Cadrul juridic al infractiunilor de coruptie

Cadrul juridic al infractiunilor de coruptie

In vechiul drept penal romanesc coruptia apare incriminata destul de tarziu - in perioada domniilor fanariote - si atunci imperfect. Dar, si in perioadele anterioare existau cazuri de mituire, in special in legatura cu impartirea dreptatii, care erau pedepsite.

Inca din vremea Principatelor Romane, dregatorii, care erau in acelasi timp si judecatori, isi acumulau veniturile atat din impozitele si dijmele stranse, sau din alte foloase culese in legatura cu atributiile pe care le aveau in administratia tarii si din amenzile pe care le pronuntau in calitate de judecatori, cat si din diferitele daruri primite de la subalterni cu ocazia numirii in functii si, in cursul anului, de la particularii care apelau la ei "fie spre a-i sustine in judecati sau a-i scapa de pedeapsa, fie pentru a le obtine o dregatorie, o scutire de dari sau alta favoare domneasca".[1]

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea sistemul darurilor a ajuns atat de practicat, incat facea partea din arsenalul formulelor de politete, iar persoanele oficiale le pretindeau pe fata.

In dreptul feudal romanesc, pedepsele al caror scop principal era intimidarea erau prevazute in pravile, dar ele nu erau limitate deoarece domnul si judecatorul aveau dreptul sa aplice si sa fixeze si alte pedepse.

Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, istoricii nu mai semnaleaza nici o lege care sa prevada delictul de coruptie. In anul 1780 a aparut Pravilniceasca Condica a domnitorului Alexandru Ion Ipsilante, in introducerea careia se spune: "Dar vai de judecatorul acela ce va mitui la hotararile judecatilor pentru noi veghiata sau va strica dreptatea prin luarea de mita. Articolul 7 din Pravilniceasca Condica, situat in Capitolul "Pentru judecatori", interzicea judecatorilor sa ia mita, sub sanctiunea unei pedepse grele si nespecificate. Darea de mita era prevazuta in art.9, sub sanctiunea pierderii judecatii.

In Condica criminaliceasca si procedura ei, din anul 1826, aparuta in Moldova sub domnia lui Ion Sandu Sturdza, delictul de coruptie (cu o sfera foarte restransa insa) era prevazut in art.203 si 204. Aceste reglementari, prin caracterul lor limitat erau, desigur, cu totul necorespunzatoare starii moravurilor din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Fata de aceasta stare de lucruri, o reactie mai adecvata a avut-o Condica de drept penal si procedura penala, intrata in vigoare la 1 ianuarie 1852, in Muntenia sub domnia lui Barbu Stirbei. Coruptia functionarilor publici facea obiectul art.142-144.

In ceea ce priveste legiuirile ulterioare, acestea, cautand sa se inspire din legislatiile straine au neglijat elementele dreptului penal national, lipsindu-l de unele elemente valoroase.

Codul penal din 1865, de exemplu, nu a incriminat decat mituirea pasiva, in art.144 si 145, care au fost modificate prin Legea din 17 februarie 1874 in ceea ce priveste sanctiunea.

Realizarea unitatii nationale, evolutia vietii social-economice romanesti si dezvoltarea capitalismului au facut ca legislatia penala anterioara sa fie cu totul depasita. In aceasta situatie, la 17 martie 1936 a fost adoptat un nou Cod penal, publicat in Monitorul Oficial nr.65 din 18 martie 1936 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

In art.250 din acest Cod era incriminata darea de mita, luarea de mita era incriminata in art.251, traficul de influenta in art.252, iar remuneratia injusta (primirea de foloase necuvenite) prin art.240.

Dupa instaurarea regimului comunist in tara noastra, textele art.250, 251 si 257 Cod penal, cu modificarile aduse au fost publicate in Monitorul Oficial nr.48 din 27 februarie 1948. Insa, legislatia penala privind coruptia nu a fost modificata in esenta, deoarece ea reflecta principii si prevederi ce reprezinta constante ale dreptului penal care isi mentin valabilitatea oricand si oriunde. Nici Codul penal intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 nu a modificat continutul infractiunilor de coruptie.[2]

Actualul Cod penal roman incrimineaza infractiunile de coruptie in randul infractiunilor de serviciu sau in legatura cu serviciul, care sunt prevazute in primul capitol al Titlului VI din Cod, partea speciala.

Prin Legea nr.65 din 1992 s-au adus modificari ale normelor initiale de incriminare prevazute in Capitolul I din Titlul VI, in ce priveste infractiunile de coruptie. Astfel, la infractiunea de luare de mita a fost introdusa o varianta agravata care se realizeaza atunci cand fapta a fost savarsita de un functionar cu atributii de control, iar la infractiunile de primire de foloase necuvenite si trafic de influenta s-au ridicat limitele speciale ale pedepsei inchisorii.[3]

Legea nr. 83 din 1992 privind procedura urgenta de urmarire si judecare pentru unele infractiuni de coruptie[4] a avut ca scop cresterea operativitatii procesului penal in cazul urmaririi si judecarii unor infractiuni de coruptie, precum si asigurarea dreptului la aparare.

In articolul 1 din lege s-a prevazut ca infractiunile de coruptie din Codul penal, daca sunt flagrante, sa fie urmarite si judecate potrivit procedurii speciale reglementate prin dispozitiile art.465 si art.467-479 Cod de procedura penala, iar in articolul 2 s-a prevazut ca in cazul in care aceste infractiuni nu sunt flagrante urmarirea penala si judecata sa se faca cu celeritate, in termene scurte (10 zile sau 15 zile).

Legea nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie[5] nu mentioneaza abrogarea Legii nr.83 din 1992, ci numai intr-o dispozitie finala (art.33) prevede ca "Orice prevedere contrara prezentei legi se abroga". Legea nr.78/2000 reflecta o noua conceptie legislativa, vizand atat dreptul penal substantial, cat si regulile de procedura penala in cazul faptelor de coruptie. In plus, legea se refera nu numai la urmarirea si judecata infractiunilor de coruptie, asimilate acestora ori in legatura directa cu acestea, ci si la prevenirea faptelor de coruptie.

Noua lege reglementeaza exact aceeasi materie, iar cele doua legi succesive, fiind speciale, cea noua o abroga pe cea veche in baza principiului lex posterior derogat priori. Abrogarea este atat tacita (implicita) cat si totala. Este totala deoarece Legea nr.83 din 1992 este scoasa din vigoare in intregime prin Legea nr.78/2000, aceasta acoperind complet materia si venind cu solutii legislative noi in raport de continutul tratat si solutiile stabilite de legea anterioara.

Momentul abrogarii coincide cu momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 78/2000 prin publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei.

Trebuie mentionat ca Legea nr. 78/2000 a suferit si ea o serie de modificari si completari, intre care pot fi mentionate:

Ordonanta Guvernului nr. 83 din 29 august 2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autoritatii judecatoresti[7];

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul National Anticoruptie[8];

Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei[9];

Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004 privind modificarea si completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie[10].