ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

In cadrul procesului penal, invinuitul sau inculpatul este persoana cea mai importanta, care cunoaste cel mai bine fapta savarsita, care poate oferi cele mai multe date cu privire la aceasta, astfel ca in jurul lui se desfasoara toata activitatea de administrare a probelor.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, obtinute ca urmare a ascultarii de catre organele judiciare, constituie un mijloc de proba in cauza, fie in apararea, fie in acuzarea sa, deoarece unele fapte sunt cunoscute numai de el, iar altele, desi sunt cunoscute si de altii, el le cunoaste cel mai bine

Ascultarea invinuitului sau inculpatului este activitatea procesuala si de tactica criminalistica ce prezinta o importanta deosebita intrucat, in cadrul ei, invinuitul sau inculpatul poate face marturisiri, complete sau partiale, cu privire la infractiunea pe care a savarsit-o, la circumstantele legate de comiterea ei , putand totodata sa-si formuleze si apararea cu privire la circumstantierea faptei ori cu privire la nevinovatia sa.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului se detaseaza, sub raportul importantei, de restul activitatilor de strangere a probelor, reprezentand activitatea cu frecventa cea mai ridicata, pentru ca, fie datorita naturii lor, fie datorita modului de savarsire a infractiunilor, nu in toate cauzele penale aspecte legate de fapta sau de faptuitor pot fi dovedite prin inscrisuri, prin constatari tehnico-stiintifice sau expertize, in schimb desfasurarea procesului penal, atat in cursul urmaririi penale, cat si al judecatii, este de neconceput fara ascultarea celui in jurul caruia se va concentra intreaga activitate a organelor judiciare si a partilor, purtatorul celor mai ample si utile informatii - invinuitul sau inculpatul . Lipsa acestei activitati are caracter de exceptie producandu-se doar in cazul cand invinuitul sau inculpatul este disparut ori se sustrage urmaririi penale sau judecatii.

Stabilirea adevarului intr-o cauza penala depinde in buna masura de pregatirea profesionala, de iscusinta, de aptitudinile persoanei care efectueaza urmarirea penala sau judecata, de rabdarea si obiectivitatea cu care se aduna probele necesare in cauza , probe printre care se numara si declaratiile invinuitului sau inculpatului, rezultat al ascultarii acestuia.

Prin "ascultare" se intelege "actul procedural prin care invinuitul, inculpatul, celelalte parti din procesul penal, martorii sau expertii sunt chemati sa dea declaratii sau explicatii in fata organelor de urmarire penala sau a instantelor de judecata in conformitate cu legea si cu respectarea regulilor de tactica criminalistica" (Alaturi de termenul de ascultare se mai utilizeaza termenul de audiere; acesti termeni sunt sinonimi atat din punct de vedere literar, cat si juridic.)

Prin "tactica" se intelege, in mod obisnuit, activitatea ce consta in "totalitatea mijloacelor utilizate de cineva pentru a izbandi intr-o actiune".

Prin tactica ascultarii invinuitului sau inculpatului se intelege acea activitate criminalistica complexa care consta in utilizarea in conformitate cu dispozitiile legale, in timpul ascultarii acestuia, a unor metode si procedee tactice specifice de obtinere a declaratiilor, de valorificare a mijloacelor de proba, in scopul aflarii adevarului in cauza.

Procesul formarii declaratiilor in constiinta infractorului

Psihicul este forma cea mai inalta de adaptare la mediu si constituie o functie care este supusa, la randul ei, legilor dezvoltarii . Evolutia proceselor psihice se realizeaza in raport cu dezvoltarea sistemului nervos si perfectionarea sa in timp.

Lumea exterioara este cunoscuta prin intermediul simturilor, care, cu toate ca sunt marginite atat ca numar, cat si ca posibilitati, permit o cunoastere adecvata a realitatii si o adaptare superioara la conditiile acesteia

Cunoasterea, prin orice act al sau, se bazeaza pe un raport intre personalitatea subiectului si un obiect determinat; acesta din urma este deopotriva perceput si recunoscut ca atare, ca obiect situat in spatiu, dar si ca semnificatie generala; obiectul este, in acelasi timp, raportat la personalitatea subiectului, la interesele si instinctele sale biologice, la sfera constiintei sale psiho-sociale

Multitudinea proceselor de natura psihica, incepand cu senzatia si terminand cu gandirea si vointa, sunt rezultatul functionarii mecanismelor de complexitate crescanda a substantei nervoase. Aceste mecanisme ale scoartei cerebrale se conserva si sunt chiar apte de perfectionare numai atata vreme cat sunt exersate prin functionare. Prin urmare, specifice psihologiei umane sunt procesele psihice complexe, superioare, orientate si controlate de constiinta

Procesul de cunoastere, in desfasurarea sa, care va constitui baza procesului de formare a declaratiilor, consta in trei momente principale: perceperea, memorarea si reproducerea

Primul moment - perceperea - insumeaza senzatiile si perceptiile.

Senzatiile sunt modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor izolate ale obiectelor si fenomenelor din lumea reala, care actioneaza nemijlocit asupra organelor sale de simt, fiind cele mai simple procese psihice care semnaleaza ceea ce se intampla in jurul nostru sau in propriul organism

Perceptiile sunt rezultatul actiunii unui stimul complex, care, de obicei, actioneaza, concomitent asupra mai multor analizatori, sunt modalitati de cunoastere, de reflectare a lumii inconjuratoare in constiinta omului

Intreaga activitate de percepere este diferita de la individ la individ, pentru ca in acest proces este importanta starea organelor de simt, actiunea unuia sau mai multor stimuli, intensitatea acestora, limitele sensibilitatii persoanei, experienta anterioara a celui care percepe, cunostintele generale sau profesionale ale acestuia, starea generala a organismului in momentul perceperii etc.

In raport cu acesti factori, persoana care percepe selecteaza dintre stimulii din mediul inconjurator pe cel care accentueaza unele aspecte ale obiectului sau fenomenului perceput in detrimentul altora, asa incat retine din ansamblul a ceea ce s-a intamplat doar ce i-a trezit un mai mare interes , ce a inteles mai bine, ce a receptionat deplin in cadrul sensibilitatii sale. Trebuie retinut, asadar, ca perceperea acelorasi obiecte sau fenomene in conditii similare de loc si de timp, este, de regula, diferita de la o persoana la alta

Al doilea moment al procesului de formare a declaratiilor - memorarea - consta in ordonarea in constiinta subiectului a celor percepute, respectiv impresiile produse de realitatea imediata si receptata de persoana sunt pastrate (conservate) pentru o perioada de timp

Ansamblul procedeelor de intiparire (memorare), pastrare, reproducere si recunoastere a experientei dobandite anterior, constituie ceea ce in psihologie poarta denumirea de memorie

Trebuie retinut ca insusirea de a intipari si conserva ceea ce s-a perceput este variabila de la o persoana la alta, unele persoane avand capacitatea unei memorari mai rapide dar conservarea informatiei sa fie mai de scurta durata, alte persoane putand sa memoreze mai greu, cu staruinte de durata in timp, dar, odata fixata informatia, pastrarea ei sa dureze pe o perioada mai indelungata.

Reproducerea - ca ultim moment al formarii declaratiilor - consta in redarea, comunicarea verbala sau in scris a celor percepute, selectate si pastrate prin memorare. In procesul reamintirii participa imaginile vizuale, auditive si motorii, al caror grad de constientizare poate fi diferit , iar calitatea reproducerii este determinata de masura in care perceperea, selectarea si ordonarea prin memorare se apropie de perfectiune, de capacitatea subiectului de a reda ceea ce a memorat, de eventualul interes al acestuia de a le reda corect sau deformat, cand poate interveni nesinceritatea in cele ce se declara.

Procesul psihologic al formarii declaratiilor este identic, pana la un punct, pentru toti participantii la proces, indiferent de pozitia lor procesuala, pentru fiecare existand un moment de perceptie a comiterii infractiunii, un moment de intiparire si conservare memoriala a celor receptate si un moment de reproducere, de comunicare in timpul ascultarii in fata organelor judiciare.

Pozitia in proces a celui ascultat, interesul sau ori lipsa unui interes, pot determina o reproducere diferita a ceea ce s-a receptat si memorat.

In ceea ce il priveste pe inculpat, procesul de formare a declaratiei acestuia parcurge aceleasi momente in care faptuitorul percepe, memoreaza, iar apoi reproduce fapte si imprejurari, de fapt referitoare la propria activitate infractionala pe care a desfasurat-o, devenind astfel un martor sui-generis al propriei cauze

Procesul formarii declaratiei inculpatului este influentat de aspecte psihologice proprii ce apar pe parcursul desfasurarii activitatii infractionale, anterioare, concomitente si posterioare comiterii faptei concrete, care implica aparitia unor particularitati privitoare la conditiile de perceptie, de memorare si reproducere a faptelor.

Cunoscand aceasta premiza, precum si aspectele de ordin emotional si psihologic care jaloneaza orice proces de formare a declaratiei unui inculpat, organul judiciar -instanta, in faza de judecata, impreuna cu ceilalti participanti la ascultare- va putea alege procedeele tactice cele mai potrivite pentru ascultarea inculpatului in cauza dedusa judecatii.

Inculpatul este prezent intotdeauna la locul faptei, devenind sursa cea mai ampla de informatii referitoare la infractiunea sarvarsita, la momentele care au precedat sau au succedat savarsirea faptei. De regula, el se gaseste in conditii optime de a percepe si a memora fapta, atunci cand starile emotionale sunt moderate, de o intesitate medie si produc un efect stimulator asupra atentiei inculpatului, activandu-i posibilitatea de receptare.

Trebuie stiut insa, ca in perceperea mai ampla sau mai restransa a evenimentelor, faptuitorul are o atentie diferita in raport cu forma de vinovatie cu care savarseste fapta, respectiv daca actioneaza cu intentie sau din culpa.

In ipoteza comiterii unei fapte intentionate, infractorul este preocupat de atingerea unei anumite finalitati, asa incat scopul urmarit ii mobilizeaza atentia, ceea ce are ca rezultat receptarea unor multiple situatii care i se intiparesc in memorie. Si aici pot insa apare diferentieri in functie de capacitatea intelectuala a fiecarui faptuitor, dar mai ales in raport de imprejurarea ca infractiunea a fost savarsita dupa o prealabila chibzuire sau sub stapanirea unui impuls de moment.

Gradul de dezvoltare intelectuala diferit poate conduce la perceperea si memorarea doar a unor aspecte din ansamblul evenimentelor ori la receptarea mai ampla a derularii infractiunii.

O hotarare spontana de a comite o infractiune, in opozitie cu o premeditare in timp a comiterii acesteia, va avea ca rezultat o percepere a mai putine aspecte si drept urmare o declaratie a inculpatului cu inexactitati, cu lacune, mai ales asupra imprejurarilor care au premers comiterii faptei, dar mult mai fidela cu privire la aspecte din timpul savarsirii faptei; premeditarea comiterii faptei va conduce la o receptare aproape egala a momentelor anterioare inceperii desfasurarii faptei cat si a celor din timpul executarii.

Procesul formarii declaratiilor inculpatilor care au savarsit fapta in stare de provocare ori in stare de depasire a limitelor legitimei aparari sau in stare de legitima aparare este puternic influentat de starea psihica deosebita, de tulburarea pricinuita de atitudinea agresiva a victimei, retinandu-se exagerat momentele anterioare comiterii faptei si mai putin momentele executarii actiunii sale infractionale.

In ce priveste receptarea si memorarea faptelor savasite din culpa, aceste momente in procesul formarii declaratiilor inculpatilor sunt, de regula, mai putin precise, prezinta unele lacune, tocmai datorita faptului ca atentia faptuitorului se afla la un nivel scazut, nu era activata de vreun scop, totul petrecandu-se pe neasteptate si fara sa fi fost prevazut. Cele mai multe informatii se vor retine cu privire la momentele care au urmat comiterii faptei sau, uneori, la momentul in care s-a petrecut infractiunea.

Momentul reproducerii, moment final in formarea declaratiei unui inculpat, nu pastreaza aceleasi caracteristici cu momentele anterioare, pentru ca aici intervine buna sau reaua credinta a faptuitorului, care va putea sa prezinte exact ceea ce a perceput si memorat ori va reda o varianta neconforma celor receptate, in ideea de a scapa de raspunderea penala ori de a-si usura situatia.

Acest moment al reproducerii parcurge doua etape: reproducerea la nivel mintal si reproducerea prin exteriorizare.

In prima etapa, faptuitorul, aflat in fata momentului ascultarii, desfasoara o intensa activitate mintala de reamintire, de ordonare, de confruntare a celor retinute si de elaborare a versiunii pe care o va prezenta, de cantarire a ceea ce va spune, a sanselor de a fi crezut sau nu. Pentru ascultarea in fata instantei inculpatul va avea in vedere si faptul ca acum va declara in fata publicului, in care se vor gasi si persoane de care este legat afectiv (rude, sotie, copii etc.), ceea ce il determina la pregatirea sa si pentru aceste situatii emotionale.

In cea de a doua etapa se va desfasura reproducerea orala a celor receptate, memorate si "prelucrate" in mintea sa in etapa anterioara, declaratia sa fiind influentata si de stressul intalnirii cu instanta, de cadrul solemn din sala de dezbateri, de contactul psihologic care s-a putut realiza.

Momentul reproducerii orale constituie, de altfel, momentul ascultarii inculpatului, obtinerea declaratiei acestuia.

Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau inculpatului

Pe parcursul procesului penal organele judiciare care efectueaza urmarirea penala, iar mai apoi judecata, vor cauta sa obtina declaratii cat mai complexe si cat mai apropiate de adevar. Valoarea care se atribuie declaratiei date de invinuit sau inculpat ca mijloc de proba in procesul penal a cunoscut o evolutie dintre cele mai sinuoase din cele mai vechi timpuri si pana in prezent. In dreptul roman, valoarea sa era deosebita, marturisirea (recunoasterea faptei) justificand pe deplin condamnarea ("confessus pro judicato est") si, pentru a fi obtinuta, se recurgea la masuri de torturare prin care sa i se stoarca acuzatului marturisirea; alteori astfel de masuri se aplicau condamnatului inainte de a fi executat pentru ca acesta sa numeasca si pe eventualii complici ori alte circumstante ale faptelor omise in timpul cercetarilor. Obtinuta in asemenea conditii, marturisirea era considerata "regina probelor", singura care conferea judecatorului maxima certitudine. In evul mediu, marturisirea comiterii faptei pentru care era cercetat se obtinea prin aceleasi modalitati de torturare, insa mult mai drastice si sadice, valoarea probanta a marturisirii fiind absoluta, ea singura fiind suficienta pentru pronuntarea unei condamnari, deci caracterul de regina a probelor se pastreaza. Iluminismul si Revolutia Franceza aduc o schimbare in atotputernicia probanta a marturisirii, mijloacele de ascultare a celor invinuiti de savarsirea unor fapte penale devenind mai umane, Declaratia Universala a Drepturilor Omului stabilind in art. 3 ca "orice om are dreptul la viata, libertate si inviolabilitatea persoanei", astfel ca este condamnata orice incalcare a demnitatii si personalitatii omului care ar aminti de obiceiurile primitive ce trebuie repudiate sau reprimate. Totusi, marturisirea facuta fara constrangere, era considerata suficienta din punct de vedere al probatoriului, omitandu-se a se mai efectua si alte probe.

In prezent, declaratia invinuitului sau inculpatului nu are o valoare probanta deosebita, legea stabilind ca ea poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art. 69 C.pr.pen.). Aceasta prevedere legala isi are justificarea in aceea ca in practica judiciara, de multe ori, in declaratiile lor, invinuitii sau inculpatii denatureaza adevarul in mod voluntar sau involuntar, respectiv fie refuza sa recunoasca infractiunile comise, fie recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorita unor motivatii diferite (teama, existenta unui interes material, dorinta de a descoperi un complice sau de a ascunde o fapta mai grava etc)

Prin urmare, asa cum s-a afirmat in literatura juridica , marturisirea are o forta probanta conditionata, trebuind a fi coroborata cu celelalte probe existente in cauza, precum si un caracter divizibil, prin faptul ca poate fi acceptata partial sau in intregime, dupa cum este confirmata sau infirmata de intreg probatoriul. Totodata declaratia poate fi retractabila, respectiv invinuitul sau inculpatul isi poate retrage declaratiile anterioare

In concluzie, desi declaratiilor invinuitului sau inculpatului nu li se acorda legal o valoare probanta superioara altor mijloace de proba, acestea isi au valoarea lor particulara ori, cel putin, ajuta la cunoasterea pozitiei subiectului activ fata de fapta savarsita

Reglementarea procesuala a ascultarii invinuitului sau inculpatului

Activitatea procesuala de ascultare a invinuitului sau inculpatului se realizeaza prin luarea interogatoriului si obtinerea de declaratii cu privire la fapta cercetata, activitate de importanta deosebita in care organele judiciare trebuie sa respecte cu strictete prevederile legale prevazute de art. 69-74 C.pr.pen. pentru faza urmaririi penale si prevazute de art.323-325 C.pr.pen. pentru faza cercetarii judecatoresti, aceste texte legale cuprinzand regulile cu caracter tactic ce vizeaza ascultarea. Reguli tactice criminalistice de ascultare a invinuitului sau inculpatului trebuie aplicate doar in limitele cadrului legal stabilit de aceste dispozitii procedurale care reglementeaza ascultarea.

Cadrul general de reglementare procedurala a ascultarii se completeaza si cu dispozitiile art. 4, art. 202 si ale art. 287 C.pr.pen. care stabilesc ca organele judiciare trebuie sa aiba rol activ si au obligatia de a strange probele necesare aflarii adevarului, probe care pot fi atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului, acesta trebuind sa fie ascultat in legatura cu invinuirea ce i se aduce. Cel ce urmeaza a fi ascultat are dreptul (si nu obligatia) de a da declaratie, in caz de refuz fiind aplicabile dispozitiile art. 325 al. 2 C.pr.pen. In Romania, intr-o perioada anterioara, interogatoriul inculpatului se lua sub juramant , situatie care nu mai exista in prezent cand se pune accent pe respectarea dreptului la aparare si pe prezumtia de nevinovatie, astfel ca invinuitul sau inculpatul nu poate fi constrans nici moral sa-si recunoasca vinovatia, sarcina dovedirii faptelor si a vinovatiei revenind organelor de urmarire penala.

x    x

x

In cuprinsul cursurilor universitare, tratatelor ori a altor lucrari de studiu criminalistic, toti autorii se ocupa doar de ascultarea invinuitului sau inculpatului in faza de urmarire penala, fara a acorda interes sau spatiu tacticii ascultarii inculpatului in faza cercetarii judecatoresti, respectiv in fata instantei de judecata.

Interesul cercetarii criminalistice presupune insa studierea tacticii ascultarii celui care este invinuit de comiterea unei fapte penale, pe intreaga durata a procesului penal.

Este adevarat ca ascultarea inculpatului este, in principiu, asemanatoare cu cea desfasurata in faza urmaririi penale (de organele politiei si parchetului), insa prezinta nenumarate aspecte care o diferentiaza si o individualizeaza, procedeele tactice de ascultare a inculpatului primind o specificitate proprie.

Daca in timpul urmaririi penale ascultarea se realizeaza in biroul de ancheta, fara prezenta altor persoane decat anchetatorul si invinuitul sau inculpatul (cu asistarea de catre aparator doar in cazurile prevazute de lege), fara ca anchetatul sa cunoasca daca exista sau nu impotriva sa probe acuzatoare administrate, fara participarea celorlalte parti din proces, daca ascultarea sa se poate realiza din punct de vedere tactic asa cum anchetatorul doreste si considera necesar, in faza cercetarii judecatoresti, in fata instantei de judecata, conditiile ascultarii sunt cu totul diferite.

In aceasta noua faza, ascultarea inculpatului se face cu respectarea principiului publicitatii dezbaterilor, in prezenta publicului prezent in sala de judecata, a tuturor partilor din proces (parte vatamata, parte civila, parte civilmente responsabila, uneori in prezenta coinculpatilor), a aparatorului, cu solemnitate, cu respectarea riguroasa a unor norme procedurale (art. 323-325 C.pr.pen.), dupa ce inculpatul cunoaste toate probele administrate cu privire la fapta pentru care este trimis in judecata, probe de care a luat cunostinta cu prilejul prezentarii materialului de urmarire penala de catre procuror (art. 250-254 C.pr.pen.), dupa ce anterior a mai fost ascultat in faza de urmarire penala si deja s-a obisnuit cu aceasta ascultare. In plus, spre deosebire de urmarirea penala unde ascultarea se face, de regula, pentru fiecare declaratie, doar de o singura persoana (politist sau procuror), in fata instantei ascultarea se realizeaza prin activitatea de interogare desfasurata de instanta, respectiv de presedinte, de procuror, de aparator, de partile vatamate, civile sau civilmente responsabile, de ceilalti inculpati (personal sau prin aparator), care pot pune intrebari atat prin intermediul judecatorului - presedinte de complet - cat si direct, cu incuviintarea acestuia (art. 323 C.pr.pen.).

Lipsa preocuparilor pentru studierea tacticii ascultarii inculpatului in fata instantei de judecata a dus la o percepere eronata a acestui sector vast si important al criminalisticii, considerandu-se ca doar pe parcursul urmaririi penale sunt operante metodele elaborate de criminalistica. Vom observa astfel ca unii autori intituleaza capitolele cu acest obiect ca "ascultarea invinuitului sau inculpatului" , iar altii doar "ascultarea invinuitului" . In tratarea temei se dezvolta tactica criminalistica a ascultarii in faza de urmarire penala, chiar si atunci cand se face referire la inculpati, punctul final al studiului fiind momentul terminarii urmaririi penale. Acesta poate fi motivul pentru care multi juristi au ramas in credinta ca aria de cuprindere a criminalisticii se limiteaza doar la faza de urmarire penala.