DESPRE OBLIGATII - DREPT ROMAN

DESPRE OBLIGATII - DREPT ROMAN

1. Notiune

Inainte de studiul propriu-zis al obligatiilor este necesar sa reamintim pe scurt distinctia dintre drepturile reale (res) si drepturile personale.

Despre lucruri (res) si drepturile care insotesc lucrurile am discutat in capitolul IUS RERUM. Dreptul real este acel drept pe care o persoana il are asupra unui lucru. Sunt stapan pe lucru, pot face ce doresc cu el fara sa dau seama nimanui fiindca lucrul imi apartine.

In ce privesc drepturile personale denumite si drepturi de creanta, apare ca un raport intre doua persoane, o obligatie pe care una dintre persoane denumita debitor si-a luat-o fata de o alta persoana denumita creditor sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Daca o persoana ar conveni cu alta o anume activitate si nu si-ar respecta ori aceasta n-ar fi obligata, viata economica a oricarei societati ar fi pasibila de haos.

In dreptul roman institutia juridica a obligatiilor a cunoscut o evolutie mai ales in perioada clasica, datorita cresterii productiei de marfuri.

Institutele lui Iustinian ne-au ne-au transmis definitia obligatiilor care a ramas valabila pana in zilele noastre: Obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicujus solvendae rei secundam nostrae civitas iura (Obligatia este legatura juridica prin care suntem constransi sa executam ceva dupa dreptul cetatii noastre).

La prima citire a definitiei romane s-ar parea ca nu suntem in fata unei definitii propriu-zise ci mai degraba se opune conceptul de obligatie juridica celui de drept real.

Analiza definitiei romane de obligatie - din definitie rezulta urmatoarele elemente:

- Obligatio est vinculum iuris, in traducere este legatura juridica. Prin urmare nu suntem in fata unei legaturi materiale ci juridice intre doua persoane.

- Quo necesitate adstringimur expresia indica posibilitatea de constrangere, o sanctiune, o actiune pentru ca unde nu exista actiune nu exista nici obligatie.

- Secundam nostra civitatis iura dupa dreptul cetatii noastre. Pluralul iura si nu ius din definitie indica ca ea se aplica la dreptul civil si nu la dreptul pretorian.

2. Elementele obligatiei

Definitia romana a obligatiei, caracterizata prin simplitate si conciziune i-a permis sa strabata veacurile. Obligatia prezinta urmatorele elemente:

2.1. Partile

1. O parte denumita creditor. In definitie persoana creditorului este subinteleasa fara sa apara direct. Este acea parte care are dreptul sa constranga pe cealalta pentru a obtine executarea obligatiei: dare, facere, non-facere. Denumirea de creditor provine de la cuvantul latin credo care inseamna a avea incredere. Mai inseamna si altceva, a da bani cu imprumut.

2. O alta parte denumita debitor care s-a obligat sa plateasca ceva creditorului. Si aceasta categorie de persoane nu rezulta direct din definitie, ci indirect din expresia "prin care suntem constransi."

2.2. Obiectul obligatiei

Obiectul obligatiei il reprezinta acea prestatie la care s-a obligat debitorul fata de creditor. Este vorba despre o plata in intelesul larg al cuvantului, adica nu o suma de bani, ci o dare, facere sau non-facere. Obiectul obligatiei poate fi un corp cert sau incert.

- Dare prin aceasta expresie se intelege a transfera propreitatea sau un alt drept real de la debitor catre creditor.

- Facere se intelege a infaptui ceva, a executa o lucrare, a preda un animal ori un alt bun.

- Non facere este abtinerea la care debitorul s-a obligat cum ar fi abtinerea de a construe la o anumita distanta de proprietatea vecina.

- Prestare acest termen asa cum il intalnim in textile romane este discutabil astazi. Pare a indica obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real.

2.3. Constrangerea (sanctiunea)

Se identifica prin expresia adstringimur din definitia romana a obligatiei. Sanctiunea este mijlocul prin care creditorul poate sili debitorul sa-si execute angajamentul.

In epoca straveche constrangerea debitorului de catre creditor avea loc in mod brutal. Promisiunea solemna (sponsio sau nexum-ul) la care s-a angajat debitorul si nu a respectat-o dadea loc la proces (in cazul nexumului nu era necesar procesul) apoi urma executarea silita in baza titlului executor sau a hotararii judecatoresti. Pretorul vazand imposiblitatea de plata a debitorului il trecea in puterea creditorului pronuntand cuvantul adico. Creditorul prelua debitorul il inchidea in inchisoarea privata, il scotea la targ pentru ca o ruda, ori un prieten sa-i achite datoria daca se indurau, iar in caz contrar, debitorul era vandut ca sclav peste Tibru.

De la formele primitive, brutale de sanctiune a incalcarii obligatiilor pe care le intalnim pe tot parcursul societatii sclavagiste, dar si in epoca urmatoare, treptat s-a trecut de la constrangerea corporala directa asupra debitorului la masuri de constrangere noi, moderne care privesc bunurile aflate in patrimoniul sau.

3. Clasificare obligatiilor

● Dreptul roman a cunoscut mai multe clasificari ale obligatiilor. Gaius clasifica obligatiile dupa izvorul lor:

- obligatii ex contractu, care sunt nascute din acte juridice

- obligatii ex delicto, care izvorasc din fapte ilicite

Ulterior Gaius adauga si o a treia categorie:

- obligatii variae causam figurae, care provin din alte cauze.

Iustinian adopta o clasificare a obligatiilor dupa izvorul lor in:

- contracte

delicate

- quasicontracte

- quasidelicte

Aceasta clasificare a lui Iustinian fost preluata ulterior de catre toate codurile civile moderne. Astazi este insa criticata.

● Dupa sanctiunea lor avem:

- obligatii civile

- obligatii naturale

Obligatiile civile sunt sanctionate printr-o actiunea de drept strict ori de buna-credinta, iar cele naturale sunt sanctionate numai prin exceptie.

● Dupa origine obligatiile se impart in:

- obligatiile civile sanctionate de dreptul civil

- obligatiile pretoriene sunt sanctionate de dreptul pretorian

● Dupa modalitati intalnim:

- obligatii pure si simple

- obligatii cu termen sau conditie

● Dupa numarul persoanelor participante:

- obligatii conjuncte

- obligatii coreale

4. Efectele obligatiilor

Obligatiile juridice pot sa produca doua categorii de efecte:

a) un efect normal care consta in executarea intocmai a obligatiei

b) un efect accidental al obligatiilor. Este subsidiar efectului normal, si consta in dreptul creditorului de a obtine daune-interese daca obligatia nu mai poate fi executata ori a fost executata cu intarziere. In toate cazurile neexecutarea obligatiilor atrage dupa sine plata despagubirilor. Despagubirile pot fi judecatoresti sau conventionale.

Persoanele care participa la executarea obligatiei sunt creditorul si debitorul. Se face distinctie in dreptul roman dupa cum cel obligat este sui iuris sau alieni iuris. Persoana obligata care era sui iuris si participa personal la raportul juridic nu intervin probleme la executare. Daca lua parte prin cei aflati sub puterea sa (oameni liberi sau chiar sclavi) poate sa incheie acte in calitate de debitor ori creditor pentru ca se considera ca persoana sui iuris vorbeste prin persoana aflata sub puterea sa. Exemplu: vocea sclavului este vocea stapanului.

Pentru a inlesni executarea obligatiei atunci cand creditorul sau debitorul nu sunt prezenti la incheierea ori executarea ei, pretorul a creat in favoarea tertilor cinci actiuni:

1. Action de quod iussu. Este actiunea realizata in baza unei declaratii speciale de adeziune prin care titularul isi asuma consecintele actului. Este posibil ca la un moment dat pater familias sa fi autorizat expres pe fiul sau sau pe un sclav sa incheie cu un tert un anumit act juridic. Daca n-ar exista actiunea de mai sus, tertul s-ar putea vedea inselat in asteptarile sale pentru ca nu se incheiase direct cu titularul, ci cu persoane care nu aveau capacitate juridica iar titularul nu mai recunoaste acel act.

2. Actio exercitoria. Actiunea aceasta este la indemana fiului sau a sclavului (care se putea plange administrativ) impotriva lui pater familias de la care au luat printr-o conventie o corabie in exploatare.

3. Actio institutoria. Este actiunea creata in favoarea sclavului ori fiului de familie pentru a o putea folosi impotriva lui pater familias in numele caruia exercitau un comert terestru si nu erau platiti.

Aceste trei cazuri (1, 2 si 3) au fost create numai pentru reprezentare, cand cineva actiona in numele altuia.

- Reprezentarea. Vechiul drept roman nu a admis reprezentarea in actele juridice. Nu era permis ca un pater familias sa devina creditor sau debitor in baza unui contract pe care il incheie in numele sau alta persoana. Daca s-ar fi intamplat un asemenea act efectele se rasfrangeau numai asupra celor care au participat la incheierea lui, nu si la persoana reprezentata. Desi aceasta regula a nereprezentarii a ramas de baza, au inceput sa apara exceptii.

Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un pater familias in calitate de reprezentant este reprezentat la incheierea anumitor acte juridice de catre un alt pater familias in calitate de reprezentant.

● Dupa efecte, reprezentarea putea fi:

Reprezentare perfecta - raportul juridic se incheie intre reprezentantul si tert ti efectele se rasfrang asupra reprezentatului.

Reprezentare imperfecta - cand reprezentantul se obliga alaturi de reprezentat fata de tert.

● Dupa calitatea partilor

Reprezentare activa - s-a amis intr-un singur caz, cand reprezentantul era insolvabil, creanta putea trece asupra reprezentatului.

Reprezentare pasiva - intalnim la imprumutul de consumatie mutuum cand imprumutul se face pentru altul. Cel ce imprumuta asa nu devine nici creditor nici debitor pentru ca debitor sau creditor este cel reprezentat.

4. Actio de peculio et de in rem verso. Prin ea tertii se adresau lui pater familias pentru obligatiile care au fost incheiate de sclavul sau sau de fiul sau dar privesc peculiul lor. Daca pater familias a profitat de pe urma actului care a fost incheiat de catre oricare dintre cele doua categorii aratate este tinut fata de tert cu o obligatie de in re verso in masura in care s-a imbogatit.

5. Actio tributaria. A fost creata de pretor pentru a inlatura frauda parintelui care a comis-o la imparteala peculiului sclavului intre creditori.

Toate cele cinci actiuni au fost denumite ulterior de comentatorii dreptului ca adiecticiae qualitatis pentru ca apareau de fapt ca actiuni alaturate, intrucat fiul obliga pe pater familias si se obliga si pe el insusi.

Precizam ca pater familias se obliga dupa regulile dreptului pretorian, fiul se obliga conform dreptului civil iar sclavul avea doar o obligatie naturala.   

5. Stingerea obligatiilor

1. Plata (solutio) - a fost si este principalul mod de stingere a obligatiilor. Plata este procedeul cel mai firesc, normal prin care debitorul scapa de legatura obligatiei pe care si-a asumat-o. La romani, cel putin in epoca veche stim ca obligatia pe care debitorul a contractat-o prin anumite formalitati (contracte formale) nu se stingea prin simplul act material, necesar fiind o formalitate noua in sens invers aceleia care a fost intrebuintata pentru nasterea obligatiunii. Acest principiu se cheama al paralelismului de forme. Spre sfarsitul Republicii rigorile formalismului juridic pentru stingerea obligatiilor s-au atenuat foarte mult. Prin plata nu intelegem sensul restrans adica o suma de bani, ea cuprinde tot ce s-a obligat debitorul catre creditor. Plata poate sa fie facuta numai de debitor catre creditor sau persoanei imputernicite de acesta.

Darea in plata (datio in solutum) - la un moment dat, in evoluti societatii romane, se admite ca debitorul poate sa plateasca un alt obiect decat cel la care s-a obligat fata de creditor. Inlocuirea aceasta are loc voluntaria, adica cu consimtamantul creditorului. Mai tarziu in perioada lui Iustinian apare si darea in plata necesaria cand lipseste consimtamantul creditorului.

Novatiunea (novatio) - este modul de stingere a unei obligatii vechi constand in inlocuirea ei cu alta noua, inlocuire care are loc printr-un contract, stipulatio sau contractus litteris. Cand novatia rezulta din contract se numeste voluntara. Cand novatia rezulta dintr-un litis contestatio este necesara.

Conditiile in care opereaza novatia:

- sa existe o obligatie anterioara;

- sa existe o obligatie noua care o inlocuieste pe cea anterioara;

- intre cele doua obligatii sa existe deosebire;

- novatia sa aiba loc intre aceleasi parti;

- partile sa aiba intentia de a nova.

4. Compensatiunea (compensatio) - este modul de stingere al obligatiilor atunci cand creditorul si debitorul sunt datori reciproc unul altuia. Obligatiile trebuie sa fi ajuns la scadenta. Daca cele doua obligatii reciproce nu sunt egale, stingerea are loc pana la concurenta celei mai mici iar executarea poate sa aiba numai pentru diferenta. Se poate spune ca in acest caz fiecare parte are dubla calitate judicium duplex de creditor si de debitor. In vechiul drept roman nu a fost admisa decat din epoca clasica. Compensatia este de trei feluri: legala, judecatoreasca, voluntara.

5. Iertarea de datorie (pactum de non petendo) - deseori creditorul a iertat datornicul. Iertarea avea loc prin moduri formale (solutio paer aeset libram, acceptilatio) sau moduri neformale (pactele de non petendo, ca sa nu se ceara).

6. Imposibilitatea de executare - putea sa fie materiala (moartea sclavului) dar putea sa fie si juridica (sclavul a fost dezrobit).

7. Confuziunea (confusio) - apare atunci cand aceeasi persoana ajunge in acelasi timp creditor si debitor pentru aceeiasi obligatie.

8. Moartea - in dreptul roman obligatia era personala si netransmisibila chiar prin moarte, fapt care duce la stingerea ei. Pentru evitarea consecintelor nefavorabile mortii s-a folosit procedeul pluralitatii de debitori solidari sau se apela la garantii. Uneori creditorul, pentru a sili pe mostenitori sa achite datoria se opunea ca decedatul debitor sa fie ingropat.

9. Capitis deminutio - persoana care era lovita de capitis deminutio indiferent de forma acesteia, ducea la stingerea datoriilor acestuia. Este cazul adrogatiei la adrogant, unde erau trecute numai creantele nu si datoriile care erau stinse.

10. Prescriptia extinctiva - pana in epoca dreptului post-clasic obligatiile erau perpetue. Printr-o constitutie a imparatilor Honoriu si Theodosiu stabilesc ca obligatiile se prescriu in 30, 40 si 50 de ani. Pana la implinirea prescriptiei obligatia putea sa fie stinsa daca a ajuns la termen pe baza unor formalizati simetric inverse. Exceptii: actiunea in garantie (actio auctoritatis) se stinge pentru vanzator in 2 ani. Actiunile honorandi se sting in termen de 1 an.

6. Modul de transfer al creantelor si al datoriilor

Cesiunea de creanta este acea conventie prin care creditorul cedeaza creanta pe care o are impotriva debitorului, catre un tert. Procedeul cesiunii de creanta nu a fost cunoscut de catre dreptul roman in perioada de inceput. S-au cautat ulterior, in epoca post-clasica, mijloace indirecte de transfer al creantelor cum ar fi:

novatia prin schimbarea de debitor (creditor) - delegatia

mandatul (mandat in rem suam)

Schimbarea debitorului in cesiunea de datorie avea loc numai cu consimtamantul creditorului.

7. Garantiile obligatiilor

Am vazut cand am analizat definitia obligatiei ca punctual decisive era legatura juridica (vinculum iuris) prin intermediul careia creditorul poate sa ceara executarea debitorului in vederea indeplinirii obligatiei. Am aratat ca atunci cand debitorul nu-si executa obligatia, creditorul putea lua masuri radicale chiar, si mai ales, impotriva propriei persoane a debitorului.

Insa deseori se intampla ca cu toate aceste masuri radicale si brutale, obligatia la care s-a angajat debitorul sa nu mai poata fi indeplinita. Masura executarii corporale s-a dovedit a fi deseori lipsita de eficacitate. Pentru a preveni o asemenea eventualitate s-a ajuns la formula prin care la incheierea conventiei creditorul sa ceara garantii debitorului.

Asadar, garantiile erau institutii juridice care au fost create pentru a pune creditorul la adapost de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului sau.

Garantiile se impart in doua categorii: personale si reale.

7.1. Garantiile personale

Sunt cele mai vechi garantii din dreptul roman, celelalte, garantiile reale aparand mai tarziu. Garantiile persoanle se realizau prin adaugarea la debitorul initial a unuia sau mai multi garanti (ad promiso).

Dintre garantiile personale, cele mai importante sunt:

● SPONSIO - este o garantie din epoca veche, garantul se chema sponsor care nu putea fi decat cetatean roman. Creditorul intreba garantul daca promite acelasi lucru ca debitorul. Daca raspundea spondeo garantul devenea debitor accesoriu.

● FIDEIPROMISIO - a fost cunocuta tot din epoca veche. Se forma la fel ca sponsio dar se forma folosindu-se cuvantul fidei promisio (promit cu buna credinta). S-a nascut in favoarea creditorilor peregrini care nu aveau ius comerci. In cazul in care la scadenta datoria nu a fost onorata de catre debitor, creditorul putea sa treaca direct la executarea garantului fara ca in prealabil sa fi inceput executarea debitorului. De unde rezulta ca sponsorul si fideipromisorul isi creau o situatie mai grea decat a debitorului pe care-l garantau. Cand s-a adus mai multi garanti pentru aceeasi datorie fiecare putea sa fie tinut sa o execute in intregime. Mai tarziu Lex Furia de Sponsu (secolul VI d.Hr.) permite impartirea datoriei intre garanti si mai prevede ca obligatia garantilor se mentine doar 2 ani.

● FIDEIUSIO - (consimt pe cuvantul meu) provine din dreptul grec, prin intermediul ei garantul isi lua angajamentul pe cuvant ca daca debitorul nu va achita datoria, o va face el. Initial, garantul avea o situatie defavorabila dar ulterior au fost create in favoarea sa trei actiuni:

1. Beneficium cedendarum actionum (beneficiul de cesiune de actiuni). Prin aceasta garantul care a platit in locul debitorului are dreptul sa-i ceara ca sa-i cedeze actiunile contra debitorului.

2. Beneficium diviziones - beneficiul de diviziune intre toti garantii.

3. Beneficium excusionis - beneficiul de discutiune.

7.2. Garantiile reale

La un moment dat dreptul roman a acceptat si un alt gen de garantii in afara de cele personale, constand in bunuri ale debitorului puse la dispozitia creditorului in scopul garantarii creantei.

Garantiile reale erau: fiducia cum creditore, gajul, ipoteca si intercesiunea.

● FIDUCIA CUM CREDITORE (fiducia cu creditorul) - este un contract real prin care debitorul cedand creditorului un bun drept garantie in vederea executarii unei creante obliga creditorul sa-l restituie daca debitorul a executat obligatia principala. Fiducia insoteste transmiterea propreitatii in mod solemn (mancipatio, in iure cesio) incheiate tocmai pentru garantarea datoriei. Pana la scadenta transmiterea proprietatii are loc provizoriu. Fiducia formeaza un tot unitar cu transmiterea proprietatii.

● GAJUL (pignus) - consta in predarea unui lucru mobil de catre debitor creditorului drept garantie pentru plata obligatiei. Debitorul continua sa ramana proprietarul bunului. La inceput gajul conferea o siguranta de fapt pentru ca nu a fost sanctionat de pretor decat ulterior prin interdicte care ocroteau dreptul de retentie. Lex Aebutia sanctioneaza gajul printr-o actiune personala. Pana in epoca lui Iustinian gajul nu a fost o garantie reala pentru ca nu acorda drept de urmarire.

● INTERCESIUNEA - este conventia prin care cineva lua asupra datoria altuia fara nici un interes.

Intercesiunea putea fi:

- cumulativa - daca cineva se obliga alaturi de debitor; obligatia solidara pasiva, constituire de ipoteca

- privativa - daca o persoana se obliga in locul debitorului. Aceasta varianta de intercesiune este o adevarata novatie. Nu o puteau face femeile si nici sclavii.

● IPOTECA (hipoteca) - denumirea este greaca, in dreptul roman a existat din secolul I d.Hr. Dovada ca se confunda initial cu gajul este faptul ca la inceput s-a numit si ea pignus. Initial ipoteca aparea ca un drept de retentie. Exemplu: arendasul unui teren garanta plata arenzii cu bunurile pe care le aducea pentru exploatarea ogorului. In baza interdictului Salvian, proprietarul mosiei arendate devine posesor asupra bunurilor aduse pentru exploatarea terenului. Acest drept conferit proprietarului mosiei se numea hipoteca. Mai tarziu a fost creata Actio Salviana prin care propreitarul mosiei poate sa fie pus in posesia bunurilor arendate chiar daca au fost vandute la terte persoane.

◊ Caracterele ipotecii

- este un drept real intrucat confera urmarire si preferinta creditorului

- se realizeaza prin vointa partilor

- ipoteca este secreta, fara publicitate

- are ca obiect bunuri imobile dar si mobile.

◊ Modalitatile de constituire si forta juridica a ipotecii.

Ipoteca se poate constitui prin conventie, testament sau lege. Persoana care constituie ipoteca trebuie sa fie proprietar civil sau pretorian avand capacitatea de instrainare.

In perioada imparatului Leon, ipoteca formata printr-un act public sau cea formata prin inscris sub semnatura privata subscrisa de 3 martori are intaietate fata de alte ipoteci.

◊ Efectele si rangul ipotecii

Ipoteca confera dreptul de a poseda (ius posidendi) si dreptul de a vinde bunul (ius distrahendi). Se pune problema rangului ipotecii cand sunt mai multi creditori ipotecari. Prioritatea la primirea platii se fixa in baza principiului prior tempore potior iure (mai curand in timp mai tare in drept)

◊ Stingerea ipotecii

Stingerea ipotecii se putea realiza in doua moduri:

- pe cale principala prin confuziune, renuntare, pieirea bunului ipoteca, prescriptie.

- pe cale accesorie prin stingerea creantei principale.