| CATEGORII DOCUMENTE |
Preocupati de evidentierea rolului important ce revine personalitatii individului in declansarea actului criminal, o serie de cercetatori au acordat o atentie deosebita factorilor neuropsihici, fiziologici si ereditari in geneza crimei si infractiunii. Promotorul acestei orientari a fost medicul italian Cesare Lombroso care, pornind de la ideea regresiunii atavice a infractorului, formuleaza celebra teorie a criminalului innascut.
Conform acestei teorii, personalitatea delincventului reprezinta o entitate distincta si specifica, datorandu-se anumitor trasaturi anatomo-fiziologice si biologice transmise ereditar, care determina predispozitia spre crima si violenta a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o fiinta biologica ce difera sensibil de fiinta "normala" datorita posedarii anumitor trasaturi si stigmate anatomo-fiziologice dobandite pe cale ereditara. Printre stigmatele fizice, Lombroso a identificat: fata asimetrica, urechi foarte mari sau foarte mici, barbie ingusta, maxilarul si obrajii proeminenti. In afara de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice si psihologice precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapida a ranilor, lenea, lipsa completa a rusinii, neglijenta, excitabilitatea, vanitatea etc.
In afara acestor stigmate, criminalul innascut are o serie de obiceiuri cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesiva a gesturilor si inclinatia spre limbaj colorat[1].
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:
criminalii sunt la nastere un tip distinct;
ei pot fi caracterizati prin anumite stigmate;
aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzeaza crima, dar ele ne ajuta la identificarea tipurilor criminale;
numai prin interventii sociale riguroase poate fi restrans comportamentul infractional al criminalilor innascuti.
Teoria conditionarii fundamentata biologic a lui H. Eyseneck (1964) reprezinta o conceptie unica privind etiologia comportamentului criminal. Folosind in mare masura terminologia pavloviana (inhibitie corticala, reflex conditionat etc.) Eyseneck pleaca intai de la afirmati a ca exista variatii inter-individuale in ceea ce priveste proprietatile fiziologice corticale, cum este cazul rapiditatii cu care apare inhibitia corticala. Odata ce aceasta inhibitie se instaleaza, cortexul devine mai putin sensibil la stimulari. Cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiti decat cei care nu sunt implicati in activitati ilegale.
Aceste teorii sustin existenta unei relatii intre anumite caracteristici fizice si caracteristicile temperamentale, deci intre tipul fizic si comportament. William Sheldon, in urma unor investigatii, ajunge la concluzia ca structura fizica mezomorfica este cel mai mult implicata in comportamentul criminal.
Fizicul singur nu poate explica in mod adecvat comportamentul delincvent: este clar ca in interactiunea cu alte forte el este implicat in delincventa. Nu toti oamenii mezomorfici sunt criminali si nu toti criminali sunt mezomorfici.
Chiar daca exista o corelatie intre fizic si comportamentul criminal, nu inseamna in mod necesar ca unul este cauza celuilalt. Este destul de probabil ca, in copilarie, structurile mezomorfice sa fi folosit mai mult mijloace agresive si fizice pentru a-si atinge scopurile. Fiind recompensati pentru acest tip de comportament ei persista in terorizarea altora cand ajung adulti.
Avand o determinare multicauzala, delincventa include o serie de comportamente, conduite si actiuni negative ale unor indivizi care urmaresc realizarea propriilor lor aspiratii, motivatii si mobiluri personale. Psihologii vorbesc in acest sens[2] de tendinta delincventei de a reprezenta o forma de ajustare a unei inferioritati fizice sau a unei frustrari generand propensiunea individului catre instincte agresive, masculinitate si putin bruta.
Teoriile psihologice pun accentul in primul rand pe caracteristicile persoanei, pe structura si factorii componenti ai personalitatii, pe rezultatele invatarii si interactiunii sociale ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infractional.
Teoriile analitice si psihanalitice
Aduc cateva argumente cu puternice implicatii in practica clinica; acestea constau, pe de o parte, in afirmarea esecului in ceea ce priveste controlul efectiv al ego-ului si superego-ului datorat greselilor timpului in formarea copilului sau neglijarii parentale.
Pornind de la existenta celor trei categorii de forte: irationale, rationale, morale care intotdeauna sunt in disputa pentru asigurarea conduitei, Freud considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie datorata sentimentelor incestuoase, inconstiente de tip ocolipian din perioada copilariei. Crimele sunt comise in vederea autopedepsirii si, deci, in vederea purificarii de vinovatie.
Conform doctrinei freudiene, toti baietii manifesta ostilitate fata de tata si iubire fata de mama, care cuprinde dorinta sexuala. Vinovatia si anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie sa fie rezolvate pentru ca tanarul sa devina un om sanatos psihologic. Cel care-si exprima ostilitatea fata de tata isi va directiona agresivitatea in alta parte, ajungand la comiterea unor acte violente. Atunci cand acest complex este rezolvat cu ajutorul terapiei psihanalitice, individul poate curma ostilitatea sa devenind constient de obiectul real al agresiunii.
In ansamblu, reprezentantii teoriilor analitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emotionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecventa si inferioritate. Pentru ei, comportamentul criminal si delincventa sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale.
F. Alexander si B. Staub au stabilit o tipologie a delincventilor incluzand trei categorii principale: delincventul nevrotic, manifestand un comportament generat de conflicte de natura psihica; delincventul normal, care se identifica cu modelul obisnuit de delincvent, preluandu-i caracteristicile; delincventul patologic, al carui comportament este determinat in mod organic.
H.J. Zucker considera ca unul dintre cei mai importanti factori etiologici ai delincventei consta in absenta identificarii afective a celor mai multi copii delincventi cu parintii lor, iar aceasta conditie, la randul ei, determina masura in care acesti copii adopta sau nu standardele, obiceiurile si valorile parintilor lor.
In viziunea scolii clasice de psihanaliza, copilul frustrat de afectiune parentala, confruntat cu un autoritarism exagerat, neavand posibilitatea de investi erectiv tensiunile acumulate in cursul diferitelor situatii frustrante intalnite, isi descarca nemultumirea in alt context. El devine gelos, agresiv, izolat, dependent, egoist.
Freud interpreteaza agresivitatea ca pe o reactie primordiala care apare ori de cate ori satisfacere conforma cu principiul placerii este blocata. In functie de cultura, educatie, societate, agresivitatea se poate converti in alte forme de manifestare.
Teoriile psihanalitice insa nu reusesc sa ofere o explicatie actelor criminale comise de criminalul "normal" care invata si preia asemenea acte de la alti criminali. De regula, psihanaliza ofera o explicatie doar pentru comportamentul complusiv al psihoticolui, neuroticului si sociopatului.
La fel ca si in cazul infractorului adult, cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au ajuns la evidentierea unui profil psihologic al acestuia[3]:
inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie manifestata, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;
instabilitate emotionala, generata de carente educationale si in ultima instanta de fragilitatea eu-lui;
indaptare sociala, prevenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul cauta sa-l suprime, de exemplu prin schimbarea domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si activitate;
duplicitatea conduitei manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul cel al comportamentului tainic intim in care se realizeaza infractiunea si celalalt, nivelul comportamental de relatie cu societatea prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea;
dezechilibrul esential exprimat prin patimi, vicii, perversiuni irosire absurda a banilor, etc.
Sotii Sheldon si Eleonor Gluck (Nitrofan N. 1997) studiind cu ajutorul unei echipe interdiciplinare un lot de 500 de minori delincventi si un lot de minori nedelincventi (lot martor) care erau corespunzatori ca varsta, sex, statut socio-economic, apartenenta etnica au evidentiat ca delincventii se deosebesc de nedelincventi prin urmatoarele trasaturi mai importante:
din punct de vedere fizic delincventii sunt cu precadere de constitutie mezomorfica (sunt solizi, cu forta musculara mare);
ca temperament sunt energici, impulsivi, extrovertiti, agresivi;
au atitudini ostile sfidatoare, sunt plini de resentimente, sunt incapatanati, dornici de afirmare in grup, cu spirit de aventura;
din punct de vedere psihologic, tind spre exprimari directe, socio-cultural provin din familii neintelegatoare, neafective, lipsite de tinuta morala.
J.S. Peters (1957) arata ca in urma efectuarii unor cercetari empirice, nevarstinicii si tinerii care au venit in conflict cu normele legal-morale prezinta urmatoarele caracteristici distincte:
atitudini nefavorabile fata de legi si fata de munca;
atitudini necorespunzatoare fata de ei insisi, fata de parinti si fata de alte persoane.
Delincventul este un individ care, aparent, are un surplus de experiente negative, neplacute si care simte ca traieste intr-o lume amenintatoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare sa fie subminat, de aceea el nu pierde nimic daca este criticat sau incarcerat. Neavand un statut social de aparat, teama de a-l pierde nu il motiveaza sa faca eforturi pentru a se conforma normelor sociale. El nu-si apreciaza semenii si din aceasta cauza el nici nu pune prea mult pret pe opinia lor. Acest set de atitudini face sa fie extrem de dificila stabilirea de contacte cu el in vederea incercarii de a-l reeduca.
Evidentierea caracteristicilor psihice specifice personalitatii delincventului minor reprezinta o mare importanta pentru organizarea activitatii recuperative, care trebuie sa intervina in directia restructurarii si rearmonizarii profilului acesteia.
Influentele educative, reeducative si recuperative trebuie sa patrunda adanc in substructurile de personalitate ale minorului delincvent depasindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activa si adecvata a unor metode si procedee eficiente terapeutic suportive si constructiv compensatorii.
Familia dezorganizata este familia care isi pierde integritatea ca urmare a separarii partilor datorita unor motive precum: desfacerea casatoriei prin divort, decesul unuia dintre parinti, etc.
W.J Goode (1961) realiza urmatoarele clasificari ale familiilor dezorganizate:
a) familia incomplet unita sau nelegitima;
b) familia dezmembrata prin indepartarea unuia dintre soti ca urmare a anularii casatoriei, separarii, divortului li parasirii;
c) familia tip "camin gol" in cadrul careia partenerii traiesc impreuna insa comunicarea si relationarea sunt realizate minimal, fara sa constituie unul pentru celalalt un suport emotional;
d) familia in criza datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau permanenta a unuia dintre soti, decesul, inchisoarea, razboi;
e) existenta in cadrul unor familii a unor situatii care determina fundamentul esecurilor comportamentului tanarului: psihoza copilului sau a sotului ori conditiile fizice cronic incurabile.
O familie dezorganizata produce efecte negative in plenul relatiilor sociale, al personalitatii membrilor, iar prin aparenta sa "onorabilitate" sau "normalitate" impiedica de cele mai multe ori interventia activa a institutiilor sociale de ocrotire si control social.
Evidentiind rolul negativ al acestor carente familiale asupra procesului de dezvoltare a personalitatii adolescentului, literatura de specialitate[4] enumera urmatoarele reactii de aparare ale adolescentilor "normali":
reactii afective: anxietate, depresie, stari de excitatie, obsesii, fobii, insecuritate;
reactii caracterologice: agresivitate, imaturitatea proceselor afective;
reactii cognitive: esecuri de performantelor scolare;
reactii psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativa.
Putem concluziona ca o familie disfunctionala, prin structura, prin climat, prin stilul educativ, prin abuzuri de tot felul genereaza disfunctii la nivel psihologic si de structurare a personalitatii minorului acestea constituindu-se, mai mult sau mai putin, ca premise pentru un comportament deviant sau delincvent al copilului si adolescentului.
Maltratarea sau abuzul parintilor fata de copil nu este un fenomen nou. In numeroase legislatii moderne abuzul fata de copil este definit ca vatamarea fizica, mentala, sexuala, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de catre o persoana care este responsabila in ceea ce priveste bunastarea lui.
Abuzul asupra copilului este acel comportament care, in mod intentionat, cauzeaza lipsuri de natura fizica sau psihica unui minor dependent[5].
Modalitatile prin care se comit abuzurile asupra copiilor acopera o paleta destul de larga: batai, pedepse fizice grave cu efecte necontrolate, abuz sexual, neglijare, etc. abuzul savarsit asupra minorului este conceptualizat, de obicei, la trei niveluri de manifestare: social, institutional, familial. Abuzul familial este acel abuz care este comis de catre parinti sau de catre acele persoane in a caror ingrijire se afla minorul.
Principala clasificare a tipurilor de abuz enumera abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul emotional (psihologic) si neglijarea.
4. Abuzul fizic reprezinta folosirea fortei fizice asupra copilului si supunerea la munci dificile care depasesc posibilitatile lui avand ca rezultat vatamarea integritatii sale corporale.
In legislatia in vigoare in tara noastra, abuzul fizic este definit la nivelul Codului Penal prin termenul de "rele tratamente aplicate minorului". Termenii de definire se refera la aplicarea de catre parinte sau de catre persoana caruia i-a fost incredintat, de masuri sau tratamente de orice fel care pun in primejdie grava dezvoltarea fizica, intelectuala au morala a copilului. Include alungarea de casa, expunerea la imbolnavire, aplicarea de lovituri corporale grave, lipsa de libertatea, amenintarea grava.
4.3. Abuzul sexual asupra copilului defineste acele contacte si interactiuni intre un copil si o persoana adulta in care copilul este folosit pentru stimularea sexuala a celui adult sau a altei persoane. Abuz sexual poate fi comis si de o persoana sub varsta de 18 ani, daca acea persoana este, fie semnificativ mai in varsta decat victima fie intr-o pozitie care ii ofera putere si control asupra copilului.
Abuzul sexual asupra copilului defineste utilizarea corpului unui copil pentru placerea sexuala a unei persoane pe care copilul nu este capabil sa o inteleaga si nu este adecvata varstei sau dezvoltarii psihosociale a acestuia. Participarea copilului este obtinuta fie prin violenta, fie prin seductie.
Abuzul sexual intra-familial, in forma lui cea mai grava, este incestul, implicand relatiile sexuale comise intre persoane care sunt in relatii de rudenie apropiate si nu se pot casatori intre ele, interdictia fiind legat de tipul de inrudire.
Sunt considerate abuz sexual urmatoarele activitati: mangaieri, expunerea organelor genitale in fata copilului, contact sexual genital, contact sexual oral, contact sexual anal. Tot forme de abuz sexual sunt considerate si nerespectarea pudorii copilului specifica varstei, vizionarea de filme pornografice, etc.
Abuzul sexual se produce datorit combinarii unor procese individuale si familiale, ceea ce inseamna ca, in analiza motivatiei ce sta la baza abuzului trebuie luati in considerare toti factorii individuali, familiali si sociali care favorizeaza abuzul sexual.
Efectele abuzului sexual asupra adolescentilor se manifesta prin urmatoarele reactii: promiscuitate, prostitutie, vagabondaj, agresivitate fizica si sexuala (mai ales la baieti), comportamente delincvente.
4.4. Abuzul emotional asupra copilului este un comportament inadecvat al adultului fata de copil cu efecte negative asupra personalitatii in formare a copilului. Respingerea, izolarea fortata, ignorarea si coruperea minorului, umilirea, criticarea, refuzul de a-l ajuta, reprezinta forme ale acestui tip de abuz.
Abuzul emotional este, uneori, un concept intangibil si difuz, ale carui efecte sunt mai greu de depistat, insasi victima neputandu-si da seama de maltratarea psihologica la care este supusa.
In perioada prescolara cei mai importanti indicatori ai abuzului emotional sunt de obicei comportamentali. Se pot semnala la copiii abuzati comportamental dificultati de concentrare, agresivitate sau impulsionare, probleme de relationare cu ceilalti.
In cazul adolescentilor abuzati emotional se manifesta cel mai pregnant agresivitatea si revolta, dar si conduita de evitare, de stagnare si dorinta de a "ramane mici". Astfel, adolescentii pot ajunge sa consume droguri, sa se impotriveasca autoritatii, sa devina distructivi si razbunatori in mod intentionat. Pot avea depresii si tentative de sinucidere. Devin labili emotional si cu sentimente de ostilitate fata de lume din credinta ca lumea le este ostila.
David N. Jones si John Picket in 1951 au identificat unele din cauzele care determina pe parinti sa abuzeze emotional proprii copii: in primul rand abuzul suferit de ei insisi in propria familie de origine, lipsa unui model parental, un slab autocontrol corelat cu o imagine de sine negativa, precum si existenta unor relatii sociale reduse.
Acest concept se refera la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica cu adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emotionale, de dezvoltare fizica si psihica, precum si limitarea accesului sau la educatie.
Daca in cazul celorlalte forme de abuz, abuzul se defineste prin "a face rau", neglijenta se defineste prin "a nu face bine". "A nu face bine" inseamna in fapt, tot "a face rau".
Cea mai acuta forma de neglijare a copilului este cunoscuta in limbajul curent ca fenomenul copiilor cu "cheile de gat".
Neglijarea educationala presupune neincadrarea copilului intr-o forma adecvata de invatamant, neglijarea nevoilor speciale de educatie, orientarea spre alte activitati in detrimentul celor scolare, neocrotirea fata de influentele negative dintre care "educarea" prin mass-media se poate constitui drept factor important.
Abuzul nedepsitat si netratat produce modificari grave in strucutrarea personalitatii copilului, cu repercusiuni majore in timp.
Aceste modificari pot fi sintetizate astfel:
disfunctii somatice
disfunctii in sfera sexuala: hipersexualitate, respingere a actului sexual, atractia sexuala fata de copii sau de persoane de acelasi sex;
comportament agresiv fata de sine: tentative de sinucidere, automutilare, consum exagerat de alcool si droguri;
tulburari in sfera afectiv emotionala: impulsivitate si violenta, depresie, neincredere in sine si in ceilalti;
tulburari de adaptare, integrare si relationare sociala, dificultati profesionale, incapacitate de respectare a normelor sociale, morale si legale.
Sunt cauze de natura sociala, care determina alaturi de alti factori, comportamentul delincvent al minorilor. Acesta influenteaza cariera viitorului delincvent, intrucat determina o slaba integrare si socializare a minorului.
Esecul scolar este o cauza a delincventei juvenile, dar si un efect al disfunctiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodata esecul scolar se datoreaza si faptului ca unele cadre didactice nu gasesc intotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.
S-a observat ca esecul scolar este rezultatul unei duble inadaptari a copilului la activitatea scolara in cadrul scolii si la factorii interni ai acestuia (mediul familial , particularitati psihice ale copilului).
Esecul scolar si inadaptarea scolara nu se datoreaza atat unor capacitati psihice, de inteligenta, cat deficitului de scolarizare in familie. Exista elevi care au o inteligenta medie sau chiar peste medie care datorita lipsei de interes pentru activitatea scolara nu stiu sa-si utilizeze capacitatea intelectuala in activitatea scolara[6].
Insuficienta scolarizare a minorului este o alta cauza a inadaptabilitatii minorului. Aceasta se datoreaza fie atitudinii indiferente fata de scoala, fie situatiei materiale grele, opozitiei parintilor, atragerii lor in grupuri de prieteni cu preocupari negative.
Totodata nerecunoasterea de catre cadrele didactice a situatiei familiale ale elevilor slabi la invatatura poate duce la savarsirea de catre acestia a unor greseli grave in aprecierea activitatii lor, fapt ce favorizeaza esecul scolar si inadaptarea scolara.
Din cercetarile efectuate s-a constatat ca majoritatea delincventilor minori sunt repetenti, cu rezultate slabe la invatatura sau au abandonat scoala. Toate acestea releva faptul ca esecul scolar este un efect combinat al carentelor educationale din familie si scoala in acelasi timp, o cauza a delincventei juvenile.
Studiile efectuate au relevat influenta deseori negativa exercitata de mijloacele de informare in masa asupra tinerilor. Criminologii occidentali au mentionat pe primele locuri violenta in mass-media si in special video-violenta.
Cercetarile[7] s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultand urmatoarele:
violenta pe unicul sau marele-ecran furnizeaza modele de comportament negativ. Aceste filme sunt comerciale facute pentru a se obtine cat mai multi bani din vanzarea lor si, in consecinta, abordeaza fara nici o retinere acele teme cu efecte in planul instinctului, al inconstientului uman. Influenta este mai puternica asupra spectatorului tanar, care este dornic de senzatii tari;
determina cresterea nivelului agresiv in randul celor ce urmaresc asemenea filme sau emisiuni. Tinerii sunt impresionati de ceea ce vad si doresc sa imite comportamentul eroilor negativi din filme;
desensibilizeaza auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenta.
Totodata se releva faptul ca receptarea mesajelor mass-media se realizeaza si interpreteaza in functie de propriile nevoi, atitudini si imagini despre lume, astfel incat violenta va produce efecte doar asupra acelora care au inclinatii spre violenta.
In acelasi plan si cu implicatii asemanatoare mai ales asupra tinerilor se afla pornografia.
O incercare mai consistenta de interpretare sociologica a delincventei juvenile apartine asa-numitei Scoli de la Chicago care confruntata cu "explozia" de criminalitate aparuta in societatea americana interbelica a avansat un set de ipoteze si paradigme care incearca sa surprinda influenta proceselor de schimbare si dezvoltare asupra fenomenului de delincventa.
Conform acestei orientari geneza si dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale si economice, de fenomenele de urbanizare si exod rural.
Rata delincventei este mai ridicata in ariile si zonele caracterizate prin deteriorarea fizica, declin de populatie, dezintegrare culturala, ceea ce impiedica exercitarea adecvata a controlului social al comunitatii, generand fenomene de "dezorganizare sociala", marginalizare, devianta[8].
O contributie importanta la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Show si H. D. McKay, care au evidentiat faptul ca in marile metropole americane rate delincventei este mult mai ridicata comparativ cu alte zone care nu au cunoscut schimbari socio-culturale, economice spectaculoase.
Procesele de dezvoltare si modernizare sociala au fost insotite de o crestere constanta a nivelului de delincventa juvenila si datorita construirii unor comunitati eterogene, cu grad scazut de structurare si coeziune sociala, in care controlul social traditional devine difuz si ineficace[9].
Analizand nivelul situatiei sociale a familiei, nivelul conditiilor in care se desfasoara socializarea adolescentului si calitatea acestei socializari, Show si McKay ajung la concluzia ca delincventa juvenila este consecinta dificultatilor materiale, a contradictiilor si conflictelor individuale sau colective cu care se confrunta adolescentii si tinerii.
Din acest motiv, tinerii delincventi provin din familii caracterizate printr-un nivel scazut socio-economic si cultural, conditii precare de locuinta si confort si care, cu un numar mare de copii, nu reusesc sa asigure o socializare si o educatie adecvate.
Delincventii minori domiciliaza, de regula, in zonele periferice si sarace ale marilor orase si provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detesta scoala si mediul scolar, au o slaba insertie scolara, ceea ce-I face in final sa fuga sau sa abandoneze scoala, asociindu-se in grupuri stradale deviante.
Tinerii crescuti si educati in zonele si ariile defavorizate social si comit delicte prezinta situatii si conditii sociale diferite de cele ale tinerilor care traiesc, in zone rezidentiale selecte. Intrucat conditiile de rezidenta si locuire sunt apreciate ca "bune" sau "rele", comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind "bun" sau "rau" in raport cu aceste conditii.
In consecinta, cauzele primare ale delincventei rezida in interiorul comunitatii urbane care, datorita aglomerarii de populatie, a diversificarii spatiilor si serviciilor comerciale si sociale, devine prin ea insasi o sursa potentiala criminogena, prin atragerea si ispitirea unor tineri de a comite acte si eradicarii delicte penale.
Solutia eradicarii delincventei consta in elaborarea si aplicarea unor masuri si solutii la nivel de comunitate si nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea conditiilor economice, sociale si culturale din zonele si cartierele defavorizate.
Considerand comportamentul delincvent ca fiind alcatuit atat din elemente care intra in joc in momentul comiterii faptei, cat si din elementele care au influentat anterior viata delincventului sociologul si criminologul american E. R. Sutherland elaboreaza o teorie "genetica" a delincventei denumita a "asocierilor diferentiale" ale carei principii si ipoteze sunt expuse in celebra lucrare Principles of Criminology. El a facut o critica severa conceptiei lambrosiene privind delincventul "innascut" sau transmiterea delincventei pe cale ereditara, disociindu-se, totodata, de ideile lui G. Tarde privind explicarea delincventei prin "imitatie" introducand teza "invatarii sociale" a comportamentului delincvent.
Teoria lui Sutherland pleaca de la premisa ca in viata sociala indivizii atat cei adulti, cat si cei tineri se confrunta cu modele pozitive (conformiste) si negative (nonconformiste) de comportament si conduita care nu se transmit nici pe cale ereditara, nici nu se imita, ci se "invata" in cadrul proceselor de comunicare si relationare sociala dintre indivizi si grupuri diverse. Procesul de "invatare" a delincventei nu este insa liniar, ci include mai multe trasaturi si momente in desfasurarea sa. Mai intai, indivizii, aflandu-se in contact unii cu altii incep sa-si orienteze mobilurile, scopurile si atitudinile in functie de interpretarile favorabile sau nefavorabile pe care le acorda regulilor si dispozitiilor legale .
Este posibil ca in anumite grupuri sociale sa predomine acele persoane pentru care in mod inevitabil dispozitiile legale reprezinta reguli de necontestat, datorita acceptarii prohibitiilor si restrictiilor sociale.
In schimb, in alte grupuri predomina indivizii cu inclinatii spre violarea acelorasi dispozitii legale. In consecinta atasarea unui individ la unul sau altul dintre cele doua grupuri reprezinta momentul cel mai important de care depinde evolutia ulterioara a carierei individului.
Indivizii care devin delincventi sunt confruntati mai mult cu modele criminale apartinand acelor grupuri care nu accepta, nu recunosc sau nu respecta normele legale.
Un alt element important al paradigmei asocierilor diferentiale este reprezentat de organizarea diferentiala a grupurilor sociale, care face ca, de cele mai multe ori, normele si valorile sociale sa nu fie cunoscute si receptate de catre toti indivizii. De aceea pot sa apara o serie de conflicte intre diferitele norme sociale, astfel incat un individ se afla, la un moment dat, in fata unor reguli mai mult sau mai putin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care el vine in contact. Individul va asimila si invata prin "asociatie diferentiala" pe cele apartinand grupurilor cu care vine mai mult in contact sau pe cele considerate ca fiind favorabile indeplinirii intereselor si scopurilor personale.
In sfarsit alt elemente ce caracterizeaza "asocierile diferentiale" se refera la frecventa, durata si intensitatea acestora care ofera individului posibilitatea de a alege si a "invata" intre comportamentele conformiste si altele nonconformiste. Aceasta optiune si invatare incepe inca din copilarie si dureaza pe tot parcursul vietii individului.
Privind valorile sociale ca un important suport in determinarea comportamentului deviant al tinerilor, aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale delincventei juvenile din perspectiva particulara a "subculturilor" existente in cadrul unei societati. Principalii reprezentanti ai acestei orientari (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger s.a.) considera ca subcultura reprezinta o subdiviziune a modelelor culturale la care participa o parte din grupurile sociale .
Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de nomele si valorile societatii grupand indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatile si mijloacele se acces spre valorile si bunurile sociale.
Caracterizandu-se printr-o serie de trasaturi specifice (nonutilitarism, malitiozitate, versatilitate, negativismul fiind dintre cele mai semnificative) subculturile delincvente impun membrilor lor desfasurarea unor acitivitati ilicite si delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor, arata Cohen, este acela de socializare in grup, prin transmiterea si "invatarea" diferitelor procedee si tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumita si teoria invatarii (insusirii) reactiei delincvente ("reaction formation theory").
Identificand existenta unor tipuri si niveluri diferite de socializare, Cohen evidentiaza faptul ca in familie copiii asimileaza prin intermediul parintilor, modele de valori si norme omogene si coerente in timp ce prin socializarea facuta de scoala aceasta omogenitate dispare. In consecinta, sistemul de valori prin care sunt apreciate performantele tinerilor in scoala apartine claselor privilegiate sau care detin puterea. Din acest motiv, fiind supusi presiunii celor doua forme de socializare - familiala si scolara - copiii apartinand claselor defavorizate reactioneaza intr-un mod asemanator nevrozei, prin exteriorizarea frustrarii si asocierea in bande si "subculturi" delincvente.
In felul acesta subcultura delincventa apare ca o reactie fata de valorile si normele clasei privilegiate, banda de tineri delincventi adoptand o conduita si un comportament conforme cu standardele "subculturii" din care fac parte.
O varianta a teoriei "subculturilor delincvente" care incearca sa explice delincventa juvenila ca fiind rezultatul unui comportament "invatat" este cea a "grupurilor de la coltul strazii".
Tinerii care fac parte din aceste grupuri simt nevoia sa fie recunoscuti, acceptati si stimulati de catre cei de o varsta cu ei, solutia grupului reprezentand o posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tanarul isi dezvolta limbajul, capacitatile si aptitudinile, asimiland si interiorizand o serie de valori si norme specifice grupului.
Periculozitatea deosebita a grupurilor stradale consta in aceea ca sunt alcatuite in cea mai mare parte, din tineri ce prezinta serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat scoala si au fugit de acasa, tineri fara serviciu care au suferit deja condamnari penale.
Din acest motiv, activitatea grupului stradal se structureaza treptat si preponderent deviant spre comiterea unor fapte deosebit de grave.
Cea mai cunoscuta dintre "teoriile tensiunilor sociale" apartine lui R.K. Mertan si este intitulata teoria anomiei sociale.
Conform teoriei lui Mertan, anomia este transferata individului sub forma frustrarii sociale. Ordinea sociala este stabila atunci cand exista un echilibru intre scopurile ce urmeaza a fi atinse si mijloacele disponibile pentru a le atinge. Cand echilibrul se rupe isi face aparitia dezorganizarea sociala. Deci anomia se naste ca rezultat al tensiunii dintre scopuri si mijloace[12].
Criminalitatea reprezinta reactia individului fata de neconcordanta dintre scopurile vehiculate si valorizate la nivelul societatii si mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri individul recurge adesea la mijloace ilicite.
Datorita idealurilor si dorintelor marete ale tinerilor care doresc sa detina totul in timp scurt si daca se poate cu cat mai putina munca, ei pot cadea usor in aceasta extrema a infractionalitatii. Exista si o bariera in comunicarea dintre tineri si persoanele adulte care ingreuneaza mult apropierea dintre cele doua generatii. Daca tinerii vor impartasi si altora nazuintele lor, vor primi cu siguranta un sfat si poate chiar si ajutorul asteptat.
Ideea centrala a acestei teorii este inclusa in conceptul de oportunitate diferentiata. Cloward si Ohlin sunt de acord cu Mertan ca indivizii care au esuat sa obtina succesul in societatea conventionala vor cauta noi cai pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se vad lipsiti de sansa reusitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventa.
Participarea in aceste grupuri orientate antisocial le ofera prilejul sa obtina succesul personal si satisfactie ca urmare a aprobarii si gratitudinii acordate de ceilalti membri ai grupului subcultural.
Odata intrati in grupul delincvent li se ofera prilejul de a obtine si succesul economic pe care si l-au dorit prin implicarea in activitati infractionale.
Wrightsman S.Z.; "Psychology and the Legal System"; Brooks Cole Publishing Company Moterey; California; 1987; in Mitrofan N.; 1997; pg. 28.
M. J. Choubart de Lanwe; "Compozitia familiei si tulburarile de comportament la copil", antologie de Ion Alnas si Ion Dragan; Ed. Politica; Bucuresti; 1971; pg. 684;
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1803
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
