Cetatenia (status civitatis) - drept roman

1. Pozitia juridica a cetatenilor romani

Calitatea de cetatean (status civitatis) constituie dupa libertate, cel de-al doilea element al capacitatii de drept sau de folosinta. In cetate numai cetateanul roman (civis romanus) se bucura de toate drepturile, element hotarator in adunarile populare, el era elementul politic central al cetatii, iar cetatea, pana la instaurarea imperiului, statul insusi. Toti cei care locuiau in afara cetatii erau straini.

Daca la inceputurile Romei strainii (peregrinii) erau priviti ca straini fara drepturi civile, in epoca republicana, o data cu dezvoltarea economiei si schimbului, aceasta stare de lucruri nu mai putea dainui si peregrinii aflati dupa cucerirea propriei lor cetati, sub autoritatea politica a Romei au fost considerati capabili potrivit regulilor dreptului gintilor (ius gentium).

In epoca imperiala deosebirea dintre cetatenii romani si peregrini continua sa se mentina pana in sec. al III-lea e. n. Locuitorii imperiului care nu aveau calitatea de cetateni sau pe cea de latini - erau peregrini. In anul 212 e. n. imparatul Caracalla acorda, cu unele exceptii, dreptul de cetatean tuturor locuitorilor Imperiului Roman. Cat priveste cei care locuiau in afara fruntariilor imperiului, acestia erau numiti "barbari adica straini, in afara ordinii juridice romane. Calitatea de cetatean roman se putea dobandi in urmatoarele moduri:

a). prin nastere. Copii nascuti din parinti cetateni romani aveau calitatea de cetatean roman. Daca unul din parinti era strain, copilul era socotit, in temeiul dispozitiilor Legii Minicia, strain.

In cazul in care se nascuse dintr-o relatie intamplatoare (vulgo conceptus), se bucura de calitatea de cetatean numai cand mama avusese, in momentul nasterii, cetatenie romana.

b). printr-un fapt posterior nasterii. Asa este cazul dezrobirii cand sclavul dezrobit primeste, odata cu libertatea si cetatenia sau cand calitatea de cetatean se acorda ca o favoare fie unei persoane, fie unei colectivitati.

Cetateanul roman se bucura de toate drepturile publice si private prevazute de catre Constitutia romana. Dintre cele dintai mentionam dreptul de a vota in adunarile populare (ius sufragii), de a fi ales magistrat (ius honorum), de a sluji la oaste (ius militiae) si de a participa la exercitiul cultului public.

Prin drepturile private amintim dreptul de a se casatori dupa legea romana (ius conubii), de a dobandi si transmite proprietatea civila, de a deveni debitor si creditor (ius comercii), de a intenta o actiune in justitie etc.

Cetatenii romani erau individualizati dupa numele lor alcatuit din urmatoarele elemente: prenumele, numele de familie si porecla: Marcus (prenumele, Tullius (numele de familie, Cicero (porecla). La acestea obisnuia sa se treaca numele tatalui precum si tribul din care respectivul cetatean facea parte. (Marcus Tullius - Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu (din tribul Cornelia) Cicero).

Calitatea de cetatean roman se pierdea in urmatoarele situatii:

a). odata cu pierderea libertatii, in cazul cand cetateanul roman devenea sclav. Daca acesta devenise sclav prin caderea in prizonierat, el isi recapata libertatea si cetatenia indata ce se intorcea in patrie, fiind socotit, in temeiul fictiunii "dreptului de reintoarcere (ius post liminii) ca nu a fost sclav niciodata.

b). prin renuntarea la calitate de cetatean, ca de pilda in cazul naturalizarii intr-o cetate straina. In asemenea situatii, pierderea cetateniei nu rezulta dintr-o declaratie unilaterala de vointa, ci din incompatibilitatea de a poseda conform legii romane doua cetatenii.

c). ca o consecinta a unor condamnari penale, cum este cazul in epoca republicana, a celui condamnat pentru trecere la inamic (perduellio), iar in timpul imperiului a celor condamnati pentru infractiuni grave la munci silnice.

2. Latinii

O pozitie intermediara intre cetateni si peregrini o aveau latinii. Aparitia acestui statut juridic intermediar este consecinta dezvoltarii istorice. Traditia afirma ca in Latium existau din timpurile cele mai vechi, 30 de orase intarite, locuite de latini. Datorita nevoii de aparare, vorbind aceeasi limba si avand aceleasi credinte religioase, aceste cetati s-au unit intr-o confederatie, confederatia latina, in fruntea careia se gasea Alba Longa.

Dupa catava vreme, Alba Longa isi pierde intaietatea, care revine cetatii Roma. Cetatilor latine, Roma le acorda un anumit statut juridic: acestea isi pastreaza autonomia lor, locuitorii lor capatand totodata, dreptul de a se casatori cu romani (ius conubii), dreptul de a incheia tranzactii economice cu ei (ius comercii) si dreptul de a vota (ius suffragii) in adunarile populare romane. Nu primeau insa dreptul de a fi magistrati (ius honorum) si dreptul de a sluji la oaste (ius militiae). Acest statut privilegiat acordat locuitorilor cetatilor latine se explica prin comunitatea de origine si prin raporturile de colaborare ce existau intre orasele latine si Roma.

Este asa-zisul statut de "latinitate acordat vechilor latini (latinii veteris, latinii prisci), adica o cetatenie inferioara. In anul 340 i. e. n., latinii profitand de dificultatile in care se gaseau romanii, se revoltasera, pretinzand egalitate de drepturi cu acestia din urma. Infrangerea latinilor a avut drept consecinta desfiintarea confederatiei latine (338 i. e. n.) Dar statutul de latinitate sau mai exact idea unei cetatenii inferioare a continuat sa fie folosita posterior de catre romani.

Precum se stie, Roma intemeia in scopuri politice colonii pe teritoriile cetatilor cucerite. Unele din ele primeau dreptul de cetatenie romana, iar altele - din considerente de ordin politic - statutul de "latinitate". Ca si latinii vechi latinii din colonii (latinii coloniarii) aveau acelasi statut juridic cu exceptia dreptului de a se casatori dupa legea romana (ius conubii) pe care nu-l puteau primi decat pe baza unei dispozitii speciale (exprese).

Desi dupa asa-zisul razboi cu aliatii (socii) populatia peninsulei primea in anii 90 si 89, cetatenia romana, totusi statutul juridic al latinilor din colonii a continuat sa se mentina ca o stare intermediara intre cetatean si peregrin si sa fie acordata de catre imparati unor regiuni intregi din imperiu in scopul de a se atrage treptat populatia la indeplinirea telurilor politicii romane. Atat latinii vechi si cei coloniali puteau dobandi cetatenia romana ca o binefacere a legii, drept rasplata a atasamentului lor fata de Roma.

3. Peregrinii

Daca la inceput notiunea de peregrin era identica cu cea de strain a carei pozitie juridica intra in sfera de preocupare a dreptului roman, numai in masura in care era reglementata prin tratate, treptat ea se largeste cuprinzand pe toti supusii statului roman care nu erau nici cetateni si nici latini. In general se deosebesc doua categorii de peregrini.

a). peregrinii obisnuiti adica straini, invinsi de romani, dar a caror cetate, inglobata in hotarele Romei nu a fost desfiintata din punct de vedere politic. Acestia continuau sa-si exercite drepturile lor publice si private in cetatea lor conform dreptului lor national. Lipsiti de prerogativele civile ale cetateanului roman, peregrinii nu pot sa voteze in adunarile politice din Roma si nici sa fie magistrati romani. Desi lipsiti de drepturi politice, interesele economice ale statului roman cereau ca peregrinii sa participe la tranzactiile comerciale cotidiene: vanzari, cumparari, locatiuni, imprumuturi etc. De aceea, paralel cu dezvoltarea productiei de marfuri si a comertului, peregrinilor li s-a recunoscut capacitatea de a contracta cu cetatenii romani, potrivit regulilor dreptului gintilor (ius gentium) special creat pentru asemenea raporturi mixte.

b). a doua categorie de peregrini este a peregrinilor care au capitulat (dediticii). E vorba de acei peregrini care, dupa ce au opus rezistenta inversunata, au capitulat in fata romanilor, cetatea lor fiind desfiintata. Drept consecinta ei erau lipsiti de drepturi politice si nu se puteau folosi de dreptul lor national decat in masura in care romanii le ingaduiau acest lucru.

Peregrinii obisnuiti puteau dobandi cetatenia romana fie prin binefacerea legii, ca o rasplata a unor servicii aduse statului roman, sau prin naturalizare. Naturalizarea era un act administrativ care acorda cetatenia peregrinilor fie in mod individual, fie in mod colectiv, urmarea sa solutioneze anumite probleme militare, sociale etc. De pilda, prin naturalizare deveneau cetateni peregrinii, care se inrolau in legiuni (deoarece numai avand aceasta calitate erau primiti) si soldatii care se eliberau din ostile auxiliare (unde la inrolare nu se cerea cetatenia romana).

Cand cetatenia se acorda in bloc unor cetateni sau regiuni se urmarea adesea interese fiscale, deoarece unele impozite speciale se percepeau numai de la cetatenii romani.

In anul 212 e. n. Imparatul Antoniu Caracalla a acordat in acest scop cetatenia romana tuturor locuitorilor imperiului, cu exceptia peregrinilor dediticii. In aceasta categorie intrau peregrinii care capitulasera (dediticii) care nu beneficiau de nici un statut juridic (ei fiind cei siliti sa se predea fara conditii). Tot in aceasta categorie intrau prin asimilare sclavii dezrobiti, care datorita pedepselor umilitoare suferite in timpul sclaviei, nu dobandisera decat calitatea inferioara de peregrini dediticii si barbarii care insa de la inceputul sec. al III-lea e. n. incepusera sa se stabileasca in imperiu.

In afara intereselor fiscale, Caracalla a procedat la aceasta naturalizare in masa, determinat si de un considerent politic, nevoia de a unifica sub aspect juridic cel putin, populatia eterogena in atatea privinte a Imperiului Roman, ros de puternice contradictii interne.