CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII

CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII

Definitie. Continutul constitutiv al infractiunii desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu privire la actul de conduita interzis pe care le indeplineste faptuitorul ori devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta. Continutul constitutiv are o sfera de cuprindere mai restransa decat continutul juridic, care poate cuprinde si alte conditii privitoare la elementele infractiunii. Continutul constitutiv este insa o componenta a continutului juridic.

Laturile continutului constitutiv:

- obiectiva (fizica) - ce consta intr-o manifestare exterioara;

- subiectiva (psihica) - ce consta in atitudinea faptuitorului fata de fapta si rezultatul ei.

LATURA OBIECTIVA

Definitie. Aceasta desemneaza totalitatea conditiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduita pentru existenta infractiunii.

Structura:

- elementul material;

- urmarea imediata;

- legatura de cauzalitate.

I. Elementul material Definitie. Desemneaza actul de conduita interzis prin norma de incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esential al oricarei infractiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvant, printr-o expresie ce arata actiunea sau inactiunea interzisa, asa-numitul verbum regens Actiunea desemneaza o atitudine a faptuitorului prin care face ceva, ce legea penala ordona sa nu se faca. Actiunea se poate realiza: prin acte materiale (lovire, luare); prin cuvinte (la insulta, la calomnie); prin scris (la denuntare calomnioasa). Inactiunea desemneaza atitudinea faptuitorului care nu face ceva ce legea penala ordona sa se faca. Prin inactiune se comit infractiuni ca: nedenuntarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a incunostiinta organele judiciare (art. 265 C. pen.) etc.

Elementul material poate aparea in continutul infractiunii intr-o unica varianta - cand consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune; in mai multe variante alternative - cand consta din mai multe actiuni sau inactiuni (de exemplu:, infractiunea de luare de mita se poate savarsi de catre un functionar prin "pretindere", "primire", "acceptare", "nerespingere" de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.). Distinctia intre elementul material, varianta unica si variantele alternative, este importanta in ce priveste incadrarea corecta a faptei comise. Elementul material in variantele alternative poate consta nu numai din actiuni ori nu numai din inactiuni, ci si dintr-o actiune si o inactiune (de exemplu: abuzul in serviciu, neglijenta in serviciu). La infractiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcatuit din doua actiuni care reprezinta fiecare in parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit in continutul aceleiasi infractiuni (de exemplu: talharia - art. 211 C. pen.- care implica furt si violenta. Cerinte esentiale Acestea privesc elementul material si realizarea lor trebuie observata o data cu savarsirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune. Cerintele esentiale se pot referi la: locul savarsirii faptei (in public pentru infractiunea de calomnie - art. 206 C. pen.; pe drumul public pentru unele infractiuni la regimul circulatiei pe drumurile publice); timpul savarsirii faptei (uciderea copilului nou-nascut imediat dupa nastere - art. 177 C. pen.); modul si mijloacele de savarsire (falsificarea unui inscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea in orice mod - art. 288 C. pen.).

II. Urmarea imediata Definitie. Prin savarsirea actiunii sau inactiunii impotriva obiectului infractiunii se produc o vatamare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediata ca fiind vatamarea adusa valorii sociale ocrotite prin fapta interzisa de legea penala ori starea de pericol creata pentru aceasta valoare.

Urmarea produsa prin savarsirea faptei poate consta:

- fie intr-o schimbare a obiectului ori a pozitiei acestuia - cand obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);

- fie intr-o stanjenire a normalei desfasurari a relatiilor sociale nascute in legatura si datorita valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru aceste valori), cand obiectul infractiunii are natura morala (insulta, calomnia, ultrajul etc.). Caracterizare:

- urmarea socialmente periculoasa trebuie sa fie imediata (adica rezultat nemijlocit al actiunii sau inactiunii, nu un rezultat mijlocit);

- urmarea imediata este un element necesar al continutului constitutiv al infractiunii, pe cand celelalte urmari mai indepartate (subsecvente) pot fi elemente de circumstantiere in continutul agravat al infractiunii. In continutul unor infractiuni se intalnesc referiri la urmarea imediata, fapt pentru care sunt infractiuni materiale, de rezultat, acesta din urma trebuind sa fie perceptibil si constatat pentru calificarea faptei ca infractiune. Daca rezultatul nu s-a produs, atunci infractiunea nu s-a consumat, a ramas in faza de tentativa prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea sociala ocrotita. Cand in continutul infractiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, asemenea infractiuni se numesc infractiuni "de pericol", "de atitudine",    "infractiuni formale". In cazul infractiunilor de pericol, rezultatul consta intr-o stare contrara existenta anterior. La infractiunile ce au in continutul lor o urmare sau mai multe urmari este necesara stabilirea legaturii de cauzalitate intre elementul material si urmarea produsa.

III. Legatura de cauzalitate

Definitie. Legatura de cauzalitate este liantul intre elementul material (cauza) si urmarea imediata (efect) cerut de lege pentru existenta infractiunii. Cu alte cuvinte, existenta infractiunii este conditionata de legatura de cauzalitate. In concret trebuie sa se dovedeasca o legatura de la cauza la efect, intre actiune-inactiune si urmarea imediata.

Caracterizare:

este un element constitutiv al continutului oricarei infractiuni;

fara legatura de cauzalitate nu se realizeaza elementul laturii obiective, deci nu poate exista infractiunea;

stabilirea existentei legaturii de cauzalitate este necesara doar in cazul infractiunilor zise materiale, si nu in cazul infractiunilor zise formate, cand urmarea imediata sub forma starii de pericol rezulta din insasi savarsirea faptei.

Teoriile privitoare la legatura de cauzalitate pot fi grupate in doua curente:

un curent care sustine teza monista (care considera ca urmarea imediata are o singura cauza).

Acestui curent ii apartin urmatoarele teorii:

- teoria cauzei eficiente - propune sa fie considerata cauza a rezultatului aceea care a declansat procesul genetic si a creat pentru celelalte cauze aptitudinea de a produce urmarea imediata;

- teoria cauzei proxime - considera drept cauza contributia umana ce se situeaza, in timp, imediat anterior rezultatului;

- teoria cauzei preponderente - considera drept cauza energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului;

- teoria cauzei adecvate sau tipice - considera drept cauza pe aceea care este proprie sau apta prin natura ei sa produca acel rezultat; astfel se trage concluzia ca o actiune sau inactiune are caracter cauzal numai daca se inscrie in aceasta cauzalitate tipica. Se reproseaza acestei teorii ca restrange antecedenta cauzala la o singura contributie umana;

2) un curent care sustine teza pluralista (care considera ca producerea rezultatului se datoreaza unui concurs de cauze).

Acestui curent ii apartin urmatoarele teorii:

- teoria echivalentei conditiilor (sine qua non) - formulata in 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate conditiile care l-au precedat si fara de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei conditii se stabileste folosind procedeul eliminarii ipotetice a acesteia din antecedenta rezultatului si, daca rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea conditie este eliminata.

Acestei teorii i s-a reprosat ca pune pe acelasi plan toate conditiile fara a diferentia contributia lor la producerea rezultatului; - teoria conditiei necesare - care propune sa fie considerata drept cauza a rezultatului orice conditie necesara pentru producerea acestuia, tinandu-se seama de contributia concreta adusa de fiecare conditie. Ea recomanda pentru stabilirea legaturii de cauzalitate izolarea temporara si artificiala a cauzelor mecanice, chimice si biologice pentru a retine numai actele omenesti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauza urmeaza sa fie cercetata in parte. Acestei teorii i se reproseaza ca nu aduce nimic nou in problema legaturii de cauzalitate si ca sterge deosebirile dintre cauza si conditie.

Orientari practice pentru stabilirea legaturii de cauzalitate: - identificarea in antecedenta cauzala a tuturor contributiilor umane care ar putea avea legatura cauzala cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei sine qua non;

- stabilirea aspectului psihic al legaturii de cauzalitate. Vor fi retinute din antecedenta cauzala a rezultatului numai contributiile fata de care s-au stabilit atat aspectul fizic, cat si cel psihic

- delimitarea si determinarea exacta a contributiilor esentiale si a contributiilor inlesnitoare din antecedenta cauzala. Aceasta se realizeaza cu ajutorul teoriei sine qua non.

LATURA SUBIECTIVA

Definitie. Cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea constiintei si vointei infractorului fata de fapta si urmarile acesteia.

Structura

elementul subiectiv (vinovatia; mobilul (motivul)

scopul.

I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 si 3 C. pen.)

Definitie. Acesta reprezinta atitudinea psihica a persoanei care a savarsit o fapta, fata de fapta si urmarile acesteia, atitudine exprimata in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei infractiuni. Trebuie sa facem deosebirea intre vinovatie ca trasatura esentiala a infractiunii si vinovatie ca element constitutiv al unei infractiuni. In primul caz, vinovatia este exprimata in formele si modalitatile prevazute de art. 19 C. pen. (intentie, culpa si praeterintentie). In al doilea caz, vinovatia va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege. Spre exemplu: in cazul savarsirii unei fapte din culpa, se realizeaza vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, daca legiuitorul incrimineaza acea fapta numai daca este savarsita cu intentie. Deci, elementul subiectiv prevazut a se realiza prin intentie presupune atat intentia directa, cat si cea indirecta, dupa cum in cazul culpei sunt prevazute ambele modalitati (cu prevedere si simpla). Conform art. 19 alin. 2 si 3 C. pen., "fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa este infractiune numai daca se prevede expres in continutul juridic al infractiunii (art. 178 C. pen)". "Fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune, fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legiuitorul restrange sanctionarea ei numai cand se savarseste cu intentie".

II. Mobilul

Definitie. Acesta desemneaza acel sentiment (dorinta, pasiune) ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii savarsirii unei anumite fapte. Este, in concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor sa savarseasca fapta. Caractere:

- existenta lui in savarsirea unei fapte reprezinta un indiciu de normalitate psihica a faptuitorului;

- lipsa acestuia reprezinta un indiciu de anormalitate; - mobilul constituie un element necesar pentru cunoasterea actului de conduita si a periculozitatii infractorului;

- acesta contribuie la individualizarea sanctiunilor penale; - poate reprezenta o conditie de reintregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.)

- abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi pe temei de rasa, nationalitate, religie;

- poate reprezenta o circumstanta agravanta (art. 175 lit. b C. pen.) - omorul savarsit din interes material;

- poate constitui o circumstanta agravanta generala (art. 75 lit. d C. pen.) - savarsirea unei infractiunii din motive josnice;

- cunoasterea lui poate da raspuns la intrebarea "De ce s-a savarsit infractiunea ?"

III. Scopul

Definitie. Consta in reprezentarea clara a rezultatului faptei de catre faptuitor sau in finalitatea urmarita de catre acesta.

Caractere

- este caracteristic activitatilor voluntare, dar, de regula, nu este prevazut ca element al infractiunii;

- se situeaza in afara infractiunii;

- cand faptuitorul urmareste realizarea scopului cerut de lege, el reprezinta in acest caz o cerinta esentiala a elementului subiectiv

- sunt cazuri in care scopul reprezinta o cerinta esentiala a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) - detinerea de valori falsificate in scopul punerii lor in circulatie;

- scopul poate aparea si ca element circumstantial in continutul calificat al unor infractiuni (art. 175 lit. g C. pen.) - omorul savarsit pentru a se sustrage de la urmarirea penala;

- in toate cazurile, cunoasterea scopului urmarit de faptuitor este foarte importanta pentru determinarea gradului de pericol social al faptei;

- cunoasterea scopului este importanta si pentru individualizarea sanctiunilor.