ASPECTE PRIVIND DREPTUL TIC SI CONSULAR

ASPECTE PRIVIND DREPTUL DIPLOMATIC SI CONSULAR

Reprezentarea statelor in relatiile internationale. Dreptul diplomatic si consular

Statele sunt reprezentate in raporturile internationale de seful statului, seful guvernului si ministrul afacerilor externe; in anumite limite, alti ministri reprezinta, de asemenea, statele in domeniile lor de activitate.

Organele de specialitate in domeniul reprezentarii statelor in raporturile internationale dunt: Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice si oficiile consulare.

Seful statului, seful guvernului si ministrul afacerilor externe, aflati in misiune pe teritoriul altor state, se bucura de privilegii si imunitati extinse si de o protectie deosebita (inviolabilitate personala, imunitate de jurisdictie, libertate de deplasare, scutire de orice taxe si altele). Alte persoane, care reprezinta statul in misiuni speciale in strainatate, se bucura de imunitati si privilegii legate de participarea la misiunea respectiva.

Prezinta un interes deosebit regimul misiunilor diplomatice si al oficiilorconsulare, organe de reprezentare permanenta a statului, care actioneaza pe teritoriul altui stat.

Misiunile diplomatice

Pe masura extinderii relatiilor dintre state, a devenit necesara existenta unor organe permanente de reprezentare, in raporturi directe cu organele statelor de stat si de guvern si a ministrilor afacerilor externe in raporturile internationale, problemele si situatiile care apar in relatiile dintre state.

Existenta misiunilor diplomatice si activitatea lor pe teritoriul altor state ridica probleme complexe datorita nevoii de a concilia principiul suveranitatii teritoriale cu un anumit statut al misiunilor respective, ca organe ale statului trimitator. Aceasta decurge din cerintele relatiilor internationale, care au ca facut necesara activitatea unor organe reprezentative ale altor state in cadrul aceluiasi camp al suveranitatii teritoriale. Alte probleme decurg din aparitia si dezvoltarea organizatiilor internationale, in cadrul carora statele sunt chemate sa realizeze cooperarea multilaterala in domenii tot mai extinse, fiind reprezentate tot prin misiuni diplomatice si alte misiuni oficiale.

Sistemul juridic al misiunilor diplomatice decurge din numeroase norme cutumiare, care s-au format in cadrul practicii internationale a statelor, din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre. Aceste norme cutumiare au fost codificate in Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice; normele de baza ale acestei Conventii au fost preluate in Conventia asupra misiunilor speciale din 1969 si in Conventia de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor in relatiile lor cu organizatiile internationale cu caracter universal.

Prevederile Conventiei de la Viena din 1961, un adevarat cod al relatiilor diplomatice, reprezinta nu numai o codificare, ci si dezvoltarea progresiva a dreptului international.

confirmat sunt obligatorii pentru toate statele. Incalcarea acestor norme de catre autoritatile statului de resedinta sau de persoane particulare (cazuri din ce in ce mai frecvente in zilele noastre) in raporturile cu misiunile diplomatice si personalul acestora, indeosebi incalcarea privilegiilor si imunitatilor lor, genereaza raspunderea internationala a statului.

In prezent misiunile diplomatice pe langa alte state au rangul de ambasade; din aceeasi clasa fac parte nunciaturile apostolice (misiuni diplomatice ale Sfantului Scaun) si inaltele comisariate (misiuni diplomatice ale Marii Britanii in statele care fac parte din Commonwealth si ale acestora la Londra).

Infiintarea si incetarea misiunilor diplomatice

a) Infiintarea unei misiuni diplomatice:

Pentru infiintarea unei misiuni diplomatice este necesar sa existe relatii diplomatice intre cele doua state in cauza si sa intervina un acord intre ele pentru deschiderea de misiuni diplomatice.

Stabilirea de relatii diplomatice este conditia obligatorie pentru a propune unui alt stat infiintarea de misiuni diplomatice. Este insa necesar acordul de vointa expres al celuilalt stat. Deschiderea misiunilor diplomatice poate fi convenita o data cu stabilirea relatiilor diplomatice sau separat de aceasta.

Acordul trebuie sa precizeze rangul misiunii, pe cere-l va avea si seful misiunii; el poate include si alte elemente referitoare la efectivul misiunii, functiile acesteia si altele.

b) Incetarea unei misiuni diplomatice:

1. Suspendarea misiunii diplomatice

O misiune diplomatica poate fi suspendata, atunci cand, din diferite motive, nu mai este in masura sa functioneze. Suspendarea misiunii diplomatice a unui stat nu presupune si suspendarea

Misiunea diplomatica poate, de asemenea, sa inceteze, deci sa fie desfiintata ca institutie. Aceasta poate sa fie rezultatul deciziei statului trimitator, dar poate fi si consecinta altor imprejurari.

relatiilor diplomatice are drept consecinta imediata desfiintarea misiunii, relatiile diplomatice pot sa existe in continuare, chiar daca una sau ambele misiuni isi inceteaza existenta din alte motive.

De asemenea, trebuie sa precizam faptul ca incetarea activitatii sefului de misiune sau a altor agenti diplomatici nu are ca efect incetarea misiunii diplomatice, daca insa inceteaza misiunea diplomatica, in mod obligatoriu isi inceteaza activitatea intreg personalul misiunii.

2. Ruperea relatiilor diplomatice

Ruperea relatiilor diplomatice reprezinta cauza cea mai frecventa de incetare a misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict armat, nerecunoasterea guvernului statului trimitator etc.). De regula, starea de razboi intre doua state genereaza incetarea relatiilor diplomatice si deci si a misiunilor.

Alte cazuri de rupere a relatiilor diplomatice decurg din sanctiuni aplicate potrivit art. 41 din Carta ONU.

3. Actul unilateral al statului trimitator

Un caz frecvent de incetare a misiunii diplomatice il reprezinta actul unilateral al statului trimitator, care procedeaza, pentru diferite ratiuni, mai ales de economie bugetara, la reducerea misiunilor sale din strainatate.

4. Alte cazuri de incetare a misiunii diplomatice sunt:

a) la cererea statului primitor, in situatii de tensiune grava;

b) incetarea calitatii de subiect de drept international a statului trimitator (prin intrarea intr-o federatie sau incorporarea teritoriului sau in alt stat);

c) retragerea recunoasterii statului;

d) declararea persona non grata sau inacceptabil a intregului personal al misiunii.

Structura si personalul misiunii diplomatice

Organizarea interna a misiunilor diplomatice este de competenta exclusiva a statului trimitator.

Structura unei misiuni diplomatice este determinata de importanta pe care o acorda acest stat relatiilor cu statul de resedinta, de atributiile pe care primul le confera misiunii sale in celalalt stat si desigur de nivelul si calitatea relatiilor dintre cele doua state.

In general, misiunile diplomatice cuprind:

- o sectie politica;

- o sectie economica si/sau comerciala;

- o sectie pentru relatii culturale;

- o sectie de presa;

- o sectie consulara;

- un birou al atasatului militar.

Misiunile reduse numericeste pot avea chiar cate o persoana in fiecare sectie. Misiunea este deservita de un personal tehnic si administrativ, ca si de personal de serviciu, organizat la randul lui in functie de atributiile care-i revin.

Misiunea diplomatica este condusa de seful misiunii.

Conventia din 1961 privind relatiile diplomatice a prevazut trei clase de sefi de misiuni diplomatice:

- ambasadorii sau numitii acreditati pe langa sefii de stat si alti sefi de misiuni avand un rang echivalent;

- trimisii, ministrii sau internuntii acreditati pe langa sefii de stat;

- insarcinatii cu afaceri acreditati pe langa ministerele afacerilor externe.

Conventia din 1961 consacra principiul conform caruia, in afara de ordinea de precadere si eticheta, nu se face nici o deosebire intre sefii de misiuni; ca reprezentanti ai statelor egale si suverane, ei sunt pe picior de egalitate.

In practica se recurge din ce in ce mai mult la numirea de ministri, ca sefi de misiuni diplomatice, pentru a evita inconveniente privind ordinea de precadere.

Insarcinatii cu afaceri (pe cere-i putem numi si permanenti) sunt acreditati pe langa ministrii afacerilor externe, de catre ministrul afacerilor externe al statului trimitator; ei nu se bucura de onorurile celorlalti sefi de misiuni; nivelul contactelor lor cu autoritatile statului de resedinta poate fi mai redus, desi acest lucru depinde si de alte imprejurari (interesele statelor in cauza, personalitatea insarcinatului). Acesti insarcinati cu afaceri sunt sefi de misiune titulari (numiti si en tire sau en pied sau avec lettres) care ocupa aceasta functie pana la numirea unui ambasador sau a unui ministru.

Se recurge la institutia insarcinatului cu afaceri fie din motive financiare sau din lipsa de personal, fie pentru a da expresie nivelul scazut al relatiilor dintre doua state. In multe cazuri, un ambasador este acreditat in mai multe state, iar misiunile diplomatice in statele in care el nu este rezident sunt conduse de insarcinati cu afaceri.

Misiunile diplomatice pot fi conduse si de insarcinati cu afaceri ad-interim, ei nu sunt titulari ai postului, ci conduc misiunea in locul sefului de misiune titular, care este temporar absent de pe post sau in imposibilitatea de a-si exercita functiile (este chemat pentru consultari ori pleaca definitiv din statul de resedinta si se asteapta numirea unui nou sef de misiune). Sunt si cazuri care decurg di vointa deliberata a statului trimitator pentru considerente politice (a marca importanta redusa acordata relatiei cu statul de resedinta ori o stare de incordare in raporturile dintre cele doua state), sau economice (pentru a reduce cheltuielile).

Insarcinatul cu afaceri ad-interim este, in mod automat, diplomatul cu gradul imediat inferior sefului de misiune prin notificare scrisa adresata Ministerului Afacerilor Externe al statului de resedinta, afara de cazul decesului acestuia, cand diplomatul cel mai mare in grad preia conducerea in mod automat; seful misiunii poate insa desemna un alt diplomat ca insarcinat cu afaceri. Acesta nu poate delega functia sa si nici nu poate fi inlocuit in mod automat de un alt diplomat; in acest caz, Ministerul Afacerilor Externe al statului trimitator trebuie sa desemneze, prin notificare scrisa, un alt insarcinat cu afaceri ad-interim.

Personalul misiunilor diplomatice

Personalul diplomatic al misiunii diplomatice cuprinde, in primul rand, pe sefii de misiune.

Ceilalti membri ai personalului diplomatic sunt: ministri sau ministri consilieri; consilieri; secretari I; secretari II; secretari III; atasati din diferite domenii (atasati militari, navali si ai aerului, atasati comerciali, atasati culturali, atasati de presa, atasati financiari, atasati cu probleme de emigratie sau altii). Adesea, persoanele care se ocupa de activitate comerciala, culturala sau altele primesc grade diplomatice superioare celui atasat; la numirea lor si in documentele care privesc calitatea lor se adauga domeniul de care se vor ocupa (de exemplu, consilier comercial sau secretar I economic).

Toate aceste persoane fac parte din personalul diplomatic al misiunii si se bucura de statutul diplomatic care decurge din normele dreptului international public.

Conventia de la Viena nu face nicio diferenta intre membrii personalului diplomatic de cariera si cei care nu sunt diplomati de profesie; trimiterea lor in calitate de diplomati intr-un alt stat le confera acelasi statut diplomatic.

Personalul nediplomatic este format din personalul administrativ si tehnic; are rolul de a-i sprijini pe agentii diplomatici sa-si indeplineasca atributiile, de a asigura functionarea in bune conditii a misiunii diplomatice.

Personalul de serviciu al misiunii diplomatice cuprinde persoanele angajate in serviciul casnic al misiunii; din aceasta categorie ar face parte: soferi, portari, paznici, gradinari, bucatari, menajere etc.

Membrii personalului tehnic si administrativ si ai personalului de serviciu al misiunii se bucura de un statut special, decurgand din atributiile pe care le indeplinesc ca personal al misiunii.

Membrii de familie ai agentilor diplomatici se bucura de acelasi statut ca si acestia din urma. Membrii de familie ai membrilor personalului tehnic si administrativ si ai celui de serviciu se bucura numai de anumite privilegii si facilitati.

Numirea membrilor misiunii diplomatice; incetarea functiilor lor

Fiecare stat are dreptul de a-si alege si numi agentii diplomatici si pe ceilalti membri ai misiunii diplomatice. Aceasta decurge din principiul egalitatii suverane a statelor, din dreptul lor suveran de a-si constitui organele care sa actioneze in numele lor si sa le reprezinte.

In dreptul international au fost adoptate o serie de norme care acorda statului primitor, in anumite conditii, dreptul de a se opune numirii unor persoane ca membri ai misiunii diplomatice. In esenta, aplicarea acestor norme impune realizarea consimtamantului statului primitor la numirea unui agent diplomatic.

Numirea si admiterea sefului de misiune

Potrivit Conventiei de la Viena din 1961, "Statul primitor trebuie sa se asigure ca persoane pe care intentioneaza sa o acrediteze ca sef al misiunii in statul primitor a primit agrementul acestui stat". Conventia da expresie, astfel, unei norme cutumiare a dreptului international general.

Aceasta obliga statul sa se informeze, in prealabil, daca persoane pe care intentioneaza sa o desemneze ca sef de misiune este agreata de statul care ar urma sa o primeasca.

Din prevederile Conventiei de la Viena rezulta ca obligatia de a cere agrementul vizeaza pe toti sefii de misiune: ambasadori, ministri sau insarcinati cu afaceri. Cazul insarcinatilor cu afaceri   

ad-interim este diferit, ei nu sunt sefi de misiune titulari, ci actioneaza in numele celor care i-au delegat pe perioada absentei acestora.

Cererea de agrement consta in comunicarea de catre un alt stat a intentiei de a numi pe langa acesta din urma o anumita persoana in calitate de sef de misiune, se solicita statului respectiv sa raspunda, in prealabil, daca isi asentimentul fata de aceasta numire.

Cererea de agrement este transmisa pe canale diplomatice si trebuie sa fie facuta in mod confidential si, pe cat posibil, mentinuta confidentiala de ambele state, iar raspunsul statului primitor se comunica pe canale diplomatice.

Acordarea agrementului constituie o prerogativa a statului primitor, un act discretionar, in sensul ca acesta ramane liber sa-l acorde sau nu, fara a trebui sa dea explicatii.

Acordarea agrementului deschide calea pentru procedura acreditarii sefului de misiune.

Acreditarea este procedura speciala prin care persoana care a primit deja agrementul dobandeste calitatea de sef de misiune. Aceasta consta in prezentarea unui document formal, scrisorile de acreditare din partea sefului statului trimitator (in cazul ambasadorilor si ministrilor) ori din partea ministrului afacerilor externe (in cazul insarcinatilor cu afaceri), si primirea solemna a acestui document de catre organul destinatar al statului primitor. Odata cu incheierea ceremoniei prezentarii scrisorilor de acreditare, seful de misiune dobandeste, in mod definitiv, functia oficiala de sef de misiune si este investit cu exercitiul deplin al functiilor sale.

Numirea si admiterea celorlalti membri ai personalului misiunii diplomatice

Numirea celorlalti membri ai personalului misiunii diplomatice tine, de asemenea, de competenta interna a statului trimitator.

Numirea si trimiterea lor pe teritoriul statului primitor este supusa unor conditii si poate fi respinsa de acest stat, avand in vedere atributiile pe care ei urmeaza sa le indeplineasca pe teritoriul sau.

Statul primitor poate sa se pronunte cu privire la numirea unui agent diplomatic, sa refuze primirea sau sa ceara retragerea lui, in urma notificarii de catre statul trimitator a trimiterii lui la misiunea respectiva (care este obligatorie) sau dupa inceperea misiunii. Conventia de la Viena prevede ca statul primitor poate oricand sa informeze statul trimitator ca seful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau ca orice al membru al personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimitator trebuie sa recheme persoana in cauza sau sa puna capat functiilor sale.

O procedura diferita este prevazuta pentru numirea atasatilor militari. Potrivit Conventiei de la Viena, statul primitor poate cere ca numele atasatilor militari, navali sau ai aerului sa-i fie supuse, in prealabil, pentru aprobare.

In ceea ce priveste numirea personalului tehnic si administrativ si a celui de serviciu, aceasta urmeaza aceleasi norme ca si in cazul personalului diplomatic, cu deosebirea ca aceste persoane pot fi cetateni ai statului primitor sau ai unui stat tert. De asemenea, in legatura cu aceste persoane nu se aplica procedura declararii persona non grata, ci sunt declarati inacceptabili. Statul trimitator trebuie sa puna capat functiilor lor in cadrul misiunii.

Incetarea functiilor membrilor misiunii diplomatice

Functiile membrilor misiunii diplomatice inceteaza ca rezultat al procesului firesc de innoire periodica a personalului, fie datorita vointei statului trimitator, ori a statului primitor, fie ca urmare a altor imprejurari.

Statul trimitator poate rechema un membru al personalului misiunii sale diplomatice oricand:

- ca urmare a unei schimbari de guvern sau de orientare politica;

- fie pentru a marca nemultumirea sa fata de statul primitor si a reduce astfel nivelul de reprezentare la cel de insarcinat cu afaceri;

- fie pentru activitate apreciata ca necorespunzatoare a agentului diplomatic;

- in cazul izbucnirii unui conflict intre cele doua state si al ruperii relatiilor diplomatice.

Rechemarea poate interveni si ca un raspuns la cererea statului primitor, pentru comportare necorespunzatoare a agentului diplomatic.

Statul primitor poate pune capat functiei unui agent diplomatic, sef al misiunii diplomatice sau un alt membru al acesteia, declarandu-l persona non grata sau refuzand sa-l mi accepte in calitate de agent diplomatic. Uneori acestea sunt precedate de o cerere de rechemare, care, de regula, are caracter confidential si oral.   

Statul primitor poate declara o persoana non grata pentru:

1) motive care tin de conduita acesteia in indeplinirea functiilor sale:

- depasirea cadrului normal al acestora, asa cum sunt stabilite in dreptul diplomatic;

- amestec in treburile interne ale statului;

- nerespectarea legilor si reglementarilor locale;

- comiterea unei infractiuni grave;

- comportamentul membrilor familiei sale.

2) motive straine de aceasta:

- pentru a raspunde la un act similar al statului trimitator;

- pentru a marca o atitudine fata de acest stat, atunci cand in relatiile dintre ele sunt dificultati.

Statul primitor nu este tinut sa dea explicatii cu privire la motivele pentru care declara persona non grata un agent diplomatic.

Expulzarea agentului diplomatic este masura extrema, care intervine in cazul respingerii de catre statul trimitator a cererii de rechemare sau a neexecutarii acesteia intr-un termen rezonabil de statul primitor.

Daca masura declararii persona non grata priveste pe diplomati, declararea unei persoane ca inacceptabila se refera la membrii personalului tehnic si administrativ si la personalul de serviciu. In ceea ce priveste personalul aflat la serviciul privat al unui membru al misiunii, el poate fi oricand expulzat.

Alte cauze ale incetarii functiei agentului diplomatic tin de persoana acestuia, si anume, demisia sau decesul; demisia poate duce la incetarea misiunii numai in masura in care este acceptata de statul trimitator; pentru statul primitor, este vorba tot de o rechemare.

Misiunea unui agent diplomatic inceteaza atunci cand inceteaza sa existe, fie statul trimitator, fie cel primitor, prin unirea cu un alt stat si formarea unui nou subiect dreptului international.

Functiile misiunii diplomatice

Functiile misiunii diplomatice decurg din natura sa, ca organ de specialitate al statului trimitator pentru realizarea politicii sale externe.

Potrivit Conventiei de la Viena din 1961, functiile misiunii diplomatice constau, in special, in urmatoarele:

a) reprezentarea statului trimitator in statul primitor;

b) protectia intereselor statului trimitator si ale cetatenilor sai in statul primitor, in limitele admise de dreptul international;

c) purtarea de tratative cu guvernul statului primitor;

d) informarea prin toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul primitor.

Se prevede totodata, in mod expres, ca nicio dispozitie a Conventiei nu poate fi interpretata ca interzicand misiunii diplomatice exercitarea functiilor consulare.

a) Reprezentarea statului trimitator este considerat a fi functia cea mai importanta a misiunii diplomatice, din care recurg celelalte.

1. Functia de reperezentare revine, in primul rand, sefului misiunii, si ceilalti membri ai personalului diplomatic iau parte la indeplinirea acestei functii, ei actionand in numele si sub controlul sefului misiunii. De asemenea, functia de reprezentare se exercita nu numai pe langa seful statului primitor, ci mai ales pe langa guvern si diferite componente ale acestuia, avand in vedere diversificarea raporturilor dintre state.

Functia reperezentarii vizeaza, ratione materiae, o gama nelimitata de acte si activitati, de la prezentarea statului sau in diferite probleme, la demersuri in numele cetatenilor sau unitatilor economice, si pana la consultari in probleme politice si negocieri pentru incheierea de tratate.

Negocierea cu guvernul statului primitor

Negocierea cu guvernul statului primitor tine de esenta activitatii misiunii diplomatice, deoarece urmareste sa promoveze interesele statului trimitator prin realizarea de intelegeri cu statul de resedinta. Conceptul de negociere vizeaza orice actiune referitoare la relatiile dintre state; in fapt, misiunea diplomatica negociaza cu autoritatile statului primitor de fiecare data cand trebuie reglementata o problema din relatiile bilaterale, de la simplul demers prin care se solicita o anumita rezolvare pana la convenirea unui tratat, indiferent de rezultatul la care se ajunge.

Cele mai importante negocieri sunt cele pentru incheierea de tratate. Misiunile diplomatice pregatesc aceste negocieri si uneori chiar negociaza ele insele cu autoritatile statului primitor. In cadrul notiunii de negociere trebuie sa includem si consultarile asupra problemelor internationale.

2. Functia de observare si informare Pentru orientarea si promovarea relatiilor sale cu statul primitor, statul trimitator are nevoie de o cunoastere cat mai completa a situatiei si a conditiilor care prevaleaza in primul stat. Cunoasterea situatiei politice, economice, sociale si culturale din statul de resedinta reprezinta o conditie pentru desfasurarea activitatii misiunii diplomatice.

Activitatea de informare despre situatia din statul primitor este privita ca legitima si acceptata ca fiind in interesul reciproc al statelor.

Dreptul international stabileste anumite limite in ceea ce priveste indeplinirea functiei de informare si observare. Conventia de la Viena din 1961 prevede ca misiunile diplomatice se vor informa "prin mijloace licite" despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul primitor.

O sursa secundara o constituie presa si publicatiile din si despre statul primitor, la care trebuie sa se recurga cu discernamant, avand in vedere caracterul neoficial, adesea contradictoriu si subiectiv.

b) Protectia statului trimitator si ale cetatenilor sai

In sens larg, prin exercitarea tuturor functiilor sale misiunea diplomatica promoveaza interesele statului trimitator.

Functia de protectie are un sens mai restrans si vizeaza cazul in care drepturi sau interese patrimoniale, morale sau de alt ordin ale statului ori ale cetatenilor sai sunt prejudiciate pe teritoriul statului de resedinta. In acest caz, misiunea diplomatica poate sa ceara statului de resedinta sa ia masurile necesare pentru incetarea incalcarii sau repararea prejudiciului suferit.

Potrivit Conventiei de la Viena din 1961, misiunea diplomatica are functia de a "proteja in statul primitor interesele statului trimitator si ale cetatenilor sai in limitele admise de dreptul international". Prin cetateni se inteleg si persoanele juridice care au nationalitatea statului trimitator.

Protectia diplomatica se exercita in anumite conditii.

O prima conditie este ca persoana in cauza sa aiba cetatenia statului trimitator, iar in cazul persoanelor juridice sa aiba nationalitatea acestui stat. Este conditia sine qua non a exercitarii protectiei diplomatice, ca element al suveranitatii statului, care legitimeaza exercitarea ei in raporturile cu un alt stat.

Pentru exercitarea protectiei diplomatice, cetatenia unei persoane trebuie sa poata fi opozabila statului caruia i se adreseaza demersul diplomatic; aceasta conditie este indeplinita atunci cand statul respectiv a recunoscut aceasta cetatenie, sau atunci cand cetatenia este efectiva. In cazul dublei cetatenii sau al schimbului cetateniei, cerinta efectivitatii este si mai importanta, fiind determinanta pentru admiterea exercitarii protectiei diplomatice.

In ceea ce priveste persoanele juridice, se cere o nationalitate efectiva, care este determinata de sediul social, de locul inregistrarii sau de locul principal de desfasurare a activitatii.

O alta conditie pentru exercitarea protectiei diplomatice este epuizarea recursurilor locale.

Deoarece protectia diplomatica are caracter subsidiar fata de actiunea institutiilor statului reclamat, dreptul international stabileste norma epuizarii cailor de recurs locale, inainte de exercitarea protectiei diplomatice de catre statul reclamant. Persoana in cauza trebuie, deci, sa fi incercat si sa obtina valorificarea drepturilor sale in fata organelor statului teritorial, inclusiv cele jurisdictionale, utilizand toate etapele pe care le ofera legea acestui stat sa fi fost respinse.

O ultima conditie pentru exercitarea protectiei diplomatice este andorsarea de catre stat a pretentiei persoanei fizice sau juridice in cauza.

Protectia diplomatica este un element al suveranitatii statului, iar pentru cetatean, un drept care decurge din relatia de cetatenie cu statul (desi legile si regulamentele statelor difera in aceasta privinta).

3. Exercitarea de functii consulare de catre misiunile diplomatice Potrivit Conventiei de la Viena privind relatiile diplomatice din 1961 "Nicio dispozitie a prezentei Conventii nu poate fi interpretata ca interzicand misiunii diplomatice exercitarea functiilor consulare". La randul sau, Conventia de la Viena privind relatiile consulare din 1963 prevede ca "Functiile consulare sunt exercitate si de misiunile diplomatice in conformitate cu prevederile prezentei Conventii".

Practica internationala a statelor consacra existenta simultana a relatiilor diplomatice cu cele consulare (uneori relatiile consulare au precedat pe cele diplomatice) si exercitarea, de catre misiunile diplomatice, si a functiilor consulare.

In practica, in cadrul misiunilor diplomatice functioneaza sectii consulare, care exercita functiile consulare.

Misiunea diplomatica exercita functii consulare, in principiu, pe intreg teritoriul statului primitor; daca statul trimitator deschide, cu acordul statului primitor, oficii consulare pe teritoriul acestuia, acestor oficii li se stabilesc prin acordul celor doua state circumscriptii consulare, in cadrul carora ele isi exercita functiile consulare. Misiunea diplomatica nu mai poate exercita functii consulare in aceste circumscriptii, atata timp cat exista oficiile consulare respective.

Imunitatile si privilegiile diplomatice

Conventia de la Viena din 1961 afirma in preambul ca "scopul privilegiilor si imunitatilor diplomatice este nu de a crea avantaje unor persoane, ci de a asigura indeplinirea eficace a functiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor".

Norma de baza a Conventiei este nediscriminarea, aplicarea unui tratament restrictiv sau mai favorabil poate sa intervina, pe baza de reciprocitate, daca unul din state aplica in mod restrictiv o prevedere a Conventiei, respectiv daca ele convin asupra unui tratament mai favorabil.

Imunitatile si privilegiile misiunii diplomatice

Imunitatile si privilegiile misiunii diplomatice vizeaza respectarea localurilor misiunii si neamestecul statului de resedinta in activitatile desfasurate de misiune.

1. Inviolabilitatea localurilor misiuni; potrivit Conventiei, nu este permis agentilor statului de resedinta sa patrunda in ele decat cu consimtamantul sefului misiunii. Inviolabilitatea localurilor misiunii este considerata ca principiul cel mai vechi si mai solid al dreptului international.

Protectia localurilor misiunii trebuie sa fie asigurata si in cazul ruperii relatiilor diplomatice sau al rechemarii definitive sau temporare a misiunii diplomatice.

2. In legatura cu inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, in practica internationala si in doctrina s-a ridicat problema azilului diplomatic, respectiv, daca o misiune diplomatica poate acorda azil in localurile sale unor persoane din statul de resedinta.

Majoritatea statelor lumii nu recunosc un drept de azil diplomatic (desi SUA si unele state europene l-au practicat, pe motive politice). Acest drept este recunoscut de majoritatea statelor latino-americane si face obiectul mai multor conventii incheiate de acestea (Conventia de la Montevideo din 1933 privind azilul politic, Conventia de la Caracas din 1954 cu acelasi titlu).

Conventia de la Viena prevede ca "localurile misiunii nu vor fi utilizate intr-un mod incompatibil cu functiile misiunii, asa cum sunt ele enuntate in prezenta Conventie sau in alte reguli ale dreptului international, ori in acordurile speciale in vigoare intre statul trimitator si statul de resedinta".

Se poate considera ca acordarea azilului nu a devenit o norma de drept international general. Acordarea azilului diplomatic nu este inclusa printre functiile misiunii diplomatice; extinderea unei astfel de practici poate, in multe cazuri, sa puna in pericol indeplinirea acestor functii, putand fi o sursa de tensiune intre statul trimitator si statul de resedinta.

3. Imunitatea de juridictie inseamna exceptarea de la jurisdictia locala, de la controlul instantelor locale si formele de constrangere pe care acestea le produce, si nu scutirea de obligatia de a respecta legile si reglementarile locale.

4. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor si corespondentei misiunii; potrivit Conventiei de la Viena din 1961, ele sunt inviolabile in orice moment si in orice lor s-ar afla; se apreciaza ca, fara aceasta, ambasadele si-ar pierde ratiunea de a fi. Statul de resedinta are obligatia de a respecta si proteja nu numai inviolabilitatea arhivelor si documentelor misiunii, ci si a corespondentei oficiale a misiunii, prin aceasta intelegandu-se intreaga corespondenta referitoare la misiune si la functiile sale.

5. Privilegiile misiunii diplomatice se refera la libertatea de comunicare a misiunii in scopuri oficiale. Potrivit Conventiei de la Viena, statul de resedinta permite si protejeaza comunicarea libera a misiunii in orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul sau, ca si cu celelalte misiuni si consulate ale statului sau, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici si mesajele in cod sau cifrate.

6. Un alt privilegiu acordat misiunii diplomatice este libertatea de miscare si de deplasare. Potrivit Conventiei de la Viena din 1961, statul de resedinta asigura libertatea de deplasare si de circulatie pe teritoriul misiunii, sub rezerva legilor si reglementarilor sale referitoare la zonele in care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate nationala.

7. Misiunile diplomatice beneficiaza de scutiri de taxe si impozite. Misiunea diplomatica este scutita de orice impozite si taxe asupra drepturilor si taxelor percepute pentru actele oficiale eliberate de ea. Misiunile elibereaza acte oficiale, mai ales in domeniul consular, pentru care percep taxe. Este o norma general acceptata ca ele sa fie scutite de impozite asupra acestor venituri (de ex. Taxa de timbru).

8. Misiunea si seful misiunii au dreptul de a arbora drapelul national si de a pune stema statului trimitator pe localurile misiunii, inclusiv resedinta sefului de misiune, si pe mijloacele de transport ale acesteia.

Imunitatile si privilegiile agentilor diplomatici sunt urmatoarele:

a) inviolabilitatea personala si inviolabilitatea resedintei agentului diplomatic;

b) imunitatea de jurisdictie penala, civila si administrativa a agentului diplomatic;

c) scutiri de prestatii, impozite si taxe;

d) imunitati si privilegii acordate membrilor personalului diplomatic;

e) privilegii de ordin vamal - scutire de plata drepturilor de vama, a taxelor si altor drepturi conexe, pentru obiectele importate destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei acestuia, care fac parte din gospodaria sa, inclusiv efectele destinate instalarii sale.

Imunitati si privilegii acordate personalului tehnic si administrativ, precum si membrilor familiilor acestora:

a) inviolabilitate personala;

b) inviolabilitatea resedintei;

c) inviolabilitatea corespondentei si documentelor lor;

d) imunitate de jurisdictie penala, civila si administrativa pentru actele indeplinite in exercitarea functiilor lor;

e) privilegii fiscale; scutire de taxe pentru obiectele importate cu ocazia primei instalari.

Misiunile pe langa organizatiile internationale

Statele trimit misiuni si pe langa organizatii internationale - subiecte de drept international, create de state prin tratate internationale pentru realizarea cooperarii multilaterale.

Este vorba atat de misiuni permanente, cat si de misiuni temporare.

Misiunile permanente pe langa organizatii internationale, ca si misiunile diplomatice acreditate in state, sunt organe de relatii externe ale unui stat, menite sa-l reprezinte in raporturile cu acesta. Intre ele exista deosebiri: misiunile permanente desi reprezinta statul pe langa organizatii internationale, isi desfasoara activitatea pe teritoriul statului de sediu; aceasta duce la stabilirea unor rapoarte triunghiulare care creeaza un regim juridic complex.

Normele aplicate in acest domeniu sunt mai putin ferme, decat in cazul relatiilor dintre state, fiind vorba de relatii intre subiectele de drept international de natura diferita, iar temeiul privilegiilor si imunitatilor este strict cel functional, caci misiunile nu reprezinta statul trimitator pe langa statul de sediu, care trebuie sa acorde privilegii si imunitati, ci pe langa o organizatie internationala. Pe de alta parte, participarea la lucrarile organizatiilor internationale se refera nu numai la reprezentanti ai statelor membre, ci si la observatori din partea statelor nemembre, delegati ai miscarilor de eliberare si reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale, chiar persoane particulare, in functie de activitatile fiecarei organizatii; aceasta nu poate aa nu creeze dificultati pentru statul gazda.

In ceea ce priveste functiile misiunii permanente, daca acestea includ reprezentarea statului trimitator in organizatia internationala, negocierea cu aceasta, observarea si informarea despre activitatea organizatiei, ele includ si participarea la promovarea realizarii scopurilor si principiilor organizatiei, folosirea serviciilor oferite de organizatie, ca informatii, documentatie, asistenta si protectia intereselor statului trimitator in organizatie.

Misiunile permanente sunt conduse de reprezentanti permanenti acreditati pe langa secretariatele organizatiilor internationale. Structura lor depinde de importanta pe care statul o acorda organizatiei si de posibilitatile sale. Efectivul misiunii este stabilit de statul trimitator; el nu poate depasi limitele a ceea ce este rezonabil si normal, tinand seama de functiile organizatiei si de nevoile misiunii.

Statutul juridic al misiunilor permanente pe langa organizatii internationale prezinta alte aspecte specifice, ca urmare a caracterului triunghiular al raporturilor pe care le presupune, prin raportare atat la organizatia internationala, cat si la statul de sediu.

La baza regimului de privilegii si imunitati ale misiunilor permanente si membrilor lor sta conceptia functionala. Potrivit Cartei ONU "Reprezentantii statelor membre se vor bucura de privilegiile si imunitatile necesare pentru a-si exercita in mod independent functiile legate de organizatie".

Conventia privind reprezentarea statelor in relatiile lor cu organizatiile internationale cu caracter universal, adoptata de Conferinta Natiunilor Unite la Viena in 1975, si-a propus sa realizeze codificarea normelor dreptului international in acest domeniu, incluzand atat misiunile permanente, cat si delegatiile la reuniuni si delegatiile de observatori.

Dispozitiile de fond ale Conventiei reiau in mare masura pe cele cu privire la privilegiile si imunitatile misiunilor diplomatice privind: inviolabilitatea localurilor, scutirile fiscale asupra acestora, inviolabilitatea arhivelor, libertatea de miscare si de comunicare, inviolabilitatea personala a membrilor misiunii, a locuintelor, a bunurilor lor, imunitatea de jurisdictie, renuntarea la aceasta, scutirea de prestatii de securitate sociala, de impozite ti taxe, de prestatii personale, de taxe vamale etc.

Conventia nu a intrat in vigoare deoarece nu s-a asigurat o abordare echilibrata intre interesele statelor gazda, putine la numar, si cele ale statelor trimitatoare.

Misiunile speciale

Potrivit Conventiei adoptate in 1969, prin misiune speciala se intelege o misiune temporara, cu caracter de reprezentare a unui stat, trimisa de acest stat pe langa alt stat cu consimtamantul acestuia din urma pentru a trata cu acesta probleme specifice sau pentru a indeplini pe langa el o insarcinare specifica.

Misiunea speciala se caracterizeaza prin urmatoarele:

a) caracterul temporar, spre deosebire de misiunile diplomatice permanente;

b) caracterul reprezentativ, ea reprezentand in mod oficial un stat, trimisa de acesta intr-un alt stat; c) misiunea actioneaza, astfel, in calitate de organ al unui stat-subiect de drept international, in raporturile cu un alt stat;

d) caracterul consensual, ea fiind trimisa, ca si cea permanenta, cu consimtamantul statului primitor; e) caracterul limitat la tratarea anumitor probleme sau indeplinirea unei insarcinari specifice, spre deosebire de misiunea permanenta care are capacitatea de reprezentare generala a statului trimitator.

Numirea sefului misiunii speciale si a membrilor acesteia este prerogativa statului trimitator. Statul primitor poate insa sa refuze sa admita o misiune speciala, daca el considera ca efectivul acesteia este nerezonabil tinand seama de imprejurari si de conditiile sale, ca si de nevoile misiunii in cauza. El poate sa refuze sa admita orice persoana ca membru al unei misiuni speciale, sa informeze in orice moment statul trimitator ca un reprezentant al sau si orice membru al personalului diplomatic al misiunii este persoana non grata si ca orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil; el trebuie sa-si dea consimtamantul ca un cetatean al sau sau al unui stat tert sa faca parte din misiunea speciala. Statul primitor poate sa puna capat unei misiuni speciale, notificand statului trimitator ca el o considera incheiata.

Statul trimitator, misiunea speciala si membrii acesteia se bucura de privilegii si imunitati care sunt, in mare masura, cele ale misiunii diplomatice permanente si ale membrilor acesteia, cu unele deosebiri, tinand seama de durata mandatului limitat si natura misiunii speciale.

Majoritatea prevederilor Conventiei din 1969 produc pe cele ale Conventiei din 1961 si reprezinta, in esenta, o adaptare a acestora la situatiile misiunilor speciale.

Conventia din 1969 enunta ca beneficiari ai privilegiilor si imunitatilor, apropiate de cele ale agentilor diplomati, pe seful misiunii speciale, alti reprezentanti ai statului trimitator in misiunea speciala si personalul ei diplomatic.

Conventia reia cu mici adaptari prevederile Conventiei din 1961 referitoare la inviolabilitatea arhivelor si documentelor, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, inviolabilitatea personala, inviolabilitatea locuintei si imunitatea de jurisdictie penala.

Sunt reluate, de asemene, prevederile Conventiei din 1961 referitoare la scutirea de obligatii referitoare la securitatea sociala, de impozite si taxe, de prestatii personale, de taxe vamale. Se prevede acelasi regim de privilegii si facilitati pentru personalul administrativ si cel de serviciu a misiunii speciale, ca si pentru membrii familiilor, acelasi mod de renuntare la imunitati si aceleasi obligatii pentru membrii misiunii speciale.

Dreptul international consacra un ansamblu de norme, in cea mai mare parte cutumiare, dar codificate in Conventia de la Viena din 1061 si dupa modelul ei in conventiile ulterioare referitoare la reprezentarea statelor pe langa organizatii interguvernamentale si la misiunile speciale, norme cu privire la deschiderea si trimiterea misiunilor, functiile lor, privilegiile si imunitatile misiunilor si ale personalului acestora.

Oficiile consulare

Relatiile consulare au fost definite ca fiind raporturile care se nasc intre doua state, din faptul ca pe teritoriul unui stat se exercita functii consulare de catre organe ale altui stat.

Relatiile consulare pot sa existe, insa, independent de cele diplomatice si pot continua in cazul ruperii acestora.

Stabilirea si dezvoltarea relatiilor consulare este intemeiata, in esenta, pe interese specifice ale statului trimitator, ale cetatenilor sai in domeniile economic, comercial, maritim, social si altele, pe recunoasterea de catre dreptul international a unor drepturi de suveranitate personala referitoare la cetatenii proprii, pe recunoasterea obligatiei statului de resedinta de a acorda strainilor drepturi subiective destul de apropiate de cele ale propriilor cetateni si pe dreptul statului trimitator de a exercita protectia cetatenilor sai in strainatate.

Normele privind relatiile consulare si activitatea oficiilor consulare au fost codificate prin Conventia de la Viena din 1963 privind relatiile consulare. Din multe puncte de vedere aceasta este paralela si urmeaza mutatis mutandis prevederile Conventiei din 1961 privind relatiile diplomatice. In acest context mentionam si Conventia europeana privind functiile consulare din 1967, incheiata in cadrul Consiliului Europei. A fost conceputa ca o codificare regionala si se refera doar la functiile consulare, considerandu-se ca materia privilegiilor si imunitatilor consulare este reglementata prin Conventia din 1963.

Aceasta Conventie reprezinta atat o cristalizare a normelor de drept cutumiar existente, cat si, din unele puncte de vedere, o dezvoltare progresiva a dreptului international. Conventia din 1963 reprezinta dreptul cutumiar in materia relatiilor consulare. Prevederile Conventiei de la Viena sunt considerate, pentru viitor, un standard minimum sub care nu se poate cobori.

Infiintarea oficiilor consulare

Exercitarea functiilor consulare se face, fie de catre organe specializate, infiintate in acest scop, denumite oficii sau posturi consulare, fie de misiunile diplomatice.

In ceea ce priveste misiunile diplomatice, functiile consulare fac parte din atributiile de ansamblu de reprezentare in statul primitor. Desigur, misiunea diplomatica trebuie sa notifice ministerului afacerilor externe al statului de resedinta numele si calitatea diplomatului investit cu exercitarea de functii consulare, avand in vedere efectele juridice ale actelor indeplinite de acesta, inclusiv pe teritoriul acestui stat (legalizari de acte, de semnaturi, acordarea de vize etc.).

Deschiderea unui oficiu consular pe teritoriul statului de resedinta nu poate avea loc decat cu consimtamantul acestuia.

Stabilirea unui oficiu consular prezinta aspecte specifice, care presupun consimtamantul expres al statului de resedinta. Astfel, daca sediul misiunii diplomatice este, de regula, in capitala de resedinta, misiunea avand atributii pe intreg teritoriul acestuia, oficiul consular are competente limitate la o parte a teritoriului, denumita circumscriptie consulara, iar sediul sau se stabileste intr-un oras din aceasta circumscriptie. Atat intinderea circumscriptiei consulare, cat si sediul oficiului consular se stabilesc cu aprobarea statului de resedinta. Tot cu acordul acestuia se stabileste rangul oficiului consular: consulat general; consulat; viceconsulat; agentie consulara.

Obtinerea consimtamantului statului de resedinta privind deschiderea unui oficiu consular, sediul si circumscriptia sa reprezinta o norma fundamentala a dreptului international.

Este o norma cu caracter general, vizand atat consulatele de cariera, cat si pe cele onorifice.

Personalul oficiilor consulare

Potrivit Conventiei de la Viena din 1961, prin expresia: "membrii oficiului consular" se intelege functionarii consulari, angajatii consulari si membrii.

In functie de natura sarcinilor lor, Conventia de la Viena distinge patru categorii de personal:

- seful oficiului consular, persoana insarcinata sa actioneze in aceasta calitate;

- functionarii consulari, persoanele insarcinate cu exercitarea functiilor consulare, inclusiv seful oficiului consular;

- angajatii consulari, persoanele angajate in serviciile administrative sau tehnice ale unui oficiu consular;

- membrii personalului de serviciu, persoanele afectate serviciului casnic al unui oficiu consular.

Seful serviciului consular desfasoara o activitate de reprezentare, dar indeplineste impreuna cu ceilalti functionari consulari functiile consulare propriu-zise. Sefii oficiilor consulare pot fi: consuli generali, viceconsuli si agenti consulari. Acestea sunt si gradele sau rangurile consulare.

Conventia de la Viena prevede ca, in lipsa unui acord explicit asupra efectivului oficiului consular, statul de resedinta poate cere ca acest efectiv sa fie mentinut in limitele considerate de el ca fiind rezonabile si normale, tinand seama de circumstantele si conditiile din circumscriptia consulara si de nevoile oficiului in cauza.

Potrivit Conventiei de la Viena, numirea si admiterea oficiilor consulare reprezinta un act in care trebuie sa se intalneasca vointa ambelor state, desi numirea este un act intern, al organului competent al statului trimitator, caci persoana sefului oficiului consular trebuie sa fie agreata de statul de resedinta.

In cazul sefului oficiului consular, statul trimitator elibereaza persoanei in cauza o patenta consulara, iar statul de resedinta raspunde prin eliberarea unui document numit exequatur. Patenta consulara este un act oficial, intuitu personae, care trebuie sa indice: oficiul consular, categoria functionarilor consulari careia ii apartine persoana numita (consul de cariera sau onorific); clasa consulara din care face parte (consul general, consul etc.); sediul oficiului consular si circumscriptia acestuia. Patenta emana de la un organ central al statului trimitator, de regula, de la guvernul sau ministrul de externe al acestuia.

Exequaturul este, de asemenea, un act formal prin care seful oficiului consular este admis de catre statul de resedinta sa-si exercite functiile consulare in aceasta calitate. Este un act al guvernului statului de resedinta, care confirma evenimentele mentionate in patenta consulara, il autoriza sa exercite functiile consulare incredintate si ordona sau cere autoritatilor locale sa-l recunoasca in aceasta calitate si sa faciliteze exercitarea functiilor sale.

Exequaturul este obligatoriu pentru exercitarea functiilor consulare; Conventia de la Viena prevede ca seful oficiului consular nu poate intra in functie inainte de a fi primit exequaturul. El poate fi admis provizoriu sa exercite functiile consulare, in asteptarea eliberarii exequaturului; aceste functii pot fi exercitate cu titlu temporar si de un agent interimar, daca seful oficiului consular este impiedicat sa-si exercite functiile sau daca postul este vacant.

Patenta consulara si exequaturul contin elemente care nu pot fi modificate decat prin acord intre doua state, de regula, prin eliberarea unei noi patente si a unui nou exequatur.

Statul de resedinta este liber sa acorde ori sa refuze exequaturul si nu este obligat sa-si motiveze refuzul.

Avand in vedere importanta acordata patentei si exequaturului, ca acte oficiale provenind de la cele doua state, Conventia de la Viena prevede ca fiecare stat este liber sa hotarasca daca va stabili sau va admite agentii consulare girate de agenti consulari care nu sunt desemnati ca sefi de oficiu consular de catre statul trimitator; in cazul in care sunt admise astfel de agentii, conditiile in care vor functiona, ca si privilegiile si imunitatile agentilor consulari, sunt stabilite prin acord intre statul trimitator si cel de resedinta.

Conventia de la Viena prevede ca statul trimitator poate numi conform vointei sale pe membrii personalului consular (altii decat seful oficiului consular); acelasi regim si pentru numirea angajatilor consulari si a membrilor personalului de serviciu al oficiului consular, singura deosebire este ca nu se prevede cerinta consimtamantului statului de resedinta pentru a-i numi dintre cetatenii sai sau ai unui stat tert, asa cum se prevede pentru functionarii consulari.

Incetarea functiilor consulare, potrivit Conventiei de la Viena, are loc indeosebi prin:

a) notificarea statului trimitator catre statul de resedinta despre incetarea functiilor unui membru al oficiului consular;

b) notificarea statului de resedinta catre statul trimitator ca el nu mai considera persoana in cauza ca membru al personalului consular.

c) declararea unui functionar consular ca persoana non grata sau a unui alt membru al personalului consular ca inacceptabil;

d) declararea ca inacceptabila a unei persoane, numita membru al unui oficiu consular, inainte de ajunge pe teritoriul statului de resedinta sau inainte de a intra in functie la oficiul consular.

Functiile consulare

Potrivit prevederilor Conventiei din 1963 de la Viena, ale Conventiei Europene si ale conventiilor bilaterale, functiile consulare sunt grupate astfel:

1) Functii privind dezvoltarea relatiilor intre state:

a) favorizarea dezvoltarii relatiilor comerciale si economice;

b) dezvoltarea relatiilor culturale si stiintifice;

c) promovarea relatiilor amicale cu statul de resedinta;

d) functia de a indeplini acte diplomatice in statul de resedinta.

2) Functii privind protectia in statul de resedinta a intereselor statului trimitator si ale persoanelor fizice sau juridice ale acestuia:

a) protectia intereselor cetatenilor si persoanelor juridice care au nationalitatea statului trimitator;

b) acordarea de asistenta cetatenilor si persoanelor juridice care au nationalitatea statului trimitator;

c) functia de reprezentare;

d) protejarea, in limitele fixate de lege si regulamentele statului de resedinta, intereselor minorilor si ale persoanelor incapabile, cetateni ai statului trimitator, mai ales atunci cand se cere instituirea unei tutele sau curatele cu privire la aceste categorii de cetateni.

3) functii de stare civila, notariale si eliberare de vize:

a) functii in domeniul starii civile;

b) functii in domeniul notarial: eliberarea de vize si pasapoarte, transmiterea de acte judiciare si extrajudiciare;

c) transmiterea de acte judiciare si extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii.

4) Functii in materie de navigatie maritima si aeriana:

a) asistenta consulara acordata persoanelor de pe navele sub pavilionul statului trimitator;

b) inspectie si control pe navele sub pavilionul statului trimitator;

c) functii consulare in legatura cu aeronavele similare cu cele privind navele: acordarea asistentei aeronavelor inmatriculate in statul trimitator si membrilor echipajului, in relatiile cu statul de resedinta, sau la care acesta nu se opune.

5) Alte functii - Conventia de la Viena prevede posibilitatea exercitarii altor functii consulare, incredintate de statul trimitator si care nu sunt interzise de legile statului de resedinta, sau la acare acesta nu se opune. In practica sunt cunoscute atributii in ceea ce priveste exercitarea drepturilor electorale de catre cetatenii statului trimitator; activitatile consulului in acest domeniu trebuie sa respecte cerintele care decurg din suveranitatea statului de resedinta; nu pot fi desfasurate, pe teritoriul acestui stat, campanii electorale sau alte activitati politice, ori de natura sa tulbure ordinea publica.

Imunitatile si privilegiile consulare

Imunitatile si privilegiile oficiului consular se aseamana, in linii mari, cu cele acordate misiunilor diplomatice.

Imunitatile consulare constau in:

a) inviolabilitatea localurilor consulare;

b) inviolabilitatea personala.

Privilegiile privesc:

a) scutirea de obligatii de inregistrare, de permise de sedere si de munca;

b) membrii oficiului consular sunt scutiti in ceea ce priveste activitatea lor la oficiul consular, de obligatiile prevazute de legile si regulamentele statului de resedinta referitoare la permise de munca pentru folosirea mainii de lucru straine;

c) scutirea de taxe vamale si de control;

d) scutirea de prestatii personale a membrilor oficiului consular.

Obligatiile membrilor oficiului consular

Ca si membrii misiunilor diplomatice, functionarii consulari au urmatoarele obligatii:

a) sa respecte legile statului de resedinta, ordinea juridica a acestuia;

b) sa nu intreprinda in acest stat actiuni de propaganda politica, de sustinere a unui partid sau alte forme de participare la lupta politica interna, nu trebuie sa instige pe conationalii lor la dezordine, tulburari sau anumite actiuni politice;

c) functionarii consulari de cariera sa nu exercite in statul de resedinta nicio activitate profesionala sau comerciala in profitul personal.

Consulatele onorifice

Conventia de la Viena prevede, ca principiu, ca fiecare stat este liber sa hotarasca daca va numi sau va primi functionari consulari onorifici.

Conventia distinge intre functionarii consulari de cariera si cei onorifici si precizeaza ca in ceea ce priveste imunitatile si privilegiile lor se aplica prevederi specifice, inscrise in capitole distincte.

In ceea ce priveste infiintarea oficiilor consulare si functiile acestora, Conventia nu face deosebire intre cele de cariera si cele onorifice. In realitate, statul trimitator incredinteaza functii mult mai restranse consulilor onorifici in raport cu cei de cariera. La randul sau, statul de resedinta poate sa restranga sfera functiilor pe care le exercita consulii onorifici.

Conventia conditioneaza exercitarea de catre consulii onorifici a unor functii de conformitate cu legile si regulamentele statului de resedinta:

a) functiile notariale si de ofiter de stare civila;

b) apararea intereselor cetatenilor statului trimitator in succesiunile de pe teritoriul statului de resedinta;

c) apararea intereselor minorilor;

d) reprezentarea cetatenilor in fata tribunalelor sau autoritatilor;

e) transmiterea de acte judiciare si extrajudiciare;

f) functii in legatura cu navele si aeronavele.

Imunitatile si privilegiile consulilor onorifici

Oficiile consulare onorifice se bucura de privilegii si imunitati prevazute pentru oficiile consulare de cariera, cu exceptia inviolabilitatii localurilor consulare, a scutirii de taxe fiscale a acestora si a inviolabilitatii arhivelor si documentelor consulare.

In ceea ce priveste localurile consulare conduse de functionari consulari onorifici, Conventia prevede ca, fara a li se acorda inviolabilitate, statul de resedinta va lua masurile necesare pentru a proteja si a impiedica violarea sau deteriorarea lor si tulburarea linistii sau atingerea demnitatii oficiului consular.

Scutirea fiscala se acorda in aceeasi termeni ca si consulatelor conduse de functionari consulari de cariera, dar numai pentru localul oficiului consular, nu si pentru resedinta sefului oficiului consular.

Arhivele si documentele unui oficiu consular condus de un consul onorific sunt inviolabile in orice moment si in orice loc s-ar gasi, cu conditia sa fie separate de alte documente, mai ales de cele ale sefului oficiului consular, de bunurile si documentele care se refera la profesia sau comertul sau.

De asemenea, statul de resedinta acorda intrarea si scutirea de orice taxe vamale, impozite si alte redevente pentru obiecte destinate exclusiv folosirii oficiale a consulatului, si anume: drapele, firme, stampile si sigilii, carti, imprimate oficiale, mobilier, materiale si rechizite de birou si alte similare furnizate oficiului consular de catre statul trimitator.

Functionarii consulari onorific se bucura de: imunitate de jurisdictie pentru actele savarsite in exercitarea functiilor consulare; nu sunt obligati sa depuna marturie asupra faptelor care au legatura cu exercitarea functiilor consulare sau sa prezinte corespondenta si documentele oficiale referitoare la acestea, iar in caz de arestare, detentia preventiva sau urmarire penala statul de resedinta este obligat sa previna neintarziat statul trimitator.

Dat fiind ca functionarii consulari onorifici nu sunt cetateni al statului trimitator si exercita o profesie lucrativa in statul de resedinta, prin Conventia de la Viena din 1963 li s-a acordat un statut juridic care le ofera un minimum de imunitati si privilegii bazat pe conceptia functionalitatii apropiat de cel al functionarilor de cariera.