ADOPTIA SI ADROGATIA - DREPT ROMAN

ADOPTIA SI ADROGATIA - DREPT ROMAN

1. Adoptia

Este un mod artificial de infiintare a puterii parintesti asupra unor persoane care pot sa nu aiba nici o legatura de sange cu titularul puterii paterne. Romanii spuneau ca adoptia este o imitatie a naturii, iar cei castrati nu puteau sa adopteze.

Altfel spus, adoptia este infierea unui fiul de familie de catre un sef de familie. La Roma adoptia a jucat in perioada veche un rol insemnat pentru ca pe de-o parte dupa un vechi obicei nu-i era ingaduit unui cetatean roman sa moara fara copii, iar pe de alta parte prin adoptie se asigura continuitatea numelui si al cultului familiei. In sfarsit, adoptia a servit intr-o perioada si consideratiunilor politice. Deseori imparatii ca sa-si asigure mostenitorul tronului adoptau o anumita persoana. Spre exemplu, Octavian Augustus a adoptat pe Tiberiu, iar Claudiu pe Nero.

Adoptia persoanelor alieni iuris era adoptia propriu-zisa, iar daca se adoptau persoane sui iuris, institutia purta numele de adrogatie.

Adoptia se face in doua etape:

- Etapa I - consta in iesirea fiului de familie din familia sa de origine, adica de sub puterea sefului de familie. Seful de familie se folosea de institutia mancipatiunii prin care "vindea" copilul de 3 ori catre un prieten. Dupa fiecare mancipare "vanzare" prietenul elibera copilul iar la a 3-a vanzare conform legii celor XII table legaturile dintre seful familiei si copil erau rupte. Acum copilul era deja in puterea tertului.

- Etapa II - are loc in fata magistratului la care participa si tatal natural, copilul si tertul, viitorul tata adoptiv. In aceasta faza tatal adoptiv foloseste o procedura solemna in iure cesio. Tatal adoptiv in fata magistratului declara solemn ca acesta este fiul sau conform dreptului quiritilor. Tatal natural nu se opune, nu face nici o vindicatio iar pretorul pronuntand cuvantul adico atribuie fiul tatalui adoptiv.

Fiul adoptat pierde toate drepturile legaturile cu familia sa de origine si devine agnat in noua sa familie dar copii sai raman in familia de origine.

Cel care adopta trebuie sa aibe cu 18 ani mai mult decat adoptatul. Se poate adopta si femei ori impuberi. Iustinian admite ca si femeile pot sa adopte.

2. Adrogatia

Este actul prin care un tata de familie (pater familias) face sa intre sub puterea sa ca filius un alt pater familias, sau o alta persoana sui iuris, care pana atunci nu a fost supusa nici unei alte puteri.

2.1. Conditii

- Adrogatia poate sa aiba loc numai de catre barbati pentru ca ei pot fi pater familias;

- Cel care adroga sa nu aibe mostenitori pe linie barbateasca si nici speranta ca va mai avea. Altfel spus sa aiba varsta de peste 60 de ani. Aceasta pentru ca adrogatia imita adoptia si ar fi ceva ne mai intalnit daca fiul ar fi mai in varsta decat tatal sau chiar adoptat.

- Persoana adrogata va intra cu intreaga familie si avere in familia adrogatului, lucru care antrana efecte succesorale;

- Vechile datorii ale adrogatului se sting;

- Adrogatul sufera prin adrogare o capitis deminutio minima.

2.2. Insemnatatea si procedura adrogatiei

Este mai veche si cu o importanta mai amre decat adoptia. Cunoaste reguli foarte stricte. De ce? Pentru ca prin ea o familie a adrogatului se stinge, dispare un nume, un cult al familiei, se dezvolta cultul familiei adrogantului.

Numele institutiei vine de la rogare, care inseamna a pune intrebare poporului intrunit in comitii. Intr-adevar, adrogatia avea loc in fata comitiilor calate.

Pontifii faceau ancheta prealabila asupra motivelor care determina adrogatia. Fiind vorba despre persoane independente juridic sui iuris, adrogatia are loc cu aprobarea poporului si cu consimtamantul celui adoptat.

Se pune intrebare adrogatului daca consimte la act.

Apoi era intrebat pater adrogat daca consimte la adrogare.

O a treia intrebare se pune poporului adunat in comitii calate care trebuia sp-ti dea consimtamantul printr-o lege curiata.

Mai tarziu, adrogatia pierde din rigorile anterioare putand sa aiba loc printr-un testament cand adrogantul numea o anume persoana prin testament sa-i poarte numele.

3. Rolul adoptiei si adrogatiei

Roma cunoaste numai familia patriarhala condusa numai de barbati fara ca acesta putere sa poata fi transmisa femeilor.

Intr-o perioada ginta Fabia s-a batut cu o alta din care au disparut toti barbatii gintei afara de un singur copil care a continuat cultul gintei. Asa se poate justifica si rolul celor doua institutii.

3.1. Legitimarea

Legitimatiunea este mijlocul prin care un cetatean roman debandeste puterea paterna asupra propriului sau fiu natural care a fost nascut din concubinat sau din casatorie de dreptul gintilor.

Legitimarea face parte din ius civilae nu din ius gentium. Copii spurii nu pot sa fie legitimati.

● Moduri de legitimare

- casatorie subsecventa

- oferta la Curie cand din motive fiscale se permite cetateanului bogat sa legitimeze cati copii naturali doreste cu conditia ca in viata ori dupa moarte sa le cedeze averea

- rescript imperial cand tatal nu are copii ori mama este decedata

- testament cand tatal nu poate cere rescript imperial

3.2. Emanciparea

Emanciparea este un act juridic prin care de buna voie tatal scoate un copil de sub puterea sa. Prin emancipare copilul care era alieni iuris devine sui iuris adica independent de orice putere.

Acest act se poate face fara consimtamantul copilului si era considerata drept pedeapsa pentru copil. Ulterior emanciparea a devenit o favoare pentrru cel care prin caracterul, capacitatea, energia pe care le-a aratat a dovedit ca este capabil de a fi pus in fruntea propriilor afaceri. Legea nu a prevazut reguli speciale pentru emancipare. In practica s-a intrebuintat regulile "vanzarii" de la adoptie. La inceput efectele emanciparii au fost absolute, fiul emancipat pierdea toate drepturile din familia de origine. Ulterior, pretorul, bazat pe legatura de sange acorda copilului emancipat oarecare drept de succesiune.