Delictele - drept roman

Delictele - drept roman

1. Delictele publice si delictele private

Delictele publice erau savarsite impotriva colectivitatii ca entitate distincta de membrii acesteia. Se considera astfel ca sunt delicte publice: profanarea lucrarilor sacre (sacrilegium), omorul (parricidium), tradarea (perduellio). Sanctiunile aplicate pentru aceste delicte erau moartea sau bataia - in raport cu gravitatea lor - si erau judecate si pedepsite de magistrati. In baza Legii Valeria de provocatione s-a hotarat ca partea considerata vinovata si pedepsita cu pedeapsa capitala poate face apel la adunarea poporului. Spre sfarsitul Republicii, delictele publice erau judecate de tribunale permanente (quaestione perpetuae) prezidate de un pretor.

In ce priveste delictele private, cele mai frecvente erau in iuria si damnum in iuria datum. Ele lezau interesele particularilor; instantele competente sa judece aceste fapte erau instantele obisnuite (ordo iudiciorum privatorum).

In perioada de aplicare a vechiului drept roman era folosita ca mijloc de sanctiune pentru delictele private, asa-numita razbunare privata, care consta in aplicarea sanctiunii direct de victima delictului care isi facea singura dreptate, ajutat de membrii grupului social din care facea parte. Astfel, potrivit Legii celor XII Table, pentru delictul de ranire a unei persoane (membrum ruptum), daca partile nu se impacau (ni cum eo pacit) razbunarea privata consta in cauzarea aceluiasi rau autorului (talio esto).

Mai tarziu, delictele private erau pedepsite cu o pedeapsa (poena) constand intr-o suma fixa de bani fixata de cutuma sau de lege. Cu trecerea timpului s-a hotarat ca aceasta sanctiune sa fie apreciata de magistrat sau judecator.

Poena reprezinta echivalentul banesc al iertarii din partea victimei, inlocuind razbunarea privata, astfel ca a devenit obligatorie pentru ambele parti (autor si victima). Totusi influenta razbunarii private a persistat si in cadrul noii reglementari in ce priveste sanctiunile aplicate. Astfel, numai autorul delictului trebuia sa plateasca poena, iar daca acesta deceda inainte de litis contestatio, mostenitorii nu puteau fi facuti raspunzatori. Dreptul de razbunare apartinea numai victimei, plecandu-se de la ideea ca impotriva acesteia s-a comis fapta si numai ea are dreptul sa ceara aplicarea unei sanctiuni.

Chiar daca autorul faptei suferea o capitis deminutio era obligat sa plateasca suma fixata drept despagubire (poena). Razbunarea avea loc asupra persoanei fizice (noxa caput sequitur).

Era posibil ca fapta sa fie comisa de mai multi autori si in atare situatie victima avea dreptul sa-i urmareasca pe toti, primind de la fiecare suma ce se stabilea ca despagubire.

Dreptul victimei la poena se stingea prin impacare (pactum) - despre care se aminteste si in Legea celor XII Table (pacere).

Actiunile prevazute de delictele private se numeau actiuni noxale, actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte.

Se numesc penale actiunile prin care se urmareste o poena. Un delict poate da nastere la una sau mai multe actiuni rei persecutorii prin care se urmareste readucerea in patrimoniul victimei a lucrului care a facut obiectul actiunii sau valoarea lui.

In cazul furtului, exista actiunea in revendicare, actiunea ad exhibendum, condictio furtiva ca actiuni rei persecutorii.

Actiunile penale se cumulau cu actiunile rei persecutorii. Astfel, in cazul furtului, victima avea actiunea furti nec manifesti, care ii aducea de doua ori valoarea lucrului furat cu titlu de pedeapsa. Actiunea ad exhibendum sau condictio furtiva ii aducea, dupa caz lucrul furat inapoi sau contravaloarea lucrului.

La inceput, actiunile penale priveau numai pe autorul delictului, dar mai tarziu s-a admis ca pot fi pornite si impotriva mostenitorilor daca acestia au tras foloase din fapta comisa de autor. Aceeasi situatie s-a petrecut si cu dreptul de a introduce o actiune, in sensul ca numai victima era indreptatita sa faca acest lucru, pentru ca pe parcurs sa se accepte idea ca si mostenitorii victimei au drept la actiune, cu exceptia actiunii in iuria.

Actiunile rei persecutorii se transmit atat activ cat si pasiv. Victima are conductio furtiva, chiar daca lucrul furat a disparut, dandu-se ca exemplu cazul sclavului furat care a murit fie in mana hotului, fie in mana unei alte persoane.

2. Delictele civile in iuria

Prin Legea celor XII Table erau pedepsite faptele care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os fractum, in iuria.

A) membrum ruptum inseamna o rana. Intre victima si infractor putea interveni o impacare, care oprea exercitiul razbunarii private. Daca partile nu ajungeau la impacare, atunci se revenea la regimul razbunarii private si victima putea produce autorului aceeasi rana (talio esto).

B) os fractum, un os fracturat. Pentru acest delict Legea celor XII Table fixa o amenda de 300 de asi, cand victima era un om liber si de 150 de asi cand victima era sclav.

C) in iuria propriu-zisa consta in violente usoare si era pedepsita cu 25 de asi.

3. Reformele dreptului pretorian

In momentul cand vechiul sistem al Legii celor XII Table nu a mai corespuns datorita schimbarii conditiilor economice si sociale, a disparut razbunarea privata si sistemul legal de aplicare a pedepselor, amenda fiind acum fixata de judecator, in raport de gravitatea faptei, de starea materiala a autorului, de rangul social al victimei etc.

Actiunea creata de pretor se numea iniuriarum aestimatoria si se judeca de recuperatori. Actiunea atragea infamia condamnatului, dar nu era data decat timp de un an de la comiterea faptului, considerandu-se ca dupa expirarea acestui termen, victima a iertat pe cel ce savarsise delictul. Actiunea nu se transmitea mostenitorilor victimei si nici nu putea fi admisa impotriva mostenitorilor autorului delictului.

Pe timpul dictaturii lui Cornelius Syla a fost votata Legea Cornelia de iniuriis cu privire la delictele de loviri, raniri si violare de domiciliu. Ele au fost transformate in delicte publice si judecate de tribunalele permanente, quaestiones.

4. Delictele civile: furtum

In epoca clasica notiunea de furt cuprindea nu numai insusirea lucrului, ci si faptul de a avea in mana lucrul altuia (fraudulos), de a lua posesiunea sau folosinta lucrului de la cel care-l detine legal. Trebuia sa se dovedeasca intentia autorului de a savarsi furtul. Luarea in mana (frauduloasa) a lucrului altuia, trebuia sa fie facuta cu intentia de castig (lucrum, lucri faciendi gratia).

Furtul trebuia comis cu stiinta. Nu era considerat furt daca cineva a crezut ca dispune de bunul propriu, cum este cazul mostenitorilor de buna-credinta.

Furtum rei este furtul propriu-zis, luarea unui lucru corporal din proprietatea, posesia sau detentia cuiva, cu intentia de a-l insusi pe nedrept. Se considera furt si faptul comodatarului sau a depozitarului de a vinde lucrul depozitat sau imprumutat.

Furtul uzajului (furtus usus) era fapta depozitarului sau a creditorului gajist de a se folosi de lucrul depozitat sau de gaj. Comodatarul comite un furt al uzajului daca foloseste lucrul imprumutat contrar destinatiei lui normale sau contrar conventiei cu comodantul.

Furtul posesiunii este fapta acelui care ia un lucru de la cel care are posesiunea lui, de exemplu, cu titlu de gaj (pignus). Comite un furt al posesiunii si debitorul proprietar al lucrului, care il ia de la creditorul sau, unde lucrul se gasea in gaj. Acesta este si cazul coproprietarului care sustrage bunul indivizibil aflat in posesiunea sau in detentiunea altei persoane. Actiunea de furt este data proprietarului, posesorului sau detentorului lucrului.

Legea celor XII Table distingea furtul flagrant de furtul neflagrant. Furtul flagrant (hotul este prins in timp ce comitea faptul) putea fi comis in imprejurari agravante: noaptea sau de hotul cu mana inarmata. In acest caz sclavul hot prins era omorat pe loc (razbunare privata). Daca sclavul fugea, dar era identificat, prins de victima, el era adus in fata magistratului si aruncat apoi de pe stanca Tarpeia. Fiul de familie prins, era dus in fata magistratului. Pedeapsa era capitala. Omul liber era batut cu vergi si atribuit de magistrati victimei, devenind sclavul acesteia, dupa o opinie a unor juristi, iar dupa alta opinie doar o persoana in puterea victimei, un addictus.

Pedepsele corporale se aplicau pentru furtul flagrant numai daca partile nu conveneau altfel.

In cazul furtului neflagrant, nu exista razbunare. In Legea celor XII Table, hotul era obligat sa plateasca o amenda, egala cu dublul valorii lucrului. Amenda era apreciata mai tarziu de judecator in raport de valoarea bunului. Cand hotul dadea bunul in proprietatea, posesiunea sau cu titlu de detentie unei alte persoane, victima avea impotriva acesteia o actiune furti-comcepti (lucru gasit, descoperit). Actiunea ducea la obligarea tainuitorului de a plati de 3 ori valoarea lucrului. Tainuitorul avea la randul lui actiunea furti oblati impotriva autorului (relativa la lucrul oferit) pentru a fi obligat la plata sumei ce o suportase prin aplicarea amenzii.

In epoca clasica victima putea exercita impotriva autorului actiunile penale, cat si actiunile rei persaecutorii, in locul razbunarii private, care dispare. Pretorul a pedepsit in epoca clasica furtul flagrant cu o amenda egala cu de 4 ori valoarea lucrului furat.

Aceeasi amenda se pronunta si impotriva stapanului sclavului, autor al furtului. Furtul neflagrant este pedepsit cu o amenda egala cu de 2 ori valoarea lucrului. Pretorul a mentinut actiunea furti concepti si furti oblati si a creat doua actiuni noi, actiunea furti non exhibiti si furti prohibiti care conduceau la o amenda egala cu de 4 ori valoarea obiectului furat. Actiunea furti exhibiti era data in cazul in care se descoperea lucrul cu ocazia unei perchezitii - lance licioque. Actiunea furti prohibiti se dadea impotriva celui care se opunea la o perchezitie lance licioque.

Pretorul Terentius Varro Lucullus Licianinus a creat in anul 84 i. H. actiunea vi bonorum raptorum, privitoare la bunurile furate cu violenta (rapina) sau la furtul comis in banda. Prin actiune se obtinea o amenda egala cu de 4 ori valoarea lucrului.

La inceput actiunea de furt a fost acordata cetateanului roman impotriva paratilor care erau tot cetateni romani, pentru ca ulterior, sa fie recunoscuta si in favoarea peregrinilor reclamanti cat si impotriva peregrinilor parati, ca actiune utila, creandu-se fictiunea ca si acestia erau cetateni romani. Victima poate fi proprietarul, posesorul, detentorul lucrului (cum ar fi posesorul de buna-credinta, uzufructuarul, uzuarul, titularul unei operaes).

S-a recunoscut o astfel de actiune si persoanelor civile carora li s-a incredintat paza lucrului cum ar fi locatarii, comodatarii, creditorii gajisti. S-a considerat ca depozitarul nu beneficiaza de actiunea de furt. El raspunde pentru dol sau pentru culpa lata.

De asemenea, nu se acorda actiunea de furt posesorului de rea-credinta (hotul).

Existau situatii cand se dadea o alta actiune in locul actiunii de furt. Astfel, sotul - victima furtului - are actiunea rerum amotarum impotriva celuilalt sot. Actiunea de furt se putea da si impotriva instigatorilor si a complicilor.

Victima furtului are actiuni rei prsecutorii pentru a recupera: revendicarea, condictio furtiva, actiunea ad exibendum, actiunea din comodat, din depozit, din gaj etc.

Actiunea in revendicare se poate indrepta impotriva hotului, a mostenitorului hotului, impotriva oricarui tert dobanditor chiar de buna-credinta. Revendicarea se indrepta impotriva celui care poseda lucrul, ori incetase prin dol sa-l posede. Actiunea nu era primita cand lucrul pierise din caz fortuit in mana hotului sau a mostenitorilor acestuia, ori in mana tertilor care detineau lucrul. Actiunea in revendicare nu se acorda in cazul cand paratii erau mostenitorii neposesori.

Condictio furtiva, actiunea in restituire se dadea in cazurile aratate mai sus, cand revendicarea nu se putea introduce. Victima era considerata creditor al lucrului, chiar daca hotul sau mostenitorii sai nu-l posedau, ori chiar daca lucrul pierise din caz fortuit. Aceasta actiune nu apartine decat proprietarului lucrului, victima a furtului. Victima poate alege intre revendicarea impotriva tertilor detentori si actiunea in restituire impotriva hotului sau a mostenitorilor, daca era mai avantajos.

Condamnarea se ridica la o suma care reprezinta cea mai mare valoare pe care a atins-o lucrul din momentul furtului. Dimpotriva, revendicarea si actiunea adexibendum nu pot fi exercitate decat daca lucrul exista in mainile hotului sau ale mostenitorului sau in momentul introducerii actiunii.

In revendicare lucrul este inapoiat in starea in care se afla si paratul este eliberat, daca deteriorarea nu a provenit din dolul sau culpa debitorului.

5. Delictele civile: damnum in iuria datum

Legea celor XII Table pedepsea unele fapte cauzand prejudicii averii unei persoane: faptul de a taia arborii unei persoane, incendiul voluntar, faptul de a duce la pascut o turma pe terenul altuia.

Legea Aquilia creaza delictul damnum in iuria datum anterior sec. II i. H. si cuprindea 3 capitole prin care sunt reglementate faptele cauzatoare de prejudicii particularilor. Primul capitol se referea la uciderea unui sclav sau a unui animal traind in turma, faptele fiind sanctionate cu o amenda proportional cu valoarea prejudiciului cauzat. Capitolul al II-lea privea delictul comis de adstipulator in dauna stipulantului, iar cel de-al III-lea capitol pedepsea ranirea unui sclav sau a unui animal traind in turma.

Delictul presupunea un fapt pozitiv. Nu se lua in considerare o simpla omisiune, o lipsa de activitate. Cea mai mica culpa dadea loc la aplicarea legii. Prejudiciul trebuia cauzat de o fapta contrara legii (in iuria, in ius): cel care omoara sclavul altuia, fiind in legitima aparare, nu comite delictul Legii Aquilia. Nu se considera ilicit faptul de a omori sau rani un hot care ataca victima sau un hot prins asupra faptului noaptea.

In decursul timpului, efectele Legii Aquilia au fost extinse introducandu-se si culpa din omisiune. S-a admis exonerarea autorului cand intervenea culpa victimei sau cazul fortuit.

Au aparut actiunile in factum pentru faptele care depaseau cadrul legii. La inceput raspunderea era obiectiva, orice fapt ilicit atragea sanctiunea legii, pentru ca mai tarziu sa se ia in considerare dolul si apoi, culpa autorului.

6. Delictele pretoriene

Pretorul intervenind in materie de delicte a completat, a corijat sau a interpretat dreptul civil, repunand prin actiunea in factum data pentru un an, un numar de delicte, care pana atunci nu fusesera sanctionate (delicte pretoriene). Dupa trecerea anului se considera ca victima a iertat pe autor.

Sunt mai cunoscute trei delicte: de violenta, de dol si frauda creditorilor.

6.1. Violenta

Edictul prevedea: ceea ce s-a savarsit din teama sau din violenta nu se va sanctiona. Violenta era considerata presiune fizica sau morala sub imperiul careia o persoana incheia un act juridic sau savarseste un act material pe care altfel nu l-ar fi facut. In vechiul drept roman, nu se cunostea delictul de violenta in actele juridice care erau formaliste si cereau prezenta martorilor sau a magistratilor cetatii, ceea ce excludea folosirea violentei.

In sec. I i. H., situatia s-a modificat datorita noilor conditii economice si sociale, au aparut actele neformaliste care nu cereau prezenta martorilor ori a magistratilor.

Actiunea folosita acum (metus), care sanctioneaza violenta era in rem scripta, in sensul ca numele paratului era trecut in partea din formula (intentio) in care reclamantul isi exprima pretentiile sale. Aceasta actiune era o actine penala si amenda aplicata era egala cu de 4 ori valoarea prejudiciului suferit de victima sau de 4 ori imbogatirea obtinuta de tertul care a dobandit foloase de pe urma savarsirii faptei. Ea era data pe timp de un an, dupa care pretorul dadea o actiune in factum care ii permitea victimei sa primeasca o despagubire, care reprezenta prejudiciul suferit.

Actiunea metus era arbitrara, judecatorul avand posibilitatea ca inainte de condamnare sa pronunte un arbitratus, invitand pe parat de a restitui sau a despagubi pentru a evita plata amenzii. Restituirea consta fie in anularea actului juridic incheiat sub amenintarea violentei, in retransmiterea posesiunii, in iertarea de datoria contractata sub amenintare. Actiunea putea fi introdusa si de mostenitorii victimei, dupa cum putea fi indreptata si impotriva mostenitorilor autorului violentei daca s-au imbogatit in urma delictului.

Exceptio metus sau exceptio metus causa, era un mijloc de aparare pus la indemana victimei, caruia autorul violentei si reclamant in proces, ii cere sa execute datoria contractata sub amenintare.

In integrum restitutio ab metum ducea la ceea ce astazi numim anularea actului juridic. Restituirea sau repunerea in starea anterioara se acorda de pretor dupa ancheta prealabila, cognitio, ancheta, cognita causa, dupa ce magistratul acercetat faptele. De multe ori, repunerea in situatia anterioara (retitutio) era mai avantajoasa decat actiunea metus, pentru ca prin actiunea metus victima dobandea numai o creanta si intra in concurs cu ceilalti creditori in momentul exercitarii si era posibil ca autorul violentei sa fie insolvabil. Repunerea in situatia anterioara delictului avea drept efect ca proprietarul lucrului era din nou considerat proprietar si nu intra in concurs cu nimeni.

6.2. Dolul

Delictul de dol a fost propus de Aquillus Gallus, fie in calitate de pretor, fie in calitate de jurisconsult si sfatuitor al pretorului, in jurul anilor 66 i. H.

Continutul edictului era urmatorul: "daca se afirma sa s-a comis dol, daca se pare ca este cazul sa fie sanctionat si nu exista o alta actiune, voi da actiune." Dolul este manopera frauduloasa destinata sa induca in eroare o persoana pentru a o determina sa faca un act material sau juridic. Dolul a fost sanctionat la inceput cu o actiune de dol apoi cu o exceptie de dol si cu o restituire sau repunere in situatia anterioara (restitutio in integrum).

Actiunea de dol este o actiune pretoriana in factum si edictala. Se da timp de un an de la savarsirea delictului sau din momentul in care victima a luat cunostinta de dolul comis in dauna ei. Actiunea se indreapta impotriva persoanei care a comis dolul si nu impotriva celor care au profitat de pe urma delictului. Numele paratului figureaza in formula. Dupa un an de zile, pretorul poate sa dea o actiune in factum. Actiunea de dol este subsidiara; pretorul da actiunea numai daca nu exista o alta actiune. Nu se da actiunea de dol in cazul in care mostenitorul ucide sclavul care a fost lasat de defunct cu titlu de legat, pentru ca legatarul are actiunea din testament. Dar se da actiunea de dol, ori de cate ori nu exista o alta actiune sau exista indoiala daca se poate da o alta actiune. Debitorul intr-un contract nu cere actiunea de dol pentru ca el, atunci cand este dat in judecata de creditor, are exceptia de dol pentru a se putea apara.

In contractele de buna-credinta, exceptia de dol este sub inteleasa si paratul poate s-o invoce totdeauna in fata judecatorului, chiar daca n-a cerut pretorului sa introduca exceptia in formula.

Actiunea de dol nu se da impotriva mostenitorilor autorului, dar in timpul imperiului s-a admis acest lucru, in masura in care au avut foloase (s-au imbogatit). Actiunea de dol se acorda persoanelor care au incheiat un act juridic sub imperiul dolului. Exceptia se da si mostenitorilor victimei. Ea se opune numai autorului delictului, nu si celui care a dobandit de la el cu titlu gratuit. Exceptia de dol a devenit mai tarziu generala si putea inlocui orice exceptie bazata pe echitate. Ea se putea opune si atunci cand dolul se comisese anterior sau posterior actului juridic. Pretorul acorda descendentilor contra ascendentilor si libertilor conta patronilor numai o exceptie in factum composita.

Prin aceasta exceptie, pretorul descrie faptele care s-au petrecut fara a le califica drept dol.

Repunerea in situatia de dinainte (restitutio) a fost introdusa ceva mai tarziu. Ea permite sa se obtina o satisfactie mai completa in unele cazuri. Aceasta actiune se acorda in cazuri mai rare intrucat actiunea de dol in procesul extraordinem comporta ius restituendi, un ordin de a restitui in natura. Ea era necesara cand dolul se comisese in timpul procesului.

6.3. Frauda creditorilor

Prin frauda creditorilor se intelege activitatea debitorului in baza careia acesta isi micsora solvabilitatea in dauna creditorilor. Ea era sanctionata prin interdictul fraudatoriu, actiunea pauliana si repunerea in situatia anterioara (restitutio in integrum ab fraudem). Interdictul fraudator este dat creditorului impotriva tertilor care au dobandit fraudulos de la debitor un lucru corporal. El permite creditorului sa readuca lucrul in averea debitorului pentru a se indestula. Actiunea pauliana - a fost introdusa in favoarea creditorilor atunci cand se putea folosi interdictul (saracirea se datorase altor cauze decat instrainarii unui lucru corporal, spre exemplu debitorul efectuase o plata integrala unuia dintre creditori, punand in felul acesta pe ceilalti intr-o situatie inferioara). Actiunea pauliana era introdusa de curator bonorum, persoana care reprezenta interesele colective ale creditorilor, dupa ce avusese loc trimiterea lor in posesia averii debitorului insolvabil. Actiunea se indreapta impotriva unui tert care dobandise de la debitorul insolvabil sau care devenise prin instrainare insolvabil. Pentru ca sa se poata introduce actiunea pauliana se cerea ca instrainarea sa provoace saracirea debitorului. Nu erau vizate actele prin care debitorul refuzase sa se imbogateasca, cum ar fi neacceptarea unei mosteniri, iar actul de saracire trebuia sa fie facut cu intentia de a prejudicia pe creditori.

Tertii contra carora se exercita actiunea, trebuiau sa fie partasi la frauda. Conditia priveste numai pe tertii dobanditori cu titlu oneros. Dobanditorii cu titlu gratuit nu aveau nimic de pierdut: nu era nevoie sa se dovedeasca participarea lor la frauda. Creditorii mai aveau la dispozitie si o repunere in situatia anterioara (restitutio in integrum ab fraudem). Repunerea opera anularea actului pe cale pretoriana si bunul era reluat de creditor fara a mai intra in conflict cu creditorii tertului care primise lucrul.