Cuprins

DREPTUL

1. Formulati si comentati definitia dreptului

2. Normele tehnice (tehnologice)

3. Morala

4. Normele organizatiilor sociale

5. Conceptul de norma juridica

6. Structura interna a normei juridice

7. Clasificarea normelor juridice

8. Conceptul de izvor al dreptului. Obiceiul ca izvor de drept

9. Conceptul de izvor al dreptului. Legea ca izvor de drept

10. Conceptul de izvor al dreptului. Contractul normativ ca izvor al dreptului

11. Conceptul de izvor al dreptului. Practica jucatoreasca ca izvor al dreptului

12. Conceptul de izvor al dreptului. Doctrina ca izvor al dreptului

13. Actiunea actelor normative in timp

14. Actiunea actelor normative in spatiu

15. Conceptul de raport juridic

16. Subiectele raportului juridic

STATUL

17. Formulati si comentati definitia statului

18. Forma de guvernamant a statului

19. Forma de structura a statului

20. Regimul politic al statului. Conceptul democratiei

DREPTUL SI STATUL

21. Tehnica juridica

22. Fazele aplicarii dreptului

23. Formele (felurile) de interpretare a normelor juridice

24. Metodele de interpretare a normelor juridice

25. Analogia

Intr-o societate democratica, dreptul poate exprima, intre anumite limite, vointa generala a societatii sau cel putin a majoritatii acesteia. Vointa generala a unei colectivitati exprima ceea ce este general (comun) indivizilor care o compun. De aceea, vointa generala nu poate fi redusa la o suma aritmetica a vointelor individuale, ea nu poate sa cuprinda decat interesele de baza ale indivizilor, generate pe temeiul unei situatii economice si politice comune, neincluzand si celelalte interese nefundamentate care se formeaza sub influenta unor conditii individuale legate de felul educatiei primite, de trasaturile de caracter, de capacitatea fiecarui om, de viata personala a individului. Este posibil ca interesele individuale, vointa unei persoane, sa fie contrara, opusa vointei generale. Unii cetateni, cu o mentalitate mai inapoiata, isi pun interesele lor egoiste, antisociale, deasupra intereselor societatii, intrand in conflict cu prevederile dreptului, care exprima si apara aceste interese. Interventia dreptului, aplicarea sanctiunilor juridice, va fi masura extrema la care recurge societatea atunci cand mijloacele preventive si educative nu au dat rezultatul scontat, pentru a asigura subordonarea si concordanta vointei individuale a acestor persoane fata de vointa exprimata in drept.

Pentru a deveni drept, pentru a exprima in norme generale obligatorii - a caror respectare este garantata de forta coercitiva a statului - vointa generala, trebuie sa se exprime ca vointa de stat. Vointa generala se poate exprima in diferite forme: in presa, in programe ale partidelor politice, etc., dar, intre aceste forme de exprimare a vointei si vointa de stat, exista o deosebire calitativa constand in faptul ca vointa de stat exprima interesele generale prin intermediul unor reguli a caror respectare este general-obligatorie, fiind garantata de forta coercitiva a statului. Esenta sociala a dreptului consta in exprimarea normativa, general-obligatorie a vointei generale, care se manifesta direct sau indirect ca vointa de stat.

2. Normele tehnice (tehnologice)

Normele tehnice reglementeaza comportarea oamenilor in procesul de productie, fata de natura, fata de mijloacele de productie si uneltele de munca. Sunt raportul dintre legile naturii si conduita umana, fiecare productie fiind o productie sociala. In productie, membrii societatii adapteaza natura nevoilor umane. Pentru a produce este necesara cunoasterea felului de a actiona asupra naturii, iar acest lucru se stabileste prin reguli tehnice.

Regulile tehnice sunt rezultatul practicii productive si genereaza aceasta practica. Norma tehnica poate fi o simpla reteta culinara, dar si un patent industrial modern, poate contine formule matematice si cantitati specifice. Regulile tehnice moderne din industrie si din agricultura mecanizata sunt rezultatul cercetarii stiintifice si constituie stiinta naturala aplicata.

Scopul normelor tehnice este de a se obtine, cu minimum de efort, maximum de rezultat. Ele se formeaza ca urmare a dezvoltarii cunostintelor tehnice si a deprinderilor practice, ajutand oamenii sa obtina rezultatul dorit cat mai repede si cat mai economicos.

Normele tehnice pot fi incalcate de oameni, de aceea sunt sanctionate. Sanctiunile normelor tehnice sunt: esecul, neobtinerea rezultatului dorit, sanctiunea morala, mustrarea, dispretul, sanctiunea morala interioara, sanctiunea materiala, sanctiunea legala (cand norma tehnica sau rezultatul este prevazut de lege). De exemplu: daca cineva, utilizand o masina, nu respecta normele tehnice de functionare a acesteia, norme care au fost fixate de producatorul masinii, sanctiunea va consta in neobtinerea rezultatului dorit, in stricaciuni provocate in functionarea masinii.

Normele tehnice nu fac parte din sistemul reglementarii juridice a relatiilor sociale, totusi, aplicarea unor norme tehnice, prezentand un interes deosebit, este asigurata si prin forta coercitiva a statului. In acest sens, normele tehnice fac corp comun cu actele normative juridice, capatand, pe langa aspectul lor etnic, tehnologic, un caracter juridic. Exemplu: normele securitatii muncii, normele tehnice de circulatie publica, precum si alte norme tehnice a caror aplicare rezulta din obligatia de serviciu. De pilda, obligatia unui sofer dintr-o societate comerciala de a ingriji, conform normelor tehnice, automobilul care i-a fost incredintat. Normele tehnice pot fi folosite in activitatea juridica, prin prelucrarea mecanica, cibernetica, a unor date si fapte juridice, pentru a se inlesni cunoasterea si imbunatatirea legislatiei, pentru o mai mare eficacitate in lupta impotriva elementului infractional.

Normele tehnice sunt intotdeauna scrise si difera de la autor la autor.

Normele de morala indica oamenilor conduita necesara si arata consecintele nerespectarii acestei conduite - sanctiunile morale. Mediul social reactioneaza la fapte imorale prin oprobiul public, dispret, avertisment, izolarea in societate si chiar excluderea din societate, iar subiectul care a comis o fapta imorala, constient de ea, poate avea mustrari de constiinta, pareri de rau. Este posibila si o alta reactie a mediului social la faptele imorale, inclusiv aplicarea unor sanctiuni de constrangere fizica. Cu exceptia societatii primitive si a altor comunitati umane nedezvoltate, constrangerea fizica impotriva unor fapte imorale survine, de regula, atunci cand aceste fapte sunt interzise si de normele de drept.

Problema raportului dintre morala si drept a preocupat gandirea juridica inca din antichitate. In Grecia antica nu se facea o demarcatie categorica intre cele doua categorii de norme sociale, doctrina juridica romana, a facut pasi importanti in directia conceperii dreptului independent de morala. Intre preceptele dreptului nu se mai mentioneaza doar traditionalul suum cuique tribuere (a da fiecaruia ceea ce este al sau), ci si neminem laedere (a nu cauza nimanui vreun rau).

Doctrina juridica a intampinat mari dificultati in delimitarea sferei dreptului de sfera eticii. Mai multi ganditori considerau ca aceasta delimitare este o problema centrala a stiintei dreptului, "capul Horn" a filosofiei dreptului, cum spunea Jhering. Potrivit unei conceptii a doctrinelor, sfera dreptului si moralei ar coincide sau dreptul ar fi un minimum de morala. O alta grupa de autori, cazand in cealalta extrema, exclude orice legatura dintre morala si drept, opun eticul juridicului sau proclama - cazul normativistilor in frunte cu Hans Kelsen - ca stiinta dreptului, teoria pura a dreptului trebuie sa faca abstractie in cercetarea dreptului de influenta moralei, a politicii asupra dreptului.

Incercand sa stabilim principala deosebire dintre etic si juridic, observam ca sfera moralei este mai vasta decat cea a dreptului, ea reglementand comportarea in cele mai diferite relatii sociale. Astfel, normele procesuale civile si penale si multe alte norme juridice cu caracter etnic, organizatoric, nu cuprind in sine si o apreciere de ordin moral. Respectarea normelor de morala nu este garantata de forta coercitiva a statului, ci de actiunea unor factori sociali, a opiniei publice, a educatiei, etc.

Norma morala nu este obligatorie, dar trebuie respectata daca se doreste apartenenta la societate, o clasa sociala sau un grup social. Norma morala nu are relevanta juridica.

Normele de morala nu sunt norme scrise, ele nu sunt in mod obligatoriu cuprinse in anumite acte oficiale, fiind produsul colectivitatii sociale neorganizate. Pot fi cuprinse in ghiduri (coduri) create de persoane recunoscute de societate (ex: ghidul bunelor maniere). Normele de drept, in schimb, imbraca o forma oficiala si sunt rezultatul activitatii oficiale a organelor de stat.

Normele elaborate de aceste organizatii poarta amprenta gradului de organizare, a scopurilor urmarite de ele. Normele elaborate de organizatiile sociale se deosebesc de celelalte norme nejuridice prin faptul ca exprima vointa unei anumite organizatii, respectarea lor fiind asigurata prin fortele de care dispune aceasta organizatie. In cazul nerespectarii normelor organizatiilor sociale, se aplica sanctiunile pe care le-a stabilit organizatia, cea mai grava sanctiune fiind excluderea din organizatie. Unele organizatii - de exemplu biserica feudala sau organizatiile extremiste - au aplicat masuri sanctionatorii de constrangere fizica. In timpul feudalismului, biserica avea o larga competenta si in domeniul reglementarii obligatorii a relatiilor laice: normele elaborate de ea cuprindeau sfera dreptului familiei, a dreptului penal, etc.

Actele organizatiilor sociale pot fi impartite in diferite categorii, in functie de intinderea materiala a efectelor pe care le produc. Se disting normele organizatiei respective, precum si normele care se extind asupra altor categorii de cetateni. Normele cu caracter intern sunt cuprinse in statutele acestor organizatii si in alte acte elaborate de ele, cum sunt regulamentele, rezolutiile, etc. Unele forme ale organizatiilor sociale au un caracter politic si pot fi caracterizate ca norme politice.

Normele organizatiilor sociale pot produce efecte juridice numai atunci cand actele normative in care sunt cuprinse sunt aprobate de stat. Aceasta aprobare poate fi de trei feluri:

a) o aprobare prealabila, prin imputernicirea organizatiei sociale de a reglementa anumite domenii ale relatiilor sociale prin forme de reglementare juridica;

b) elaborarea concomitenta de catre un organ de stat si o organizatie sociala a unor acte care cuprind norme juridice;

c) aprobarea ulterioara de catre un organ de stat a unui act al organizatiei sociale, acestui act conferindu-i-se astfel caracter juridic.

Actele juridice ale organizatiilor sociale nu-si pierd caracterul lor social, ele avand o natura mixta de acte sociale si juridice. Normele organizatiilor sociale sunt intotdeauna scrise.

Trasaturile normei juridice sunt:

a)      Caracterul general;

b)      Caracterul impersonal;

c)      Caracterul obligatoriu.

a) Caracterul general al normei juridice se manifesta prin faptul ca regula de conduita prescrisa este tipica, se aplica la un numar nelimitat de cazuri. Conduita generala tipica prevazuta de norma juridica trebuie sa fie urmata, in conditiile respective, in mod continuu, de toti cei vizati. Norma juridica nu-si realizeaza menirea prin aplicarea ei o singura data sau de un numar prestabilit de ori. Ea este destinata a se aplica de fiecare data cand se ivesc conditiile prevazute in ipoteza ei, iar daca aceste conditii nu se ivesc in viata, normele respective nu se aplica.

b) Norma juridica nu se adreseaza unor anumite persoane fizice sau organizatii nominalizate, ci unui cerc nedeterminat de persoane, ea fiind deci o norma impersonala.

Normele juridice se pot adresa tuturor cetatenilor sau tuturor locuitorilor de pe teritoriul statului, chiar daca nu sunt cetatenii statului respectiv, indiferent de functie, domiciliu, stare civila, etc. Aceste norme juridice sunt edictate de organele centrale ale puterii sau administratiei de stat si sunt cuprinse in legi, decrete, hotarari ale guvernului, etc. Normele juridice se adreseaza tuturor cetatenilor, exemplu, obligatia de a respecta constitutia si legile tarii.

Unele norme juridice se adreseaza unor anumite categorii de persoane, de exemplu cele cuprinse in Capitolul III din Codul Familiei care privesc numai pe cei casatoriti, normele de reglemetare a dreptului la pensie vizeaza numai persoanele care indeplinesc conditiile cerute pentru a primi pensie (o anumita varsta si vechime in serviciu, caz de boala, urmas). Un grad si mai redus de generalitate au normele juridice ce privesc anumite organe sau organizatii, exemplu: dispozitiile art. 159 al Codului familiei care reglementeaza competenta autoritatii tutelare. Exista unele norme juridice care se adreseaza unor organe unipersonale (presedintele Romaniei, procurorul general, avocatul poporului) si desi privesc o singura persoana, nu-si pierd caracterul general deoarece nu se refera la persoana fizica care ocupa aceste functii, ci la institutia respectiva.

c) Normele juridice nu sunt simple indicatii sau doleante, ci reprezinta un ordin, o dispozitie obligatorie. Caracterul general obligatoriu, imperativ, al normei juridice este esential, el asigura ordinea de drept in societate, stabilitatea si dezvoltarea relatiilor sociale in conformitate cu interesele societatii.

Numeroase acte normative, in primul rand constitutiile, contin si unele prevederi cu caracter de principiu prin care se consfiintesc unele relatii social-politice, se stabilesc unele scopuri ale legislatiei sau activitatii de stat, de exemplu, de principiul separatiei puterilor, de principiul suveranitatii, de democratismul statului, etc. Aceste principii, definitii si caracterizari, au un caracter reglementativ, ele fiind partea inseparabila a normelor juridice deoarece stau la baza intelegerii si interpretarii lor concrete (social-politice si juridice), integrandu-se in textele normative.

Normele juridice sunt grupate in entitati - sistem, ramuri, institutii, se exprima in diferite izvoare (legi, decrete, hotarari, instructiuni, etc.) care se completeaza si dezvolta.

Trasatura normei juridice de a avea un caracter reglementativ, normativ, general prezinta o situatie deosebita in cazul normelor referitoare la buget, norme-sarcini. Bugetul de stat este cel mai important act financiar al statului. Normele cuprinse in legile bugetare vor avea aceleasi trasaturi: de a stabili sarcini concrete pentru organele de stat - sarcini care se realizeaza in cursul anului bugetar respectiv - fie printr-un singur act, fie prin acte continue sau repetate. Legile pentru adoptarea bugetului de stat trebuie sa indeplineasca sarcini si prevederi concrete exprimate in cifre, privind toate elementele bugetului de stat (venituri, cheltuieli, provenienta unora si celorlalte), volumul bugetelor organelor locale ale puterii de stat, etc. Normele juridice cuprinse in legile bugetare au caracterul unor sarcini prin stabilirea unui cadru precis in limitele caruia se desfasoara activitatea financiara a statului, a organelor de stat si a cetatenilor.

Pentru elucidarea notiunii normei juridice, o mare insemnatate o are delimitarea ei de dispozitiile juridice individuale (concrete). Atat norma juridica, cat si dispozitia individuala prescriu o anumita comportare in conformitate cu vointa de stat, fiind aparate in realitatea lor de forta coercitiva a statului. In timp ce norma juridica are caracterul unei reguli generale, este un etalon, dispozitia din actul concret este aplicata o singura data, nu are caracter de repetabilitate sau continuitate. Este vorba de un raport intre general si particular, conduita prevazuta de norma juridica se realizeaza prin intermediul unor dispozitii individuale. Este necesar ca, pe langa studiul actului juridic, al formei sale, sa se cerceteze si continutul sau, stabilindu-se daca are un caracter normativ sau individual ori acelasi act cuprinde pe langa dispozitii normative si unele concrete, individuale.

O situatie aparte prezinta normele de organizare care se refera la activitatea unui organ de stat concret, stabilind organizarea, atributiile, competenta sa. Unele dintre aceste organe, prin insasi natura lor, nu pot fi reglementate generic fiindca sunt unice. Exemplu: cand exista un singur Minister al Educatiei Nationale, un singur Minister al Justitiei, etc.

Dispozitiile referitoare la organizarea si functionarea unui organ concret de stat au caracter normativ, pentru ca ele se aplica nu o singura data, ci continuu pe un termen nedefinit in principiu, fiind obligatorii, indiferent de persoanele care intre timp s-ar gasi in diferite functii in cadrul ministerului respectiv.

Structura interna sau logico-juridica a normei juridice arata din ce elemente componenete si reciproc dependente este logic organizata prescriptia normei, indiferent de formularea ei textuala, de ramura de drept careia ii apartine. Aceste elemente sunt:

a)      ipoteza;

b)      dispozitia si

c)      sanctiunea normei juridice.

Schema structurii s-ar putea reduce la urmatoarea formulare logico-juridica: "In cazul in care (daca cineva) . atunci . altfel ."

a) Ipoteza descrie imprejurarile si conditiile in prezenta carora se aplica norma juridica, precum si identitatea si calitatile subiectului normei juridice.

Ipoteza poate fi simpla, adica sa prevada o singura imprejurare in prezenta careia se aplica dispozitia, sau poate fi complexa, adica sa prevada o multitudine de imprejurari care - toate sau fiecare in parte - sa determine aplicarea dispozitiei. In functie de precizia cu care este formulata ipoteza normei juridice, in literatura juridica se disting ipoteze determinate si relativ determinate.

Ipoteza determinata stabileste exact conditiile de aplicare a dispozitiei. Exemplu: cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limita de varsta, invaliditate sau urmas) unde prin lege se prevad toate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a fi incadrata intr-o anumita categorie de pensie si a i se stabili cuantumul acesteia.

Ipoteza relativ determinata este aceea care indica imprejurarile de aplicare a dispozitiei, dar continutul concret al acestor imprejurari prin natura lui nu poate fi dat in actul normativ, ci este lasat pe seama organului de stat. Exemple: conducatorul auto adapteaza viteza, starea de oboseala, etc.

Ipoteza poate aparea sub forma: daca (in cazul in care) ..

b) Dispozitia descrie conduita pe care trebuie sa o aiba subiectul prevazut in ipoteza cand se afla in conditiile precizate de ipoteza.

Dispozitia trebuie sa prevada fie savarsirea unei actiuni (obligatia conducatorului auto de a acorda ajutor celor accidentati), fie o inactiune, abtinerea de la fapte ilicite (interdictii penale, administrative, etc.). Dipozitia poate sa impuna o anumita conduita, sa interzica sau sa permita o anumita comportare.

Dispozitia poate fi determinata, stabilind fara nici o posibilitate de derogare drepturile si obligatiile subiectelor vizate (bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor - art. 30 din Codul familiei) sau poate fi relativ determinata, atunci cand norma prevede mai multe variante posibile de conduita, urmand ca subiectele sa aleaga una dintre ele, sau cand fixeaza anumite limite in cadrul carora se pot stabili drepturile si obligatiile (la desfacerea casatoriei, bunurile comune se impart intre soti, potrivit invoielii acestora. Daca sotii nu se invoiesc asupra impartirii bunurilor comune, va hotari instanta judecatoreasca-art.36, Codul familiei).

Dispozitia apare sub forma: . atunci trebuie sa (nu trebuie sa) .

Sanctiunile de drept penal apar, in cazul savarsirii unei infractiuni, sub forma de inchisoare si amenda penala. Subiectul este pe rand:

invinuit - cand se strang probe;

inculpat - cand se porneste procesul;

condamnat - cand isi executa pedeapsa;

in perioada de gratie - cand poate deveni recidivist si persoana cu antecedente penale.

Sanctiunile de drept administrativ- cand se savarseste o contraventie si exista o amenda contraventionala.

Sanctiuni de dreptul muncii - incalcarea contractului de munca.

Dupa gradul de determinare, sanctiunile pot fi de mai multe feluri:

- absolut determinate - sunt acele actiuni care, fiind formulate categoric, nu pot fi modificate (micsorate sau marite) de organul de aplicare, exemplu: pedeapsa cu moartea, detentie pe viata, etc;

- relativ determinate - sunt acele sanctiuni care se stabilesc in limitele unui minim si maxim, urmand ca organul de aplicare sa stabileasca intre aceste limite sanctiunea corecta;

- alternative - cand organul de aplicare poate alege intre doua sau mai multe sanctiuni care se aplica pentru un anumit act ilicit (exemplu: amenda sau inchisoare);

- cumulative - cand sunt mai multe sanctiuni si se aplica toate (exemplu: unui conducator auto i se ia permisul, i se aplica o amenda si i se retine si talonul).

Caracterul sanctiunilor prevazute pentru fapte de aceeasi natura se deosebeste de la o oranduire la alta. Prin masurile de sanctionare, statul urmareste atat restabilirea ordinii legale, cat si reeducarea celor vinovati si prevenirea incalcarii normelor de drept in viitor.

Sanctiunile pot aparea sub forma: . altfel..

- norme de exceptie care prevad o exceptie fie de la o norma generala, fie de la o norma speciala (varsta de casatorie este de 18 ani la barbati si de 16 ani la femei, exceptia fiind ca unele femei se pot casatori la 15 ani avand acordul primarului pe baza avizului dat de catre medic).

c) din punct de vedere al tehnicii judiciare:

- norme complete intr-un singur act normativ si    

- norme incomplete in mai multe acte normative, care pot fi:

● norme de trimitere, cand fac trimitere la un act normativ ce este adoptat (invatamantul este gratuit)

● norme in alb, care fac trimitere la un act normativ ce urmeaza sa fie adoptat (stagiul militar nu este obligatoriu);

d) conduita prescrisa:

- norme onerative - sunt normele care impun o conduita (sotii sunt obligati sa poarte, in timpul casatoriei, numele declarate);

- norme prohibite - sunt normele care interzic o conduita (este interzisa casatoria intre rudele in linie dreapta, precum si intre cele in linie colaterala pana la al 4-lea grad) si

- norme permisive - sunt normele care nici nu impun, nici nu interzic o conduita (dreptul la recurs al partilor, dreptul sotilor de a se invoi asupra numelui purtat in timpul casatoriei).

Obiceiul este o regula de conduita creata-n timp, intr-un spatiu delimitat, care trebuie respectat fiindca "asa e bine" si care produce efecte juridice.

Obiceiul reglementeaza modul in care se sarbatoresc evenimentele existente in viata satului si in viata individului (nasterea, casatoria, moartea). Din categoria obiceiurilor fac parte: portul popular, cantecele populare, modul de constructie a caselor si a bisericilor, mancarea, etc. Este o norma sociala care a aparut in mod spontan, in urma unei indelungate actiuni a oamenilor. Unele actiuni ale oamenilor in situatii date, se repeta atat de mult incat se transforma in deprinderi si se considera obligatorii.

Obiceiul se creeaza pe baza existentei unor elemente sociale, stabile, a unei stabilitati si repetabilitati sociale, si anume caracterul sau conservator. Obiceiurile sunt reguli care corespund cel mai bine societatilor caracterizate printr-o lenta dezvoltare a fortelor de productie, a relatiilor sociale in general - societatii prestatale formate din: ceata, hoarda primitiva, ginta matriarhala si patriarhala, trib, uniuni de triburi, democratie militara.

Normele obisnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formeaza dreptul obisnuielnic sau dreptul cutumiar, care a jucat un rol important ca izvor de drept, mai ales in dreptul antic si in dreptul feudal.

In societatea moderna, obiceiurile reglementeaza laturile mai putin importante ale vietii sociale. Se pastreaza o serie de obiceiuri care se manifesta in diferite sfere ale folclorului. Dezvoltarea societatii, avantul fortelor de productie, dinamica generala a relatiilor sociale reclama crearea unor reguli sociale apte sa reflecte rapid transformarile sociale, ceea ce nu este o caracteristica a obiceiurilor.

In sistemul romanesc, obiceiul este izvor de drept numai cand legea face trimitere la el si numai in ceea ce priveste buna-vecinatate si protectia mediului. De-a lungul timpului, obiceiul a format legea tarii cunoscuta sub denumirea de jus valachorum (dreptul pastoral romanesc).

In sistemul anglo-saxon, obiceiul este izvor de drept si formeaza alaturi de precedentul judecatoresc - common law (legea comuna).

Obiceiul este izvor de drept in statele slab dezvoltate, in dreptul marii, sub forma uzantelor portuare.

Obiceiul poate fi in concordanta cu dreptul, el inlesnind aplicarea dreptului, cazul obiceiurilor progresiste in societatea moderna.

Obiceiul, ca orice regula sociala, cuprinde pe langa indicarea conduitei necesare si o anumita sanctiune pentru nerespectarea acestei indicatii. Aceste sanctiuni sunt variate, de la luarea in deradere, mustrarea, avertismentul, dispretul, izolarea in societate, excluderea din societate, pana la aplicarea constrangerii fizice in comunitatile sociale, primitive, in primele formatiuni statale - razbunarea sangelui, suprimarea vietii celui vinovat.

Obiceiul este nescris, se transmite pe cale orala, se transfera din generatie in generatie, fiind o legatura dintre trecut si prezent si o premisa pentru viitor, un mijloc de identificare si de promovare a unui popor si, implicit, un mijloc de atragere a turistilor, a investitiilor, a capitalului si a banilor.

In toate statele exista mai multe categorii de acte normative, rolul cel mai important avandu-l legea.

Denumirea de lege a fost folosita in doctrina si practica juridica pentru a desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el unipersonal, fie colegial, in functie de tipul istoric de drept si de regimul politic al statului. Legea este o categorie a actelor normative, cel mai important izvor de drept (uneori chiar singurul). Legea este scrisa, este obligatorie si intra in vigoare imediat.

Sunt cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientului antic: Legea Bokoris in Egipt, Legea sau Codul Hammurabi in Babilon, Legea Manu in India, Legea Mu in China.

In statele antice de mai tarziu - Grecia si Roma - denumirea de lege este intrebuintata pentru actele normative cu forta juridica suprema: Legile lui Solon, Legile lui Dracon, Legea celor XII table. Imparatii romani edictau legi sau constitutii.

In dreptul feudal, importanta legii creste o data cu centralizarea vietii economice si politice si formarea de mari state feudale centralizate. Sunt edictate legi si coduri, cum au fost in Germania Codul penal Carolina din 1532, in Franta Codul maritim din 1673 si Codul comercial din 1681, Asezamintele lui Ludovic cel Sfant, in tara noastra Pravilniceasca Condica din 1780, Codul Caragea din 1818, etc.

In perioada pregatirii revolutiilor burgheze, printre principiile proclamate de ideologii burgheziei revolutionare, figura, ca o cerinta de baza a legalitatii, suprematia legii in cadrul reglementarilor juridice si actelor normative. Principiul legalitatii exprima dorinta tinerei clase burgheze in ascensiune de a se opune samavolniciei si faradelegilor nobilimii feudale. Dupa victoria revolutiilor burgheze a fost creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei aparatului de stat, iar denumirea de lege a fost atribuita, de regula, actelor normative adoptate de parlament, potrivit procedurii de legiferare.

Din categoria actelor normative fac parte:

a)      Actele parlamentului:

- Legi constitutionale;

- Legi organice (privesc apararea);

- Legi ordinare.

b)      Actele guvernului:

- Ordonanta de guvern (O.G.), reglementeaza un domeniu;

- Ordonante de urgenta ale guvernului (O.U.G.), in stare de criza, guvernul da legi fara aprobarea parlamentului - ambele au caracter de lege ordinara, caracter legislativ;

- Hotarari de guvern (H.G.) - au caracter executiv, pun in aplicare o lege, o ordonanta de guvern sau o ordonanta de urgenta a guvernului;

- Ordine si instructiuni ale ministrilor - pun in aplicare hotararea de guvern, au caracter executiv.

c)      Actele presedintelui:

- Decretul presidential;

- De acordare de gratiere, de medalii, etc.

d)      Acte speciale:

- Decretul dat de MAN;

- Decretul lege din '89-'92 - CFSN si CPUN.

e)      Actele administratiei publice locale:

- La nivel judetean: Consiuliul judetean ales cu rol de parlament judetean, prefectul numit de guvern;

- La nivel local: Consiliul local ales cu rol de parlament (are rolul de a decide), primarul ales cu rol de prim-ministru (are rolul de a executa);

- La nivelul Bucurestiului: Consiliul general al Bucurestiului, primarul general, prefectul.

In secolul trecut a aparut o distinctie intre lege in sens material (orice act normativ) si lege in sens formal (numai legile votate de parlament).

In dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important in dreptul feudal. Multe raporturi dintre reprezentantii starilor sau paturilor privilegiate erau reglementate uneori prin contract. Alteori, contractele erau incheiate intre feudali si orasele aflate pe feuda lor, care doreau sa capete o oarecare autonomie. Se pot cita, ca exemple: Magna Charta Libertatum, incheiata in 1215 intre feudali si regale Angliei, iar in tara noastra intelegerea semnata la Cluj-Manastur, la 6 iulie 1437, intre taranii iobagi care s-au rasculat impotriva stapanirii feudale si boieri, in urma victoriei rasculatilor la Bobalna.

In dreptul intern, contractul normativ s-a mai folosit si ca un instrument juridic de drept constitutional, cu prilejul formarii statelor confederative si federative. Contractele, diferitele conventii incheiate cu aceasta ocazie, stabileau drepturile si competenta formatiunilor statale, a statului federal si, respectiv, a statelor membre ale federatiei sau confederatiei.

Contractul normativ, ca izvor de drept, isi gaseste o larga aplicabilitate in dreptul international. Subiectele principale ale dreptului international, statele, isi reglementeaza relatiile reciproce prin diferite acte, purtand denumirea de acord, carta, pact, tratat, conventie, etc. Exemplu: Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptata la 26 iulie 1945.

Atunci cand unele hotarari judecatoresti ofera solutii care devin obligatorii pentru alte instante judecatoresti sau alte organe de stat, confruntate cu solutionarea unor cazuri asemanatoare, ele devin un izvor de drept, purtand denumirea de precedent juridic sau de practica juridica, daca se are in vedere procesul de formare a precedentului in activitatea instantelor judecatoresti. Un asemenea izvor de drept a fost cunoscut inca in dreptul roman, asa-numitul drept pretorian.

Practica judiciara este un important izvor de drept si in dreptul feudal. In Europa ea capata o mare insemnatate mai ales in secolele XV si XVI, o data cu receptionarea dreptului roman. Centralizarea puterii de stat feudale, si formarea monarhiilor absolute, intareste rolului actelor normative editate de monarhul absolut, ceea ce face ca rolul precedentului judiciar sa-si piarda din importanta.

Revolutiile burgheze au creat sisteme juridice diferite in ceea ce priveste rolul practicii judiciare si recunoasterea sau nerecunoasterea precedentului judiciar. In dreptul continental modern incepand cu Codul civil francez din 1804, care interzicea tribunalelor sa se pronunte pe cale de dispozitii generale, practicii judiciare nu i s-a gasit locul in sistemul izvoarelor de drept.

In Anglia, S.U.A. si Canada practica judiciara, are, in continuare, un rol deosebit de important ca izvor de drept. Dreptul englez este alcatuit din dreptul statuar, format din actele parlamentului si dreptul comun (common law), compus din hotarari judecatoresti si obiceiuri juridice.

Nerecunoasterea caracterului actului normativ al practicii judiciare se bazeaza pe considerente atat de ordin juridic, cat si de ordin politic. Se constata ca solutiile date de instantele judecatoresti (judecatori, tribunale, Curti de Apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie) cu ocazia rezolvarii unor cauze concrete (civile sau penale), supuse judecatii lor, au prin excelenta natura unor acte individuale, de aplicare a legilor si a altor acte normative ale statului. Hotararile instantelor judecatoresti nu contin acele elemente ce caracterizeaza orice izvor de drept, si anume, caracter de generalitate si repetabilitate, de obligativitate generala. Ele isi ating scopul prin rezolvarea unui caz concret, solutia pe care o dau este obligatorie numai pentru acel caz si nu angajeaza alte instante. Un asemenea punct de vedere isi are temeiul si in considerente care tin de democratismul activitatii aparatului de stat, bazat pe principiul legalitatii. Instantele judecatoresti nu sunt chemate sa creeze dreptul, ci sa-l aplice.

Doctrina juridica a intampinat mari dificultati in delimitarea sferei dreptului de sfera eticii. Mai multi ganditori considerau ca aceasta delimitare este o problema centrala a stiintei dreptului, "capul Horn" a filosofiei dreptului, cum spunea Jhering. Potrivit unei conceptii a doctrinelor, sfera dreptului si moralei ar coincide sau dreptul ar fi un minimum de morala.

Doctrina juridica a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trasaturilor definitorii ale legii, pornind inca de la opiniile exprimate de Montesquieu si Jean Jacques Rousseau, care aratau ca legea este actul normativ care reglementeaza, la un nivel ridicat de generalitate, cele mai importante relatii sociale. De asemenea, s-a cercetat continutul volitional al legii.

In decursul istoriei, interpretarea doctrinara a jucat un rol de seama, uneori chiar de izvor de drept. Opiniile cunoscutilor jurisconsulti Papinian, Paul si Ulpian, lucrarile lor de interpretare a normelor dreptului roman (Quasatonies, Responsae, Sententiae, Regulae) erau considerate ca izvoare ale dreptului.

In dreptul feudal, operele glosatorilor si ale postglosatorilor au contribuit la receptionarea dreptului roman.

In dreptul modern, doctrina juridica nu este considerata ca izvor de drept. Cu titlu de exceptie s-ar putea indica prevederile Codului civil elvetian (art. 1) care stabilesc ca " in lipsa unei dispozitii legale aplicabile, judecatorul hotaraste dupa dreptul cutumiar si, in lipsa unei cutume, dupa regulile pe care el le-ar stabili daca ar fi chemat sa faca act de legiuitor. El se inspira din regulile consacrate de doctrina si jurisprudenta"

Doctrina juridica are un rol important in fundamentarea stiintifica a dreptului, a elaborarii dreptului, precum si a aplicarii si interpretarii sale. In cazul in care legea este deficitara, omul de stiinta nu va putea suplini textul, ci va trebui sa faca propuneri de imbunatatire a ei de catre organele competente. In acest fel, interpretarea doctrinara ofera practicienilor o serie de solutii, care apoi isi pot gasi locul in activitatea organelor competente de stat in forme cu caracter oficial si obligatoriu. Ea are un aport de seama la dezvaluirea profunda a continutului dreptului si cercetarea multilaterala a tehnicii judiciare, la procesul de perfectionare a dreptului, la intarirea legalitatii.

In ceea ce priveste intrarea in vigoare a legii si a altor acte normative, modalitatile determinarii acestui moment pot fi diferite. Actul normativ poate sa stabileasca el insusi printr-o prevedere speciala data intrarii sale in vigoare. Daca legiuitorul considera ca pana la intrarea in vigoare a unui act normativ este necesara o perioada de timp pentru asigurarea pregatirii organizatorice sau de o alta natura in vederea introducerii noilor reglementari (de exemplu, este necesara reorganizarea unor unitati sau institutii, elaborarea unor acte normative de aplicare cu caracter tehnico-administrativ atunci se stabileste data intrarii in vigoare dupa o perioada considerata necesara pentru aducerea la indeplinire a acestor masuri.

In sistemul nostru juridic, legile si celelalte acte normative ale organelor centrale ale puterii si administratiei de stat intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii in "Monitorul Oficial al Romaniei" daca nu este indicata o alta data. In unele sisteme de drept sunt prevazute prin constitutie sau legi, termene precise de intrare in vigoare a legilor dupa adoptare, daca in textul lor nu se prevede altfel.

Un aspect important al actiunii in timp a actelor normative se refera la principiul neretroactivitatii actelor normative. In mod logic, noua reglementare juridica nu se poate referi decat la relatiile sociale, la situatiile si la conduita viitoare, ce vor aparea sub imperiul legii respective. Ea nu poate determina continutul relatiilor sociale, comportamentul pentru situatiile existente inaintea intrarii ei in vigoare.

De la principiul neretroactivitatii legii exista si unele exceptii ale retroactivitatii legii sau actului normativ, exceptii care se datoreaza si se explica prin necesitatile practice de ordin umanitar. In tara noastra, retroactivitatea actului normativ este admisa, in principiu, in urmatoarele situatii:

a)      cand actul normativ prevede in mod expres ca se aplica si unor fapte petrecute anterior;

b)      legea penala mai favorabila sau mai blanda;

c)      legile interpretative.

Aplicarea noului act normativ la situatii vechi nu poate fi admisa decat in interesul statului si pentru apararea unor interese legitime ale cetatenilor. Principiul dreptului penal al aplicarii legii mai favorabile exprima o conceptie umanitara, care permite ca persoanei care a comis o infractiune in trecut, sub imperiul legii vechi, sa i se aplice, dintre cele doua legi penale (cea veche si cea noua) cea care stabileste o pedeapsa mai blanda pentru fapta comisa. Aplicarea retroactiva a legilor interpretative este explicabila, ele vin sa arate intelesul exact al unei legi inca de la adoptarea si intrarea ei in vigoare.

Prevederea expresa a aplicarii retroactive a unui act normativ decurge din vointa exprimata, in mod nemijlocit, direct de catre legiuitor. Este evident ca intr-un regim de legalitate se va recurge foarte rar si prudent la aceasta, pentru a nu tulbura evolutia normala a relatiilor sociale si nu se va admite o asemenea masura in cazul in care ea ar leza drepturile si interesele legitime ale cetatenilor.

Iesirea din vigoare a actelor normative sau incetarea actiunii lor are loc, de asemenea, in forme diferite. Se impune distinctia intre doua situatii:

a) cand durata de timp a unui act normativ nu afost limitata si atunci incetarea actiunii sale are loc prin una din formele abrogarii;

b) cand durata in timp a unui act normativ isi inceteaza actiunea prin ajungerea la termen, fara a fi nevoie de vreo constatare sau decizie speciala in acest scop.

Abrogarea poate fi:

a) expresa-directa, atunci cand noul act normativ prevede, in mod expres, ca vechiul act normativ (sau anumite articole din el) se abroga;

b) expresa-indirecta, cand noul act normativ nu numeste, in mod expres, actul normativ care se abroga (sau anumite articole din el) ci, se limiteaza la prevederea ca se abroga toate actele normative anterioare, contrare dispozitiunilor sale;

c) tacita sau implicita, are loc atunci cand noul act normativ nu abroga in mod direct sau indirect, nici un fel de acte normative anterioare, dar reglementarea pe care o cuprinde se indeparteaza si se deosebeste atat de mult de reglementarile din actele normative vechi incat acestea nu se mai pot aplica si sunt considerate abrogate;

d) caderea in desuetudine. Este vorba de acele acte normative care au fost total depasite de dezvoltarea relatiilor sociale, de schimbarile social-economice si politice care au avut loc in societate, de faptul ca starile de lucruri care au determinat necesitatea abrogarii acestor acte normative au incetat sa mai existe, astfel incat actiunea lor nu-si mai are nici o justificare si nici nu mai poate fi sustinuta.

Principiul incetarii actiunii unui act normativ prin abrogarea sau ajungerea la termen are o exceptie, cunoscuta prin expresia de ultraactivitate a legii. Aceasta are loc in situatii cu totul exceptionale, cand un act normativ, desi a fost abrogat sau a ajuns la termen poate fi aplicat pentru rezolvarea unor cazuri ce apar ulterior scoaterii sale din vigoare. Potrivit reglementarii penale in vigoare, pentru anumite forte care au fost incriminate de o lege temporara, persoanele care s-au facut vinovate pot fi trase la raspundere penala chiar si dupa ce a expirat termenul de actiune a acestei legi. Aceeasi solutie se da si in cazul legii penale mai favorabile (blande) care se aplica si dupa inlocuirea ei cu o lege mai aspra, pentru faptele petrecute sub imperiul ei.

a) Por nindu-se de la principiul suprematiei puterii in stat, latura interna a suveranitatii statului, se ajunge la concluzia obiectivitatii legilor si a altor acte normative pentru toti cetatenii statului respectiv si pentru toate organismele si organizatiile sociale care se afla pe teritoriul sau. Actiunea actelor normative in spatiu este conditionata de competenta teritoriala a organului de stat emitent. In Romania, exista un singur rand de organe legislative si ale administratiei de stat, iar actele normative actioneaza pe tot intregul teritoriu al statului nostru. Actele normative adoptate de organele locale de stat au o actiune limitata la unitatea administrativ-teritoriala (judet, oras, comuna) asupra careia se extinde autoritatea organului de stat respectiv. Organele centrale pot limita, actiunea actelor normative ale lor la o anumita parte a teritoriului statului (zona de frontiera, anumite zone delimitate in cazul unor calamitati naturale, etc.).

Problema este diferita in cazul unor acte cu structura federala unde trebuie elucidate, pe de o parte, raporturile dintre competenta teritoriala a organelor federale si cea a organelor statelor membre ale federatiei, pe de alta parte, raporturile dintre competenta teritoriala a statelor care compun federatia.

b) Deosebit de complexa este problema actiunii actelor normative in spatiu, sub aspectul international. Doctrina juridica porneste in rezolvarea efectului actelor normative in spatiu, sub aspectul ei international, de la principiul respectarii suveranitatii statului asupra teritoriului si populatiei si in domeniul activitatii normative. Pe teritoriul unui stat actioneaza legile si celelalte acte normative ale sale, determinand conduita tuturor persoanelor aflate pe acest teritoriu, aceasta presupune excluderea actiunii in acest teritoriu si asupra persoanelor aflate pe el, a legilor si altor acte normative ale unor state straine. Prin teritoriul unui stat se intelege, in afara intinderilor de uscat si de apa aflate in limitele frontierelor de stat, si subsolul si spatiul aerian, precum si apele teritoriale.

Cetatenii straini aflati pe teritoriul Romaniei, respecta legea romana. Cetatenii romani aflati pe teritoriul altui stat, respecta pe langa legea statului respectiv si legea romana.

Cetatenii romani, oriunde s-ar afla, sunt datori sa respecte legile si actele normative adoptate de organele noastre de stat, iar in cazul in care, aflati in strainatate, ar comite fapte interzise de dreptul nostru, vor suporta sanctiunile legale. Potrivit Codului penal (art. 4), cetatenii romani care au savarsit, in afara teritoriului tarii, infractiuni deosebit de periculoase (contra securitatii statului, contra vietii, integritatii corporale si sanatatii unui cetatean roman), vor fi sanctionati potrivit legislatiei noastre in vigoare. Codul nostru penal prevede si pedepsirea unor infractiuni savarsite de un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie, dar care nu domiciliaza in Romania. Este vorba despre infractiunile de fals in moneda, trafic de femei, trafic de stupefiante, etc.

In anumite conditii, pe teritoriul uni stat pot exista persoane si unele locuri (legatii, ambasade) asupra carora nu se aplica, in anumite limite, actele normative ale statului respectiv. Este vorba despre imunitatea diplomatica, statutul juridic al consulilor, regimul specific al unor categorii de straini.

Imunitatea diplomatica consta in exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdictia statului de resedinta (inviolabilitatea personala, inviolabilitatea cladirilor reprezentantelor diplomatice si a mijloacelor de transport). In cazul incalcarii grave a legilor tarii de resedinta, poate fi declarat persona non grata, lucru care atrage dupa sine rechemarea sau expulzarea lui. Reprezentantii consulari ai statelor straine sunt scutiti de unele impozite sau prestatii, nu li se aplica jurisdictia instantelor judecatoresti ale tarii de resedinta in cauzele privind infractiunile lor de serviciu, etc., iar regimul juridic al acestora este stabilit pe baza de reciprocitate si in conformitate cu normele dreptului international.

Regimul strainilor se manifesta sub trei aspecte:

a)      regimul national, constand din faptul ca strainii au aceleasi drepturi civile ca si cetatenii statului de resedinta, se pot casatori, pot muncii,etc., dar nu pot avea drepturi politice;

b)      regimul special, potrivit caruia drepturile strainilor sunt stabilite in mod special prin legi sau tratate internationale, iar aceste drepturi pot fi mai mari sau mai mici ca ale bastinasilor;

c)      clauzei natiunii celei mai favorizate, potrivit caruia statul de resedinta acorda cetatenilor unui alt stat, dar aflati pe teritoriul lui, anumite drepturi care nu pot fi mai retranse decat drepturile acordate cetatenilor oricarui stat tert.

a) Raporturile juridice sunt raporturi sociale, fiind raporturi dintre oameni, care se manifesta fie ca indivizi (persoane fizice), fie ca organizatii in anumite colective. Raporturile juridice sunt legate de viata si de activitatea oamenilor in societate.

b) Raporturile juridice au caracter volitional si dublu volitional. Natura volitionala a raporturilor juridice se manifesta, in faptul ca ele sunt rezultatul reglementarii relatiilor sociale, realizata de normele juridice care exprima vointa de stat. Drepturile si obligatiile juridice ale participantilor iau nastere si se desfasoara potrivit vointei de stat. Oamenii care iau parte la raporturile juridice isi exprima, mai mult sau mai putin activ si propria lor vointa, desigur, in conditiile si limitele indicate de norma de drept. Atunci cand aparitia, stingerea sau modificarea raporturilor juridice are loc ca urmare a producerii unor evenimente, independent de vointa subiectilor, indeplinirea obligatiilor juridice, realizarea drepturilor subiective, presupun intotdeauna manifestarea vointei partilor, de aceea, se poate vorbi despre dublul caracter volitional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma juridica si cel exprimat de vointa subiectelor raportului juridic concret.

c) Diversitatea relatiilor sociale determina si o varietate de raporturi juridice. O mare parte a raporturilor juridice exprima relatii economice, constituind forma lor juridica. Este vorba de relatiile de proprietate, de schimb si alte relatii economice, reglementate mai ales de normele dreptului civil si economic, unde apar diferite raporturi juridice privitoare la proprietate, schimb, contracte, etc. Numeroase categorii de raporturi juridice constituie forma juridica a altor relatii sociale, cum ar fi: relatiile de munca, relatiile de familie, relatiile politice de organizare de stat, etc.

Premisele raportului juridic

Pentru crearea de raporturi juridice este necesara existenta unor factori, a unor premise:

a) normele juridice care reglementeaza relatia sociala;

b) subiectele raportului juridic;

c) faptul juridic.

Normele juridice si subiectele raporturilor juridice sunt denumite premise generale, iar faptele juridice, premise concrete ale raporturilor juridice.

Drepturile si obligatiile juridice ale subiectelor raporturilor juridice constituie continutul raportului juridic. Majoritatea covarsitoare a raporturilor juridice este crearea realizarii dispozitiei normei juridice. Realizarea dreptului sub forma raporturilor juridice de aplicare a sanctiunii are loc atunci cand s-a produs incalcarea interdictiei cuprinse in normele prohibite sau cand participantii la raporturile juridice nu au respectat si indeplinit drepturile si obligatiile lor reciproce stabilite pe baza dispozitiei normei juridice. Raporturile juridice, create fie prin aplicarea dispozitiei, fie a sanctiunii juridice, alcatuiesc o vasta retea de raporturi juridice de drept constitutional, penal, administrativ, etc., ai caror participanti (subiectele de drept) au calitati diferite, urmaresc scopuri si utilizeaza mijloace juridice deosebite.

Subiectele raportului juridic sunt legate intre ele prin drepturi si obligatii. Exista raporturi juridice simple, in care o parte este titular al dreptului, iar cealalta parte titular al obligatiei (de exemplu, contractul de imprumut) si raporturi juridice complexe in care fiecare parte este titular atat de drepturi, cat si de obligatii (de exemplu, raportul juridic de vanzare-cumparare).

Dreptul subiectiv reprezinta facultatea subiectului raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel, de a cere celuilalt, sau celorlalte subiecte, o atitudine corespunzatoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul de stat pentru aigurarea dreptului sau. De exemplu, intr-un raport juridic de proprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi si de a dispune de lucrul la care se refera dreptul sau de proprietate in limitele stabilite de lege, si, totodata, de a pretinde ca altii, ajungand in legatura cu lucrul respectiv, sa respecte dreptul titularului. Administratia financiara a primariei are dreptul de a cere debitorilor plata impozitelor sau a taxelor potrivit prevederilor legale. Personalul incadrat la o institutie are dreptul la concediu. Acest drept ii ofera posibilitatea de a pretinde institutiei respective sa-i acorde concediu, deci obliga institutia la o anumita actiune.

Dreptul subiectiv poate fi:

a) absolut (erga omnes). Poarta denumirea de absolut, acel drept caruia ii corespunde obligatia tuturora de a-l respecta si de a se abtine de la fapte care ar duce la violarea lui. De exemplu: dreptul de proprietate, dreptul la viata, la integritate corporala;

b) relativ (erga erta personem), cand partea obligata este determinata concret, fiind individualizata de la inceput. De exemplu: in raporturile juridice de munca, dreptul de concediu corespunde obligatiei unitatii de a acorda acest concediu. Aici se stie de la inceput, in mod concret, cine are obligatia;

c) patrimonial, cand se masoara in bani. Exemplu: dreptul de proprietate;

d) personal, cand nu se masoara in bani. Exemplu: dreptul la libera exprimare, dreptul la viata, etc.

Dreptul obiectiv desemneaza totalitatea normelor juridice si exprima faptul ca aceste norme sunt independente de subiectele raportului juridic concret, iar dreptul subiectiv ia nastere ca urmare a realizarii dreptului obiectiv, in cadrul raportului juridic. Fara drept obiectiv, adica fara norme juridice, nu exista nici drepturi subiective, fiindca drepturile si obligatiile oamenilor si organizatiilor lor, in diferite relatii, sunt stabilite prin aceste norme.

Obligatia este celalalt element al raportului juridic, corelativ dreptului subiectiv, constand in a face sau a nu face ceva sau a da ceva. De exemplu: vanzatorul este obligat sa predea obiectul vandut, cumparatorul este obligat sa plateasca pretul obiectului cumparat, carausul este obligat a face serviciul de transport la care s-a angajat. Sau obligatia de a nu face: cetatenii sunt obligati sa se abtina de a impiedica pe locatarul unui apartament sa-l foloseasca in conformitate cu nevoile lui, in limitele legii.

Atat dreptul, cat si obligatia apar pe baza normei juridice si sunt garantate de forta coercitiva a statului.

Obiectul raporturilor juridice il formeaza anumite actiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectueaza sau le poate pretinde si pe care celalalt subiect este obligat a le savarsi sau a se abtine de a le savarsi. Obictul raportului juridic nu trebuie confundat cu continutul sau, adica cu drepturile si obligatiile subiectelor, acestea fiind posibilitatile juridice ale unor actiuni, indatoririle juridice corespunzatoare, pe cand obiect este insasi actiunea la care continutul se refera.

a) In mod individual, in dreptul civil - persoana fizica

Recunoasterea calitatii de subiect de drept exprima situatia persoanelor si a organizatiilor, relatiile lor reciproce cu statul. Calitatea de subiect de drept este o categorie social-politica determinata de sistemul juridic al unui stat dintr-o epoca istorica. Calitatea de subiect al raporturilor juridice este conditionata de recunoasterea capacitatii juridice.

Prin capacitate juridica intelegem aptitudinea generala si abstracta a persoanei de a avea drepturi si obligatii in cadrul raportului juridic. Capacitatea este determinata de lege si capata trasaturi particulare in fiecare ramura de drept, de aceea se ramifica in: capacitate civila, capacitate administrativa, capacitate constitutionala, capacitate de dreptul muncii, familiei, etc. De exemplu, capacitatea de a avea drepturi civile incepe la nastere (in anumite conditii de la conceptiune), capacitatea de munca deplina incepe de la 16 ani (cu incuviintarea prealabila a partilor sau a tutorelui de la 15 ani), capacitatea electorala incepe de la 18 ani, etc.

Capacitatea este:

- generala, reprezinta posibilitatea de a avea anumite drepturi care se incadreaza intr-o categorie aparte de raporturi juridice sau care depind de o anumita situatie a subiectului de drept (ex: capacitatea juridica a deputatului, a militarilor in legatura cu aceasta calitate a lor);

- speciala - o au intotdeauna organizatiile. Capacitatea juridica speciala a diferitelor organe sau organizatii ca subiecte de drept este determinata de competenta acestor organizatii. In acest caz, competenta este identica cu capacitatea juridica.

Capacitatea juridica este unica. Ea presupune atat posibilitatea de a fi titular al drepturilor si obligatiilor, cat si facultatea de a exercita. Aceasta conceptie a capacitatii juridice sta la baza stabilirii capacitatii de subiect de drept in toate ramurile dreptului, in afara de dreptul civil. Divizarea capacitatii juridice in capacitatea de folosinta si cea de exercitiu a fost opera stiintei dreptului civil, fiind consacrata de legislatia civila (Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice). Aceste categorii ale dreptului civil au fost uneori generalizate in mod neintemeiat pentru toate ramurile dreptului.

Capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii. Incepe odata cu nasterea (uneori inainte de nastere, o are copilul conceput, cu conditia de a se naste viu si numai in ceea ce priveste dobandirea de drepturi si nu de obligatii) si dispare la moarte naturala sau "legala".

Recunoasterea capacitatii de folosinta nu include intotdeauna si dreptul persoanelor respective de a-si exercita drepturile si obligatiile prin actele lor personale. Pentru ca cineva sa-si poata realiza drepturile sau sa-si asume obligatii prin actele sale proprii, savarsind personal acte juridice, trebuie sa fie capabil sa inteleaga si sa aprecieze consecintele actelor sale. De aceea, exercitatea personala a drepturilor si obligatiilor in raporturile juridice se conditioneaza de existenta capacitatii de exercitiu.

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii, de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile. Apare la varsta de 14 ani in forma restransa si la varsta de 18 ani in forma deplina (ex: femeia care se casatoreste inainte de a implini 18 ani). Dispare la moartea naturala sau "legala" a persoanei, sau cand persoana este declarata pe cale judecatoreasca incapabila (bolnava psihic).

Potrivit legislatiei noatre, persoana fizica, ca subiect de drept, poate sa apara numai in una din aceste trei situatii: cetatean roman, in anumite conditii, cetatean strain si persoana fara cetatenie.

Pentru a fi identificata persoana fizica, avem nevoie de: nume, prenume, domiciliu, stare civila, cod numeric personal.

b) In mod colectiv sau ca o organizatie, in dreptul civil - persoana juridica

In dreptul civil, toate organizatiile, statul si institutiile sale, sunt persoane juridice.

O persoana juridica are o organizatie proprie (fixata, de obicei, intr-un statut sau lege), un patrimoniu distinct de a membrilor fondatori, scop (moral, legal si posibil) cu patrimoniul avut la dispozitie si posibilitatea de a dobandi drepturi sau de a-si asuma obligatii, inclusiv dreptul de a actiona sau de a fi actionat in justitie.

In teoria generala a dreptului se considera ca exista si organizatii care nu sunt persoane juridice (ex: asociatiile de locatari).O persoana juridica se identifica prin: denumire, sediu, cod unic de inregistrare, cont bancar, etc.

c) Statul si institutiile sale

Statul este obiect de drept atat in dreptul public cat si in cel privat intrand in raporturi juridice cu persoane fizice si juridice atat in dreptul intern, cat si in cel international (egalitate cu alte state) si organizatii internationale.

Dreptul public este dreptul care protejeaza interesul statului si in care subiectele se afla pe o pozitie de inferioritate juridica fata de stat.

Ramurile dreptului public sunt:

- dreptul constitutional; cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile fundamentale ale structurii social-economice si ale oranduirii de stat, sistemul, principiile de organizare si functionare ale organelor statului, precum si drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor;

- dreptul administrativ; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile sociale ce formeaza obiectul administratiei de stat;

- dreptul financiar; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea financiara a organelor de stat, intocmirea bugetului, perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor banesti ale statului, creditul, asigurarile, etc.;

- dreptul penal; cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte sunt considerate infractiuni si care este masura pedepsei pe care trebuie sa o aplice justitia celor ce s-au facut vinovati de savarsirea infractiunilor;

- dreptul procesual penal; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea organelor de urmarire, a parchetului si a justitiei in judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea infractiunilor, a infractorilor si pentru pedepsirea acestora, norme care reglementeaza raporturile acestor organe cu cetatenii asupra carora se rasfrange activitatea lor;

- dreptul international public reprezinta totalitatea normelor care se creeaza prin acordul dintre state suverane si egale in drepturi, care exprima vointele concordante ale acestor state, reglementeaza relatiile dintre ele in procesul luptei si al colaborarii, in directia asigurarii pacii si sunt aduse la indeplinire, in caz de necesitate, prin constrangere, exercitata de catre state, individual sau colectiv.

Dreptul privat reglementeaza relatiile dintre oameni si protejeaza interesul persoanei. In dreptul privat, subiectele se afla pe o pozitie de egalitate juridica (negociaza).

Ramurile dreptului privat sunt:

- dreptul civil in care partile apar ca subiecte egale, indiferent ca este vorba de o unitate de stat sau particulara ori de cetateni;

- dreptul procesual civil; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza ordinea dezbaterii si rezolvarii de catre justitie a cauzelor civile, precum si indeplinirea hotararilor judecatoresti in aceste cauze. Reglementeaza raporturile care apar intre organele de infaptuire a justitiei (judecatori, tribunale) si cetateni, precum si intre cetateni ca parti in proces - reclamant si parat. Reglementeaza si litigiile izvorate din anumite raporturi de familie, de munca sau chiar de drept constitutional (in legatura cu inscrierea in listele de alegatori);

- dreptul muncii; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile de munca (relatii ce se nasc intre cetateni, pe de o parte, si societati comerciale, pe de alta parte), normele juridice privind organizarea muncii, pregatirea profesionala, calificarea si repartizarea fortei de munca, protectia muncii, jurisdictia muncii, etc.;

- dreptul comercial; cuprinde totalitatea reglementarilor aplicabile raporturilor juridice izvorate din actele juridice, faptele si operatiunile considerate de lege ca fapte de comert, precum si raporturile juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant;

- dreptul familiei include relatiile dintre soti, dintre parinti si copii, etc. Intalnim relatii de diferite categorii: morale, ideologice, patrimoniale. Reglementarea acestui complex de relatii sociale care se formeaza in legatura cu familia si in cadrul familiei, se face de un ansamblu de norme juridice ce se grupeaza in cadrul dreptului familiei, ca o ramura distincta a dreptului. Raporturile juridice de familie cuprind raporturile de casatorie, de rudenie si filiatie, raporturi in legatura cu infierea, cu ocrotirea celor lipsiti de capacitate sau cu capacitate restransa, precum si a altor persoane;

- dreptul international privat; cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza situatia juridica civila sau procesual-civila a persoanelor fizice si juridice straine, reglementeaza o categorie speciala de raporturi civile care apar in conditiile relatiilor economice (mai ales comerciale) dintre state.

In situatia in care o primarie municipala intra in raporturi juridice cu intreprinderi care ii sunt subordonate, acestea sunt raporturi juridice administrative, conform carora primaria da dispozitii obligatorii, iar intreprinderile sunt datoare sa li se conformeze. In aceste raporturi juridice, o parte se manifesta ca exponent al autoritatii statului. Dimpotriva, daca aceeasi primarie incheie un contract cu un agent economic, prin care agentul se angajeaza sa faca reparatii la cladirea primariei, atunci este vorba de un raport juridic civil pe baza de echivalent, unde organul de stat apare ca persoana juridica.

Agentul este obligat sa efectueze aceasta reparatie si are dreptul sa pretinda costul ei, iar primaria are obligatia sa plateasca pretul. Daca nu se inteleg, acest diferend va fi tradus in fata justitiei.

Literatura de specialite sau doctrina juridica, este unanima in a aprecia ca pentru a vorbi de existenta unui stat, trebuie sa fie indeplinite trei conditii:

a) sa existe un teritoriu;

b) sa existe o populatie;

c) sa existe putere politica.

Totusi, se pot considera trasaturi ale statului urmatoarele:

a) Existenta unei puteri politice sau publice organizata in aparatul de stat, format din functionari de stat (platiti de la buget) ce au scopul de a impune (de a transmite) cetatenilor vointa statului. In cazul nesocotirii, incalcarii acestei vointe, statul intervine cu ajutorul mijloacelor (fortelor) represive (politie, armata). Statul transmite vointa sa prin intermediul legilor;

b) Existenta unui teritoriu impartit din punct de vedere administrativ pentru a putea fi mai usor de condus (catunul, satul, comuna, orasul, municipiul de judet, judetul, Bucurestiul cu cele 6 sectoare) si a unei populatii organizata sub o forma de comunitate umana, legata de stat prin cetatenie;

c) Monopolul elaborarii si aplicarii dreptului - Parlamentul elaboreaza, institutiile de stat aplica dreptul;

d) Impunerea si strangerea de taxe si impozite necesare alcatuirii bugetului de stat care sustine cheltuielile statului. Bugetul de stat poate fi alimentat prin: exploatarea bogatiilor naturale (azi, limitate), razboaie de jaf si cucerire, biruri (taxe si impozite), venituri provenind din vanzarea si concesionarea bunurilor de stat, din profitul obtinut din institutiile (intreprinderile) de stat, imprumuturi interne si externe;

e) Existenta unei suprematii interne care permite statului sa-si stabileasca singur politica interna (neamestecul in treburile interne ale altui stat) si a unei independente externe care-i permite statului sa ia singur decizii politice cu privire la relatiile cu alte state - egalitatea statelor - care formeaza suveranitatea nationala.

1) Monarhia, condusa de un rege (tar, imparat, monarh) care obtine tronul prin succesiune (este o functie ereditara) si conduce tara intreaga viata (este o functie viagera). Monarhul nu raspunde juridic pentru faptele sale datorita protectiei/originii divine pe care si-o asuma prin incoronare. Regele nu poate fi demis fara voia sa, poate numai sa renunte la tron.

a) In statele antice, intreaga putere de stat suprema era concentrata in mainile monarhului ereditar (faraon, imparat, rege, etc.), care era considerat stapan absolut al tuturor bogatiilor tarii si care avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai. Un rol de prim ordin, in viata politica a statului, il juca si preotimea. Faraonul era considerat zeu.

In primele secole ale existentei Romei, monarhia apare sub forma diarhiei (dualism politic intre senat si imparat), transformandu-se, in epoca dominantului, intr-o monarhie nelimitata, imparatul roman fiind considerat stapan absolut si zeu inca din timpul vietii sale.

Tot sub forma unei monarhii a fost organizata si societatea geto-dacica de pe teritoriul patriei noastre inaintea cuceririi romane, ca, de pilda, sub Burebista si Decebal.

b) In perioada societatii feudale (pana in sec. XI), a predominat monarhia incipienta (embrionara) care a aparut in urma descompunerii oranduirii gentilice, trecerii de la democratia militara la stat.

In perioada faramitarii feudale (pana in sec. XIV), statele feudale erau impartite in ducate, comitate, baronate, etc, monarhia fiind slab centralizata, fiecare dintre feudali considerandu-se stapan pe feuda sa. Relatiile dintre monarh si feudali erau relatii de vasalitate.

Pe teritoriul patriei noastre, in Transilvania, nobilimea feudala laica sau bisericeasca avea, in calitate de vasali, pe nobilii mai mici, iar in Moldova si Tara Romaneasca, asemenea relatii de vasalitate existau intre boierii mai mari si "slugile lor", adica boierii mai mici.

In epoca urmatoare a feudalismului (pana in sec. XVI), se dezvolta monarhia de casta sau monarhia reprezentativa pe stari, reprezentand rezultatul necesitatilor sociale, o putere de stat centrala care sa sprijine dezvoltarea relatiilor economice, sa contribuie la stabilirea sistemului social-economic al societatii feudale. Se dezvolta relatiile marfa-bani, orasele feudale prospera din punct de vedere economic. Denumirea de monarhie reprezentativa pe stari, provine de la faptul ca ea se bizuia pe anumite organe reprezentative, ordine sau caste, cum au fost: In Franta - Statele Generale; in Rusia - Zemskie Sobori; in Spania - Cortesurile; in Germania - Reichstagul; in Polonia - Dietele, etc.

In ultima perioada a feudalismului (care dureaza pana la revolutiile burgheze) statul feudal imbraca forma monarhiei absolute. Bazata pe armata permanenta, pe un puternic aparat birocratic, monarhia absoluta se caracterizeaza prin exercitarea nelimitata a puterii de stat.

In tara noastra, monarhia absoluta s-a instaurat sub forma dominatiei habsburgice in Transilvania si regimurile fanariote in Moldova si Tara Romaneasca.

In Prusia (in timpul dominatiei lui Frederic al II-lea), in Rusia (sub Ecaterina a II-a) si in Austria (sub Iosif al II-lea) s-a incercat modernizarea statelor feudale sub forma absolutismului monarhic luminat, reformele fiind intreprinse in scopul franarii fortelor revolutionare si prelungirii unui sistem social intrat in contradictie cu dezvoltarea societatii.

c) In statele moderne, monarhia este constitutionala, fiind expresia conditiilor social politice de la inceputurile societatii moderne, cand, in urma revolutiilor burgheze, in unele tari, s-a ajuns la un compromis intre burghezie si elementele feudale, compromis exprimat si prin mentinerea monarhiei. In unele state moderne se pastreaza forma monarhica, desi relatiile feudale au fost de mult inlaturate.

In perioada imediat urmatoare victoriei burgheze, in unele state, s-a instaurat monarhia dualista, reflectand pastrarea unor pozitii puternice in stat de catre fortele feudale, puterea fiind impartita intre monarh (care are largi prerogative) si parlament (care detine puterea legislativa). Desi autoritatea monarhului este limitata prin existenta unei constitutii pe care el nu poate sa o modifice, practica a dovedit ca la dispozitia monarhului stau o serie de mijloace, cum sunt: dreptul de a dizolva parlamentul si a organiza noi alegeri, dreptul de a respinge (de a nu sanctiona) legile votate de parlament, etc. In monarhia dualista, monarhul nu raspunde pentru activitatea sa in fata parlamentului, el se bucura de dreptul de initiativa legislativa, exercita conducerea suprema asupra puterii executive, este comandantul suprem al fortelor armate si exercita controlul suprem de stat. Asemenea forme de guvernamant monarhice se mentin actualmente in lumea araba.

Monarhia parlamentara este forma de guvernamant care se caracterizeaza printr-o autoritate redusa a monarhului, prin aceea ca parlamentul are largi atributii, guvernul se formeaza pe baza majoritatii parlamentare, avand raspunderea pentru activitatea sa in fata parlamentului. Atributiile monarhului sunt limitate la chestiuni de reprezentare. Despre aceste state se spune ca in ele "regele domneste, dar nu guverneaza". Forma de guvernamant a monarhiei parlamentare exista astazi in unele state europene cum ar fi: Anglia, Belgia, Suedia, Norvegia, Danemarca, etc.

2) Republica, este condusa de un sef de stat ales prin vot, pe o perioada limitata in principiu de 4-7 ani. In San Marino, sunt 2 capitani regali electori, alesi din cadrul parlamentului pe o perioada de 6 luni. In Romania, perioada este de 5 ani. Un presedinte poate avea cel mult doua mandate, fie si consecutive.

a) In statele antice, forma de guvernamant republicana a existat mai ales in statele grecesti si la Roma.

Republica aristocratica, in Sparta si la Roma, a insemnat concentrarea puterii in mainile aristocratiei militare si funciare. In Sparta, puterea suprema apartinea unui consiliu - gerusia - alcatuit din 28 de cetateni si un numar de efori. Adunarea poporului nu a jucat un rol important. In Roma, puterea de stat era concentrata in mainile senatului, reprezentand interesele aristocratiei sclavagiste. Adunarile poporului erau organizate astfel incat sa asigure preponderenta politica a nobilimii bogate.

Republica democratica a fost puternic dezvoltata la Atena. Toate problemele importante erau rezolvate de adunarea populara alcatuita din cetatenii liberi. Democratia ateniana excludea de la viata politica pe sclavi, meteci si femei.

b) Statul feudal a cunoscut forma republicilor orasenesti. Unele orase ca: Venetia, Genova, Milano, Florenta, Verona - in Italia; Novgorod in Rusia si Dubrovnik pe tarmul slav al marii Adriatice, au reusit sa-si cucereasca, printr-o lupta indelungata, dreptul de a se autodetermina. In aceste state s-a inaugurat forma de guvernamant republicana, de regula, o republica aristocratica. In Venetia si Genova, puterea politica era concentrata in mana marilor comercianti, in fruntea republicii se afla un consiliu orasenesc, iar in Venetia un doge, care exprimau interesele paturilor bogate orasenesti. In Florenta, puterea politica se afla in mainile manufacturierilor bogati, bancheri, medici si juristi, organizati in cele sapte bresle superioare. In fruntea orasului se afla consiliul orasenesc, avand drept organ executiv signoria. Viata politica din aceste orase-republici era dominata de lupta pentru putere si de conflictele sociale dintre paturile sarace ale populatiei, alcatuite din lucratori si meseriasi si patura privilegiata. Rascoalele paturilor de jos erau inabusite prin represalii ale fortelor armate si politienesti.

c) Republica este forma de guvernamant tipica pentru societatea moderna instaurata de la inceput in acele state in care revolutiile burgheze au fost consecvente, au desfiintat relatiile de productie feudale si, o data cu ele, institutiile feudale. Republica presupune existenta unor institutii democratice, a unor drepturi si libertati.

In republica prezidentiala, presedintele republicii este ales prin vot universal sau prin electori. Presedintele republicii este in acelasi timp si seful puterii executive. El formeaza guvernul, care raspunde pentru activitatea sa numai in fata presedintelui, uneori, chiar fara a tine seama de compozitia de partid a parlamentului. Separatia puterilor (executiva, legislativa si juridiciara) este mai pronuntata in republica prezidentiala. Exemple de republici prezidentiale sunt: Statele Unite ale Americii, mai multe state din America Latina si Africa.

In republicile parlamentare, functia presedintelui republicii este de importanta mai redusa. Presedintele este ales prin vot de parlament si numeste un prim-ministru care conduce guvernul si tara. Atributiile presedintelui sunt reduse. O astfel de forma de guvernamant o au in prezent: Italia, Austria, Finlanda, Germania, etc.

In republica semi-prezidentiala, presedintele este ales prin vot direct, numeste un prim-ministru cu care sa imparta puterea executiva. Are atributii legislative, nu se poate opune la decizia parlamentului, poate cel mult sa intarzie aprobarea unei legi. Exemple: Romania, Franta, etc.

In statul unitar avem un presedinte, un parlament, un guvern, o cetatenie, o limba oficiala, administratie publica, o populatie majoritara (in principiu, o religie). Exemple de state unitare: Romania, Bulgaria, Ungaria, Moldova, Franta, etc.

b) Statele compuse (complexe) se caracterizeaza prin existenta, pe acelasi teritoriu, a mai multor entitati statale, reunite intr-un stat suprapus lor. Exercitatea suveranitatii puterii de stat este impartita intre organele supreme ale puterii care reprezinta statul in ansamblu (adica toate formatiunile statale care il compun) si organele puterii de stat ale fiecarei entitati statale componente. Cele mai cunoscute sunt: federatia si confederatia.

- Forma federativa apare atunci cand in interior avem formatiuni statale autonome, iar in exterior avem un singur stat, statul federal, condus de un presedinte sau rege, un parlament si un guvern federal, pe baza unei legi federale. Forma federativa presupune trecerea celor mai importante atributii asupra organelor intregii federatii (statului federal), existenta a cel putin doua randuri de organe supreme ale puterii, administratiei de stat si justitiei (organele federatiei si organele statelor membre ale federatiei), o dubla legislatie, legislatia intregii federatii si legislatia fiecarei formatiuni statale membra a federatiei, doua cetatenii, etc. Delimitarea competentei dintre organele federale si cele ale formatiunilor statale componente ale fiecarei federatii variaza de la o tara la alta, in functie de conditiile istorice. Atributiile acestor doua randuri de organe de stat sunt prevazute prin constitutia federala. De asemenea, federatiile sunt create in tarile multinationale, pe baza dreptului natiunilor la autodeterminare si a unirii libere a popoarelor egale in drepturi. Printre statele federative contemporane ne numara: SUA, Federatia Rusa, Germania, etc.

- Confederatia este o uniune de state, fiecare pastrandu-si suveranitatea integrala, uniune creata pentru anumite scopuri comune ale statelor membre: militare, diplomatice, economice. Ea a aparut, in prima faza a societatii capitaliste, in SUA (1776-1787), Elvetia (1815-1848). Astazi forma confederativa devine din nou actuala mai ales pentru fostele federatii socialiste. In cadrul confederatiei, relatiile dintre statele componente sunt mai slabe decat in cadrul federatiei. Confederatia nu are organe supreme proprii, distincte, este condusa prin rotatie de un consiliu. Hotararile confederatiei, luate de reuniunea reprezentantilor statelor membre, urmeaza sa fie sanctionate de statele membre pentru a deveni obligatorii.

Forme ale structurii complexe sunt si:

- Uniunea personala care este rezultatul unei intelegeri intre state, constand in desemnarea unui sef de stat comun (exemplu: Regina Marii Britanii).

- Uniunea reala este o uniune mai stransa intre state, legate nu numai prin persoana aceluiasi sef de stat, ci si prin existenta unor institutii comune. Astfel de uniuni au fost create pentru asigurarea unor anumite interese cum ar fi: comunitatea politicii externe, a politicii in domeniul financiar, etc. Exemple: Suedia si Norvegia (1815-1905), Austria si Ungaria (1867-1918). Principatele Unite (Muntenia si Moldova) - intre anii 1859 si 1862 - au constituit o uniune personala, transformata intre anii 1862 si 1864 in uniune reala, care a dus la formarea statului unitar.

Istoria cunoaste si alte forme de structuri complexe, in special cele specifice feudalismului si epocii coloniale: vasalitatea, protectoratul, asa-zisele uniuni dintre metropole si "teritoriile de peste mari" in realitate teritorii coloniale), etc.

In afara de impartirea statelor in simple si compuse, forma structurii de stat are si o alta latura, si anume, impartirea administrativ-teritoriala a statului, problema raportului organelor locale ale puterii cu organele centrale. Organizarea administrativ-teritoriala a statelor nu este o simpla impartire geografica-teritoriala, ea se realizeaza in scopul de a favoriza cat mai bine exercitarea puterii de stat. De aceea, ea are un caracter profund politic si se realizeaza in functie de natura sociala a statului.

a) Regimul autocratic se catacterizeaza prin inexistenta atat a conditiilor juridice formale cat si a conditiilor reale pentru manifestarea vointei poporului. Masele populare nu au nici o posibilitate sa determine sau sa influenteze politica interna si externa a statului. Puterea de stat este exercitata de catre o persoana, sau un grup de persoane, prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea teroarei politienesti, prin negarea libertatilor si drepturilor individuale, in masura in care acestea sunt prevazute in legislatia statului respectiv. Asemenea regimuri politice, in care predomina sau sunt chiar exclusive metodele nedemocratice de guvernare, sunt caracteristice multor state de tip antic si feudal si, de asemenea, unor state de tip modern. In Orientul antic domnea despotismul oriental. Asemenea regimuri erau cunoscute in statele grecesti si la Roma, purtand denumirea de dictatura sau tiranie. Cu unele exceptii, statele feudale aveau regimuri politice autocratice. Regimurile autocratice totalitare din epoca moderna sunt cunoscute sub forma regimurilor fasciste, profasciste, comuniste.

b) Regimul politic democratic presupune existenta unor conditii care sa faca posibila participarea maselor de cetateni la viata politica, influentarea politicii interne si externe a statului, exercitarea unui control asupra modului in care organele de stat indeplinesc vointa lor. In conditiile in care fixarea legislativa a unor drepturi si libertati politice si existenta unor institutii democratice corespunzatoare nu sunt insotite de existenta unor garantii materiale si politice care sa asigure folosirea efectiva a acestor drepturi, suntem in prezenta unor regimuri de democratie feudala. Intr-un regim democratic sunt intrunite conditiile, atat de ordin material si politic, cat si de ordin juridic pentru participarea reala a maselor la conducerea statului, la rezolvarea treburilor privind politica interna si externa.

Regimurile democratice se mai pot imparti si dupa criteriul democratiei in:

a) Regimuri de democratie directa, in care poporul exercita nemijlocit puterea de stat, si

b) Regimuri de democratie indirecta, in care conducerea de stat se realizeaza prin reprezentanti, prin organele alese (democratie reprezentativa).

Regimurile politice de democratie nemijlocita au constituit o exceptie, in sistemul regimurilor politice predominand regimurile de democratie indirecta.

Principala problema teoretica in studiul regimurilor politice nu este clasificarea regimurilor politice, ci intelegerea conceptului de democratie. Conceptia politico-juridica moderna trebuie sa descopere intreaga complexitate a democratiei ca teorie cu valente multiple - istorico-filosofice, politico-economice si juridico-etice. In cele mai multe dintre definitii democratia este prezentata drept "putere a poporului" fara insa a reusi sa cuprinda si sa exprime intreaga sa complexitate.

Pentru o abordare stiintifica a conceptului democratiei, este necesar sa tinem seama de urmatoarele:

a) in interesul cui se exercita puterea de stat (in interesul poporului sau al unui grup social);

b) care este modul de exercitare al puterii, ce forma imbraca sistemul politic, cum se realizeaza conducerea de stat a societataii si statului;

c) care este conditia cetateanului in stat si societate, ce statut politico-juridic, drepturi si libertati ii sunt garantate.

Ca ansamblu de procedee, de reguli in vederea stabilirii formularii si aplicarii dreptului, tehnica juridica a aparut odata cu dreptul si, in special, o data cu dreptul scris. Romanii au folosit o serie de formule solemne in elaborarea si aplicarea dreptului, fara observarea carora nu se nasteau raporturi juridice sau nu putea fi sanctionata incalcarea normei juridice.

In secolele XVIII-XIX au inceput sa apara o serie de lucrari despre tehnica juridica, iar in zilele noastre o serie de procedee folosite de tehnica juridica in procesul de elaborare si aplicare a dreptului, au devenit obiect de reglementare juridica, fiind inscrise in constitutie, in legi si alte acte normative. Problema formei care urmeaza sa concretizeze o anumita reglementare, ce izvor sa fi folosit - legea, decretul, hotararea, practica judiciara - a fost, intr-o masura tot mai mare, reglementata juridiceste, stabilindu-se competentele organelor legiuitoare, guvernamentale si cele ale instantelor juridice.

Metodele tehnicii juridice. S-au elaborate metodologii speciale, destinate statornicirii si elaborarii celor mai importante principii, reguli si procedee ce trebuie folosite in procesul de elaborare si aplicare a dreptului. Astfel de metodologii au aparut in: Belgia, Cehia si Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Romania, etc. In Romania, a fost votata de catre Parlament Legea nr. 24/2000 cu privire la normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. Perfectionarea tehnicii juridice in unele tari europene, a dus la crearea unor organisme de stat de specialitate, numite consilii legislative (comisii juridice).

Tehnica juridica este un concept complex, care cuprinde atat tehnica elaborarii dreptului, tehnica legislativa, cat si tehnica realizarii, aplicarii si interpretarii dreptului.

Organele statului indeplinesc prevederile normative, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca titulari ai puterii de stat, asigura indeplinirea si respectarea normelor juridice de catre cetateni si organizatiile sociale, de catre toate subiectele de drept, aplicand la nevoie sanctiuni juridice.

Aplicarea dreptului constituie un aspect, o forma a activitatii statale, care se desfasoara in forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative

In Romania, activitatea de aplicarea a dreptului este indeplinita, cu pondere diferita, de toate categoriile de organe de stat - organele puterii, ale administratiei de stat si organele judecatoresti.

Actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale care produc anumite efecte juridice, concretizate in nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.

Distinctia dintre actele de aplicare a dreptului si actele normative poate fi formulata prin urmatoarele aspecte fundamentale:

a) Actele de aplicare a organelor de stat constituie mijloace juridice de infaptuire a prevederilor actelor normative, de la concretizare la cazuri individuale. Calea parcursa de la actul normativ la cel de aplicare presupune mai multe operatiuni juridice, cum sunt stabilirea starii de fapt, interpretarea normei juridice, elaborarea actului juridic individual. Actul de aplicare isi epuizeaza scopul prin solutia indicata de el, valabilitatea sa juridica este localizata la cazul de speta respectiva, deci ii lipseste elementul repetabilitatii specific oricarui act normativ.

b) Actele de aplicare sunt temeiul juridic al aparitiei, modificarii sau stingerii de raporturi juridice, in timp ce publicarea unor acte normative nu creaza de regula, in mod automat, raporturi juridice. Fara existenta actelor individuale de aplicare, ca si a altor acte juridice ale cetatenilor si organizatiilor obstesti, intentia legiuitorului, a organelor de competenta normativa de a determina conduita subiectelor de drept nu si-ar atinge scopul.

c) Difera si actiunea in timp a actelor de aplicare fata de cea a actelor normative. Actiunea actelor normative incepe o data cu publicarea lor in anumite publicatii oficiale (sau la o data ulterioara, fixata), iar in cazul actelor de aplicare actiunea lor in timp coincide cu elaborarea lor si comunicarea partilor direct interesate. De data acestei comunicari sunt legate anumite drepturi si obligatii subiective, precum si caile de atac. Exista deosebiri si in privinta incetarii actiunii in timp a celor doua categorii de atac. Actele normative isi inceteaza actiunea prin ajungerea la termen (legi temporare), sau printr-o forma a abrogarii. Actele de aplicare, ca acte strict individuale, isi ating scopul o data cu rezolvarea unor situatii concrete.

d) Comportarea celor doua categorii de acte scoate in evidenta faptul ca fiecare dintre ele are principii care stau la baza controlului legalitatii lor. Controlul legalitatii actelor normative este asigurat de un sistem de garantii, alcatuit din Parlament, institutia Presedintelui Statului, organele centrale ale administratiei de stat, organele de stat pe plan local. Constatand neconcordanta dintre continutul unor acte normative si principiul legalitatii, aceste organe de stat iau, masuri necesare, constand fie in anularea sau suspendarea actului ilegal de catre un organ superior de stat, fie in sesizarea organului de stat emitent asupra ilegalitatii actului elaborate de el si necesitatii inlocuirii sale. Cand este vorba despre legalitatea actelor de aplicare, controlul legalitatii este legat de pornirea unei actiuni de catre partea ale carei interese au fost lezate printr-un act de aplicare ilegal. O forma importanta de aparare a drepturilor cetatenilor si organizatiilor ale caror interese au fost lezate sunt si caile de atac prevazute in diferite ramuri de activitate (jurisdictionala, administrativa), potrivit specificului acestei activitati.

Cea mai frecventa clasificare a actelor de aplicare este cea dupa ramura de drept din care face parte norma juridica in temeiul careia a fost elaborat actul de aplicare. Astfel distingem:

- acte de aplicare constitutionale;

- acte de aplicare civile;

- acte de aplicare penale;

- acte de aplicare administrative;

- acte de aplicare financiare;

- acte de aplicare de dreptul muncii;

- acte de aplicare de dreptul familiei, etc.

O alta clasificare porneste de la structura normei juridice distingandu-se:

- actele de aplicare a dispozitiei normei juridice (care constituie marea majoritate a actelor de aplicare);

- actele de aplicare a sanctiunii normei juridice (cum sunt diferite acte de constatare si sanctionare a contraventiilor, hotararile judecatoresti, etc.)

Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt:

a) Stabilirea starii de fapt. Este prima faza a aplicarii dreptului ce presupune cercetarea si cunoasterea situatiei concrete, a imprejurarilor, cauzelor aflate in fata organului de aplicare si care urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in elaborarea actului de aplicare. Organul de aplicare, cercetand starea de fapt, va trebui sa cunoasca situatia reala, sub toate aspectele ei, adevarul material. Cauza supusa solutionarii trebuie sa fie lamurita din toate punctele de vedere, fie ca este vorba despre o fapta juridica cu caracter licit, fie ca este cazul unei fapte care contravine prevederilor juridice. De exemplu, rezolvand cererea de pensionare a unei persoane, organul competent va trebui sa constate daca sunt indeplinite conditiile cerute: varsta, vechimea in munca, etc. Materialul documentar adunat trebuie sa arunce lumina asupra tuturor laturilor problemelor cercetate, pentru ca numai in cunostinta de cauza, organul de aplicare va putea trece la incadrarea spetei intr-o reglementare juridica potrivita. Concluziile sale trebuie sa fie in perfecta concordanta cu realitatea concreta. O deosebita importanta are strangerea probelor pe baza de documente, declaratii ale martorilor, si alte materiale.

b) Alegerea normei de drept constituie urmatoarea faza, care se mai numeste critica (selectionarea normei). Numai prin cunoasterea situatiei de fapt si determinarea normei care se refera la aceasta situatie, se poate asigura o corecta calificare juridica si temeinicia actului de aplicare. Acest lucru presupune nu numai determinarea textului normativ, dar si verificarea autenticitatii textului, adica: daca este reprodus intr-o publicatie oficiala, daca norma nu a fost abrogata expres sau implicit, daca se aplica la cauza respectiva sub aspectul actiunii ei in spatiu si dupa persoana. Legalitatea normei juridice, corespondenta ei fata de actele normative superioare si fata de legi este o alta sarcina pe care prebuie sa o rezolve organul de aplicare in luarea deciziei asupra alegerii normei de drept. Uneori organul de aplicare va trebui sa rezolve anumite coliziuni ce pot aparea intre doua sau mai multe acte normative care se refera la acelasi caz.

c) Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice, utilizand in acest scop metode si procedee cu care opereaza tehnica interpretarii dreptului.

d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand in elaborarea deciziei juridice care va atrage dupa sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operatiunea de elaborare si de redactare a actelor de aplicare presupune indeplinirea unor cerinte de continut si de forma ce variaza de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramura de drept la alta. In cadrul dreptului administrativ, actele de aplicare se concretizeaza in ordine si autorizatii adresate unor persoane, unitati de stat sau organizatii particulare, obligand la anumite actiuni, abtineri sau dand imputerniciri pentru executarea unor drepturi si satisfacerea unor interese. In dreptul penal, actele de aplicare poarta denumirea de hotarari judecatoresti care, atunci cand s-a constatat existenta unei infractiuni, stabilesc sanctiuni ce se aplica persoanelor vinovate.

Studiul detaliat al tehnicii juridice a elaborarii actelor de aplicare, a conditiilor, obiectului, cauzei, formei juridice, modalitatilor, efectelor, valabilitatii, etc., intra in obiectul fiecarei ramuri a stiintei dreptului.

In aplicarea dreptului, organul de aplicare trebuie sa recurga adesea la unele procedee de analiza logico-rationala sau social-istorica, gramaticala a actului normativ pentru a-i dezvalui intelesul corect.

Aceasta se explica pentru urmatoarele considerente:

- Norma juridica are un caracter general, impersonal, si nu poate, oricat de perfecta ar fi interpretarea ei, sa cuprinda toate situatiile posibile care apar in viata. Pentru a vedea in ce masura cazul concret este cuprins in ipoteza avuta in vedere de norma juridica se cere o cunoastere completa si exacta a prevederilor ei.

- Pentru a fi pe deplin cunoscuta si corect aplicata, norma juridica trebuie sa fie coroborata cu celelalte norme, sa fie inteleasa ca o parte a unui sistem al reglementarii. O reglementare din partea speciala a unui cod - penal, civil, etc. - sau o sanctiune penala dintr-o lege speciala, nu pot fi pe deplin intelese decat daca sunt privite in stransa legatura cu reglementarile de principiu din partea generala a codului. Adesea, interpretarea dreptului se impune si datorita modului de redactare a textelor normative. Limbajul si stilul actelor normative, terminologia uzitata de legiuitor si de alte organe de competenta normativa, reclama lamuriri care deseori necesita cunostinte de specialitate, eforturi pentru a gasi sensul real al unor concepte.

- S-ar putea invoca si o alta cauza, cauza existentei unor texte normative confuz redactate al caror limbaj si stil nu se ridica la exigentele tehnicii normative.

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte, avand fiecare un rol deosebit, solutiile de interpretare la care ajung neavand aceeasi importanta si forta juridica. De la aceste considerente porneste si cea mai cunoscuta clasificare a formelor de interpretare neoficiala: interpretarea obligatorie si interpretarea facultativa.

1. Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea se subdivide la randul ei in: interpretare generala si interpretare cauzala.

a) Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data in forma unui act normativ. Atunci cand o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza, organul emitent al actului normativ are dreptul de a da acelei dispozitii interpretarea autentica dintr-un nou act normativ. Exista si sisteme de drept unde interpretarea legii este data prin constitutie si pe seama unui alt organ de stat. Actul de interpretare face corp comun cu actul interpretat avand caracterul unei norme general-obligatorii pentru toate organele de stat, organizatiile sociale si cetateni. In cadrul interpretarii generale, locul cel mai important apartine interpretarii legilor facuta de catre parlament sau un alt organ central al puterii, conform reglemetarilor in vigoare. Interpretarea generala a actelor normative facuta de catre organul de la care emana acest act poarta denumirea de interpretare autentica, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forta juridica a actului interpretat.

b) Interpretarea cauzala, denumita si cauzala sau judiciara - este acea forma a interpretarii oficiale care este facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionarii unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speta si care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza. Subiectele acestei interpretari sunt toate organele de stat care aplica dreptul. Exista o deosebire principala intre interpretarea general-obligatorie si cea cauzala. In cadrul interpretarii general-obligatorii, interpretarea capata o valoare de sine statatoare si este facuta cu scopul de a lamuri sensul unei norme, nefiind conditionata de necesitatea solutionarii concomitente a unei cauze concrete. In situatia interpretarii cauzale, interpretarea este doar un mijloc pentru solutionarea unei cauze concrete. De aceea, aici avem un act de interpretare cuprins intr-un act juridic de aplicare, dat in temeiul unei norme juridice al carei continut a putut fi dezvaluit in urma unui efort de interpretare.

In dreptul nostru, este cunoscuta practica judiciara ca izvor de drept, solutiile instantelor judecatoresti, hotararile lor, date pe baza unei anumite interpretari, nefiind obligatorii pentru alte instante judecatoresti, atunci cand judeca cazuri asemanatoare. Rezultatele interpretarii in unele situatii mai complexe si dificile, mai ales cand sunt oferite de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pot servi altor instante judecatoresti pentru orientarea lor, pentru o cat mai buna documentare. Acest scop il urmaresc si culegerile de decizii (penale si civile) ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie publicate periodic.

De asemenea, interpretarea cauzala este data si in hotararile organelor administrative si ale altor organe de stat.

2. Interpretarea neoficiala poarta denumirea si de interpretare facultativa sau stiintifica ori doctrinara, in functie de faptul daca se au in vedere natura sau subiectele interpretarii. Aceasta forma a interpretarii nu are caracter obligatoriu, nu se concretizeaza in continutul unor acte juridice a caror respectare sau aplicare sa fie garantata de stat. Ea reprezinta opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie inteles continutul unor acte normative. Valoarea acestei interpretari este in functie de puterea argumentelor stiintifice pe care se sprijina, ea se bucura numai de o autoritate stiintifica si nu juridica. Uneori interpretarea facultativa poate fi cuprinsa si in expunerile unor persoane oficiale, ale conducatorilor unor institutii, ale deputatilor cu ocazia prezentarii si dezbaterii proiectelor de legi in parlament. Aceste expuneri pot sa fie de mare utilitate in intelegerea sensului unor acte normative, aruncand lumina asupra uneia sau alteia dintre laturile reglementarii juridice, a explicarii necesitatilor ei, a finalitatii ei social-politice, etc. De o mare importanta este interpretarea neoficiala facuta de oamenii de stiinta-juristi in diverse lucrari stiintifice, monografii, tratate, manuale si cursuri universitare, etc. Se cere ca unicul scop al interpretarii sa fie dezvaluirea sensului real, al continutului exact al actului normativ. Interpretarea neoficiala nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate servi si ajuta insa in acest proces.

a) Interpretarea gramaticala - consta in folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului actelor normative, pornindu-se de la intelesul cuvintelor folosite, de la legatura dintre ele, de la constructia frazei, etc. Cand textul unui act normativ, stabilind actiuni juridice pentru respectarea sensului, utilizeaza conjunctiile "si" ori "sau", interpretarea gramaticala va stabili ca este vorba de un cumul de sanctiuni ori sanctiuni altenative (inchisoare si amenda, ori, inchisaore sau amenda).

Procesele de interpretare gramaticala reclama si clarificarea problemei terminologiei juridice. Intelesul unor termini si expresii in formularea textului normei de drept poate fi identificat cu cel al limbajului obisnuit sau poate avea un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor: avut public, functionar public, circumstanta atenuanta, circumstanta agravanta, infractiune, vinovatie, premeditare, intentie, etc. Uneori legiuitorul recurge la explicarea acestor termini. De exemplu, cazul Codului penal, in care se arata intelesul obligatoriu al unor termini utilizati in legislatia penala, cum sunt: functionar, rude apropiate, secrete de stat si inscrisuri oficiale, calculul timpului, etc. Si in dreptul nostru civil, o serie de termini juridici au primit explicatie oficiala si obligatorie: suprafata locativa, dependinte, locuinta, apartament, locatar principal, etc. In conditiile in care semnificatia unor cuvinte de specialitate nu este data prin texte normative, organele de aplicare a dreptului se folosesc si de interpretarea data de practica sau de doctrina juridica;

b) Interpretarea sistematica, consta in lamurirea sensului unor norme juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestor norme sau acestui text cu alte dispozitii normative apartinand aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept. Uneori interpretarea sistematica reclama stabilirea chiar a unor legaturi dintre textele normative apartinand unor ramuri de drept diferite. Necesitatea aplicarii procedeelor sistematice de interpretare decurge din legatura indisolubila, sistematica, dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat, care nu constituie o simpla insumare de norme, ci o unitate alcatuita din parti independente. Nici o norma de drept nu poate fi inteleasa daca este rupta de celelalte norme: normele din partea speciala a codurilor de norme si principiile din partea generala a acestora, normele de ramuri de drept de normele constitutionale. Utilitatea acestei metode este si mai evidenta in cazul normelor incomplete, adica a normelor de trimitere, de referire si in alb, care isi capata continutul deplin numai prin adaugirea realizata pe calea interpretarii;

c) Interpretarea istorica consta in stabilirea sensului adevarat si deplin al normelor juridice, recurgandu-se la cercetarea conditiilor istorice si social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ (occasion legis) si, in functie de aceste conditii, prin determinarea scopurilor urmarite de acest act (ratio legis). Aplicarea metodei istorice reclama studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregatitoare adoptarii actului normativ, al expunerii de motive si discutiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, al lucrarilor stiintifice, presei, etc., referitoare la actul normativ in cauza. Uneori informatiile necesare pentru stabilirea cauzelor si scopurilor elaborarii unui act normativ sunt descrise chiar in partea introductiva a actului normativ, in preambul. Este cazul multor legi adoptate in statul nostru.

d) Interpretarea logica constituie procedeul care se bazeaza pe analiza textului actului normativ prin adoptarea legilor logicii formale. Metoda logica nu poate fi separata de celelalte metode sau procedee tehnice, deoarece orice lamurire a sensului normei juridice - fie ea istorica, fie sistematica - se sprijina pe utilizarea rationamentelor si judecatilor logice. Printre procedeele, regulile logice, sunt frecvent utilizate urmatoarele: argumentul "a fortiori", argumentul "per a contrario", argumentul "ad absurdum".

Interpretarea literara, extensiva si restrictiva. In urma utilizarii metodelor de interpretare a normelor juridice, subiectul interpretarii, pentru lamurirea completa a normei juridice, este dator sa vada care este raportul dintre continutul real la care s-a ajuns prin folosirea metodelor de interpretare si continutul aparent al normei juridice, al textului normativ. De exemplu, in cazul unor norme juridice se constata ca redactarea normei juridice este astfel alcatuita incat intentia autorului normei nu reiese la simpla citire a normei, ca o cercetare mai aprofundata - utilizand toate procedeele tehnice - duce la concluzia ca dincolo de continutul aparant si formal al normei se afla un continut real, adica vointa autentica a organului de stat care a adoptat actul normativ. In functie de rezultatul obtinut prin compararea continutului real cu formularea textuala a normei de drept, se poate ajunge la trei solutii:

a) Continutul real este exprimat intocmai in formularea textuala a normei. In aceasta imprejurare, textul normei de drept trebuie sa fie aplicat literal, cuvant cu cuvant (ad litteram), intrucat in el se descrie exact, fara nici un dubiu, sfera cazurilor la care se refera norma juridica. Suntem in fata unei interpretari literale.

b)    Textul normei urmeaza sa fie aplicat in mod extensiv, deoarece studiul normei de drept duce la concluzia ca sfera cazurilor sau cercul de situatii la care se refera este mai larg decat reiese din modul de redactare a textului actului normativ. De exemplu, prin Decizia nr. 217 din 22 februarie 1955 a Colegiului Civil al Tribunalului Suprem, se face interpretarea extensiva a art. 1001, din Codul civil, in legatura cu problema daca proprietarul animalului raspunde sau nu pentru paguba cauzata de animalul sau si atunci cand acesta a scapat de sub supravegherea sa. Tribunalul Suprem a ajuns la concluzia ca, desi aceasta situatie nu este prevazuta expres de articolul citat, acesta trebuie astfel interpretat incat sa include raspunderea proprietarului si in aceasta situatie. Suntem in fata interpretarii extensive.

c) Textul urmeaza sa fie aplicat in mod restrictiv, deoarece intentia autorului normei, asa cum reiese la o analiza mai aprofundata, reclama ca sfera cazurilor la care se refera sa fie mai restransa decat reiese din formularea textului, care-i da normei juridice un continut aparent mai larg. Astfel, inaintea aparitiei Legii nr. 6/1973, care a stabilit ca infractiunea de ultraj contra autoritatilor se poate comite contra unui functionar numai atunci cand acesta este in exercitiul functiunii (art. 239 C.pen.), s-a ajuns - prin interpretarea restrictiva a textului vechi (art. 253, ulterior modificat) facuta de instantele judecatoresti - la aceeasi concluzie, apreciindu-se, in mod corect, adevarata intentie a legiuitorului. Suntem in fata unei interpretari restrictive.

Procedeele sau metodele de interpretare nu pot fi aplicate decat prin stricta respectare a legalitatii, astfel incat autorul interpretarii nu are dreptul sa aduca vreo schimbare continutului real al normelor juridice, ci numai sa constate vointa autentica a legiuitorului, continutul real al reglementarii juridice.

a) Analogia legii, este procedeul la care se recurge atunci cand se constata lipsa normei juridice (a unui text normativ), in care sa poata fi inclus cazul ce urmeaza sa fie solutionat. Organul de aplicare va cauta o norma de drept (un text normativ) care se refera la o situatie sau un caz asemanator (analog) si va cauta sa aplice aceasta norma la cazul supus solutionarii. In dreptul nostru procedeul analogiei legii nu are, in principiu, aplicare, deoarece legislatia nu are goluri sau lacune care sa necesite recurgerea la analogie. Cerintele legalitatii impun rezolvarea cauzelor supuse reglementarii juridice numai pe baza actelor normelor juridice ce reglementeaza aceste cauze. In mod exceptional, analogia legii isi gaseste insa un anumit teren de aplicare in dreptul civil. Temeiul juridic al folosirii acestui procedeu se gaseste in art. 3 din Codul civil, dupa care judecatorul nu poate refuza judecarea cauzei aduse in fata lui pe motivul ca nu o prevede.

b) Analogia dreptului constituie o alta forma a analogiei, la care se recurge atunci cand in solutionarea unei cauze se constata nu numai ca lipseste norma juridica (textul normativ) care se refera la acea cauza, dar nu pot fi gasite nici norme sau texte juridice care reglementeaza cauze asemanatoare. In aceasta situatie, organul de aplicare va asigura solutionarea juridica a cauzei date, recurgand la principiile generale ale dreptului. Acest procedeu poate avea un oarecare temei pentru aplicarea in perioada de formare a dreptului (numai in dreptul civil), necesitand insa ca organul de aplicare (judecatorul, functionarul, etc.) sa motiveze temeinic hotararea sa de a recurge la aceasta solutie cu totul exceptionala.