Criterii de delimitare a serviciilor publice in doctrina traditionala

Criterii de delimitare a serviciilor publice in doctrina traditionala

Dincolo de nuantele, sintetic semnalate, autorii perioadei clasice plecau de la o diferenta esentiala intre activitatea particularilor si activitatile publice care consta in faptul ca ca activitatea publica, prin gestiunea intrepriderilor proprii urmareste satisfacerea intereselor generale, adica a serviciilor publice.

Aceasta activitate, intr-o lume liberala, era considerata in mod funciar diferita, prin obiectul ei, de activitatile private, de unde si necesitatea unor exigente proprii care comanda regimul juridic aplicabil serviciului public.In special autorii francezi, si dupa ei unii autori romani, au ajuns astfel la concluzia ca serviciul public traseaza frontierele dreptului administrativ, precum si ale competentei judecatorilor de drept administrativ, teza care a dominat doctrina si jurisprudenta franceza pana prin anii 1950, ramanandu-i fideli pana in prezent autori ca A. de Laubadere sau Lautornerie.

Cat priveste criteriul dupa care se determina un interes public pentru a se organiza un serviciu public, de regula, se aprecia ca doctrina nu poate da un raspuns cert, "nu poate sa stabileasca in mod definitiv si aprioric ce este un interes general', mentionandu-se ca aceasta este o problema de practica a guvernarii. Este de retinut,totusi,ca autorii germani denumesc serviciile publice prin referire la ideea de cultura.

In optica scolii germane, guvernantii unui stat sunt tinuti sa faca fata tuturoractivitatilor necesare pentru dezvoltarea culturii fizice, intelectuale si morale a indivizilor sipentru prosperitatea materiala a natiunii intregi.

Cu toate acestea, trei activitati au fost apreciate ca servicii publice inerente oricarei organizatii statale ("care prin natura lor si prin scopul pe care-1 urmaresc, au fost considerate in toate timpurile ca servicii publice'): 1) justitia; 2) siguranta, ordinea si linistea interna; 3) apararea nationala, in felul acesta fiind analizate, pe de o parte, serviciile esentiale sau obligatorii si, pe de alta, serviciile facultative

In general, doctrina administrativa din perioada interbelica a formulat teza dupa carenumarul serviciilor publice este direct proportional cu gradul de civilizatie si invers proportional cu initiativa particulara, care, oricum, nu putea penetra in zona necesitatilor socialepentru care statul este obligat sa organizeze servicii publice (aparare, ordine interna etc.) sau in zona monopolului de stat.

Astfel, se admitea ca statul poate organiza servicii publice cu titlu de monopol si servicii publice fara titlu de monopol, in prima situatie, statul nu admite particularilor sa se ocupe cu activitatile respective, obligandu-i pe particulari sa se foloseasca numai de serviciul public pe care el 1-a organizat (de exemplu serviciul public al politiei, al postelor, al cailor ferate, al transportului in comun, cu anumite mijloace etc.).

In cea de-a doua situatie, statul admitea si initiativa privata, exemplificandij-se prin scoli (pe langa serviciul public al instructiei organizat in scolile de stat sunt permise si scoli particulare sau confesionale), teatre (existenta teatrelor nationale nu exclude existenta teatrelor private) etc

De asemenea, in general, doctrina interbelica a admis ca un serviciu public nu poate fi creat decat prin lege.