si intregi".

Prin aceasta, textul Cartei a anticipat prevederile Tratatului de la Maastricht, al carui preambul se pronunta pentru "o uniune tot mai stransa intre popoarele Europei, in cadrul careia deciziile sunt luate la un nivel cat mai apropiat posibil de cetatean".

Scopul Cartei europene a autonomiei locale este de a crea un cadru comun, care sa reuneasca standardele europene, privind atribuirea si pastrarea competentelor de gestionare a treburilor publice in sarcina autoritatilor locale cele mai apropiate de cetateni, in asa fel incat acestia sa aiba posibilitatea de a participa efectiv la luarea deciziilor care au legatura cu mediul lor cotidian.

In textul Cartei sunt prevazute reglementari menite sa creeze cadrul general de transpunere in practica a principiului autonomiei locale. Astfel, in primul rand, este specificata necesitatea existentei, in cadrul legislatiilor nationale, a reglementarilor constitutionale si legale de fundamentare a autonomiei locale.

Potrivit art. 3 din Carta, prin autonomie locala se intelege dreptul si capacitatea efectiva ale autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, in cadrul legii, in nume propriu si in interesul populatiei locale, o parte importanta a treburilor publice.

Aceasta capacitate la care face referire textul, presupune necesitatea adoptarii de catre autoritatile centrale a unor reglementari clare si precise care sa prevada, printre altele:

un statut al functionarilor publici de natura sa permita recrutarea unui personal cu o inalta calificare profesionala, pe criterii de competenta si merit (art. 6.2);

un statut al reprezentantilor alesi care sa le asigure "exercitarea libera a mandatului" (art. 7.1);

dreptul de a avea "in cadrul politicii economice nationale, propriile resurse financiare" (art. 9.1), "care sa corespunda responsabilitatilor" (art. 9.2), "sa fie suficient de diversificate si de flexibile (evolutive) incat sa corespunda pe cat posibil cu evolutia reala a costurilor" (art. 9.4) si sa fie compuse, "cel putin in parte", din "taxe si impozite locale, a caror proportie sa o poata determina ei insisi, in limitele legii" (art. 9.3).

In pofida unor formulari, uneori excesiv de prudente, Carta defineste astfel un fel de ideal de atins, care este construit pe o conceptie globala, destul de puternic inspirata de principiul subsidiaritatii, privind locul colectivitatilor locale in cadrul statului, indiferent ca avem de-a face cu un stat unitar sau cu unul federal.

Din cuprinsul Cartei se desprind astfel elementele componente ale descentralizarii administrative, pe baza principiului autonomiei locale:

1) Existenta unei colectivitati teritoriale locale.

Descentralizarea administrativa pe baza autonomiei locale se face in legatura cu existenta unor colectivitati sociale locale, constituite in cadrul unitatilor administrativ-teritoriale ale statului.

Nevoile si interesele locale sunt legate de specificul colectivitatii respective si se disting de nevoile generale ale colectivitatii nationale. Asa de exemplu, sunt considerate nevoi rezolvate prin servicii locale: aprovizionarea cu apa, caldura, salubritatea, iluminatul public, constructia si intretinerea unor drumuri etc.

Statul nu poate sa solutioneze, prin mijloacele de care dispune si in conditii de operativitate si eficienta, ansamblul acestor nevoi si interese. De aceea, statul prin reglementari legale este cel ce stabileste care dintre probleme vor fi de competenta serviciilor publice statale si care vor intra in sfera de competenta a autoritatilor locale.

2) Recunoasterea responsabilitatii colectivitatilor locale in gestionarea nevoilor specifice, precum si existenta unor resurse proprii.

Pentru existenta autonomiei locale este necesar ca problemele specifice colectivitatilor locale, recunoscute ca atare de lege, sa fie rezolvate de aceste colectivitati. Existenta nevoilor si intereselor locale presupune si existenta unor mijloace materiale de realizare a acestora, cum ar fi patrimoniul propriu, un corp de functionari care sa gestioneze treburile publice, o anumita autonomie financiara care se bazeaza pe existenta unui buget propriu.

3) Colectivitatea locala sa dispuna de autoritati administrative proprii, autonome fata de stat.

Autoritatile locale, structuri de conducere administrativa a colectivitatilor locale, sunt cele care solutioneaza problemele specifice.

Pentru a ne gasi in situatia descentralizarii administrative este necesar ca aceste autoritati locale sa fie reprezentantele colectivitatilor locale si nu reprezentante ale statului plasate in fruntea colectivitatii. Aceasta presupune ca autoritatile locale sa rezulte din alegeri libere, desfasurate in unitatile administrativ-teritoriale.

Pentru rezolvarea operativa a treburilor locale este necesar ca aceste autoritati sa dispuna de o competenta care sa le confere autonomia fata de autoritatile administratiei publice a statului.

Aceasta autonomie nu inseamna independenta autoritatilor administratiei publice locale fata de autoritatile centrale ale puterii executive.

4) Supravegherea activitatii colectivitatii locale de catre autoritatile puterii executive.

In virtutea dependentei colectivitatii locale fata de statul in care sunt organizate, autoritatile publice centrale isi rezerva dreptul de a supraveghea activitatea colectivitatilor locale, exercitand asupra acestora un anumit tip de control numit control de tutela administrativa.

REGIONALIZAREA ADMINISTRATIVA

REGIUNEA

Cuvantul regiune ne conduce spre imaginea de spatiu - de un anumit spatiu cu limite mai mult sau mai putin suple - apoi spre aceea de grup uman, de colectivitate umana cu caracteristici specifice si mai ales cu o anumita unitate sau identitate. Deci spatiu si grup uman, primele elemente de baza ale definitiei regionale pozitioneaza regiunea ca un intermediar intre colectivitatea locala (cu un teritoriu si o colectivitate clar delimitate), si stat (delimitat teritorial, in care traieste o natiune). Dar aceste doua concepte de spatiu si de grup pot fi imediat "reutilizate" in doua directii diferite care duc, una spre regionalizare, alta spre regionalism, prima insistand asupra spatiului: organizarea si cadrul sau, cea de-a doua asupra grupului, a comunitatii: identitatea si actiunea sa.

In incercarea de a defini notiunea de regiune (un spatiu in care traieste o colectivitate cu caracteristici specifice) se poate pune in anumite cazuri intrebarea daca nu cumva nu se creeaza "obiectul" tocmai prin incercarea de a-l descoperi. Pentru ca trebuie sa avem tot timpul in minte fluiditatea termenului si nu trebuie sa-l simplificam peste masura, dandu-i o alura de mit.

Ideea de regiune este destul de ambigua. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind "un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic si care este considerat ca omogen".

In ceea ce priveste Uniunea Europeana, aceasta a dat o definitie cu un caracter mai degraba administrativ pentru regiune: "esalonul imediat inferior celui al statului", esalon care, in functie de competentele ce i-au fost acordate (in cazul sistemelor centralizate) sau pe care si le-a acordat (in cazul sistemelor federaliste), gestioneaza pe plan administrativ si politic o comunitate teritoriala a carei dimensiune variaza in limite foarte largi. In acest sens, Cartea Comunitara a Regionalizarii afirma la Art.1:

"1. In cadrul acestei Carte, prin regiune se intelege un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate neta, sau un ansamblu similar de teritorii in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente comune si care doreste sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata si sa o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social si economic.

2. Prin elementele comune ale unei populatii concrete se intelege o specificitate comuna in materie de limba, cultura, traditie istorica si interese legate de economie si transporturi. Nu este neaparat necesar ca toate aceste elemente sa fie reunite in toate cazurile.

3. Diferitele denumiri si natura juridico-politica pe care aceste entitati le pot primi in diferitele state - comunitati autonome, landuri, nationalitati etc. - nu le exclud din consideratiile stabilite in prezenta Carta".

De asemenea, Art.2 al Cartei afirma expres ca "statele membre ale Comunitatii Europene sunt invitate, avand in vedere vointa populara, traditia istorica si necesitatea unei administrari eficiente si adecvate a functiilor ce le revin    - in special in materie de planificare a dezvoltarii economice, sa institutionalizeze in teritoriile lor (sau sa mentina acolo unde exista) regiuni in sensul Art.1 al acestei Carte".

Uniunea Europeana considera nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care isi are locul in ierarhia administrativa a statelor membre pe o pozitie imediat inferioara nivelului central. Conform "Nomenclatorului Unitatilor Teritoriale Statistice", NUTS - fiecare stat membru are in structura sa trei tipuri de unitati teritoriale ce sunt pozitionate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localitatii, nivelul departamental (judetean) si nivelul regional.

Si Adunarea Regiunilor (ARE) a definit regiunile ca fiind acele "entitati politice de nivel imediat inferior statului, care dispun de anumite competente exercitate de un guvern, care, la randul lui, este raspunzator in fata unei adunari alese in mod democratic".

Tinand cont de elementele explicitate mai sus si documentele prezentate la nivelul Consiliului Europei de expertii CPLRe (Congresul Puterilor Locale si Regionale) au fost identificate la nivelul Europei un numar limitat de modele de regionalizare considerate reprezentative.

Cele sase tipuri de regiuni identificate sunt:

Modelul 1: Regiuni cu putere de a adopta legislatie primara, existenta lor fiind garantata de Constitutie sau de o Lege federala, neputand fi contestata impotriva vointei lor;

Modelul 2: Regiuni cu putere de a adopta legislatie primara, a caror existenta nu este garantata de Constitutie sau de o Lege federala;

Modelul 3: Regiuni cu putere de a adopta legi, in concordanta cu prevederile si principiile generale stabilite de legislatia nationala, a caror existenta este garantata de Constitutie;

Modelul 4: Regiuni cu putere de a adopta legi sau alte acte normative regionale, in concordanta cu principiile si prevederile generale stabilite de legislatia nationala, a caror existenta nu este garantata de Constitutie;

Modelul 5: Regiuni cu putere de decizie (fara putere legislativa) si Consilii direct alese de comunitatea locala;

Modelul 6: Regiuni cu putere de decizie (fara putere legislativa) si Consilii alese de Consiliile locale componente.

REGIONALISMUL este o miscare care vine de jos in sus in raport cu cele trei faze ale procesului regional. El reprezinta constientizarea intereselor comune (regiunea fiind perceputa ca un teritoriu considerat omogen de catre oamenii ce il locuiesc) si, in acelasi timp, aspiratia lor de a participa la gestiunea acestor interese. Constiinta regionala este foarte aproape, pe o scara mai vasta, de constiinta "afacerilor locale" care exista la nivelul local. De aici se degaja o notiune de comunitate care aspira in mod natural sa-si gestioneze afacerile pentru ca estimeaza a fi cea mai apta a le cunoaste, a le intelege, a le dirija si a apara astfel interesul local. In particular, aceasta comunitate regionala se considera mai capabila de a rezolva aceste lucruri in comparatie cu statul, considerat ca fiind prea indepartat si prea mare, acuzat de a vrea sa impuna un model unitar particularismelor, si in orice caz de a nu avea o dimensiune adecvata pentru a rezolva intr-o maniera eficace problemele lor.

Regionalismul corespunde deci unei dorinte profunde a colectivitatilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc in mod direct. De unde nasterea, in toate regiunile europene, a miscarilor ireversibile (mai mult sau mai putin autonomiste, unele chiar independentiste), care, bazate pe revendicarile de valori economice, sociale sau culturale locale, incearca sa ajunga la obtinerea unei anumite puteri regionale prin infiintarea de institutii regionale demne de acest nume si avand la baza necesitatea satisfacerii nevoii lor de afirmare a identitatii. In sfarsit, mai mult decat o dorinta de egalitate economica cu alte regiuni, ea este animata mai degraba de o dorinta de a fi ea insasi. Regionalismul nu apare numai din constientizarea dezechilibrelor regionale, din subdezvoltare economica regionala, ci mai ales din constientizarea nedezvoltarii socio-culturala, din centralismul statului national si din socializare.

REGIONALIZAREA, spre deosebire de regionalism, are o traiectorie descendenta si are alte scopuri, propunandu-si alte mijloace de punere in aplicare decat cele ale regionalismului. Aceasta este diferenta fundamentala, care nu face decat sa reapara in fiecare faza a "procesului regional".

AUTORITATILE ADMINISTRATIEI PUBLICE

PRESEDINTELE ROMANIEI

Romania a adoptat forma de stat republicana, ceea ce insemana ca functia de sef de stat este exercitata de catre un presedinte. Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, solutie adoptata de Decretul Lege nr 92 din 1990 privind alegerea Parlamentului si a Presedintelui Romaniei si consacrata prin art 81 din Constitutie.

La alegerile prezidentiale se pot prezenta candidati propusi de partide si formatiuni politice sau candidati independenti. Legea nr.370/2004 la art 3 alin 1 prevede ca la "alegerile pentru Presedintele Romaniei se pot prezenta candidati propusi de partide poltiice sau aliante poltiice precum si candidati independenti. Partidele si aliantele politice pot propune numai cate un singur candidat. Partidele membre ale unei aliante politice, care propune un candidat, nu pot propune si candidati in mod separat. La alin 2 se prevede ca "candidaturile propuse de partidele si aliantele politice, precum si candidaturile independente pot fi depuse numai daca sunt sustinute de cel putin 200000 de alegatori. Un alegator poate sustine un singur candidat. Alegerile au loc numai intr-o singura zi care este numai duminica.

Propunerile de candidati se depun la Biroul Electoral Central, cel mai tarziu cu 30 de zile inainte de data alegerilor. Propunerea de candidatura se depune in 4 exemplare, un exemplar original si 3 copii. Exemplarul original si o copie se pastreaza la Biroul Electoral Central, un altul se inainteaza la Curtea Constitutionala, iar al patrulea, certificat de presedintele Biroului Electoral Central, se restituie depunatorului.

Legea nr.370/2004 prevede in art.10 ca nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu indeplinesc conditiile stabilite de art.35 din Constitutie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior de doua ori ca Presedinte al Romaniei. Nu pot, deci, candida:

persoanele care nu au dreptul de vot;

persoanele care nu au numai cetatenia romana si domiciliul in tara;

persoanele carora le este interzisa asocierea in partide politice (judecatorii Curtii Constitutionale, Avocatii Poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici stabilite prin lege organica);

persoanele care nu au implinit, pana la ziua alegerilor inclusiv, varsta de 35 de ani;

persoanele care au indeplinit anterior depunerii candidaturii doua mandate prezidentiale.

Aceste impedimente legale sunt de ordine publica. Ca atare, sunt imperative si de stricta interpretare.

Legiuitorul Constituant a consacrat pentru sistemul de alegere al Presedintelui sufragiul cu doua tururi de scrutin. Potrivit art.81, alin.3 din Constitutie este declarat ales candidatul care a intrunit, in primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegatorilor inscrisi in listele electorale. In cazul in care nici unul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se organizeaza al doilea tur de scrutin la care participa primii doi candidati ce au obtinut in primul tur cel mai mare numar de voturi, valabil exprimate pe intreaga tara. Confirmarea acestui numar se face de Curtea Constitutionala prin aducerea la cunostinta publica a prenumelui si numelui celor doi candidati care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin si a zilei votarii.

Pentru a fi declarat ales in al doilea tur, oricare dintre candidati trebuie sa obtina majoritatea relativa, fiind suficient, prin urmare, si un vot in plus fata de cele obtinute de celalalt.

Constitutia precizeaza in art.81, alin.4 ca nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat cel mult doua mandate, care pot fi succesive. Aceasta dispozitie urmeaza a fi corelata si cu art.10 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei, potrivit caruia in alegerile prezidentiale nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, au fost alese anterior, de doua ori, ca Presedinte al Romaniei.

Rezultatul alegerilor pentru functia de Presedinte al Romaniei este validat de Curtea Constitutionala si are o semnificatie deosebita si anume confirmarea alegerii presedintelui Romaniei de catre o autoritate jurisdictionala si nu politica.

Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, urmatorul juramant:

'Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei.

Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"

In caz de razboi sau de catastrofa, mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organica. Aceeasi persoana poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei cel mult doua mandate care pot fi si succesive. Este clar ca atat starea de razboi, cat si catastrofa sunt de natura a impiedica organizarea alegerilor prezidentiale. Se intelege ca, dupa incetarea starii de razboi si a efectelor catastrofei, se vor organiza noi alegeri prezidentiale.

Pana la data depunerii juramantului, continua sa-si exercite atributiile Presedintele in exercitiu.

In caz de vacanta a functiei prezidentiale, care poate interveni in situatiile de deces, demisie, demiterea din functie sau imposibilitatea definitiva a exercitarii atributiilor, precum si in cazul suspendarii din functie sau al imposibilitatii temporare de exercitare a atributiilor, interimatul este asigurat in ordine de presedintele Senatului sau de presedintele Camerei Deputatilor.

Pe durata interimatului, Presedintele interimar nu poate indeplini atributiile prevazute in art.88-90 din Constitutie:

nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii,

nu poate dizolva forul legislativ,

nu poate cere poporului sa-si exprime prin referendum vointa cu privire la probleme de interes national.

Importanta functiei presedintiale impune ca presedintele sa i se consacre intru totul, fara a mai fi legat de o alta functie publica sau privata. Nu este vorba de prevenirea unui conflict de interese intre functia de presedinte si o anumita functie publica sau privata, ci de faptul ca Presedintele Romaniei, fiind arbitru intre puterile statului, precum si intre stat si societate, trebuie sa fie impartial si independent. In felul acesta, presedintele va putea adopta o pozitie pe deplin obiectiva fata de toate partile aflate in conflict.

Art 84 alin 1 din Constitutia Romaniei se refera la trei categorii de incompatibilitati:

1. intre functia de Presedinte si calitatea de membru al unui partid politic,

2. incompatibilitatea cu orice alta functie publica, indiferent care ar fi domeniul in care s-ar exercita aceasta functie si natura acesteia.

3 incompatibilitatea cu orice functie privata.

Persoana aleasa ca presedinte trebuie sa renunte la calitatea de membru al unui partid politic si sa se retraga din partidul din care a facut parte pana cand a fost ales.

"Aceasta problema ar capata proportii sociale grave in conditiile introducerii pluralismului politic fara o practica parlamentara corespunzatoare anterioara. Un presedinte al republicii care ar fi in acelasi timp si membrul unui partid politic ar crea suspiciuni ca sprijina acel partid sau ca il favorizeaza in detrimentul altora.

Se intelege ca persoana care candideaza pentru functia de Presedinte si a fost declarata aleasa va fi obligata sa se retraga din partidul respectiv. Problema este cand? In lumina prevederilor constitutionale, rezulta ca Presedintele ales trebuie sa renunte public la calitatea sa de membru al unui partid politic pana in momentul depunerii juramantului."

Validarea mandatului sau de catre Curtea Constitutionala nu pune in discutie calitatea sa de membru al unui partid politic. In speta evocata mai sus, candidatul la functia de Presedinte, al carui mandat a fost validat, poate pastra calitatea de membru al unui partid, dar nu ulterior depunerii juramantului. Cu alte cuvinte, calitatea de membru al unui partid politic nu este un motiv de invalidare.

"In cazul in care Presedintele ales isi mentine in mod secret calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi, dupa parerea noastra, suspendat din functie in conditiile art. 95 din Constitutie.

Presedintele in exercitiu poate candida concomitent atat pentru un nou mandat, cat si pentru un nou mandat de deputat sau senator. In cazul in care ar obtine doua mandate, este obligat sa opteze, pana la data validarii mandatului de parlamentar, pentru acesta ori pentru functia de presedinte.

In ceea ce priveste al doilea gen de incompatibilitate, conceptul de functie publica este cel dat de dreptul administrativ: o functie in aparatul de stat central sau local implicand exercitarea autoritatii de stat.

Al treilea gen de incompatibilitate priveste functiile private. Ca si in privinta functiilor publice, Legiuitorul Constituant a prevazut o interdictie la fel de absoluta. Presedintele Romaniei nu poate exercita nici o functie privata, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate. Aceasta incompatibilitate nu impiedica, insa, persoana aleasa Presedinte al Romaniei sa desfasoare ocazional activitati artistice, publicistice sau de cercetare stiintifica, care ar presupune si valorificarea rezultatelor acestora."

Potrivit art 84 alin 2 din Constitutia Romaniei "Presedintele Romaniei se bucura de imunitate."

Deci, se bucura de imunitate si de neresponsabilitate juridica pentru opiniile politice exprimate in timpul si in legatura cu exercitarea mandatului sau. Constitutia face astfel trimitere expresa la regimul juridic al independentei opiniilor, aplicabil membrilor parlamentului (art 72 alin 1).

"Regula generala instituita de constituant este imunitatea, care are caracter permanent. Execptia de la regula generala a imunitatii o constituie institutia juridica a suspendarii Presedintelui Romaniei potrvit art 95 din Constitutie precum si punerea sub acuzare a acestuia, potrivit art 96 din Constitutie."

Presedintele Romaniei nu poate fi perchezitionat sau trimis in judecata penala pentru fapte savarsite in legatura cu prerogativele prezidentiale. Se au in vedere acele fapte si acte prin care se materializeaza atributiile prezidentiale, care sunt compatibile cu rolul si functiile presedintelui. Incalcarea acestor prerogative ridica problema raspunderii sefului statului in functie de natura si gravitatea faptelor ce i se imputa.

Constitutia Romaniei confera Presedintelui, in calitatea pe care acesta o are ca sef al statului, patru functii principale: functia de reprezentare (art. 80, alin. 1); functia de garant al independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii (art. 80, alin. 1); vegheaza la respectarea Constitutiei (art. 80, alin. 2); functia de mediere (art. 80, alin. 2).

Din art 80 alin 1 din Constitutie se desprinde urmatoarea caracterizare a Presedintelui Romaniei:

reprezinta statul roman in relatiile interne si internationale,

este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. De aici rezulta "marea responsabilitate pe care seful de stat o are in ocrotirea acestor valori. Aceasta trasatura fundamenteaza unele atributii ale Presedintelui Romaniei, precum cele in domeniul apararii".

vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. El exercita in acest sens functia de mediere intre puterile statului, pe cea de comandant al fortelor armate si indeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

Presedintele Romaniei este organul de varf al puterii executive si in aceasta calitate ocupa demnitatea de sef al statului. Ca sef al statului, Presedintele reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii.

Alin.2 al art.80 precizeaza ca pentru a veghea la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice, presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate.

Atributiile privind legiferarea sunt:

Promulgarea legilor (art77), avand dreptul de a cere o singura data reexaminarea legii,

Semneaza legile in vederea publicarii lor in Monitorul Oficial,

Poate sesiza Curtea Constitutionala in legatura cu neconstitutionalitatea legilor (art 146 lit a) sau in legatura cu conflicte de natura constitutionala.

Atributiile privind organizarea si functionarea puterilor publice sunt:

Prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale natiunii (art 88),

Consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente si de importanta deosebita (art 86),

Participarea la sedintele guvernului si prezidarea acestor sedinte (art 87),

Organizarea referendumului in probleme de interes national, dupa aprobarea prealabila a parlamentului (art 90).

Atributiile privind alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor autoritati publice sunt:

Dizolvarea Parlamentului (art 89),

Desemnarea unui candidat pentru functia de prim ministru, numirea Guvernului pe baza votului de incredere acordat de Parlament, revocarea si numirea unor ministrii in caz de remaniere guvernamnetala sau vacanta a postului, la propunerea primului ministru (art 85 din Constitutie),

Numirea a trei judecatori la Curtea Constitutionala (art 142 alin 3),

Numirea in functie a magistratilor in conditiile art 125 ,

Acordarea gradelor de maresal, general si de amiral (art 94 lit b).

Atributii in domeniul apararii tarii si asigurarii ordinei publice

Declararea cu aprobarea prealabila a Parlamentului, a mobilizarii partiale sau generale a fortelor armate. In situatii exceptionale Presedintele Romaniei poate lua aceasta masura hotararea fiind supusa aprobarii Parlamentului in cel mult cinci zile de la adoptare,

Luarea de masuri pentru respingerea oricarei agresiuni armate indreptate impotriva Romaniei,

Instaurarea starii de asediu sau starii de urgenta, partiale sau totale. Presedintele va solicita Parlamentului incuviintarea masurii adoptate in cel mult cinci zile de la luarea acestor masuri.

Atributiile in domeniul politicii externe sunt:

Incheierea in numele Romaniei a tratatelor negociate de Guvern si supunerea lor spre ratificare Parlamentului intr-un termen rezonabil,

Acreditarea si rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentantilor diplomatici ai Romaniei,

Aprobarea infiintarii, desfiintarii sau schimbarii rangului misiunilor diplomatice,

Acreditarea in Romania a reprezentantilor diplomatici ai altor state.

Alte atributii:

Conferirea decoratiilor si titlurilor de onoare,

Acordarea gratierii individuale.

Potrivit Constitutiei: "In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta decretului."

"In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi individuale. De pilda, decretul prezidential prin care se declara mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate sau decretul prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgenta ar avea caracter normativ. Decretul prin care, de pilda, se confera decoratii sau prin care se acorda gradul de general ori prin care Presedintele numeste in functii publice are caracter individual."

In afara de decrete - care sunt acte juridice - Presedintele poate intocmi acte politice (declaratii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.

Asa cum am vazut deja, unele decrete emise de Presedintele Romaniei trebuie contrasemnate de primul-ministru, care angajeaza astfel raspunderea Guvernului pentru continutul si efectele acestora.

Contrasemnarea este ceruta expres pentru decretele prin care Presedintele:

Inaintateaza Parlamentului spre ratificare, tratatele internationale pe care le-a incheiat,

Acrediteaza sau recheama reprezentanti diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice,

Declara mobilizarea totala sau partiala a fortelor armate sau ia masuri de respingere a unei agresiuni armate declansate impotriva tarii,

Instituie starea de asediu sau de urgenta,

Confera distinctii si face avansari in gradele superioare ale armatei

Acorda gratierea individuala.

Daca contrasemenarea reprezinta regula, exceptia exista numai pentru decretele care concretizeaza atributii inerente Presedintelui precum, desemnarea candidatului la functia de prim ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea in functii publice.

Guvernul prin natura activitatii pe care o desfasoara este parte a sistemului autoritatilor administratiei publice, exercitand conducerea generala a administratiei publice. Sarcina sa este de a duce la indeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament si de a asigura realizarea politicii interne si externe a tarii.

Atributiile Guvernului pot fi impartite in mai multe categorii:

1. atributii generale: exercita conducerea generala a administratiei publice; asigura executarea de catre administratia publica a legilor si a celorlalte dispozitii normative date in aplicarea acestora; conduce si controleaza activitatea ministerelor si a celorlalte organe centrale precum si a autoritatilor locale ale administratiei publice; asigura administrarea proprietatii publice si private a statului.

2. atributii in domeniul normativ: elaboreaza proiecte de legi si le supune spre aprobare Parlamentului si de asemenea dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executiva primite din partea Parlamentului; emite hotarari pentru organizarea executarii legilor, ordonante in temeiul unei legi speciale de abilitare si ordonante de urgenta potrivit Constitutiei; elaboreaza proiectul legii bugetului de stat si a bugetului asigurarilor sociale de stat si le supune spre adoptare Parlamentului.

3. atributii in domeniul economic : aproba strategiile si programele de dezvoltare economica a tarii, pe ramuri si domenii de activitate si le supune spre adoptare Parlamentului; aproba balanta comerciala si de plati externe, precum si planurile de incasari si plati in numerar; aproba programele pentru modernizarea capacitatilor de productie ce se realizeaza prin subventii de stat; stabileste masuri pentru introducerea si dezvoltarea mecanismelor economiei de piata; asigura reorganizarea activitatii economice, potrivit cerintelor economiei de piata, precum si adoptarea masurilor de privatizare a unor activitati; aproba regimul preturilor si tarifelor la produsele, lucrarile si serviciile pentru care pretul si tariful se stabileste de catre Guvern; aproba amplasarea obiectivelor de investitii si scoaterea terenurilor din productia agricola ori din fondul forestier, precum si defrisarea unor suprafete impadurite, in vederea realizarii de obiective de investitii.

4. atributii in domeniul social: asigura realizarea politicii in domeniul social potrivit Programului de guvernare.

5. atributii in domeniul legalitatii si apararii tarii: asigura apararea ordinii de drept si linistii publice, a drepturilor si libertatilor cetatenesti; aduce la indeplinire masurile adoptate, pentru apararea tarii, scop in care organizeaza si inzestreaza fortele armate; stabileste masurile de aplicare a reglementarilor legale privind apararea secretului de stat; organizeaza desfasurarea, in bune conditii, a alegerilor pentru Presedintele Romaniei, Parlament si autoritatile locale.

6. atributii in domeniul relatiilor externe: adopta masuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri si conventii internationale, care angajeaza statul roman si le inainteaza Presedintelui Romaniei; aproba acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna numai din imputernicirea primului-ministru.

7. alte atributii: indeplineste orice alte atributii prevazute de lege.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administratiei publice centrale care realizeaza politica guvernamentala in domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizeaza si functioneaza numai in subordinea Guvernului.

Ministrii reprezinta ministerele in raporturile cu celelalte autoritati publice si raspund de intreaga activitate a ministerului.

Ministrii au urmatoarele atributii: organizeaza, coordoneaza si controleaza aplicarea legilor, ordonantelor si hotararilor Guvernului, a ordinelor si instructiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate si a principiului autonomiei locale a institutiilor publice si a agentilor economici; initiaza si avizeaza proiecte de lege, ordonante, hotarari ale Guvernului, in conditiile stabilite prin metodologia aprobata de Guvern; actioneaza pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrata celei de dezvoltare economico-sociala a Guvernului; fundamenteaza si elaboreaza propuneri pentru bugetul anual, pe care le inainteaza Guvernului; urmaresc proiectarea si realizarea investitiilor din sistemul ministerului, in baza bugetului aprobat; reprezinta interesele statului in diferite organe si organisme internationale, in conformitate cu acordurile si conventiile la care Romania este parte si cu alte intelegeri stabilite in acest scop, si dezvolta relatii de colaborare cu organe si organizatii similare din alte state si cu organizatii internationale ce intereseaza domeniul lor de activitate; initiaza si negociaza, din imputernicirea Presedintelui Romaniei sau a Guvernului, in conditiile legii, incheierea de conventii, acorduri si alte intelegeri internationale sau propun intocmirea formelor de aderare la cele existente; urmaresc si controleaza aplicarea conventiilor si acordurilor internationale la care Romania este parte si iau masuri pentru realizarea conditiilor in vederea integrarii in structurile europene sau in alte organisme internationale; coordoneaza si urmaresc elaborarea si implementarea de politici si strategii in domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului; avizeaza, in conditiile legii, infiintarea organismelor neguvernamentale si coopereaza cu acestea in realizarea scopului pentru care au fost create; colaboreaza cu institutiile de specialitate pentru formarea si perfectionarea pregatirii profesionale a personalului din sistemul lor; aproba, dupa caz, editarea publicatiilor de specialitate si informare.

Autoritatile administrative autonome se infiinteaza numai prin lege organica si sunt independente fata de Guvern, aflandu-se in afara sistemului administratiei guvernamentale.

In Romania functioneaza urmatoarele autoritati administrative autonome, infiintate conform prevederilor constitutionale: Avocatul Poporului; Consiliul Legislativ; Consiliul Suprem de Aparare a Tarii; Consiliul Superior al Magistraturii; Curtea de Conturi; Serviciul Roman de Informatii.

De asemenea au mai fost infiintate prin legi organice urmatoarele autoritati administrative autonome: Agentia Romana de Presa ROMPRES; Autoritatea Electorala Permanenta; Banca Nationala a Romaniei; Comisia de Supraveghere a Asigurarilor; Comisia Nationala a Valorilor Imobiliare;Consiliul Concurentei; Consiliul Economic Social; Consiliul National al Audiovizualului; Consiliul National de Evaluare Academica; Consiliul National de Formare Profesionala a Adultilor; Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.

Aceste autoritati administrative autonome exercita o activitate executiva ce are ca obiect organizarea executarii si executarea in concret a legii, asigurarea functionarii unor servicii publice si exercitarea unor competente administrativ-jurisdictionale, incadrandu-se in categoria organelor executive ale statului.

Serviciile publice deconcentrate sunt structurile teritoriale prin care ministerele si celelalte organe centrale isi realizeaza competenta la nivel national, pe intreg teritoriul tarii si isi indeplinesc in mod concret atributiile conferite de lege. Atributiile si structura organizatorica a acestora se aproba prin ordin al ministrului sau al conducatorului organului de specialitate in subordinea caruia isi desfasoara activitatea, dupa caz.

Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul judetelor, oraselor si respectiv, sectoarelor, si chiar al comunelor. Exemple: inspectoratele judetene de politie; inspectoratele judetene de protectie civila; inspectoratele scolare judetene; directiile generale de finante publice; directiile sanitar-veterinare; directiile judetene de statistica; directiile judetene pentru sport; directiile pentru dialog, familie si solidaritate sociala; comisariatele judetene ale Garzii de mediu; agentiile judetene pentru ocuparea fortei de munca;casele judetene de pensii; oficiile judetene pentru protectia consumatorului; oficiile de cadastru si publicitate imobiliara.

Prefectul este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, care are rolul de a veghea asupra aplicarii legii de catre autoritatile administratiei publice locale.

Incepand cu 1 ianuarie 2006 prefectul face parte din categoria inaltilor functionari publici, asa cum este precizat in Legea nr. 340/2004 privind institutia prefectului, art. 9 alin. 1.

Conform Legii nr. 340/2004, prefectul indeplineste urmatoarele atributii principale: asigura, la nivelul judetului sau, dupa caz, al municipiului Bucuresti, realizarea intereselor nationale, aplicarea si respectarea Constitutiei, a legilor, a ordonantelor si hotararilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum si a ordinii publice; actioneaza pentru realizarea in judet, respectiv in municipiul Bucuresti, a obiectivelor cuprinse in Programul de guvernare, si dispune masurile necesare pentru indeplinirea lor, in conformitate cu competentele si atributiile ce ii revin, potrivit legii; conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale; actioneaza pentru asigurarea climatului de pace sociala, mentinerea unui contact continuu cu toate nivelurile institutionale si sociale, acordand o atentie constanta prevenirii tensiunilor sociale; stabileste, impreuna cu autoritatile administratiei publice locale si judetene, prioritatile de dezvoltare teritoriala; verifica legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autoritatile administratiei publice locale si judetene, cu exceptia actelor de gestiune; asigura, impreuna cu autoritatile si organele abilitate, pregatirea si aducerea la indeplinire, in conditiile stabilite prin lege, a masurilor de aparare care nu au caracter militar, precum si a celor de protectie civila; dispune, in calitate de presedinte al Comitetului judetean pentru situatii de urgenta, masurile care se impun pentru prevenirea si gestionarea acestora si foloseste, in acest sens, sumele special prevazute in bugetul propriu cu aceasta destinatie; utilizeaza, in calitate de sef al protectiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat si baza logistica de interventie in situatii de criza, in scopul desfasurarii in bune conditii a acestei activitati; dispune masurile corespunzatoare pentru prevenirea infractiunilor si apararea drepturilor si a sigurantei cetatenilor, prin organele legal abilitate; asigura realizarea planului de masuri pentru integrare europeana si intensificarea relatiilor externe; dispune masuri de aplicare a politicilor nationale hotarate de Guvern si a politicilor de integrare europeana; hotaraste, in conditiile legii, cooperarea sau asocierea cu institutii similare din tara si strainatate, in vederea promovarii intereselor comune.

Tot prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale si, in calitatea sa de ordonator de credite propune bugetele acestora. Prefectului ii revine dreptul de a propune numirea si eliberarea din functie a conducatorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale.

In exercitarea atributiei cu privire la verificarea legalitatii actelor administrative ale autoritatilor administratiei publice locale ori judetene, prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, aceste acte, daca le considera nelegale, cu exceptia actelor de gestiune. Actul atacat este suspendat de drept.

Consiliul local

Consiliile locale sunt compuse din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in conditiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.

Consiliul local are initiativa si hotaraste, in toate problemele de interes local, cu exceptia celor care sunt date prin lege in competenta altor autoritati publice, locale sau centrale.

Conform Legii nr. 215/2001 privind administratia publica locala, consiliul local are urmatoarele atributii: alege din randul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, dupa caz; stabileste, in limitele normelor legale, numarul de personal din aparatul propriu; aproba statutul comunei sau al orasului, precum si regulamentul de organizare si functionare a consiliului; avizeaza sau aproba, dupa caz, studii, prognoze si programe de dezvoltare economico-sociala, de organizare si amenajare a teritoriului, documentatii de amenajare a teritoriului si urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeteana, regionala, zonala si de cooperare transfrontaliera, in conditiile legii; aproba bugetul local, imprumuturile, virarile de credite si modul de utilizare a rezervei bugetare; aproba contul de incheiere a exercitiului bugetar; stabileste impozite si taxe locale, precum si taxe speciale, in conditiile legii; aproba, la propunerea primarului, in conditiile legii, organigrama, statul de functii, numarul de personal si regulamentul de organizare si functionare a aparatului propriu de specialitate, ale institutiilor si serviciilor publice, precum si ale regiilor autonome de interes local; administreaza domeniul public si domeniul privat al comunei sau orasului; hotaraste darea in administrare, concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate publica a comunei sau orasului, dupa caz, precum si a serviciilor publice de interes local, in conditiile legii; hotaraste vanzarea, concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate privata a comunei sau orasului, dupa caz, in conditiile legii; infiinteaza institutii publice, societati comerciale si servicii publice de interes local; urmareste, controleaza si analizeaza activitatea acestora; instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare si functionare pentru institutiile si serviciile publice de interes local; numeste si elibereaza din functie, in conditiile legii, conducatorii serviciilor publice de interes local, precum si pe cei ai institutiilor publice din subordinea sa; aplica sanctiuni disciplinare, in conditiile legii, persoanelor pe care le-a numit.

Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice locale, constituita la nivel judetean, pentru coordonarea activitatilor consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean. Acesta este compus din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in conditiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul judetean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.

Potrivit Legii nr. 215/2001, consiliul judetean, ca autoritate deliberativa a administratiei publice locale constituita la nivel judetean, indeplineste urmatoarele atributii principale: alege din randul consilierilor un presedinte si 2 vicepresedinti; aproba, la propunerea presedintelui, regulamentul de organizare si functionare a consiliului judetean, numarul de personal in limitele normelor legale, organigrama, statul de functii, regulamentul de organizare si functionare a aparatului propriu de specialitate, a institutiilor si serviciilor publice, precum si a regiilor autonome de interes judetean; adopta strategii, prognoze si programe de dezvoltare economico-sociala a judetului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aproba si urmareste, in cooperare cu autoritatile administratiei publice locale comunale si orasenesti interesate, masurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora; coordoneaza activitatea consiliilor locale ale comunelor si oraselor in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean; aproba bugetul propriu al judetului, imprumuturile, virarile de credite si modul de utilizare a rezervei bugetare; aproba contul de incheiere a exercitiului bugetar; stabileste impozite si taxe, precum si taxe speciale, in conditiile legii; hotaraste repartizarea pe comune, orase si municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, in conditiile legii; administreaza domeniul public si domeniul privat al judetului; hotaraste darea in administrare, concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate publica a judetului sau, dupa caz, a serviciilor publice de interes judetean, in conditiile legii; hotaraste cu privire la vanzarea, concesionarea si inchirierea bunurilor proprietate privata a judetului, in conditiile legii.

Primarul indeplineste o functie de autoritate publica. El este seful administratiei publice locale si al aparatului propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice locale, pe care il conduce si il controleaza. El raspunde de buna functionare a administratiei publice locale, reprezinta comuna sau orasul in relatiile cu alte autoritati publice, cu persoanele fizice sau juridice romane sau straine, precum si in justitie.

Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in conditiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Mandatul primarului este de 4 ani si poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.

Primarul indeplineste urmatoarele atributii principale: asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei, precum si punerea in aplicare a legilor, a decretelor Presedintelui Romaniei, a hotararilor si ordonantelor Guvernului; dispune masurile necesare si acorda sprijin pentru aplicarea ordinelor si instructiunilor cu caracter normativ ale ministrilor si ale celorlalti conducatori ai autoritatilor administratiei publice centrale, precum si a hotararilor consiliului judetean; asigura aducerea la indeplinire a hotararilor consiliului local. In situatia in care apreciaza ca o hotarare este ilegala, in termen de 3 zile de la adoptare il sesizeaza pe prefect; poate propune consiliului local consultarea populatiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotararii consiliului local ia masuri pentru organizarea acestei consultari, in conditiile legii; prezinta consiliului local, anual sau ori de cate ori este necesar, informari, privind starea economica si sociala a comunei sau a orasului, in concordanta cu atributiile ce revin autoritatilor administratiei publice locale, precum si informari asupra modului de aducere la indeplinire a hotararilor consiliului local; intocmeste proiectul bugetului local si contul de incheiere a exercitiului bugetar si le supune spre aprobare consiliului local; exercita functia de ordonator principal de credite; verifica, din oficiu sau la cerere, incasarea si cheltuirea sumelor din bugetul local si comunica de indata consiliului local cele constatate; ia masuri pentru prevenirea si limitarea urmarilor calamitatilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, impreuna cu organele specializate ale statului. In acest scop poate mobiliza populatia, agentii economici si institutiile publice din comuna sau din oras, acestea fiind obligate sa execute masurile stabilite in planurile de protectie si interventie elaborate pe tipuri de dezastre; asigura ordinea publica si linistea locuitorilor, prin intermediul politiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor si unitatilor de protectie civila, care au obligatia sa raspunda solicitarilor sale, in conditiile legii; indruma si supravegheaza activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale; ia masurile prevazute de lege cu privire la desfasurarea adunarilor publice; ia masuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentatiilor sau a altor manifestari publice care contravin ordinii de drept ori atenteaza la bunele moravuri, la ordinea si linistea publica; controleaza igiena si salubritatea localurilor publice si produselor alimentare puse in vanzare pentru populatie, cu sprijinul serviciilor de specialitate; ia masuri pentru prevenirea si combaterea pericolelor provocate de animale, in conditiile legii; ia masuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localitatii si il supune spre aprobare consiliului local; asigura respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum si ale planurilor urbanistice zonale si de detaliu; asigura repartizarea locuintelor sociale pe baza hotararii consiliului local; conduce serviciile publice locale; asigura functionarea serviciilor de stare civila si de autoritate tutelara; supravegheaza realizarea masurilor de asistenta si ajutor social.