Izvoarele dreptului

1. Conceptul de izvor al dreptului
2. Obiceiul juridic sau cutuma.
3. Legea si celelalte acte juridice normative.
4. Alte izvoare ale dreptului
Bibliografie


1.Conceptul de izvor al dreptului este folosit intr-un sens strict juridic, sens prin care se au in vedere formele de exprimare a normelor juridice: acte normative (legi, decrete), obicei juridic, practica judiciara etc. Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare si creare ai dreptului. Notiunea de izvoare ale dreptului are doua abordari, facandu-se distinctia intre: a) izvoare materiale, denumite uneori si "reale" sau "sociale" si b) izvoare formale. Aceasta notiune are in vedere forma pe care o imbraca dreptul in ansamblul normelor sale. Asadar, prin izvoare ale dreptului (in sens juridic), stiinta juridica are in vedere, intr-o formulare foarte generala, formele de exprimare ale normelor juridice in cadrul unui sistem de drept in diferite epoci si tari.

O impartire a izvoarelor formale dreptului este aceea in: a) izvoare directe si b) izvoare indirecte.

a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul, hotararea, deoarece sunt elaborate nemijlocit de catre organele de stat.

b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul si actele organizatiilor nestatale. Acestea au nevoie si de recunoasterea sau sanctionarea lor de catre autoritatea publica, pentru a capata forta juridica si a deveni izvoare de drept. Astfel, norma obisnuielnica are valoare juridica numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaste (sanctioneaza) ca atare. Deci, izvorul este indirect si complex, deoarece el este alcatuit atat din norma obisnuielnica, cat si din actul juridic al organului de stat care-i recunoaste forta juridica.

O alta impartire este cea de: a) izvoare scrise si b) izvoare nescrise.

Clasificarea izvoarelor dreptului. Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstreaza existenta pluralitatii izvoarelor in sistemul de drept al fiecarei tari. Explicatia acestui fapt trebuie cautata in complexitatea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice si totodata in varietatea formelor de organizare si guvernare a societatii, a organizarii activitatii si competentei organelor de stat, a autoritatii publice

2. Obiceiul juridic sau cutuma

Dupa cum se stie, obiceiul este o regula de conduita ce se formeaza spontan ca urmare a aplicarii ei repetate intr-o perioada de timp relativ indelungata intr-o colectivitate umana. Obiceiul, sub forma unor datini, traditii si practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principala de ordonare a relatiilor sociale si de influentare a actiunii umane in comuna primitiva. Obiceiul a continuat sa aiba un rol social si ulterior, de fapt in toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epoca la alta. Puterea de stat are fata de obiceiurile existente urmatoarele atitudini:

a) de recunoastere, consacrare si sanctionare, dandu-le forta juridica acelora pe care le considera utile consolidarii ordinii de drept.

b) de receptare si tolerare a acelora care prin semnificatia si importanta lor nu reclama transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept.

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite si aparate de puterea de stat.

Obiceiurile recunoscute de puterea de stat si dotate de aceasta cu forta juridica devin obiceiuri juridice si sunt cunoscute si sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept. Modul de sanctionare a obiceiului si de transformare a sa in obicei juridic s-a realizat in practica aplicarii dreptului, prin recunoasterea sa de catre instantele judecatoresti cu prilejul rezolvarii diferitelor cauze. In epoca moderna si contemporana, actele normative al caror rol a crescut au prevazut situatiile in care se recunoaste forta juridica a regulilor obisnuielnice. Incepand cu epoca moderna, rolul obiceiului juridic scade, ajungandu-se aproape la disparitia sa in dreptul european continental. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima forma de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decat chiar transformarea unor obiceiuri in norme obligatorii garantate de puterea publica. Asemenea obiceiuri au fost: razbunarea sangelui, "legea" talionului si rascumpararea. De altfel, primele acte normative scrise ale societatii in stadiul ei initial erau culegeri ale obiceiurilor preluate si transformate potrivit intereselor conducerii noii societati.

Cutuma a ramas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichitatii si evului mediu. Chiar daca in epoca moderna rolul obiceiului juridic s-a redus, el se mentine intr-o masura considerabila in sistemul dreptului anglo-saxon si in foste colonii, astazi state independente. Cutuma continua, de exemplu, sa fie un izvor al dreptului maritim datorita specificului formarii normelor comertului maritim, in special ale activitatilor portuare. Cutuma continua sa fie un izvor al dreptului international, desi in epoca contemporana s-a dezvoltat puternic tendinta de reglementare scrisa si de codificare a acestuia.

Pentru a usura cunoasterea obiceiului au aparut in special in evul mediu diferite categorii scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor juristi, avand un caracter privat. Exemple de culegeri: "Oglinda saxona" (Sachsenspiegel) din 1230 si "Oglinda svaba" (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumita si "Kaiserrecht", "Asezamintele lui Ludovic cel sfant" din 1270, "Pravila rusa" din secolele IX-XIII s.a. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea au fost adunate in Franta cutumele locale, din ordinul M.I. Pentru recunoasterea prevederilor cutumelor, in Elvetia s-a statornicit traditia ca acestea sa fie citite anual in adunarile tinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor.

Istoria dreptului romanesc cunoaste obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a mentinut in anumite limite si dupa cucerirea romana (cutuma, suos maiorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma in perioada timpurie si apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicum sau obiceiul jus valachorum, adica dreptul romanesc (valah) sau dreptul romanilor (valahilor) ca reglementare obisnuielnica recunoscuta in randul populatiei romanesti atat in tarile romane, cat si la romanii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). O data cu formarea statelor romanesti feudale, jus valachicum este recunoscut drept obiceiul pamantului, ceea ce consfinteste legatura acestui drept cu populatia romaneasca si cu terioriul pe care era ea asezata. Intr-un document din vremea lui Stefan al II-lea din Moldova (1445) se arata ca un rob tatar va  urma sa traiasca dupa legea valaha. Obiceiul pamantului a devenit apoi una din sursele de inspiratie pentru "Pravilniceasca condica" (1780), pentru "Codul Calimachi" (1817) si pentru "Legiuirea lui Caragea" (1818).

Incetarea aplicarii unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat si repetat, ceea ce in limbaj juridic se numeste desuetudine. In general, cutuma ca izvor de drept este inferioara dreptului scris, ea nu prezinta certitudinea acestuia, fiind imprecisa, nesigura, mai greu de constatat si cunoscut. Ea cere prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinteste comportamente rezultate dintr-o practica indelungata. Ele consacra valori morale si spirituale, dar unele dintre ele au avut si un caracter retrograd, consfintind inegalitatea dintre sexe, intoleranta religioasa, discriminari nationale si rasiale.

In masura in care este recunoscuta, cutuma se aplica si in epoca moderna in dreptul privat (civil, comercial) si in dreptul comercial. Dar in dreptul penal s-a pus capat cutumei ca izvor de drept, pentru ca s-a instaurat principiul legalitatii incriminarii si al pedepsei.

3.Legea si celelalte acte juridice normative.

 Legea si actele normative, in general, reprezinta categoria foarte importanta a izvoarelor dreptului in toate sistemele de drept, capatand un caracter predominant mai ales in epoca moderna si contemporana. Dreptul cutumiar nu a putut si nu poate singur sa asigure reglementarea, consacrarea si apararea relatiilor sociale, de aceea apar actele juridice normative, dreptul scris (jus scriptum) cum i se mai spune, in opozitie cu dreptul cutumiar nescris.

In toate tarile si in toate sistemele de drept unde exista mai multe categorii de acte juridice normative, locul principal il ocupa legea. Sub denumirea de act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de organele statului: lege, decret, hotarare, cod, regulament, constitutie s.a. In limbajul juridico-politic, termenul de lege se foloseste intr-un sens foarte larg, acela de drept scris, cuprinzand orice forma a actelor normative. In principiu, denumirea de lege este data pentru a desemna actul normativ cu forta juridica superioara adoptat de organul suprem al puterii de stat. In categoria legii intra si Constitutia ca lege fundamentala si Codul. De aici decurge si cea mai generala clasificare a actelor normative in legi si acte normative subordonate legii.

Acte legislative adoptate in antichitate: Legea lui Bokoris (sec. VIII i.e.n.) in Egipt, Codul lui Hammurabi in Babilon (sec. XVIII i.e.n.), Legile lui Manu in India (sec. III i.e.n.), Legile lui Moise la evrei, legea Mu in China, Legea celor 12 table in Roma antica (sec. V i.e.n.), Legea lui Solon (sec. VII i.e.n.) si a lui Dracon (sec. V i.e.n.) in Grecia antica. In dreptul roman sunt cunoscute, in afara de legi, consulatele si constitutiile imperiale. Codificarea lui Justinian inceputa in 528 e.n. intra in istoria dreptului sub denumirea de "Codicele Dreptului Civil", care reprezinta o culegere a dreptului roman pus de acord cu realitatile social-politice din acea epoca. Acte legislative adoptate in evul mediu: "Codul Penal Carolina" din 1532 in Germania; Codul comercial (1681) si Codul maritim (1643) in Franta; Pravilniceasca condica (1780); Codul Calimachi (1817) si Codul Caragea (1818).

Epoca moderna proclama principiul legalitatii si suprematiei legii in cadrul reglementarilor si actelor normative. Dupa victoria revolutiilor burgheze, a fost creat un sistem al actelor normative, facandu-se distinctia intre lege ca act normativ adoptat de organul suprem al puterii, parlamentul, si actele normative subordonate, de regula regulamente adoptate de organele administrative. Apar primele Constitutii adoptate de un organ suprem special, constituant. Legea capata un rol predominant intre izvoarele dreptului in toate statele. Principiile legalitatii, suprematiei legilor si a Constitutiei nu au fost consecvent respectate, iar in perioada de regimuri autoritare, dictatoriale au fost brutal incalcate, legea devenind un act arbitrar al dictatorului si al clicii sale. In Declaratia Omului si Cetateanului din 1789 se arata ca legea este "expresia vointei generale" si ca "toti cetatenii au dreptul sa concureze personal sau prin reprezentantii lor la elaborarea sa" (artic. 6).

Din cele expuse pana aici avem toate datele pentru a defini legea ca fiind "actul normativ cu valoare juridica superioara, cel mai important izvor al dreptului, ce emana de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului".

Clasificarea legilor: a) constitutionale sau fundamentale; b) ordinare - celelalte legi

Continutul tuturor legilor trebuie sa fie conform cu Constitutia, cu prevederile acesteia. Nici o dispozitie dintr-o lege sau din alte acte normative sau izvoare de drept nu poate contraveni in nici un fel Constitutiei.

Noua Constitutie a Romaniei prevede ca parlamentul adopta trei categorii de legi: constitutionale, organice si ordinare. Cele ordinare se adopta cu votul membrilor prezenti ai majoritatii fiecarei camere. Legea, in general vorbind, se adopta dupa o anumita procedura precis stabilita si a carei respectare este obligatorie.

O alta clasificare: legi generale, legi speciale, legi exceptionale.

Ca izvor al dreptului de acelasi nivel cu legea sunt considerate a fi si unele acte internationale semnate si ratificate. Actele internationale: tratate, conventii, acorduri etc. se incheie si se adopta potrivit procedurii si competentei specifice organului emitent, in multe privinte deosebite de normele juridice interne. Urmare a crearii CEE, este considerat izvor de drept in statele membre asa-numitul drept comunitar, care are chiar prioritate fata de ansamblul dreptului national al fiecarei tari. In dreptul comunitar intra tratatele internationale de infiintare, reorganizare si largire a Comunitatii Europene, normele juridice elaborate de institutiile comunitare (regulamente, decizii, recomandari), precum si deciziile Curtii de Justitie. Evident ca in aprecierea dreptului comunitar ca izvor de drept, atat pentru statele membre, cat si pentru cetatenii lor, trebuie avut in vedere caracterul suprastatal al CEE si prevederile constitutiilor statelor membre referitoare la posibilitatea transferarii unei parti a suveranitatii unor organizatii internationale. Tot de nivelul legii sunt si ordonantele de guvern, desi sunt fie emise in baza unei legi de abilitare date de Parlament, fie supuse aprobarii ulterioare prin lege (fie ambele). Actele normative subordonate legii sunt: decretele (acte ale sefului statului), hotararile (se emit pentru executarea legii) regulamentele, ordinele, instructiunile, deciziile (acte ale organelor centrale executive sau ale organelor locale).

4.Alte izvoare ale dreptului:

a) precedentul judiciar si practica judiciara

b) contractul normativ. Exprima raportul de forte intre partile semnatare. In acest sens poate fi amintita in Anglia Magna Charta Libertatum incheiata intre baronii, cavalerii si orasenii rasculati si Regele Ioan fara de tara la 15 iunie 1215. Contractul colectiv este un izvor al dreptului muncii. Alte forme: conventia, tratatul, acordul.

c) doctrina sau stiinta juridica

d) actele normative ale unor organizatii nestatale.
Ex. dreptul canonic, instituit de biserica catolica; dreptul musulman (in tarile arabe si islamice).