TEORIA GENERALA A DREPTULUI IN SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

IN SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE

I. Consideratii generale

In randul disciplinelor juridice, Teoria generala a dreptului are o aparitie de data relativ recenta.[1] Pana la aparitia acestei discipline stiintifice, problematica teoriei dreptului era abordata de stiintele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplina facand, in introducere, o adevarata teorie a normativitatii juridice din respectiva ramura de drept.

In anul 1934, Hans Kelsen publica Teoria pura a dreptului (Reine Rechtslehre), in anul 1951 apare in Franta lucrarea lui P.Roubier, Thorie gnrale du droit; la Bruxelles apare in 1948, lucrarea lui J.Hapsert, Thorie gnrale du droit. Acestora li se adauga alte asemenea lucrari, scrise de Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.

Teoria generala a dreptului este o disciplina necesara in studierea dreptului, ea ofera o introducere generala in problematica dreptului, fara de care studiul stiintelor particulare ale dreptului nu ar fi posibil si nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune si in ideea asigurarii crearii si aplicarii dreptului, a receptarii dreptului international in dreptul intern si a gasirii cailor prin care statul roman poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul international, inclusiv prin instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar in dreptul intern. Din acest punct de vedere, o teorie a dreptului, astazi, nu poate face abstractie de ceea ce reprezinta dreptul in ansamblul sau, in conditiile in care el trebuie sa integreze in continutul sau tot mai multe prevederi ale dreptului international, iar in viitor, sa accepte prevederile dreptului comunitar, in conditiile in care Romania va deveni membra a Uniunii Europene. Esenta acestor trasaturi, preponderent economice si politice, nu poate sa nu se reflecte in spatiul actiunii dreptului, continutul acestuia urmand a fi adaptat la imperativele asimilarii dreptului comunitar, prin suprematia reglementarilor sale in raport cu reglementarile interne si prin integrarea ex oficio a regulamentelor si directivelor in dreptul intern.[2]

Cu alte cuvinte, Teoria Generala a Dreptului trebuie sa ofere o viziune generala asupra fenomenului juridic, ea trebuie sa constituie pentru cel care studiaza dreptul un cadru national menit sa asigure trecerea de la general la particular in studiul de caz si sa revalorifice datele realitatii dreptului si ale practicii juridice in procesul elaborarii si aplicarii dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar sa precizam, inainte de toate, obiectul Teoriei Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar sa definim principalele concepte cu care operam. Se impune, astfel, sa aratam ca utilizarea cuvantului drept este facuta in doua sensuri: unul extrajuridic si altul juridic.

Utilizarea cuvantului 'drept' in limbaj extrajuridic are in mod preponderent o valoare etica, el fiind folosit pentru a desemna o anumita apreciere asupra conduitei umane. Atunci cand oamenii spun ca o sanctiune este dreapta sau cand apreciaza ca o judecata este dreapta ori cand atribuie unui judecator calificativul 'drept', ei utilizeaza adjectivul drept si variantele sale pentru a evalua din punct de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de aceasta semnificatie comuna a cuvantului drept, pe plan juridic asistam la trecerea de la cuvant la concept, asistam la trecerea substantivului drept in concept juridic, apt de a dobandi sensuri distincte, care acopera realitati de sine statatoare. Astfel, din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul international sau stiinta dreptului.

Prin drept obiectiv vom intelege ansamblul normelor juridice emise intr-o societate data. In viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezinta ansamblul regulilor care reglementeaza viata sociala si a caror respectare este garantata de puterea publica.

Dreptul pozitiv este o parte componenta a dreptului obiectiv si el cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt in vigoare la un moment dat intr-o anumita societate. Dreptul pozitiv, impreuna cu partea pasiva a legislatiei dintr-o anumita societate, respectiv cu acele norme juridice care si-au incetat aplicabilitatea, fie datorita abrogarii, fie datorita caderii in desuetudine, formeaza dreptul obiectiv.[4]

Dreptul subiectiv reprezinta o facultate sau o prerogativa umana protejata de lege. Dreptul subiectiv este consecinta interactiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statueaza drepturi si obligatii si posibilitatile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei de drept. In esenta sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad sub incidenta dreptului pozitiv. In deplin acord cu Ihering, putem spune ca dreptul subiectiv este un interes ocrotit de lege. Existenta interesului depinde insa de starea de fapt a persoanei fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementeaza dreptul de proprietate, in sensul de stapanire de bunuri in virtutea prerogativelor care vizeaza ius utendi, ius fruendi si ius abutendi. Pe aceasta dispozitie a dreptului pozitiv se naste dreptul subiectiv al persoanei care detine un bun in proprietatea sa. Dreptul subiectiv se refera astfel la protejarea abilitatilor persoanelor de a actiona in societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul de mostenire, dreptul la concediu de odihna etc., in masura in care ne raportam la o persoana care se afla intr-o situatie de fapt care este ocrotita de o norma de drept in vigoare (este proprietar, este mostenitor, este salariat etc.).

Dreptul natural reprezinta o conceptie doctrinara care sustine ca exista o ordine a relatiilor umane, distincta de dreptul pozitiv, superioara, absolut valida si justa, datorita faptului ca emana de la natura, din ratiunea umana ori din vointa lui Dumnezeu. In virtutea acestei conceptii, vointa divina este identica cu natura si in masura in care natura este creatia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie a vointei divine.[5]

Aceasta definitie, desi este data de un adversar al dreptului natural, are meritul de a pune in evidenta adversitatea conceptiei normativiste si a celei a dreptului natural. Cu toate acestea, Hans Kelsen respingand ideea dreptului natural, in formula sa divina, o admite in cele din urma intr-o maniera proprie. El respinge ideea potrivit careia dreptul pozitiv are ca sursa dreptul natural, dar admite ca la baza dreptului pozitiv sta 'norma fundamentala', o alta entitate transcendenta, situata dincolo de legiuitor si de dreptul pozitiv.

Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivitati juridice. Prin colectivitate juridica vom intelege o grupare sociala care se bucura de o autoritate care instituie sau sanctioneaza norme juridice si le garanteaza realizarea practica. Aceasta colectivitate poate fi anterioara crearii statului sau poate dispune de o autoritate statala.

Dreptul international reprezinta si el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale intre subiectii dreptului international. Sursele formale ale dreptului international sunt cutuma, tratatele, acordurile, pactele, conventiile si alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creeaza drepturi si obligatii pentru partile semnatare.

Stiinta dreptului sau stiintele juridice reprezinta dimensiunea cognitiva a fenomenului juridic. Prin intermediul stiintei dreptului, fenomenul juridic este studiat si pus in evidenta, el este definit si raportat la realitatile sociale si naturale in care se nasc si exista, influentandu-le si suportand influentele acestora.

Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai juristi, ci si filosofii, teologii, sociologii si chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne determina sa apreciem ca in spatiul relatiilor sociale reglementate de drept, pozitiile exprimate se rezuma la existenta unor norme general-obligatorii a caror respectare este garantata de o autoritate publica. In aceasta definitie, dreptul este un concept universal, care priveste ordinea de drept instituita in ansamblul statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul este un fenomen universal, care are numeroase forme de manifestare la nivel statal si international, intr-o continua evolutie istorica. Sincronismul si diacronia acestor stari ale dreptului ne da semnificatia statutului individual al cetateanului in spatiul statal al existentei sale.

II. Obiectul Teoriei Generale a dreptului il constituie o mare diversitate de aspecte sub care dreptul se manifesta. Inainte de a stabili care este obiectul Teoriei Generale a Dreptului este necesar sa stabilim ce intelegem prin drept. Asa cum am aratat mai inainte, cuvantul drept este susceptibil de o multitudine de intelesuri. Atunci cand avem in vedere obiectul Teoriei Generale a Dreptului, atentia noastra se indreapta nu atat asupra sensurilor juridice particulare ale notiunii de drept, cat mai ales asupra intelegerii sale universale ca fenomen social distinct, ca parte a normativitatii sociale evidentiata de imperativul instaurarii unei anumite ordini sociale prin intermediul unei puteri constrangatoare pentru membrii societatii, evident in limitele acceptate de acea societate.

In literatura de specialitate, Teoria Generala a Dreptului a fost privita ca o disciplina care reprezinta "un studiu preliminar de orientare, infatisand o sinteza cat mai stransa si pe cat posibil mai ordonata a intregii stiinte a dreptului"[6].

Pornind de la aceasta ideea generoasa, ilustrul autor al primului tratat de Teoria Generala a Dreptului cade in capcana identificarii teoriei cu forma si a stiintelor juridice particulare cu partea reala, concreta a dreptului. In acest sens, este edificator faptul ca M.Djuvara afirma ca obiectul enciclopediei juridice, careia ia dat denumirea de Teorie Generala a Dreptului, il constituie studiul "permanentelor juridice", expresie preluata de la juristul francez Edmond Picard, si care o utilizeaza in sensul de constante juridice, fiind preluata in limba romana sub denumirea de "constantele dreptului"[7]

Restrangerea obiectului Teoriei Generale a Dreptului la "constantele dreptului" reprezinta o limitare excesiva a obiectului de studiu al acestei discipline stiintifice, dictata de imperativele vremii care ordonau teoreticianului studiul conceptului "in sine", fara vreo legatura cu substratul sau real, din a carui abstractizare provenea.

Desigur, in zilele noastre, Teoria Generala a Dreptului nu se poate limita la studiul "constantelor dreptului" si nici la latura formala a realitatii juridice. De aceea, obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului il constituie realitatea juridica, prin prisma generalizarii fenomenelor juridice particulare, a abstractizarii si a formularii unor concepte, categorii, principii sau constructii juridice. Din acest punct de vedere, produsele gandirii juridice sunt in buna masura "constante ale dreptului", dar si elemente perisabile in timp. Totodata, obiectul Teoriei Generale a Dreptului are limitele sale temporale si teritoriale, chiar in conditiile in care sistemele nationale de drept se intersecteaza, au elemente comune sau tind spre unificare.

Tinand seama de ansamblul acestor aspecte, Teoria Generala a dreptului din punct de vedere stiintific este stiinta juridica aflata in varful piramidei stiintelor juridice, al carei obiect de studiu il constituie ansamblul fenomenelor juridice sau, cu alte cuvinte, realitatea juridica. Ea nu se limiteaza la cunoasterea conceptuala abstracta ci, in generalizarea pe care o practica, include "constante" construite prin subsumarea unei varietati complete de cazuri particulare si de situatii opozabile acestora. In plus, realitatea juridica nu reprezinta un fenomen static, restrans la "constantele dreptului", ci un fenomen dinamic ale carui circumstantieri tin de obiectul Teoriei Generale a Dreptului. In acest sens, J.L. Bergel apreciaza ca aparitia unor trebuinte si a unor noi raporturi sociale necesita reforme sau noi constructii juridice, care nu se nasc insa "ex nihilo", ci au drept baza modelele si conceptele deja cunoscute.

In acest sens, in literatura de specialitate se precizeaza ca "Teoria dreptului (ca teorie juridica generala) cuprinde acel set conceptual prin care stiinta dreptului judeca si explica realitatea juridica. Ea cauta sa surprinda caracterele proprii si permanente al fenomenului juridic, spre a-l defini si a-i contura spatiul in cadrul sistemului socio-istoric din care face parte" .

Din aceste imperative decurge chiar necesitatea existentei Teoriei Generale a Dreptului. Din punct de vedere practic, aceasta disciplina juridica reprezinta primul ghid al elaborarii si aplicarii normelor juridice. Creatorul de drept nu poate face abstractie de conceptele juridice pe care le utilizeaza Teoria Generala a Dreptului fara sa afecteze unitatea sistemului de drept. Pe de alta parte, cel care aplica dreptul este obligat sa recurga la Teoria Generala a Dreptului pentru a putea identifica norma juridica aplicabila intr-un caz concret, pentru a-i deslusi semnificatia si pentru a elabora un act de aplicare legal.

Viata sociala este extrem de diversificata, cazurile practice sunt extrem de diverse, in timp ce normele juridice sunt relativ limitate ca numar. Cu toate acestea, juristul sau cel care aplica legea este obligat sa degajeze din multitudinea normelor juridice numai pe aceea care se aplica unei situatii determinate dintr-o infinitate de astfel de cazuri posibile.

De altfel, de adevarurile relevate de Teoria Generala a Dreptului beneficiaza, in egala masura, si legiuitorul in opera sa de constructie juridica.

III. Teoria Generala a Dreptului si Filosofia Dreptului

Teoria Generala a Dreptului si Filosofia Dreptului, desi sunt doua discipline stiintifice care au acelasi obiect de studiu - nasterea, modificarea si existenta dreptului - se deosebesc in mod profund, atat prin tehnicile si metodele de analiza a fenomenului, cat mai ales prin perspectiva, scopurile si metodele de abordare a studiului dreptului.

Dreptul, in perspectiva sa filosofica, este un fenomen care presupune abordarea sa ontologica, gnoseologica si axiologica. Din acest punct de vedere dreptul trebuie definit prin prisma intelegerii sale filosofice, care urmeaza sa delimiteze natura, existenta, transformarea si existenta dreptului, sa deceleze determinarile dreptului si sa releve esenta acestui fenomen.

Spre deosebire de Filosofia Dreptului, care se constituie intr-o metafizica juridica, credem ca Teoria Generala a Dreptului nu-si poate propune analize specifice disciplinei filosofice. Dimpotriva, Teoria Generala a Dreptului trebuie sa ramana o disciplina pragmatica, subordonata Filosofiei Dreptului prin conceptiile formulate de aceasta disciplina, dar care ofera celor interesati solutii practice pentru intelegerea si studierea fenomenului juridic dar, mai ales, atunci cand este vorba de crearea, modificarea, abrogarea normelor juridice, de ierarhizarea acestora si de constituirea sistemului juridic al societatii. In acest sens, Jean-Louis Bergel defineste Teoria Generala a Dreptului ca o constructie intelectuala metodica si organizata care se fondeaza pe observarea si explicarea diverselor sisteme juridice in vederea definirii marilor axe ale crearii si aplicarii dreptului.[10] Sub acest aspect, obiectul Teoriei Generale a Dreptului priveste fenomenologia dreptului, in timp ce Filosofia Dreptului se cantoneaza, mai ales, in sfera ontologiei juridice, ea fiind axata nu atat pe ceea ce este dreptul, cat mai ales pe ceea ce trebuie sa fie dreptul.

Dreptul, in viziunea teoriei sale generale, trebuie sa determine o anumita ordine sociala, sa reglementeze relatiile sociale si sa asigure realizarea valorilor morale si sociale promovate de autoritatile publice.

Cu toate acestea, dreptul nu este o creatie abstracta, lipsita de orice suport social. In realitate, viata sociala este premergatoare dreptului. Relatiile sociale se nasc si exista, in cele mai multe cazuri, inainte de nasterea unor norme juridice, care le reglementeaza existenta. Nu toate relatiile sociale nasc nevoia reglementarii juridice. Aceasta necesitate se naste atunci cand fenomenele care au loc in spatiul derularii relatiilor sociale produc evenimente deviante, care atenteaza la securitatea raporturilor dintre indivizi, punand sub semnul intrebarii interesele, securitatea si integritatea lor individuala sau colectiva. Acestea au fost mobilurile transformarii normelor sociale in norme de drept. Imperativele etice sau religioase ale vietii in comun a oamenilor au generat imperativul reactiei organizate a societatii la incalcarea normelor sociale care ii garantau supravietuirea. Pe aceasta cale, reactia organizata a societatii la prejudicierea valorilor sale sociale a devenit sanctiune juridica; concomitent norma sociala, pana atunci liber consimtita, s-a transformat in norma juridica. Ca atare, trecerea de la morala la drept, de la religie la drept, de la normativitatea sociala prejuridica la cea juridica este rezultatul interventiei unei autoritati sociale care opune forta sa abuzului de putere al unui element component al acelei colectivitati sociale. In locul incalcarii unei reguli de conduita se instaleaza situatia anterioara, pe calea aplicarii sanctiunii juridice. Pe aceasta cale, se naste justitia, inteleasa ca metoda impartiala de reactie la incalcarea regulilor care prefigureaza traiul in comun al oamenilor.

Crizele de acest gen care apar in derularea relatiilor sociale nasc ideea reglementarii lor juridice, a crearii unor norme general obligatorii, care sa asigure interesele participantilor in functionarea relatiilor sociale, sa permita desfasurarea acestora in conditii de siguranta sociala, fara discriminari ori privilegii.

IV. Teoria Generala a Dreptului si stiintele juridice particulare

Daca Teoria Generala a Dreptului isi propune sa studieze dreptul in generalitatea sa, stiintele juridice particulare sunt discipline stiintifice care au ca obiect de studiu fenomenul juridic specific unei anumite ramuri de drept. Vom intalni astfel atatea discipline stiintifice particulare cate ramuri de drept exista. Mai mult, stiintele juridice particulare pot ingloba in ele institutii juridice specifice mai multor ramuri de drept, cum ar fi stiinta dreptului afacerilor, stiinta dreptului mediului etc.

Intre Teoria Generala a Dreptului si stiintele juridice particulare exista o stransa legatura. Aspectele ridicate de stiintele juridice particulare se intemeiaza pe conceptele Teoriei Generale a Dreptului, dupa cum si acestea stau la baza fundamentarii conceptelor stiintelor particulare.

Pentru a face deosebirea dintre Teoria Generala a Dreptului si stiintele juridice particulare este necesar sa precizam ca Teoria Generala a Dreptului are ca obiect de studiu ansamblul dreptului, ansamblul realitatii juridice. Aceasta realitate juridica, respectiv dreptul, este divizata in grupari de norme juridice, realizate pe baza unor criterii pe care le vom examina mai departe, in ramuri de drept. Astfel de ramuri de drept sunt: dreptul civil, care se ocupa de reglementarea raporturilor patrimoniale si nepatrimoniale dintre subiectii de drept, dreptul penal, care se ocupa de represiunea faptelor antisoaciale, dreptul constitutional reprezinta fundamentarea juridica a exercitiului puterii politice in societate, dreptul administrativ care este dreptul serviciilor publice, dreptul international care reglementeaza drepturile si obligatiile statelor suverane, organizatiilor internationale sau indivizilor in raporturile juridice care au un element de extraneitate etc.

O categorie distincta de stiinte care studiaza fenomenul juridic o constituie stiintele juridice istorice. Aceste stiinte isi propun sa investigheze istoria dreptului la nivel global (istoria generala a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o anumita tara (istoria dreptului national). Istoria dreptului prezinta o deosebita importanta pentru punerea in evidenta a procesului evolutiei fenomenului juridic, a relevarii constantelor sale, ca si a elementelor de discontinuitate ce caracterizeaza acest proces.

Un loc aparte in sistemul stiintelor juridice revine stiintelor auxiliare, care fara a fi determinante prin continutul lor normativ, au o deosebita importanta in cunoasterea fenomenului juridic. In aceasta categorie intra: criminologia, criminalistica, medicina legala, statistica judiciara, logica juridica etc.[11]

NORMA JURIDICA

I. Norma juridica - norma sociala

1. Norma juridica sau regula de drept reprezinta o prescriptie juridica adresata conduitei umane. Norma juridica ne apare astfel ca o regula de conduita care coexista cu alte norme sociale (morale, religioase etc.).

Normele sociale sunt prin definitie obligatorii, generale si abstracte. Fiecare norma sociala raspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a carui realizare depinde soarta colectivitatii sociale care a dat nastere normei. Raspunzand unor asemenea finalitati, normele sociale dicteaza sau impun o anumita conduita in anumite imprejurari date. Ele cer oamenilor sa se supuna imperativului pe care norma il indica. Acest imperativ le poate cere oamenilor sa se abtina de la savarsirea unei anumite fapte sau, dimpotriva, ii indeamna sa aiba o anumita atitudine, sa urmeze o anumita conduita intr-o situatie concreta.

Caracterul general si abstract al normelor sociale rezida in faptul ca ele se adreseaza unui numar nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunitati locale, familiale, statale, religioase, culturale etc. In cazul in care o prescriptie sociala se adreseaza unei persoane determinate, nu ne gasim in prezenta unei norme sociale, ci a unei prescriptii individuale sau personale. Caracterul general al normei sociale este dat de faptul ca prescriptia acesteia este impersonala. Totodata, caracterul general al normei sociale rezida in indeterminarea cazurilor ce se afla sub incidenta normei. Astfel, norma sociala inglobeaza in generalitatea ei un numar de situatii sau de cazuri particulare. Bunaoara, norma juridica ce interzice furtul, are in vedere orice bun ce poate constitui obiect al furtului. Nu exista norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din biserici sau pentru furtul de masini. Caracterul general al normei rezida in faptul ca ea se raporteaza la o clasa de evenimente similare[12]. Din acest punct de vedere, norma juridica nu se poate confunda cu actul juridic individual, care se raporteaza la conduita unui individ intr-o situatie concreta, determinata. In sfarsit, o norma sociala este generala datorita aplicarii sale continue in timp. Sub acest aspect, norma sociala este generala, deoarece ea nu se aplica o singura data, ci ori de cate ori este necesar in perioada in care ea coexista cu faptele ce cad sub incidenta ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi si norme temporare, care se aplica o anumita perioada de timp.

Aceste trasaturi caracterizeaza ansamblul normelor sociale. In acest ansamblu deosebim norme morale, religioase, politice, juridice, tehnice, de convietuire sociala etc. Ele fac parte dintr-un sistem, in sensul ca se afla intr-o stransa independenta, in cele mai multe cazuri actionand in mod sinergetic: o norma sociala potenteaza realizarea alteia prin motivatia care sta la baza conduitei umane. Acest sistem poarta denumirea de sistem al normelor sociale.

In esenta, normele sociale pot indica aceeasi conduita umana. Astfel, norma morala, care ne impune sa fim cinstiti, are acelasi continut normativ ca si norma religioasa ori norma juridica care ne interzice sa mintim.

Dincolo de aceste asemanari, normele sociale cunosc si anumite deosebiri, unele de ordin formal, altele de ordin substantial, care le identifica si le circumstantiaza actiunea.

Astfel, deosebirile de ordin formal privesc creatorul, modul de instituire si autoritatea care garanteaza aplicarea acestora. Din acest punct de vedere, unele norme sociale sunt anonime, ele izvorasc din etosul popular, a carui determinare in timp si spatiu este greu de definit. Normele morale sunt de acest gen. Ele au fost create de existenta sociala si si-au consolidat actiunea prin utilitatea existentei lor pentru colectivitatea sociala care le-a dat nastere. In aceeasi categorie intra normele de convietuire sociala, unele dintre ele avand reflexe pe plan juridic, ori regulile de politete etc.

In schimb, normele religioase, cele juridice sau cele tehnice au in spatele lor un creator care poate fi cu usurinta identificat in biserica, stat, autoritati specializate in domeniile stiintifice etc.

In fine, normele sociale se deosebesc prin modul in care respectarea lor este garantata. Astfel, normele morale au ca factor asigurator al respectarii lor opinia publica - ea condamna incalcarea normei morale; normele religioase inspira teama de a fi incalcare prin Judecata de apoi; normele juridice sunt garantate in realizarea lor de forta publica.

2. Trasaturile normei juridice. In cadrul normelor sociale, norma juridica are anumite trasaturi specifice, pe care nu le intalnim la celelalte categorii de norme. Aceste trasaturi specifice individualizeaza si permit identificarea normei juridice in cadrul normelor sociale.

a. Respectarea normei juridice este asigurata de coercitia statala. Spre deosebire de celelalte norme sociale a caror respectare vine din interiorul fiintei umane sau prin intermediul altor institutii sociale (familie, grup social etc.) supunerea fata de comandamentul normei juridice este impusa din exterior. Respectarea normei juridice este generata de interventia fortei coercitive a puterii publice. Daca scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridica, apararea acestei ordini revine celui care a creat norma juridica, respectiv statului sau altei autoritati publice. In cadrul acestei ordini juridice, cetatenii au anumite drepturi, iar pentru apararea lor recurg la justitie. Pe baza hotararii judecatoresti care le-a recunoscut dreptul incalcat, ei cer executarea silita si sunt repusi astfel in drepturile anterioare, iar norma juridica devine un reazem al apararii intereselor membrilor colectivitatii statale.

b. Norma juridica are o finalitate proprie. Normele sociale au finalitati proprii. Astfel, normele religioase isi propun sa induca in comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu. Normele morale vizeaza realizarea perfectiunii umane. In schimb, normele juridice isi propun sa instituie o buna organizare a vietii sociale, care sa dea satisfactie imperativului apararii drepturilor si intereselor particulare, fundamentul esential al infaptuirii justitiei.

In pofida deosebirilor dintre normele juridice si celelalte norme sociale, adeseori actiunea lor este complementara sau identica. De altfel, sincretismul normelor sociale, actiunea lor concentrata reprezinta o garantie a realizarii unei ordini sociale coerente.

II. Structura normei juridice. Norma juridica este alcatuita din ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste trei elemente se afla intr-o stransa interdependenta, ceea ce face ca ele sa fie considerate elementele structurale ale normei juridice.

1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileste imprejurarile in care actioneaza norma juridica, respectiv dispozitia si sanctiunea. Legiuitorul, atunci cand formuleaza o norma juridica, el stabileste un ansamblu de imprejurari, in prezenta carora trebuie urmata o anumita conduita. In cazul in care aceasta conduita nu este respectata, urmeaza a se aplica sanctiunea normei juridice.

Ipoteza normei juridice poate fi determinata de legiuitor sau urmeaza a fi determinata de catre cel care aplica legea. In prima situatie, legiuitorul identifica toate imprejurarile in care urmeaza sa actioneze dispozitia si sanctiunea. Astfel, atunci cand legiuitorul stabileste ca 'luarea unui bun imobil din posesia sau detentia altuia, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda', aceasta norma juridica, in virtutea careia se incrimineaza furtul, are in ipoteza circumstantele privitoare la savarsirea furtului:

a. Luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia. Potrivit alin.2-4 ale art.208 Cod penal, se considera bunuri mobile si orice energie care are are valoare economica, precum si inscrisurile. De asemenea infractiunea vizeaza si bunul care apartine in intregime sau in parte faptuitorului, daca in momentul savarsirii faptei se gasesc in posesia sau detinerea legitima a altei persoane. In categoria bunurilor mobile intra si vehiculul, daca acesta a fost luat in scopul folosirii pe nedrept.

b. Actiunea sa se faca fara consimtamantul persoanei care detine bunul sau in posesia caruia se afla.

c. Actiunea sa aiba drept scop insusirea bunului pe nedrept sau, in cazul vehiculului, al folosirii pe nedrept.

La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecatorul nu poate adauga alte imprejurari, ceea ce face ca aceasta ipoteza sa fie determinata.

In cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplica norma juridica are posibilitatea sa aprecieze daca in cazul concret intra sau nu o anumita imprejurare.

2. Dispozitia normei juridice ordona o anumita conduita in imprejurarile stabilite in ipoteza. Se poate spune ca dispozitia normei juridice stabileste regula de conduita propriu-zisa pe care subiectele de drept urmeaza sa o urmeze in conditiile date.

Dispozitia normei juridice poate fi, la randul ei, expresa sau subinteleasa. In cazul in care dispozitia normei juridice este consacrata expres, ne aflam in prezenta unei dispozitii determinate. Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara. In aceasta norma juridica, dispozitia o constituie comandamentul pe care legea il da de a repara prejudiciul produs altuia.

3. Sanctiunea normei juridice reprezinta consecinta pe care o produce nerespectarea dispozitiei. In cazul infractiunii de furt, sanctiunea normei juridice o constituie o pedeapsa privativa de libertate sau o amenda penala.

Sanctiunea juridica este un element indispensabil pentru norma juridica, deoarece prin intermediul acesteia, legiuitorul urmareste sa determine o conduita umana dezirabila in cadrul imprejurarilor prevazute de ipoteza. De aici nu trebuie trasa concluzia ca toate normele juridice au, in mod obligatoriu, o sanctiune. Dimpotriva, exista norme juridice care nu au in structura lor o sanctiune, cum ar fi multe din normele dreptului constitutional. Aceasta nu inseamna, insa, ca aceste norme juridice nu sunt obligatorii si nici ca sanctiunea ar determina caracterul obligatoriu al normei. In toate cazurile norma juridica este obligatorie, in virtutea faptului ca este o norma sociala. Asigurarea realizarii sale, a derularii conduitei umane in conformitate cu dispozitia normei, se asigura in virtutea sanctiunii, dar si a unei constrangeri psihologice[13] pe care nerespectarea normei o are asupra subiectilor de drept, constrangere care are drept sursa autoritatea cu care o inzestreaza cel care o instituie - puterea publica. Pe acest fond se poate constata ca respectarea legii este impusa de aceasta constrangere psihologica, iar aplicarea sanctiunii o potenteaza. De aceea se impune a se observa faptul ca norma este respectata de un numar nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sanctiunii vizeaza doar cazuri determinate, numarabile si, ca atare, limitate.

Clasificarea sanctiunilor. In structura normei juridice, sanctiunile difera de la o ramura de drept la alta. Astfel, in functie de apartenenta normei juridice la o anumita ramura de drept, vom distinge intre sanctiuni civile, sanctiuni penale, sanctiuni administrative, sanctiuni financiare si sanctiuni disciplinare.

In conformitate cu criteriul naturii lor, sanctiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele juridice sau drepturile. In randul sanctiunilor privitoare la patrimoniu intra confiscarea, amenzile etc. In schimb, privarea de libertate este o sanctiune care se refera la persoana. Nulitatea relativa sau absoluta este o sanctiune care priveste actele juridice. Sanctiunile privitoare la drepturi au in vedere restrangerea exercitiului cestora, decaderea etc.

In raport cu gradul de determinare, sanctiunile pot fi determinate si relativ-determinate. In primul caz, sanctiunea este stabilita cu toate elementele sale de identificare de catre legiuitor, fara a lasa la indemana celui care aplica legea vreo posibilitate de manevra. De exemplu: nulitatile. Acestea sunt sanctiuni determinate prin vointa exclusiva a legiuitorului. Cu alte cuvinte, sanctiunea stabilita de legiuitor si cea aplicata de judecator sunt identice. In cazul sanctiunilor relativ determinate, legiuitorul se margineste sa stabileasca doar anumite coordonate ale sanctiunii, urmand ca in cadrul acestor limite, cel care aplica legea sa circumscrie sanctiunea aplicata. Astfel, in cazul amenzii contraventionale, limitele minime si maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplica legea va stabili cuantumul amenzii pentru contraventia savarsita. Un alt criteriu de clasificare a sanctiunilor are in vedere caracterul alternativ sau cumulativ al sanctiunilor. Sunt sanctiuni alternative acele sanctiuni care dau posibilitatea celui care aplica norma juridica sa aleaga intre doua sau mai multe sanctiuni. De regula, sanctiunile alternative se intalnesc in dreptul penal si in dreptul contraventional. Astfel, in cazul unei infractiuni, legea penala poate lasa judecatorului posibilitatea sa aleaga intre pedeapsa privativa de libertate si amenda penala.

Sanctiunile cumulative sunt acele sanctiuni care intervin in cazul in care norma juridica prevede pentru incalcarea dispozitiei sale doua sau mai multe sanctiuni. Astfel de sanctiuni intalnim in cazul normelor penale sau contraventionale care pentru aceeasi fapta prevad o sanctiune principala (amenda) si una complementara (confiscarea bunului care a fost produs prin savarsirea contraventiei).

Definitia normei juridice. Prin norma juridica se intelege o regula de conduita obligatorie, cu caracter general si abstract a carei respectare este asigurata de puterea publica.

III. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice sunt diferite de la o ramura de drept la alta si chiar in cadrul aceleasi ramuri de drept pot fi intalnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea acestora este un exercitiu logic ce permite o mai buna intelegere a specificului acestora.

Un prim criteriu de clasificare il constituie apartenenta normelor la una sau alta din ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme juridice penale, norme juridice de drept constitutional, norme juridice de drept administrativ etc.

Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice il constituie tehnica de redactare dispozitiei normei juridice. In raport cu acest criteriu distingem norme juridice imperative, permisiune si supletive.

In cazul normelor juridice imperative, dispozitia acestora impune o conduita univoca in imprejurarile stabilite in ipoteza. Daca aceasta conduita univoca obliga la savarsirea unei actiuni suntem in prezenta unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., 'Sotii sunt obligati sa contribuie, in raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casniciei.'

Opusul normelor onerative il constituie normele juridice prohibitive. In aceasta situatie, dispozitia normei juridice interzice o anumita conduita in imprejurarile stabilite de ipoteza. Sunt norme prohibitive normele dreptului penal care interzic savarsirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul, talharia, calomnia, tradarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom intalni si in dreptul constitutional (Cetateanul roman nu poate fi extradat sau expulzat din Romania - art.19 alin.1), in dreptul civil (Este oprit judecatorului a se pronunta, in hotararea ce da, prin cale de dispozitii generale si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), in dreptul familiei art.5 opreste barbatul sau femeia casatorita sa se casatoreasca.

Normele permisive reprezinta o categorie distincta de norme juridice care lasa la latitudinea subiectului de drept alegerea conduitei in imprejurarile date in ipoteza. Sub aspect tehnic, normele permisive au dispozitia redactata intr-o formulare neunivoca, el lasa la indemana subiectilor de drept o alternativa, acestea putand opta pentru una sau alta din variantele de conduita posibile, desigur in cadrul reglementarilor juridice in vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.(1) din Constitutie, 'Presedintele Romaniei poate lua parte la sedintele Guvernului in care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului ministru, in alte situatii.' Aceasta norma juridica este permisiva deoarece dispozitia acesteia lasa la latitudinea Presedintelui Romaniei ca, in imprejurarile date, sa participe sau nu la sedintele Guvernului. Dispozitia nici nu-l obliga, nici nu-l opreste. De aici decurge si caracterul permisiv al normei juridice. Norme permisive intalnim insa mai cu seama in dreptul civil si in dreptul familiei. Astfel, potrivit art.40 al Codului Familiei, in caz de divort, partile se pot invoi in legatura cu numele pe care il va purta dupa desfacerea casatoriei sotul care a preluat numele celuilalt.

Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative in sensul ca dispozitia acestora este la fel de univoca, numai ca ele intervin chiar in cazul in care partile nu si-au manifestat optiunea in situatia in care trebuiau sa dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului familiei, in cazul in care partile nu si-au exercitat dreptul de a cadea de acord asupra numelui pe care sa-l poarte dupa divort, intervine norma supletiva, in virtutea careia instanta judecatoreasca este obligata sa se pronunte si in legatura cu numele sotilor dupa desfacerea casatoriei.

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice il constituie criteriul structurii normei juridice. Dupa cum vom gasi sau nu in structura normei juridice toate cele trei elemente - ipoteza, dispozitie si sanctiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete sunt acele norme care au in redactarea lor data de legiuitor atat ipoteza, cat si dispozitie si sanctiune.

Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. In cazul unor astfel de norme, lipseste un element structural. In categoria normelor incomplete intalnim norme de trimitere si norme in alb.

Normele de trimitere sunt acele norme al caror element structural absent din textul legislativ il vom gasi in alta parte a actului normativ sau in alt act normativ. De regula, in cazul normelor de acest gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ in care este prevazuta sanctiunea normei juridice respective. In cazul normelor in alb, legiuitorul urmeaza sa completeze norma juridica cu un element ce va fi cuprins intr-un act normativ ce va fi adoptat la o data ulterioara.

Dupa tipul de sanctiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele juridice punitive sunt acele norme care au o sanctiune juridica cu efecte negative asupra subiectului de drept. Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind in sanctiunea lor masuri de stimulare a conduitei subiectilor de drept.

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are in vedere gradul de generalitate al acestora. In raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale si norme de exceptie.

Normele juridice generale reprezinta acea clasa a normelor juridice care au cea mai larga sfera de aplicare.

Aceste norme juridice formeaza, de regula, nucleul unei ramuri de drept. In unele cazuri chiar ramura de drept constituie dreptul comun intr-o anumita materie. Delimitarea normelor generale poate fi facuta insa numai prin raportare la normele speciale. Aceasta categorie de norme juridice se distinge de cea a normelor generale. In unele cazuri chiar legiuitorul opereaza aceasta distinctie. Astfel, in cuprinsul unor acte normative, in special a unor coduri, intalnim o parte generala si o parte speciala. Importanta acestei distinctii are in vedere faptul ca normele generale influenteaza si ghideaza procesul de aplicare a normelor speciale. Atunci cand ne raportam la sistemul legislatiei, in functie de perspectiva din care se abordeaza selectia normelor, distinctia dintre norme generale si norme speciale este relativa, in sensul ca o norma juridica poate fi speciala in raport cu alta, dupa cum poate deveni generala intr-o alta perspectiva.

De regula, se considera ca normele dreptului civil sunt norme generale in raport cu normele in raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii si protectiei sociale, dreptului familiei s.a.

Normele juridice de exceptie constituie o categorie distincta de norme juridice, ele caracterizandu-se prin faptul ca prin raportare la o norma generala sau la una speciala, instituie un regim derogator.

In literatura de specialitate, institutia derogarii este adeseori privita ca o solutie legislativa care se abate de la o norma generala in virtutea unor circumstante de fapt. In acest sens, I.Mrejeru considera ca derogarea presupune preexistenta unui act normativ care promoveaza intr-o anumita materie solutii legislative cu aplicatie generala. Norma derogatoare, care se exprima fie in cadrul unui act ad hoc, fie in cadrul unui act care contine si alte reglementari, creeaza, pe plan legislativ, o situatie de exceptie in rezolvarea de alta maniera a unui caz care, in lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit prevederilor generale din actul emis in materia respectiva. Caracteristica de baza a derogarii consta in faptul ca exprima o abatere de la o reglementare in vigoare, circumstantiata la un anume caz[14].

Intr-o alta opinie, profesorul V.D.Zlatescu considera ca ideea de derogare presupune existenta unei norme (act normativ) generale, care se aplica neconditionat tuturor raporturilor si situatiilor juridice. Prin actul derogator, unul sau mai multe acte (eventual o categorie sau un grup) sau situatii particulare sunt scoase de sub incidenta normei generale, capatand o reglementare diferita. Actul de derogare nici nu modifica, nici nu completeaza actul de la care deroga, act ce ramane general aplicabil, mai putin cazurile vizate de derogare.

In opinia noastra, derogarea nu se raporteaza numai la norma generala, ci si la cea speciala. Derogarea, in astfel de cazuri, ne apare ca o exceptie la exceptie. Intr-adevar, daca vom raporta si exceptia si derogarea la norma generala, sesizarea diferentelor dintre ele poate fi cu greu efectuata. Astfel, profesorul V.D.Zlatescu considera ca exceptiile sunt prevederi legale in temeiul carora anumite situatii prezentand un grad de generalitate mai redus decat cel al normei de baza primesc o solutie diferita de a acesteia. In aceeasi opinie, derogarea este determinata de aparitia unor situatii care comporta solutii diferite de cele prevazute de un alt act normativ in vigoare[15].

Se poate observa ca introducerea intr-un act normativ a unor exceptii sau a unor derogari reprezinta constituirea unor solutii diferite de cele ale normei generale. Cu toate acestea, exceptia si derogarea nu se identifica. Astfel, exceptia reprezinta o solutie diferita de norma generala, cuprinsa, de regula, impreuna cu aceasta in aceeasi reglementare juridica. Spre deosebire de exceptie, derogarea este cuprinsa in alt act normativ.

O alta deosebire esentiala intre exceptie si derogare rezida in faptul ca exceptia se raporteaza intotdeauna la norma generala, fiind, ceea ce si denumirea ii spune, o alternativa particulara la norma juridica generala. In schimb, in opinia noastra, derogarea opereaza inclusiv in raport cu exceptia creata intr-un act normativ prin raportare la o norma generala. Cu alte cuvinte, derogarea se justifica si acolo unde legiuitorul apreciaza ca de la o exceptie consacrata printr-o reglementare juridica se cere instituirea unui regim derogatoriu. In aceste conditii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridica generala, exceptie si derogare, trebuie sa observam ca ele sunt supuse unui raport de derivare, a carui infatisare logica este urmatoarea: norma generala - exceptie - derogare.

Autorii la care n-am referit considera, totodata, ca derogarea nu reprezinta o modificare a normei generale si nici o completare a acesteia. Ei se sprijina pe o afirmatie a autorului Legisticii formale, care arata, printre altele, ca derogarea introduce un regim paralel si diferit fata de cel al normei generale, aplicabil intr-un singur caz sau intr-un numar mic de cazuri[16]. In opinia noastra, derogarea opereaza o modificare tacita a normei juridice generale. In lipsa derogarii, situatia care este scoasa de sub incidenta normei generale, ar fi tratata la fel ca toate celelalte situatii aflate sub incidenta acesteia. Restrangerea campului de aplicare a unei norme juridice reprezinta, in toate cazurile, o modificare a acesteia, dupa cum extinderea acestuia este data de o completare a normei juridice. Tertium non datur!

Pentru a exemplificam cele aratate, vom porni de la norma derogatorie instituita prin legea nr.53/1991 privind indemnizatiile si celelalte drepturi ale senatorilor si deputatilor, precum si salarizarea personalului din aparatul parlamentului Romaniei, care, in art.37 alin.4, precizeaza: 'Prin derogare de la Legea nr.3/1977, cu modificarile ulterioare, la incetarea mandatului, indiferent de durata acestuia, senatorii si deputatii pensionari pot solicita recalcularea pensiei, luandu-se in calcul indemnizatia lunara primita si perioada mandatului.' Aceasta dispozitie legala instituie o norma derogatorie, prin faptul ca ea scoate de sub incidenta unei exceptii o anumita categorie de functii si le instituie un alt regim juridic. Astfel, potrivit Legii pensiilor nr.3/1977 stabilirea pensiilor pentru limita de varsta se face o singura data, la implinirea varstei legale de pensionare. Prin exceptie de la aceasta regula generala, art.62¹ din Legea nr.3/1977, stabileste: 'Pensionarii care au lucrat dupa stabilirea pensiei pentru limita de varsta o perioada de cel putin 5 ani pot cere recalcularea pensiei folosind ca baza de calcul, potrivit prevederilor art.10 si 21, fie salariul avut la stabilirea initiala a pensiei, fie salariile realizate in ultimii 5 ani de activitate. Aceasta norma juridica a fost inlocuita prin dispozitiile art.95 alin.(1) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, care in art.95 prevede ca "beneficiarii pensiei pentru limita de varsta pot solicita recalcularea pensiei dupa fiecare stagiu de cotizare de minimum 12 luni, realizat in conditiile prezentei legi".

Noua lege a pensiilor nu abroga dispozitiile derogatorii din legea speciala, ceea ce ne determina sa credem ca acestea persista in noua legislatie, sub o forma atenuata, fiind posibila dobandirea unei noi pensii, prin recalculare, chiar dupa o luna de mandat parlamentar.

Acest regim este derogatoriu, deoarece priveste doar aceasta categorie de persoane si permite recalcularea pensiei la incheierea mandatului parlamentar, indiferent de durata acestuia.

Derogarea trebuie precizata ca atare in actul normativ derogator si ea trebuie trecuta in repertoriile legislative la rubrica modificari ale actului normativ de la ale carui prevederi se deroga. Aceasta operatiune, impusa de regulile privitoare la evidenta legislatiei, este necesara pentru a putea cunoaste orice modificare ce afecteaza un act normativ, chiar daca aceasta este facuta prin derogare.

Art.61 al Legii privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative obliga organele emitente ale unor acte normative derogatorii sa identifice in cuprinsul lor normele derogatorii prin formula 'prin derogare de la '. In continuarea formulei se arata actele sau actul normativ de la care se deroga, cu precizarea tuturor elementelor de identificare. Aceeasi reglementare legala stabileste ca derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel putin egal cu al reglementarii de baza. Ca atare, derogarea de la o lege organica poate fi facuta numai printr-o lege organica ori printr-o ordonanta de urgenta. Daca derogarea se face printr-o ordonanta emisa in baza unei legi de abilitare, derogarea nu poate privi decat o lege ordinara sau o alta ordonanta din aceeasi categorie.

De altfel, Curtea Constitutionala a statuat ca derogarea poate fi stabilita numai printr-o lege de aceeasi natura cu aceea a legii de la care se deroga. Rezulta, pe cale de consecinta, ca printr-o lege ordinara nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar insemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinara sa reglementeze in domenii rezervate de Constitutie legii organice[17].

In sfarsit, o categorie distincta de norme o constituie normele organizatorice. Aceste norme se abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste norme, de regula, enunta regulile privitoare la infiintarea, organizarea, functionarea, obiectul de activitate, competentele sau scopurile unei autoritati publice, organizatii sau institutii.

IV. Actiunea normei juridice in timp

Norma juridica se refera la conduita umana, element legat inexorabil de trecerea timpului. Ca si obiectul sau, norma juridica este legata de un inceput, de o durata in timp si de un sfarsit. De aceea, timpul pentru norma juridica are o tripla semnificatie: 1. exista un moment al inceperii actiunii sale in timp; 2. o durata a actiunii in timp si 3. incetarea actiunii normei juridice in timp. Primul moment este marcat pe plan juridic de intrarea in vigoare a normei juridice, al doilea de perioada activa a normei juridice si al treilea de iesirea din vigoare a normei juridice .

1. Intrarea in vigoare a normei juridice

In principiu, norma juridica poate intra in vigoare la data publicarii sale in mijlocul de publicitate oficiala al statului. In situatia in care, in cuprinsul actului normativ, se prevede o data diferita de cea a publicarii pentru intrarea in vigoare a legii, lato sensu, norma juridica din acest act normativ intra in vigoare la acea data. Intrarea in vigoare a normei juridice semnifica faptul ca norma in cauza este valida si dobandeste forta juridica, este obligatorie pentru toti cei carora li se adreseaza, adica incepe sa produca efecte juridice si poate fi dusa la indeplinire cu sprijinul fortei de constrangere a puterii publice.

Din acest punct de vedere, exista state in care intrarea in vigoare a legii are loc la data publicarii acesteia in actul oficial al statului sau la o data ulterioara, valabila pentru toate actele normative sau numai pentru anumite tipuri de asemenea acte ori la o data prevazuta expres in actul normativ, care nu poate fi decat posterioara publicarii acestuia[19].

Regula de baza care domina acest proces de intrare in vigoare a actelor normative si pe cale de consecinta a normelor juridice rezida in aceea ca obligatiile sau drepturile prescrise pentru subiectii de drept nu pot fi exigibile inainte ca acestia sa poata afla continutul acestora. In virtutea principiului de drept nemo censetur ignorare     legem se instituie obligatia autoritatilor publice de a aduce la cunostinta membrilor societatii obligatiile si drepturile care le sunt conferite printr-o noua lege. Ca atare, legea nu poate intra in vigoare inainte de aducerea acesteia la cunostinta populatiei, in zilele noastre acest lucru facandu-se prin comunicarea textelor normative, pe cale editoriala, intr-o publicatie oficiala.

Pentru a se da expresie acestei fictiuni juridice, in virtutea careia autoritatile publice presupun cunoasterea legii de catre toti cei carora li se adreseaza, data intrarii in vigoare a normei juridice trebuie sa fie o data certa, diferita de data publicarii actului normativ sau poate fi o data expres reglementata si ulterioara acesteia.

Pana la data de 29 octombrie 2003, in Romania, intrarea in vigoare a normelor juridice cuprinse intr-un act normativ (lege, ordonanta, hotarare a Guvernului etc.) avea loc la data publicarii acestora in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau la o data ulterioara cuprinsa in textul actului normativ. Dupa aceasta data, Constitutia Romaniei introduce, prin art.78, o noua regula, potrivit careia "Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei". Ca atare, in raport cu aceasta data, vom avea, pentru trecut si pentru viitor, doua reguli diferite de intrare in vigoare a actelor normative: cele publicate anterior datei de 29 octombrie 2003, care nu prevad o data ulterioara pentru intrarea lor in vigoare, devin valide de la data publicarii lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I; cele publicate ulterior datei de 29 octombrie 2003, care nu prevad o data certa pentru intrarea in vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Exista, de asemenea, situatii tranzitorii in virtutea carora o lege publicata in Monitorul Oficial inaintea intrarii in vigoare a Legii de revizuire a Constitutiei a prevazut un termen de intrare in vigoare, posterior datei de 29 octombrie 2003, caz in care legea anterioara, in virtutea principiului neretroactivitatii normelor juridice, va intra in vigoare la data prescrisa in textul sau, chiar daca aceasta este ulterioara momentului in care Legea de revizuire a Constitutiei a devenit obligatorie.

Cu toate acestea, desi aducerea la cunostinta publica a legii si a altor acte normative se face prin intermediul publicatiilor oficiale ale statului, exigentele principiului nemo censetur ignorare legem,     in virtutea caruia nimeni nu poate invoca necunoasterea legii in propria aparare, raman la nivelul unui deziderat in lumea de azi, caracterizata printr-o adevarata inflatie legislativa. Legislatia, in intregul sau, nu este cunoscuta nici de specialisti, de cum de oamenii simpli, care asimileaza comandamentele normelor juridice doar in cazurile in care acestea au si o incarcatura morala corespunzatoare (sa nu ucizi, sa nu furi, sa fii cinstit etc.) In aceste conditii, principiul nemo censetur ignorare legem devine o simpla fictiune juridica.

Pentru a se reduce efectele negative ale acestei fictiuni juridice, in statele democratice, legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice si prevede intrarea in vigoare a actului normativ la o data ulterioara aducerii acestuia la cunostinta publica, prin publicarea lui in actul oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigente, la revizuirea Constitutiei din anul 2003 s-a tinut seama de aceste imperative si a fost prevazuta expres o data ulterioara publicarii actului normativ pentru intrarea acestuia in vigoare. Pe aceasta cale nu se valideaza prezumtia cunoasterii legii, ci se instituie doar o premisa a acesteia, respectiv posibilitatea cunoasterii legii inainte de intrarea ei in vigoare, care se cere a fi corelata cu obligatia oricarei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din Constitutie).

Publicarea legii in Monitorul Oficial al Romaniei se face in virtutea decretului Presedintelui Romaniei de promulgare a legii. Mentionam ca un astfel de decret nu are nici un efect direct asupra intrarii in vigoare a legii, el fiind doar actul prin care seful statului constata ca procedura legislativa a luat sfarsit, legea este adoptata cu respectarea procedurii constitutionale si se instituie obligatia publicarii legii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Ca atare, data intrarii in vigoare a legii nu rezulta din decretul prezidential de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispozitiilor constitutionale.

O problema distincta o reprezinta intrarea in vigoare a ordonantei de urgenta, a ordonantelor emise in baza unei legi si a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5) din Constitutie stabileste ca, in cazul ordonantei de urgenta, aceasta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere, in procedura de urgenta, la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Cele doua reglementari diferite privind intrarea in vigoare a doua acte normative primare pun problema justificarii acestor deosebiri de tratament constitutional.

O prima ipoteza are in vedere faptul ca din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista vreo contrarietate intre cele doua texte constitutionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constitutiei, ordonanta de urgenta intra in vigoare "dupa publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei", inducand ipoteza ca si in acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, in sensul ca ordonanta de urgenta intra in vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleaca de la faptul ca dispozitiile art.78 din Constitutie au in vedere notiunea de lege - lato sensu - , prin lege intelegandu-se orice act normativ care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Intelegem sa achiesam la aceasta posibila interpretare, mai ales, tinand seama de faptul ca nu este de conceput ca legea sa intre in vigoare la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii - ordonanta, hotarare a Guvernului, ordin sau instructiune a ministrului sau a altui conducator al unei autoritati a administratiei publice de specialitate - sa produca efecte juridice de la data publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei. Cu toate acestea, art.11 al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative stabileste ca actele normative prevazute la art.10 alin.(1), cu exceptia legilor si a ordonantelor, intra in vigoare la data publicarii in Monitorul oficial al Romaniei, Partea I, daca in cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. Aceste dispozitii ale Legii nr.24/2000 sunt criticabile, deoarece admit aplicarea dispozitiilor constitutionale doar in cazul legilor si ordonantelor emise de Guvern in baza unei legi de abilitare, exceptand de la aceasta regula celelalte acte normative.

Aceasta concluzie ar putea fi insa criticata si pentru faptul ca dispozitiile art.78 fac parte din Sectiunea a 3-a - Legiferarea - a Capitolului I - Parlamentul - al Titlului III al Constitutiei, ceea ce le-ar face inoperabile in cazul actelor normative emise de alte autoritati publice. O asemenea solutie, intr-o interpretare sistematica, nu poate fi primita, datorita faptului ca prevederile art.78 se coroboreaza cu cele ale art.15 alin.(2) din Constitutie, potrivit carora legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident ca actul dat in executarea legii nu poate avea un alt termen de intrare in vigoare decat actul pe care se bazeaza. Pe de alta parte, este evident ca atunci cand legiuitorul face referire la legea contraventionala mai favorabila, are in vedere nu numai legea emisa de Parlament, prin care se stabilesc contraventii, ci orice act normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor (ordonante, hotarari ale Guvernului etc.) In aceste conditii, acolo unde exista identitate de motive, solutiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptata de Parlament, prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii, intra in vigoare la 3 zile de la publicare, iar hotararea Guvernului cu acelasi obiect de reglementare devine valida chiar in ziua publicarii.

Cu toate acestea, aplicarea dispozitiilor art.78 din Constitutie si in cazul ordonantelor de urgenta nu este posibila, deoarece ordonantele de urgenta sunt justificate pe plan constitutional de existenta unei situatii a carei reglementare nu poate fi amanata.

Aceasta justificare este de natura sa ne duca la concluzia ca dispozitiile art.78 din Constitutie nu sunt aplicabile in cazul ordonantei de urgenta, a carei intrare in vigoare este derogatorie, in sensul ca ea opereaza de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, dupa ce aceasta a fost depusa la Camera Parlamentului, care este prima competenta sa examineze ordonanta de urgenta.

In fine, este de mentionat ca termenul de 3 zile prevazut pentru intrarea in vigoare a legii se calculeaza pe zile calendaristice, fiind exclusa posibilitatea calcularii sale pe zile libere[21]. Astfel, daca o lege se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, pe data de 28 decembrie, ea va intra in vigoare pe 31 decembrie, daca in cuprinsul legii nu este prevazuta o alta data pentru intrarea acesteia in vigoare. De altfel, potrivit art.11 al Legii nr.24/2000, termenul de 3 zile se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, si expira la ora 24 a celei de-a treia zi de la publicare. In acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, aratand ca atunci cand este vorba de termene care privesc desfasurarea raporturilor constitutionale dintre autoritatile publice, acestea nu se calculeaza pe zile libere, in masura in care nu se prevede altfel in mod expres. In opinia noastra, intrarea in vigoare a legii tine de sfera dreptului public si este supusa regulii in virtutea careia termenele, in acest domeniu, se calculeaza pe "zile pline", in sensul ca se include in termen si ziua in care el incepe sa curga si ziua in care el se implineste.

In raport cu aceasta decizie a Curtii Constitutionale, care se raporteaza la un caz concret, referitor la raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei, in ceea ce priveste respectarea termenului de 2 zile, prevazut in cazul legilor adoptate de Parlament in procedura de urgenta, pentru a se ocroti dreptul opozitiei parlamentare de a sesiza Curtea Constitutionala, consideram ca aplicarea acesteia si in raporturile dintre autoritatile publice si cetateni este mai mult decat imperioasa. Motivele care concura la aceasta ultima interpretare sunt dirimante. Termenele constitutionale sunt termene legate de un interes public si privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari, functionarea autoritatilor publice - Presedintele Romaniei, Guvernul, consiliile judetene, consiliile locale, primarii. La toate acestea participa, direct sau indirect, corpul electoral sau autoritatile publice, in cadrul unui calendar al serviciilor publice care nu admite derogari. Ca atare, imediata lor aplicare este o dispozitie de ordine publica, in virtutea careia se determina organizarea si functionarea continua a autoritatilor publice.

Intrarea in vigoare a legii cunoaste in practica si alte moduri de manifestare. Astfel, exista legi care stabilesc intrarea progresiva a acestora in vigoare. Un exemplu il constituie Legea nr.7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare[23], care stabileste ca intrarea sa in vigoare are loc la 90 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei. Cu toate acestea, doar unele dispozitii cu caracter organizatoric ale acestei legi intra in vigoare la aceasta data, dispozitiile de continut ale legii urmand a intra in vigoare la data finalizarii lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru intreg teritoriul administrativ al unui judet, data la care se abroga, pentru acel judet dispozitiile in vigoare. Este o solutie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare si iesire din vigoare a legii, care in lipsa unei date certe, devin incontrolabile.

In cazul normelor juridice a caror validitate se afla intr-un alt izvor de drept, acestea intra in vigoare in conditii specifice. De exemplu, norma juridica prin care se declara neconstitutional un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanta, cuprinsa intr-o decizie a Curtii Constitutionale, intra in vigoare la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, iar textul normativ respectiv iese din vigoare la 45 de zile de la aceasta data, pe aceasta perioada aplicarea acestuia fiind suspendata. De asemenea, o norma juridica instituita pe calea unei decizii a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in cazul unui recurs in interesul legii, intra in vigoare la data publicarii acestei decizii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

2. Iesirea din vigoare a normei juridice

Norma juridica iese din vigoare, in sensul ca inceteaza sa mai produca efecte juridice, prin abrogare, ajungere la termen, cadere in desuetudine[24] sau ca urmare a unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se proclama neconstitutionalitatea acesteia.

a. Abrogarea este operatiunea de asanare a sistemului legislativ de 'ramurile uscate' ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislatiei acele reglementari juridice care au cazut in desuetitudine sau pentru ca in locul lor apar noi norme juridice, cu un continut diferit fata de cele anterioare. Aceasta putere de abrogare reprezinta un act de vointa al autorului actului normativ. Romanii spuneau, in acest sens: cujus est condere legem ejus est abrogare. In virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o poate abroga.

Cu privire la functiile abrogarii, in literatura noastra de specialitate au fost exprimate doua opinii, de catre I. Mrejeru si V.D.Zlatescu, care nu se deosebesc decat prin modul lor de formulare. Astfel, in ambele cazuri, se considera ca rolul institutiei abrogarii este de a contribui la armonizarea legislatiei. Pe acest fond, abrogarea indeplineste urmatoarele functii: a) inlatura textele de conflict intre actul nou si vechea reglementare; b) inlatura eventualele paralelisme in legislatie; c) inlatura discrepantele si necorelarile; d) ajuta la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinte de aplicare, ca urmare a transformarilor petrecute in societate.

In opinia noastra, functiile abrogarii rezida in: 1) eliminarea antinomiilor in drept; 2) suprimarea redundantelor din reglementarile juridice; 3) trecerea in fondul pasiv al legislatiei a unor acte normative care au fost inlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut in desuetudine.

Abrogarea isi realizeaza prima dintre functiile sale - eliminarea antinomiilor in drept - prin scoaterea din vigoare a unor dispozitii normative care se afla in contradictie cu altele. Legiuitorul, atunci cand introduce in sistemul dreptului o noua reglementare juridica, este dator sa asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a indeplini aceasta functie, legiuitorul va suprima din reglementarile juridice existente pe cele care intra in contradictie cu noua reglementare juridica. Modalitatea de realizare a acestei functii specifice legiuitorului o constituie abrogarea expresa directa sau indirecta. In cazul abrogarii exprese directe, legiuitorul declara ca se abroga anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, numar si an al adoptarii, data publicarii si numarul Monitorului Oficial in care au fost publicate. In cadrul enumerarii actelor normative abrogate sau a unor parti constitutive ale acestora, se trec in ordine legile organice, legile ordinare, ordonantele de urgenta, ordonantele emise in temeiul unei legi de abilitare si hotararile Guvernului. In cazul abrogarilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresa directa se opreste la nivelul hotararilor emise de Guvern, urmand ca actele normative subordonate acestora sa fie abrogate prin acte ale organelor emitente, avand in vedere incetarea efectelor actului ierarhic superior in baza caruia au fost emise.

In ceea ce priveste ierarhia actelor normative, este necesar sa precizam ca un act normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotarare a Guvernului nu pot fi abrogate ordonante sau legi ori dispozitii ale acestora, dupa cum printr-o ordonanta emisa in baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonante de urgenta care reglementeaza materii rezervate legilor organice si nici legi organice. In schimb, prin legea de aprobare a unei ordonante a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstitutionalitate ale acesteia sau pot fi introduse reglementari noi, care tin de domeniul rezervat legilor organice cu conditia ca legea respectiva sa fie votata cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absoluta. Aceasta solutie este justificata chiar de delegarea legislativa si mai ales de controlul parlamentar asupra legislatiei delegate. In aceasta activitate, Parlamentul este suveran in a aproba, cu sau fara modificari, ordonantele guvernamentale ori de a le respinge, pur si simplu.

In opinia noastra, dispozitiile unei legi organice care cuprind reglementari ce nu tin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinara sau printr-o ordonanta a Guvernului emisa in temeiul unei legi de abilitare.[26] Aceasta solutie, care nu a fost agreata de Curtea Constitutionala, are in vedere faptul ca, in materie legislativa, dispozitiile de continut ale legii nu pot anihila imperativele procedurale cerute de Constitutie. Astfel, daca o lege organica cuprinde si norme de natura legii ordinare, ea extinde exigentele legii organice si asupra acestor dispozitii legale, deoarece votul final al legii nu face nici o distinctie intre normele specifice legii organice si cele apartinatoare legii ordinare.

Aceasta regula este valabila si in cazul modificarii, completarii, suspendarii sau abrogarii unor dispozitii dintr-o lege organica, chiar daca este vorba de dispozitii care tin de domeniul legii ordinare.

Realizarea functiei abrogarii de eliminare a antinomiilor juridice se realizeaza deopotriva si prin abrogarea expresa indirecta. Daca in cazul abrogarii exprese directe legiuitorul identifica si individualizeaza reglementarile juridice care pot intra in contradictie cu noua reglementare juridica, scotandu-le din vigoare printr-o decizie nemijlocita, in cazul abrogarii exprese indirecte, el se multumeste sa inscrie la sfarsitul noului act normativ formula 'orice dispozitie contrara se abroga'. In cazul abrogarii exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifica actele pe care intentioneaza sa le abroge expres, ci lasa aceasta operatiune, adeseori extrem de complicata, la indemana organului de stat abilitat sa aplice legea.

Abrogarea tacita sau implicita este foarte apropiata de abrogarea expresa indirecta in sensul ca, si in acest caz, constatarea abrogarii unor reglementari juridice se face de catre autoritatea care aplica legea, in virtutea contradictorialitatii a doua texte legislative, aparute la date diferite sau la nivele ierarhice diferite. In lipsa unei manifestari exprese de vointa a legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator sa elimine aceasta antinomie juridica, pentru a putea identifica textul legal ce urmeaza a fi aplicat intr-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispozitie principiul Lex posterior derogat prior si principiul Lex superior derogat inferior. In virtutea acestor principii, atunci cand exista doua texte legislative contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forta juridica superioara este in vigoare, iar cel anterior ori cu forta juridica inferioara este considerat abrogat. In astfel de cazuri, se prezuma ca vointa ultima a legiuitorului este cea valabila, ea incluzand si intentia de a abroga dispozitiile contrare. Principiul Lex posterior derogat prior se aplica si in cazul abrogarii exprese indirecte, abrogare care se deosebeste de cea tacita doar prin faptul ca, in primul caz, legiuitorul se simte obligat sa atraga atentia celui care aplica legea ca exista reglementari juridice ce se afla in contradictie cu noua reglementare. In cazul abrogarii tacite sau implicite, aceasta atentionare lipseste, ceea ce nu-l scuteste pe cel care aplica legea sa se confrunte cu astfel de situatii. Uneori abrogarea expresa directa este insotita de abrogarea expresa indirecta. In astfel de cazuri, legiuitorul nu reuseste sa identifice toate textele care pot intra in contradictie cu noua reglementare juridica, iar pe cele pe care le identifica le scoate din vigoare printr-o abrogare expresa directa, multumindu-se, cu privire la celelalte, sa atraga atentia celor interesati ca ele exista si sunt abrogate in masura in care pot fi identificate. In astfel de cazuri, in cadrul formulei de abrogare se enumera actele supuse abrogarii exprese directe, iar dupa epuizarea enumerarii se adauga 'precum si orice alte dispozitii contrare'.

In activitatea de legiferare este preferabila, in toate cazurile, abrogarea expresa directa. Numai pe aceasta cale se face o delimitare clara intre normele juridice care sunt in vigoare si cele care sunt abrogate prin vointa legiuitorului, evitandu-se orice neclaritate sau confuzie in aceasta materie.

Realizarea functiei de eliminare a redundantelor din reglementarile juridice se realizeaza in exclusivitate prin abrogarea expresa directa. Exista numeroase cazuri in care legiuitorul se vede obligat sa preia in noua reglementare o serie de dispozitii care sunt deja in vigoare. Aceasta preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementari juridice, fie pentru a se articula organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispozitii sa figureze, in acelasi timp, in noua reglementare si in acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea elementelor redundante si a altor texte care fara a fi identice indeplinesc aceleasi functii juridice atat in vechiul act normativ, cat si in cel nou.

In sfarsit, functia de trecere in fondul pasiv al legislatiei a unor acte normative care au fost inlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut in desuetudine se realizeaza numai prin intermediul abrogarii exprese directe. Prin aceasta operatiune se trec, din fondul activ al legislatiei in fondul pasiv al acesteia, actele normative care si-au incetat aplicabilitatea fie ca urmare a inlocuirii lor, fie datorita caderii lor in desuetudine. Indeplinirea acestei functii intra, cu precadere, in sarcina Consiliului Legislativ, care in temeiul art.154 alin. 2 din Constitutia Romaniei ,'in termen de 12 luni de la data intrarii in vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislatiei cu prezenta Constitutie si va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului, propuneri corespunzatoare.'

In opinia noastra, aceasta sarcina de asanare a legislatiei de 'ramurile ei uscate' este o sarcina permanenta a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de urgenta asigurarii concordantei legislatiei cu Constitutia dupa momentul aparitiei acesteia. Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ deriva si din faptul ca el este o autoritate publica responsabila de sistematizarea si unificarea intregii legislatii a Romaniei, ceea ce il obliga la operarea unei delimitari clare intre legislatia in vigoare si cea aflata in fondul pasiv. In acest sens, art.63 alin.(2) al Legii privind normele de tehnica legislativa, stabileste ca 'In cadrul operatiunilor de sistematizare si unificare a legislatiei se pot elabora si adopta acte normative de abrogare distincte, avand ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.' In activitatea desfasurata de Consiliul Legislativ in acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate si au scos din fondul activ al legislatiei mii de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constitutia sau cu alte legi ori care au cazut in desuetudine.

Consacrarea in Constitutie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislatiei de actele normative abrogate tacit, ajunse la termen, cazute in desuetudine ori declarate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala, este desigur o problema care a devenit caduca in anii care au trecut de la adoptarea Constitutiei pana la prima sa revizuire. In opinia noastra, cu acest prilej, dispozitiile art.150 alin.(2) din Constitutie, devenit prin renumerotare si republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea legislatiei cu Constitutia, aceasta modificare fiind reclamata de orice revizuire a Constitutiei, inclusiv cea din anul 2003.

b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezinta o modalitate de iesire din vigoare aplicabila in cazul normelor juridice temporare. In multe cazuri legiuitorul nu stabileste norme juridice cu o durata nedeterminata. El instituie norme juridice care se aplica o perioada determinata de timp, o luna, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o stabileste pentru incetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul clasic in materie il constituie legile bugetare, care au o durata anuala, exceptie facand cazul in care noua lege bugetara nu este adoptata inainte de data de 31 decembrie a anului bugetar. In astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se proroga, ea fiind mentinuta in vigoare in virtutea unei norme constitutionale care stabileste ca daca bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel putin 3 zile inainte de expirarea exercitiului bugetar, bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale din anul precedent se aplica in continuare, pana la adoptarea noilor legi bugetare. Si in acest caz, Constitutia se exprima inadecvat, deoarece aceste prevederi legale nu au in vedere momentul adoptarii legii, ci intrarea acesteia in vigoare. In sfarsit, exista si situatii in care caracterul temporar al normei juridice rezulta din continutul actului normativ, acesta vizand evenimente care se epuizeaza la anumite intervale de timp (de ex. actul normativ se aplica salariatilor disponibilizati in anumite conditii).

c. Caderea in desuetudine reprezinta o alta modalitate de iesire din vigoare a normelor juridice. Aceasta modalitate intervine atunci cand ipoteza normei juridice a incetat sa se mai raporteze la relatii sociale vii. Atunci cand realitatile sociale ce cad sub incidenta normei juridice inceteaza sa mai existe, norma juridica ramane fara obiect si isi inceteaza aplicabilitatea.

Sunt si raman cazute in desuetudine dupa Revolutia din 1989, bunaoara, normele juridice referitoare la relatiile cu autoritatile publice ale fostei puteri politice, care au fost desfiintate de noua putere politica. De asemenea, normele privitoare la relatiile dintre unitatile socialiste au cazut in desuetudine o data cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piata si cu aparitia unor noi relatii economice.

d) Deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionalitatea unei legi sau a unei ordonante ori a unor dispozitii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1) din Constitutia Romaniei, dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Acelasi alineat precizeaza ca pe durata acestui termen de 45 de zile, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

Aceste dispozitii constitutionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.(4) al aceluiasi articol, in virtutea caruia "Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor."

Din aceste texte constitutionale este necesar sa tragem noi concluzii.

Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, in materie de constitutionalitate a legilor, ordonantelor si regulamentelor, se elimina confuziile anterioare, in virtutea carora deciziile Curtii Constitutionale ar fi avut forta obligatorie doar cu privire la partile aflate intr-un litigiu - inter partes litigantes - in care s-a ridicat exceptia de neconstitutionaliate.

Cea de a doua concluzie pe care o reafirma aceste noi texte constitutionale are in vedere faptul ca deciziile Curtii Constitutionale, luate in cadrul controlului a priori exercitat asupra legilor inainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.

A treia concluzie are in vedere faptul ca proclamarea de catre Curtea Constitutionala a neconstitutionalitatii unor dispozitii din legi, ordonante sau regulamentele parlamentare, are ca efect incetarea imediata a aplicarii acestora, respectiv de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial. Termenul de 45 de zile, prevazut de art.147 alin.(1) din Constitutie, care stabileste ca aceste decizii isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, nu are nici o relevanta asupra datei de iesire din vigoare a dispozitiilor legale, ale unei ordonante sau ale unui regulament, declarate neconstitutionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. In acest interval de 45 de zile aplicarea dispozitiilor declarate neconstitutionale este interzisa. Termenul de 45 de zile obliga aceste autoritati publice sa-si modifice textele declarate neconstitutionale. Ele pot adopta un text constitutional in locul celui declarat de catre Curte ca fiind neconstitutional. In cazul in care nu opereaza aceste modificari, vidul legislativ creat opereaza de la data publicarii deciziei Curtii Constitutionale.

3. Caracterul activ al normei juridice

Intre momentul intrarii in vigoare si cel al iesirii din vigoare, norma juridica este valida, ea trebuie respectata de cei carora li se adreseaza si produce efecte juridice. Jean Carbonnier arata, in acest sens, ca norma juridica este "un soare care nu apune niciodata"[27].

In aceasta perioada de timp, norma juridica este in vigoare si actioneaza numai pentru viitor[28]. Pentru actiunea in timp a normei juridice este caracteristic faptul ca ea actioneaza, in principiu, numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridica noua nu se poate aplica si situatiilor petrecute inainte de intrarea sa in vigoare, ceea ce pe plan juridic da expresie principiului neretroactivitatii legii. De asemenea, norma juridica veche nu se poate aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare iesirii din vigoare a normei juridice.

In cele mai multe cazuri, actiunea unei norme juridice are in vedere momentul in care ea intra in vigoare si momentul in care isi inceteaza aplicabilitatea. Dar, faptele ori situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi continua sa existe si sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu determina si moartea drepturilor, faptelor sau situatiilor juridice nascute sub vechea lege. Cu toate acestea, este posibil ca noua lege sa aduca o noua reglementare juridica in aceeasi materie.

4. Conflictul legilor in timp

Intre cele doua norme juridice care se succed in timp, in masura in care continutul lor este diferit, pot aparea probleme conflictuale, a caror eliminare este legata de modul in care este solutionata problema supravietuirii legii vechi, a retroactivitatii celei noi sau a eliminarii ambelor variante anterioare, prin aplicarea imediata a legii noi. In cele mai multe cazuri, legiuitorul se implica direct in solutionarea unor astfel de conflicte de legi in timp, stabilind in cadrul dispozitiilor tranzitorii ale legii ce se va intampla cu drepturile sau situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi, care a incetat sa se mai aplice, fiind inlocuita cu o alta lege, care poate avea efecte imediate sau retroactive. In astfel de cazuri norma tranzitorie instituita de noua lege, care o abroga pe cea veche, este de natura sa inlature orice conflict al legilor in timp.

Daca, dimpotriva, o asemenea norma nu exista, problema solutionarii conflictelor legilor in timp intra pe un camp jurisdictional si doctrinar, caz in care solutiile furnizate pe asemenea cai devin izvoare formale de drept.

Cu alte cuvinte, se pune problema stabilirii normei juridice care se aplica intr-o situatie data, cu privire la care poate exista un conflict intre doua legi: legea veche si legea noua.

In astfel de situatii exista trei solutii posibile:

1) Norma juridica iesita din vigoare continua sa se aplice situatiilor, faptelor sau drepturilor care s-au nascut sub incidenta acesteia. Acesta este cazul supravietuirii legii vechi, respectiv al ultraactivitatii normei juridice care a iesit deja din vigoare. Exemplul cel mai des intalnit il constituie actele intocmite valabil sub aspectul formei in temeiul legii vechi, ele fiind supuse principiului tempus regit actum.

2) Norma juridica noua, intrata in vigoare, produce efecte juridice pentru trecut, locul celei anterioare fiind luat de noua norma juridica. In acest caz este vorba, cel mai adesea, de legea penala mai favorabila, care de la data intrarii sale in vigoare se aplica si faptelor savarsite sub legea anterioara, in masura in care aceasta era mai aspra.

3) Suprimarea celor doua ipoteze anterioare, prin admiterea efectului obligatoriu imediat al noii norme juridice.[29]

Toate aceste situatii necesita anumite explicatii care au in vedere gasirea normei juridice aplicabile in cazuri de acest gen.

Fiecare dintre cele trei solutii are avantaje si dezavantaje. Prima solutie vizeaza ultraactivitatea normei juridice iesite din vigoare, ceea ce este de natura sa imortalizeze raporturile juridice, in pofida transformarilor care au loc in relatiile sociale, inclusiv in cele politice.

In cea de-a doua ipoteza, lucrurile sunt si mai complicate, deoarece actele, faptele sau situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi pot fi anihilate de prevederile legii noi, care au caracter retroactiv, exceptiile privitoare la dreptul penal sau la cel contraventional fiind justificate de alte cauze.

In sfarsit, aplicarea imediata a legii noi nu este nici ea lipsita de inconveniente, deoarece poate si ea afecta drepturile nascute sub imperiul vechii legi.

Cu alte cuvinte, diversitatea situatiilor supuse celor doua legi, care se succed in timp, naste posibilitatea unor conflicte intre normele juridice care consacra drepturi subiective sau stabilesc, la date diferite, situatii juridice specifice ori fac ca unele situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi sa nu se incheie pana la abrogarea acesteia si intrarea in vigoare a celei noi . Exemplul clasic pe care il ofera literatura de specialitate are in vedere ipoteza ridicarii, printr-o lege noua, a varstei la care minorul devine major de la 18 la 20 de ani. In raport cu prevederile legii noi, se naste intrebarea: cei care au dobandit majoratul la 18 ani vor redeveni minori?[30] Sau cu alte cuvinte, legea veche supravietuieste ori legea noua retroactiveaza ?

Raspunsul la aceasta intrebare este dat de modul in care este privita problema neretroactivitatii legii.

5. Istoricul problemei neretroactivitatii legii. Codul civil francez de la 1804, elaborat pe baza codificarii cutumelor juridice, a dreptului canonic si a principiului justitiei, a inscris in cuprinsul sau principiul neretroactivitatii legii civile. Preluarea de catre legiuitorul roman a majoritatii textelor napoleoniane in Codul civil roman a dus la reiterarea in art.1 al acestui cod a urmatoarei dispozitii normative: "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva", dispozitie cuprinsa in art.2 al Codului civil francez .

Instituirea principiului neretroactivitatii legii in Codul civil francez a fost precedata de o lege a Revolutiei de la 1789, privitoare la succesiuni, care a readus in p lan judiciar succesiunile deschise dupa a patra luna a calendarului revolutionar francez (21 dec.-19 ian.), avand evident un caracter retroactiv, pe care Conventia Nationala l-a explicat prin faptul ca retroactivitatea are drept fundament sesizarea poporului francez asupra drepturilor sale, care s-au nascut la 14 iulie 1789.

Ulterior, atat in Franta cat si in Romania, neretroactivitatea legii civile s-a impus in baza unor rationamente universal valabile. Astfel, s-a considerat ca este de neconceput ca o persoana sa fie supusa unei alte legi decat cea sub imperiul careia a actionat. "Norma de drept - arata M.Eliescu - fiind esentialmente o porunca, o permisiune sau o oprire, adica o regula de conduita, nu se poate aplica trecutului".

Argumente de acest gen au dus si la inscrierea acestui principiu in Codul penal roman, ca o urmare fireasca a aplicarii principiului legalitatii infractiunii si pedepsei. Ca atare, in art.10 al Codului penal se stipuleaza "Legea penala se aplica infractiunilor savarsite in timpul cat ea se afla in vigoare". Dar, expresia directa a principiului neretroactivitatii legii penale este prevazuta de art.11 al Codului penal, care stabileste ca "Legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni".

6. Proclamarea constitutionala a neretroactivitatii legii

Principiul neretroactivitatii legii, inscris in Codul civil roman si in Codul penal roman, a reprezentat doar o partiala solutionare a problemelor pe care le ridica neretroactivitatea legii, deoarece el constituia doar o piedica pentru instantele judecatoresti, in calea aplicarii retroactive a legii. Aceasta opreliste nu actiona si in cazul legiuitorului, care avea posibilitatea sa adopte legi cu efecte retroactive.

Pe acest fond al inexistentei unei obligatii constitutionale a legiuitorului de a respecta principiul neretroactivitatii legii, au fost admise patru categorii de legi care pot avea efecte retroactive: a. legile care proclama expres retroactivitatea lor; b. legile interpretative; c. legile penale mai favorabile si d. legile declarative de drepturi sau confirmative.

In decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivitatii legii civile a fost adeseori criticata, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecator sa poata fi retroactiv pentru legiuitor. In acest context, Puterea Constituanta a Portugaliei a decis inscrierea in Constitutie, pentru prima data in istoria omenirii, a principiului neretroactivitatii legii. Bazandu-se pe acest exemplu, constituantul roman a generalizat exceptia din Codul civil si a extins la nivelul tuturor autoritatilor publice principiul neretroactivitatii legii.

Pentru aceste motive este necesar sa se faca o neta distinctie intre ceea ce ii este permis legiuitorului, pe de o parte, si ceea ce i se poate recunoaste judecatorului sau celui care aplica legea, pe de alta parte.

In ceea ce-l priveste pe legiuitor, acesta, potrivit dispozitiilor art.15 alin.(2) din Constitutia Romaniei, este obligat sa dea curs prevederilor in virtutea carora "Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile". Nerespectarea lui constituie incalcarea unei norme constitutionale, persoanele pe care legea le imputerniceste putand sesiza Curtea Constitutionala cu privire la prevederile cu caracter retroactiv.

In raport cu aceasta prevedere constitutionala expresa este necesara reconsiderarea conceptiei anterioare cu privire la legile expres retroactive, la cele interpretative ori cu privire la cele confirmative sau declarative de drepturi.

a. Legile care proclama expres retroactivitatea lor pot fi, in principiu, legi nedrepte, intrucat ele pot aduce atingere unor drepturi, unor situatii juridice sau pot afecta drepturi cuprinse in acte aparute sub vechea lege, ceea ce le lipseste de legitimitate, ele incalcand principiul "drepturilor castigate", principiu care are in vedere legea in vigoare din momentul in care subiectul de drept a inclus un anumit drept in patrimoniul sau.

In vechiul regim, legiuitorul a recurs adeseori la legi retroactive, prin care a modificat sau anulat acte juridice incheiate sub imperiul vechilor reglementari juridice ori chiar a desfiintat situatii juridice create in baza unor reglementari juridice anterioare.[32]

Pentru a se pune capat unor astfel de situatii injuste, noua Constitutie a Romaniei, intrata in vigoare la 8 Decembrie 1991, republicata in 2003, a consacrat, in mod expres, principiul neretroactivitatii legii, cu o dubla exceptie: aplicarea retroactiva a legii penale si a legii contraventionale mai favorabile.

Cu alte cuvinte, posibilitatea legiuitorului de a emite legi, de orice fel, cu caracter retroactiv a fost suprimata. In pofida acestei restrictii exprese, inscrise in art.15 alin.(2) al Legii fundamentale, nu au lipsit cazurile in care legiuitorul a incalcat-o, unele dintre aceste incalcari fiind sanctionate de Curtea Constitutionala ca urmare a sesizarii acesteia. Astfel, prin Decizia Curtii Constitutionale nr.7 din 15 ianuarie 2002, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.87 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat , Curtea Constitutionala a constatat ca aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor la 27 martie 2001, iar de Senat la 28 martie 2001. Legiuitorul a voit ca Legea nr.164/2001 sa intre in vigoare la aceeasi data la care intra in vigoare Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, respectiv la 1 aprilie 2001, fara a cunoaste data promulgarii Legii nr.164/2001 si a publicarii acesteia in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. In aceste conditii, legea a prevazut, in cuprinsul ei, ca data de intrare in vigoare, data de 1 aprilie 2001. Cu toate acestea, ea a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, la 10 aprilie 2001. In aceste conditii, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionale dispozitiile art.87 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, deoarece admiteau intrarea in vigoare a legii la o data anterioara publicarii sale in Monitorul Oficial. In acest caz, declararea neconstitutionalitatii termenului de intrare in vigoare a legii s-a datorat unui interes particular, relevat de un pensionar care reclamandu-si dreptul la pensie nu a fost supus regimului mai favorabil al legii anterioare. Dar, exista si alte cazuri in care sesizarea Curtii Constitutionale cu privire la retroactivitatea expresa a legii a fost facuta de un grup format din 52 de deputati apartinatori opozitiei parlamentare. Aceasta nu inseamna ca, in toate cazurile, asemenea legi retroactive, mai ales cele care acorda beneficii, sunt supuse sanctiunilor constitutionale. Tinand seama de dispozitiile art.15 alin.(2) din Constitutie, ca si de jurisprudenta de contencios constitutional, este evident ca practica legilor retroactive exprese sau tacite este interzisa atat pentru legiuitor, cat si pentru autoritatile publice care emit acte secundum lege. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu poate face ca o lege sa produca efecte retroactive, nici expres, nici tacit, cu exceptia lui lex mitior.

b. Legile interpretative. Interpretarea legii este o conditie obligatorie a infaptuirii actului de justitie, atunci cand legea este obscura sau ambigua. Dar, uneori chiar justitia constitutionala poate genera necesitatea interpretarii legii[35]. Acest imperativ este generat, cel mai des, de conflictul dintre puterea legislativa si puterea judecatoreasca, in virtutea caruia obiectivele urmarite de legiuitor in procesul de legiferare sunt contrazise de solutiile instantelor judecatoresti. Alteori, solutiile preconizate de legiuitor nu sunt consonante cu hotararile izvorate din practica judiciara, la diferite nivele. In astfel de situatii, legiuitorul, pentru a-si reimpune vointa, poate recurge la elaborarea unei noi legi, in virtutea careia va determina aplicarea unitara a legii vechi si va determina eliminarea din practica instantelor judecatoresti a solutiilor neconforme cu textul initial al legii.

In conceptia autorilor care si-au construit solutiile teoretice pe baza legislatiei anterioare Constitutiei Romaniei din anul 1991, legile interpretative, in lipsa unui obstacol constitutional, faceau parte integranta din textul legii interpretate, ceea ce le conferea un evident caracter retroactiv.

In lumina noilor prevederi ale Legii fundamentale, caracterul retroactiv al legilor interpretative a fost abolit, deoarece singura exceptie de la principiul aplicarii retroactive a legii are in vedere doar legea penala sau contraventionala mai favorabila.[37] In acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin Decizia nr.19 din 14 februarie 1995 , prilej cu care a aratat ca Legea fundamentala nici nu prevede in mod expres, dar nici nu respinge ideea unei legi de interpretare, constitutionalitatea acesteia urmand a fi apreciata de respectarea prevederilor art.15 alin.(2) din Constitutie, dupa care "Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile".

c. Legile confirmative sau legile declarative de drepturi

In literatura de specialitate, in categoria legilor retroactive sunt cuprinse si legile confirmative sau declarative de drepturi, in virtutea simplului fapt ca ele recunosc valabilitatea unui act constitutiv de drepturi, pe care trecutul l-a ignorat ori l-a negat in virtutea vicisitudinilor istoriei. Prin legi confirmative se inteleg acele legi care recunosc anumite drepturi care au fost negate de o lege ulterioara sau au fost desfiintate in mod abuziv de-a lungul vremii. Legea confirmativa are o unica posibilitate: anumite drepturi, pe care o anumita persoana le-a dobandit intr-o perioada de timp anterioara unei "interpretari juridice" care le-a negat, redevin vocatii revendicative. Cu alte cuvinte, de exemplu, un cetatean roman a dobandit un drept de proprietate printr-un act juridic incheiat inainte de 1947, dar dreptul sau de proprietate a fost neantizat printr-un act de expropriere al puterii comuniste. In cazul in care legiuitorul confera validitate acestor acte, el le reda forta juridica anterioara sau le constituie intr-o premisa a acordarii unor drepturi viitoare (prin reconstituire etc.), ceea ce face ca aceste legi declarative de drepturi sau confirmative sa inlature in totalitate sau in parte iregularitatile care au stat in fata recunoasterii valabilitatii acestora pe cale administrativa sau judiciara.

Problema legilor confirmative este de o deosebita actualitate in Romania si in fostele tari comuniste, unde retrocedarea vechilor proprietati celor care au detinut un titlu asupra acestora este doar o chestiune de timp.

In Romania, legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de proprietate sunt astfel de legi confirmative, al caror caracter retroactiv izvoraste din natura lucrurilor, dar este justificat de actul de putere - legea - prin care dreptul de proprietate de care a fost deposedat titularul sau in folosul statului sau al altei persoane juridice este reconstituit, recunoscut sau retrocedat proprietarului initial prin intermediul vointei organului reprezentativ al statului - Parlamentul Romaniei. Aceste legi - de exemplu Legea nr.18/1991, Legea nr.10/2001 - sunt legi confirmative in masura in care permit fostilor proprietari deposedati prin acte de nationalizare, expropriere etc. sa invoce preexistenta dreptului lor de proprietate actelor statale de deposedare. Aceste legi dau dreptul la retrocedare sau la reconstituirea dreptului de proprietate numai in masura in care acest drept nu s-a pierdut pe o alta cale decat cea a preluarii abuzive si a preexistat trecerii in proprietatea statului a bunurilor ce formau obiectul acelui drept de proprietate anterior, nascut in virtutea unei reglementari legale, in vigoare la data nasterii sale.

Ceea ce este de retinut in cazul legilor confirmative este faptul ca, in opinia Curtii Constitutionale, acestea nu sunt legi retroactive, deoarece ele intervin doar pentru viitor, in sensul ca dobandirea sau redobandirea dreptului de proprietate nu produce efecte pentru trecut, ci doar pentru viitor. Titlul de proprietate anterior este doar o proba pentru retrocedarea sau reconsituirea unui drept de proprietate. Dreptul de proprietate pierdut prin efectul actelor de putere ale regimului comunist constituie un fapt juridic ce justifica nasterea unui nou drept de proprietate. In acest context, se face deosebirea intre proprietarii deposedati abuziv si cei deposedati in baza unui act cu putere de lege. In ambele cazuri, insa, temeiul retrocedarii sau al reconstituirii dreptului de proprietate il constituie titlul anterior - neantizat o perioada de timp - si recunoscut sau renascut in virtutea noii legi.

In acest sens mentionam Decizia Curtii Constitutionale nr.482 din 11 decembrie 2003 , in care se precizeaza ca: "Scopul Legii nr.10/2001 este acela de a statornici masuri reparatorii (restituiri si despagubiri) in interesul fostilor proprietari, ale caror imobile au fost preluate de stat sau de alte persoane juridice in mod abuziv, dar pe baza unui titlu valabil. In cazul in care dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat legal, statul nu a devenit proprietar si imobilul respectiv nu poate face obiect al unui nou drept de proprietate, ci al confirmarii acestui drept dupa primirea deciziei sau a hotararii judecatoresti de restituire, in conditiile legii." Este evident ca aceasta lege este una confirmativa de drepturi, in cazul celor ale caror imobile au fost preluate in mod abuziv, dar indirect, in toate celelalte cazuri.

7. Ultraactivitatea legii

O alta problema care priveste aplicarea normei juridice in timp sau conflictul legilor in timp o reprezinta ultraactivitatea sau saupravietuirea legii vechi. Unul din marii civilisti romani, Mihail Eliescu, definea supravietuirea legii vechi ca o exceptie de la principiul aplicarii imediate a legii. Astfel, "supravietuirea legii vechi inseamna o limitare vremelnica a abrogarii ei, ea ramanand in vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situatiile juridice pendinte la data cand legea noua intra in vigoare, iar actiunea acesteia din urma oprindu-se, in mod corespunzator, la hotarele domeniului de aplicare al legii supravietuitoare, atat timp cat acest domeniu, care se restrange progresiv, nu va fi incetat sa existe o data cu situatiile juridice pe care continua sa le guverneze"[41].

In opinia eminentului nostru civilist, supravietuirea legii vechi poate avea loc in virtutea vointei exprese sau tacite a legiuitorului. Supravietuirea legii vechi in temeiul vointei exprese a legiuitorului intervine atunci cand acesta, printr-o dispozitie expresa a legii noi, mentine in vigoare, pentru anumite situatii juridice constituite si pentru o anumita perioada de timp, dispozitiile legii vechi, lege care a fost abrogata in mod expres. Exemplul dat de autor, in acest sens, il constituie "art.25 din Decretul nr.167/1958, act normativ care scurteaza termenele prescriptiei, dispune ca drepturile la actiune in curs de prescriere la data intrarii in vigoare a acestui decret se vor stinge prin implinirea dupa aceasta data a termenului prevazut de vechea lege, daca acesta se implineste inainte de termenul mai scurt prevazut de Decretul nr.167/1968, termen care, potrivit efectului imediat al legii noi, a inceput sa curga de la data intrarii in vigoare a acestuia. Sub aceasta conditie, prescriptia inceputa sub legea veche continua sa curga si dupa intrarea in vigoare a legii noi, implinindu-se in termenul prevazut de legea anterioara; in aceasta masura, legea veche supravietuieste dupa abrogarea ei in puterea unei dispozitii legale exprese".

Problema care se pune, in zilele noastre, mai ales in conditiile in care Constitutia prevede ca legea se aplica numai pentru viitor, ca ea nu poate retroactiva si ca principiul aplicarii imediate a legii reiese din aceste dispozitii ale legii fundamentale o reprezinta actualitatea unor asemenea concluzii.

In opinia noastra, supravietuirea legii vechi, in virtutea unei dispozitii exprese a legii noi, nu reprezinta o exceptie de la principiul aplicarii imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu. Este adevarat ca, sub aspectul tehnicii legislative, legiuitorul poate abroga expres o lege conditionat sau neconditionat. Atunci cand legiuitorul, desi a abrogat expres legea veche, dar printr-o norma tranzitorie mentine in vigoare, in tot sau in parte, dispozitiile acesteia cu privire la anumite situatii aparute sub imperiul vechii legi, dar care continua sa existe, sa evolueze, sa se dezvolte sau sa piara, nu ne aflam in fata supravietuirii legii vechi, ci a unei dispozitii legale noi care mentine in vigoare vechea reglementare, ceea ce echivaleaza cu o abrogare partiala sau conditionata a legii vechi. Astfel, atunci cand legiuitorul stabileste ca legea x se abroga la data de 1 decembrie 2005, dar intr-un alt articol neaga aceasta dispozitie printr-o alta norma juridica aratand ca legea abrogata ramane in vigoare pentru anumite situatii, consideram ca nu este vorba de supravietuirea sau ultraactivitatea legii vechi, ci de mentinerea ei in vigoare pentru acele situatii, respectiv de abrogarea acesteia numai in privinta situatiilor noi ce urmeaza sa ia nastere dupa intrarea ei in vigoare. Pentru acele situatii carora urmeaza sa li se aplice vechea lege, legiuitorul a inteles sa nu abroge legea, ci sa o mentina in vigoare printr-o norma juridica noua, care este si ea de aplicare imediata.

Problema care se pune in aceste conditii are in vedere doua norme aparent contradictorii, autentice antinomii juridice: o norma abroga legea, alta o mentine in vigoare. In ambele situatii insa este vorba de situatii juridice diferite: prima norma abroga legea cu privire la situatii juridice ce urmeaza sa se nasca de la data intrarii intrarii in vigoare a legii noi; cea de a doua norma ordona ca legea veche sa se aplice in continuare cu privire la anumite situatii juridice pana la epuizarea acestora (procese aflate pe rolul instantelor, aplicarea in timp a dispozitiilor noii legi - de ex. in materia cadastrului - proiecte de lege aflate pe ordinea de zi a Parlamentului etc.)

Aceste doua norme nu sunt decat aparent contradictorii, deoarece prima se aplica unor situatii, iar cea de a doua altor situatii juridice. Pentru definirea efectelor acestora se pune problema cui dam prioritate: aplicarii in continuare a legii vechi sau abrogarii acesteia pentru viitor. In ceea ce ne priveste, consideram ca ambele norme au aceeasi importanta, iar efectul lor este unul singur: abrogarea legii vechi, la doua date diferite. In aceste conditii, consideram ca este mai realist sa vorbim de o abrogare partiala si conditionata a legii, care va fi definitiva la o data ulterioara. In aceasta perioada de timp legea este activa, ea nu supravietuieste.

In ceea ce priveste cea de a doua situatie, a supravietuirii legii vechi in temeiul vointei tacite a legiuitorului "de a face ca o lege sa supravietuiasca si dupa abrogare, in beneficiul unor situatii pendinte" , ea poate "reiesi nu numai din scopul, dar si din obiectul legii noi, in functie de natura situatiilor pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale in conflict, precum si de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme" .

Aceasta forma de supravietuire a legii vechi are o tendinta de restrangere continua, astazi acest gen de ultraactivitate a legii vechi fiind recunoscut doar in masura in care legiuitorul, in virtutea unor interese generale sau a unor principii de drept este obligat ca in viitoarele sale reglementari juridice sa nu afecteze efectele viitoare ale drepturilor sau a situatiilor nascute sub imperiul legii vechi abrogate, si care au intrat in patrimoniul persoanei.

Ultraactivitatea legii reprezinta astfel un mijloc de a pastra drepturile subiective pe care legea noua nu le mai recunoaste. Un exemplu adeseori redat in manualele actuale il constituie contractele in curs de executare. Aceste contracte s-au nascut sub imperiul vechii legi, prin vointa partilor care au avut in vedere efectele acelei legi. De aceea, datorita ultraactivitatii legii vechi, efectele contractelor raman dominate de prevederile legii abrogate, pe intreaga perioada a producerii acestora[44]. Cu toate acestea nici macar aceste efecte nu sunt recunoscute intotdeauna si pentru totdeauna. In doctrina se arata uneori ca legile imperative pot sacrifica interesele particulare in favoarea interesului general, chiar in materie contractuala.

Un alt argument care se aduce in favoarea restrangerii ultraactivitatii legii este de ordin tehnic. Astfel se face o distinctie neta intre drepturile contractuale si drepturile reale. Primele raman supuse legii de la data incheierii contractului, deoarece au caracter personal, in timp ce drepturile reale, odata nascute, dobandesc o existenta independenta de izvorul lor. De aici se trage concluzia ca legea sub imperiul careia s-a nascut contractul supravietuieste abrogarii sale, in schimb regimul drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.

Cu privire la ultraactivitatea legii, in Romania, au existat mai multe cazuri in care problema a fost ridicata in fata Curtii Constitutionale, pe calea unor exceptii de neconstitutionalitate. Intr-o astfel de speta, s-a considerat ca ar fi neconstitutional art.II alin.(3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila, care, printre altele, desfiinteaza recursul in anulare. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate, in critica sa, a aratat ca prin pastrarea in vigoare a cailor de atac si a termenelor prevazute de legea anterioara, pentru hotararile pronuntate inainte de intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta, legiuitorul a prevazut expres un caz de ultraactivitate a legii vechi in ceea ce priveste recursul in anulare.

Curtea Constitutionala, prin Decizia nr.139 din 23 martie 2004[45] a examinat dispozitiile art.II alin.(3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.58/2003, potrivit carora "Hotararile pronuntate inainte de intrarea in vigoare a prezentei ordonante de urgenta raman supuse cailor de atac si termenelor prevazute de legea sub care au fost pronuntate". In considerentele acestei decizii nu se vorbeste de ultraactivitatea legii vechi, ci de faptul ca, daca legea noua s-ar aplica situatiilor anterioare, ar deveni retroactiva si ar incalca principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor, aplicand persoanelor aflate in aceeasi situatie juridica un tratament discriminatoriu, contrar spiritului Constitutiei.

Fata de cele de mai sus se poate observa ca instituirea acestui privilegiu legislativ pentru situatiile juridice anterioare abrogarii normei juridice vechi se face chiar prin legea noua, care abroga conditionat recursul in anulare, in functie de data la care a luat nastere litigiul. Este o supravietuire a legii vechi sau o abrogare limitata la anumite situatii juridice, conditionata si limitata in timp ? Sub acest aspect, Curtea Constitutionala nu s-a pronuntat.

In opinia noastra insa, in astfel de situatii - cand legiuitorul, printr-o norma expresa -, permite ca anumite prevederi ale unei legi abrogate sa se aplice, in continuare, unor situatii juridice care s-au nascut inainte de abrogarea legii vechi, nu ne gasim in prezenta ultraactivitatii legii, ci a unei abrogari partiale si conditionate a acesteia. Cu alte cuvinte, nu exista o supravietuire a legii vechi decat in baza unei manifestari exprese de vointa a legiuitorului, a unei noi norme juridice. Un exemplu, in acest sens, il constituie art.155 alin (1) din Constitutie, care instituie o astfel de abrogare partiala si conditionata atunci cand stabileste ca "Proiectele de legi si propunerile legislative in curs de legiferare se dezbat si se adopta potrivit dispozitiilor constitutionale anterioare intrarii in vigoare a legii de revizuire".

Aceasta dispozitie tranzitorie a Legii fundamentale urmeaza a fi inteleasa in sensul ca, de la data intrarii in vigoare a legii de revizuire, toate proiectele de legi si propunerile legislative depuse la Parlament dupa aceasta data vor fi dezbatute dupa noile proceduri ale Constitutiei, ceea ce inseamna ca cele anterioare si contrare acestora au fost abrogate. Dar aceasta abrogare nu este totala, deoarece in virtutea dispozitiilor art.155 alin.(1) din Constitutie, regulile anterioare ale procedurii legislative continua sa se pastreze in vigoare pana la adoptarea proiectelor de legi si a propunerilor legislative aflate pe rolul Parlamentului la data intrarii in vigoare a legii de revizuire.

Atunci cand examinam problema ultraactivitatii legii, trebuie sa observam ca, din punct de vedere constitutional, nici o dispozitie a Legii fundamentale nu interzice in mod expres supravietuirea legii vechi astfel cum a fost reglementat principiul neretroactivitatii legii; uneori legiuitorul este doar obligat sa recurga la ultraactiviatatea legii pentru a evita retroactivitatea legii noi sau din alte motive.

V. Actiunea normelor juridice in spatiu

Actiunea normelor juridice in spatiu are in vedere teritoriul asupra caruia norma juridica este valida. In principiu, norma juridica este teritoriala, in sensul ca ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a carui autoritate s-a nascut.

Teritoriul statului desemneaza intinderile de uscat si apa, ca si subsolul si spatiul aerian aflate in interiorul granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina atat procesul de creare a dreptului, cat si limitele obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat este izvorat din realitatile nationale, din datele esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice care se desfasoara in limitele teritoriului national. Sub aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza persoanele, bunurile, actele, situatiile juridice si faptele juridice care se petrec pe teritoriul national. De la aceasta regula a teritorialitatii actiunii normei juridice in spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre acestea o constituie extrateritorialitatea, in virtutea careia norma de drept a unui stat se poate aplica si in afara teritoriului sau. Astfel, potrivit legii romane, dispozitiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplica tuturor imobilelor "aflatoare in cuprinsul teritoriului Romaniei" chiar cand ele se poseda de catre straini. Ca o exceptie de la principiul teritorialitatii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileste ca dispozitiile legii romane privitoare la starea civila si la capacitatea civila a romanilor se aplica acestora oriunde s-ar afla. Aceasta regula este valabila si pentru cetatenii romani aflati in strainatate.

De asemenea, hotararile judecatoresti, pronuntate in conformitate cu legea romana, se pot aplica si pe teritoriul altor state.

Din cele expuse se poate constata ca legea romana este in acelasi timp teritoriala si extrateritoriala.

Efectele de extrateritorialitate pot fi solutionate in zile noastre de catre dreptul international. Tratatele internationale pot permite ca pe teritoriul unui stat sa se poata aplica legea altui stat, datorita unor ratiuni legate de eficienta luptei impotriva criminalitatii internationale, in special a crimei organizate, a spalarii banilor murdari, a traficului de carne vie si de stupefiante etc.

Totodata, teritoriul prezinta importanta pentru drept atunci cand este vorba de solutionarea unor probleme teritoriale intre state, de delimitarea apelor teritoriale ori de utilizarea spatiului aerian. In egala masura deplasarea bunurilor si a persoanelor in spatiu este supusa reglementarilor juridice, mai ales celor de ordin contractual.

Sub aspectul teritorialitatii legii este de observat faptul ca legea romana se refera la spatiu, cel putin din trei puncte de vedere: situarea in spatiu a persoanelor, situarea in spatiu a bunurilor; situarea in spatiu a actelor si a faptelor juridice.

Abordarea acestor probleme legete de aplicarea in spatiu a normelor juridic tine de dreptul material. Sub acest aspect, in cazul persoanelor, localizarea lor in spatiu este legata de determinarea domiciliului, a resedintei, a sediului, elemente esentiale pentru identificarea subiectului de drept, elemente care au diverse consecinte asupra exercitarii drepturilor si a asumarii obligatiilor. (In dreptul international privat determina legea aplicabila, in dreptul constitutional persoana isi exercita dreptul de vot la domiciliul sau, in dreptul civil domiciliul debitorului este locul platii datoriei etc.)

In ceea ce priveste localizarea geografica a bunurilor, regula priveste plata impozitelor, publicitatea imobiliara, inmatricularea vehiculelor etc.

In ceea ce priveste aplicarea normelor de drept procesual, spatiul geografic are si aici un rol determinant. Astfel, actele procesuale au in vedere domiciliul persoanei fizice sau sediul persoanei juridice, locul situarii bunurilor determina instanta competenta, locul savartirii faptelor este determinant in stabilirea competentei teritoriale a instantei de judecata etc.[46]

In mod cert, intr-o lume divizata intr-o multitudine de sisteme de drept national, apare in mod necesar problema coordonarii acestor sisteme, a eliminarii contradictiilor dintre acestea si reglementarea conflictelor de legi.

Rolul esential in realizarea acestei functii integratoare a sistemelor de drept nationale il constituie dreptul comparat si dreptul international.

Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune in lumina elementele care le diferentiaza si pe cele comune, avantajele si dezavantajele pe care le prezinta reglementarile juridice din diferite state. pe baza studiilor de drept comparat au fost puse in evidenta anumite constante ale sistemelor de drept nationale, care constituie un fel de drept comun al tarilor civilizate, aflat in continua expansiune. Pe de alta parte, anumite reglementari internationale contribuie la generalizarea unor principii generale de drept si a unor institutii juridice in diferite sisteme nationale de drept. Un exemplu edificator il constituie Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care a inscris in cuprinsul ei drepturile esentiale ale omului (dreptul la viata, libertatea de gandire, a constiintei si religiei etc.), care au luat forma unei declaratii regionale/Conventia americana privind drepturile omului - Pactul de la San Jos - 1969; Carta africana a drepturilor omului si popoarelor - Nairobi - 1981; Declaratia indatoririlor fundamentale ale popoarelor si statelor asiatice - Djakarta - 1983; Declaratia islamica universala a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului au devenit surse ale unor tratate regionale sau chiar ale dreptului intern. In acest sens, Constitutia Romaniei stabileste ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactele drepturilor omului si alte tratate din acest domeniu constituie surse de interpretare a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Dreptul international isi aduce contributia sa la coordonarea sistemelor de drept national si prin actiunea de unificare a legislatiilor si prin sistemul de reglementare a conflictelor de legi.

Unificarea legislatiilor statelor nationale situate intr-un anumit cadru geografic si legate intre ele prin anumite afinitati culturale se realizeaza in anumite limite sub mai multe forme. O prima modalitate de unificare legislativa a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon ori a Codului civil german de catre alte state. Astfel, Codul civil roman are drept sursa de inspiratie Codul civil francez de la 1804.

In zilele noastre, unificarea legislatiilor statelor nationale are loc prin intermediul unor organisme profesionale internationale, influenta acestora generand reglementari juridice uniforme in dreptul maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent utilizat in acest domeniu il constituie tratatele internationale, care introduc pentru statele-parti reglementari juridice unitare in diferite domenii de activitate. Constitutia Romaniei prevede in mod expres ca tratatele internationale ratificate de catre Parlament fac parte din dreptul intern, dand expresie conceptiei dualiste, in virtutea careia ordinea juridica interna receptioneaza prin lege dreptul international in sistemul dreptului national.

O contributie deosebita la unificarea legislatiilor statelor nationale o au tratatele internationale prin care se instituie organisme supranationale, cum ar fi Uniunea Europeana, ale carei reglementari devin obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau la baza Uniunii promoveaza transferul de competente catre organismele comunitare si de preluare in dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul si Comisia europeana pot emite regulamente, directive, pot formula recomandari si avize. Regulamentele sunt texte generale, obligatorii si aplicabile direct in statele membre. Directivele tin statele membre in ceea ce priveste rezultatul ce urmeaza a fi atins, lasand instantelor nationale competenta privitoare la forme si mijloace de aplicare a reglementarilor internationale.

Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi apare atunci cand doua sau mai multe state, prin legi proprii, reglementeaza aceeasi problema. Conflictele de legi pot avea in vedere competenta instantelor judecatoresti sau procedura aplicabila in solutionarea unor conflicte internationale. Ele tin de raporturile juridice care au un element de extraneitate (persoane cu cetatenii diferite, actul sau faptul juridic priveste un strain sau se produce pe un alt teritoriu).

Solutionarea unor asemenea conflicte de legi tine de dreptul international privat. Regulile acestuia in fiecare stat national stabilesc, in lipsa conventiilor internationale, modul de solutionare a conflictelor de legi.

Dreptul si spatiul geografic. Multitudinea sistemelor nationale de drept permite nu numai observarea diferentierilor dintre acesta, ci si a elementelor comune, ca si gruparea lor in bazine de civilizatie juridica. Din acest punct de vedere, la nivel global, Ren David a identificat dreptul romano-germanic, sistemul anglo-saxon si sistemele religioase si traditionale. Acestora le-a fost alaturata familia dreptului socialist, caracteristica pentru URSS si regimurile comuniste ale Europei Centrale si de Est. Aceasta ultima categorie a disparut o data cu URSS-ul, iar tarile respective au revenit la dreptul traditional.

Familia dreptului romano-germanic grupeaza statele Europei Occidentale continentale si ale Americii Latine. Aceasta familie de drept are la baza Codul civil francez si Codul civil german. Codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, a dreptului canonic, a moralei crestine si a ideii de justitie. Dreptul romanesc face parte din aceasta familie de drept romano-germanic.

Sistemul juridic anglo-saxon este un sistem de drept bazat pe 'case law', pe precedentul judiciar, de unde si denumirea sa de 'common law'. Precedentul judiciar are la baza un fond cutumiar si principiul echitatii. O componenta importanta a acestui sistem de drept o constituie dreptul scris 'statute law', o sursa care l-a apropiat de dreptul continental. Statele care practica acest sistem de drept sunt Anglia si fostele state dominioane ale Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord: dreptul irlandez si dreptul american. De aceea sistemul se mai numeste si anglo-american.

Sistemele religioase si traditionale sunt caracteristice pentru lumea musulmana, Africa, India si Extremul Orient.

Dreptul musulman are la baza Coranul, doctrina si cutuma. Acestor surse traditionale li se adauga legea scrisa, izvor preluat din sistemul romano-germanic.

Dreptul hindus are si el la baza surse cutumiare si religioase care stau la baza organizarii traditionale a poporului indian.

Dreptul chinez imbina intr-o anumita masura legea scrisa cu cutuma si cu obiceiurile traditionale si ritualurile specifice.

VI. Actiunea normelor juridice asupra persoanelor

Actiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociata de actiunea acestora in spatiu. Persoana se afla intotdeauna intr-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea persoanei intr-un anumit spatiu determina anumite consecinte privitoare la statutul sau, la drepturile civile si politice, in special la drepturile electorale.

Tinand seama de asemenea imprejurari, se poate constata ca pe un teritoriu national, statutul persoanelor difera, dupa cum acestia sunt cetateni ai statului respectiv, straini sau apatrizi. In functie de aceasta, se distinge regimul national acordat cetatenilor statului respectiv de regimul strainilor. Regimul national porneste de la egalitatea cetatenilor in fata legii si de la recunoasterea drepturilor si libertatilor fundamentale pentru toti membrii statului respectiv. Regimul strainilor poate fi identic cu cel al cetatenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, in unele state, strainii au acelasi regim ca si cetatenii statului respectiv, cu exceptia drepturilor politice care nu li se acorda decat in anumite limite. In Romania, potrivit Constitutiei, strainii, in privinta protectiei generale a averilor si a persoanelor, se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii romani (art.18 alin.(1). Sunt exceptate de la aceasta regula drepturile electorale, dreptul de a ocupa functii publice si dreptul de a face parte din partide politice, care se recunosc in exclusivitate cetatenilor romani. Cu toate acestea, potrivit art.16 alin.(3) din Constitutie, functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. De asemenea, in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale. Pe cale de consecinta, art.38 al Legii fundamentale stabileste dreptul romanilor de a fi alesi in Parlamentul European, instituind, totodata, si dreptul acestora de a-si alege reprezentantii in acest forum al Uniunii Europene.

Un regim distinct pentru straini este regimul natiunii celei mai favorizate, in virtutea caruia intr-un stat, strainii se bucura de aceleasi drepturi ca si confratii lor cei mai favorizati. Aceste drepturi recunoscute strainilor pot privi libertati economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.

In privinta actiunii normei juridice asupra persoanei este necesar sa mai precizam ca pe teritoriul unui stat, statutul cetatenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii cetateni sa se bucure de anumite imunitati si privilegii care izvorasc din garantarea exercitiului liber al profesiunii, functiei sau mandatului. In aceasta categorie pot intra demnitarii, persoanele alese in functii publice, judecatorii etc.

O alta situatie pe care o intalnim, are in vedere imunitatile si privilegiile din dreptul international. In aceasta materie, se bucura de privilegii si imunitati sefii de stat, diplomatii si functionarii publici internationali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdictie ori la acordarea unor facilitati de ordin economic in materie comerciala.

BIBLIOGRAFIE