Pactele - drept roman

Pactele - drept roman

Pactele erau considerate conventiile care se deosebeau de contracte prin faptul ca in principiu nu se prevedeau pentru ele sanctiuni. Totusi. incepand cu sec. I i. H., pretorul a prevazut si pentru unele pacte o sanctiune, astfel ca se poate sustine ca existau doua categorii de pacte: pactele nesanctionate, denumite pacta nuda si pactele sanctionate, denumite pacta vestita. In timpul lui Iustinian s-a considerat ca orice acord de vointa incheiat in conformitate cu legea produce efecte juridice.

1. Pactul sanctionat de Legea celor XII Table

In aceasta lege ideea de pact apare sub forma de impacare - pacere - care stingea dreptul victimei de a se razbuna sau, mai tarziu, de a se adresa justitiei pentru a cere o despagubire, poena sau amenda. Impacarea in justitie era posibila, dar mai inainte de aparitia magistratului. Pactul pretorian care apare in sec. I i. H. stingea actiunea reclamantului numai daca paratul cerea pretorului sa introduca in formula o exceptie de pact convenit (exceptionis ope - prin efectul unei exceptii). Pactul vechi civil a fost inlocuit de pactul pretorian - de non petendo.

2. Sanctiunea pactelor in epoca clasica

Pactele erau sanctionate cu exceptii de pact convenit cu actiuni in factum, cu actiuni de dol, actiuni civile incerte.

1. Actiunile in factum erau instituite prin edictul pretorului. Ele se refera la operatii apropiate de cele sanctionate de dreptul civil, care primeau de la pretor si juristi actiuni in factum edictale si decretale. Se da in acest sens ca exemplu in literatura de specialitate cazul transportului marfurilor pe mare cand partile nu faceau de la inceput precizari asupra notiunii juridice a contractului incheiat, daca este un contract de inchiriere a navei (conductio navis) sau un contract de transport de marfuri pe mare. In aceasta situatie, (transportul de marfuri pe mare - locatio mercium vehendarum) Papinianus propune o actiune in factum.

2. Actiunea de dol este o actiune nedelictuala fiind folosita pentru a sanctiona unele pacte in care neexecutarea contra prestatiunii putea fi considerata un dol. S-a considerat in acest sens cazul pactului - fac ca sa-mi dai, facio ut des - (dare insemnand aici trecerea proprietatii unui lucru).

O persoana depune o activitate in favoarea altei persoane, asteptand in schimb trecerea proprietatii unui lucru. Dupa ce prima persoana a indeplinit activitatea la care se obligase, cealalta nu vrea sa treaca proprietatea lucrului.

Daca se va constata ca este vorba de un dol, pretorul va da actiunea de dol impotriva celui care nu a executat contra prestatiunea. Dolul este pedepsit de judecator cu o poena care exprima valoarea prejudiciului suferit de victima; in cazul de mai sus pierderea suferita de reclamant prin nepredarea lucrului promis.

3. Se da ca exemplu un pact facio ut facias. Proprietarul pamantului a permis unei persoane sa semene si sa ridice recolta. Mai tarziu, proprietarul s-a opus ca cel care a semanat sa ridice recolta. Aristo, jurist din timpul imparatului Traian (sec. I e.n.) observa ca pactul respectiv nu era sanctionat cu o actiune civila si atunci magistratul acorda o actiune in factum.

3. Pactele pretoriene

Erau trei categorii de pacte pretoriene: de juramant, de constitut si recepta.

3.1. Pactul sub juramant

In dreptul roman juramantul era de trei feluri: juramantul necesar, juramantul in fata judecatorului (in iudicio) si juramantul voluntar.

A) juramantul necesar era dispus de magistrat cu diferite ocazii si nu putea fi refuzat, sub pedeapsa de a pierde procesul;

B) juramantul in fata judecatorului era dispus de judecator pentru a-si forma convingerea in procesul respectiv;

C) juramantul voluntar era prestat in urma unui pact (conventie) intre partile aflate in litigiu, fiind apropiat de tranzactie. El reprezenta un mijloc pentru a stinge o neintelegere intre parti si se folosea cand partile pierdeau inscrisurile care atestau o anumita operatie juridica (existenta creantei, plata datoriei). Juramantul nu era in acest caz obligatoriu, dar daca accepta sa jure, creditorul care a jurat ca i se datoreaza - avea o actiune din pactul de juramant contra debitorului sau, actiunea de iure iudicando, actiunea din pactul de juramant.

Debitorul care jura ca nu datoreaza se apara cu exceptia din pactul de juramant ca nu datoreaza in conformitate cu pactul intervenit intre parti si totusi creditorul l-a chemat in judecata.

Intr-o alta situatie, posesorul de buna-credinta al unui lucru promite sa-l remita pretinsului proprietar, daca acela va jura ca este stapanul lucrului. Proprietarul a depus juramantul si lucrul nu i-a fost remis conform pactului. Atunci el are o actiune din pactul de juramant pentru a cere predarea lucrului. Daca judecatorul constata ca juramantul a fost depus, proprietarul castiga posesiunea.

3.2. Pactul de constitut

Este pactul prin care o persoana se angajeaza sa plateasca o datorie preexistenta la o anumita data.

Actiunea prevazuta pentru acest pact era denumita pecunia constituta, actiune in factum data prin edictul pretorului. Ea avea caracter penal la inceput, dar cu timpul acest caracter s-a atenuat.

Constituere insemna a fixa o datorie pentru o data scadenta. Constitutul presupune o datorie care poate fi civila, pretoriana sau naturala si prin acest pact o datorie naturala se transforma intr-o obligatie sanctionata printr-o actiune.

Cand intervenea intre aceleasi parti pactul de constitut era denumit constitutum proprii debiti, iar cand intervenea intre creditor si o terta persoana se numea constitutum alieni debiti. Prin acest ultim pact, o persoana convine sa plateasca datoria unei alte persoane, realizandu-se in acest mod o garantie personala: noul debitor garanteaza pe primul, operand o novatie. Dar stingerea vechii datorii nu are loc in deplin drept, automat, ca atunci cand novatia se face printr-o stipulatie, ci opereaza numai prin intermediul unei exceptii inserata de magistrat in formula la cererea paratului.

3.3. Recepta

Prin edictul pretorului erau prevazute trei categorii de astfel de pacte: receptum argentarii, reeceptum arbitrii si receptum nautarum, cauponum, stabulariorum.

A) receptum argintarii este pactul prin care bancherul Argentarus accepta sa plateasca datoriile unui client al sau. Clientul in prealabil, depune o suma de bani la bancher, din care acesta va plati creditorii clientului.

B) receptum nautarum, cauponum et stabulariorum sunt pacte prin care corabierii (nautae), proprietarii de hanuri (caupones) si proprietarii de grajduri de cai (stabularii) primesc lucrurile depozitate pe corabii, in hanuri sau grajduri si raspund de predarea lor, chiar daca nu sunt in culpa. Nu raspund insa de cazurile de forta majora. Se poate spune ca este vorba de o raspundere obiectiva. Pot fi denumite depozit sau locatii, ele aparand inainte de a fi cunoscut contractul de depozit.

3.4. Pactele adaugate contractelor (pacta adiecta)

Acestea sunt de doua categorii: unele micsoreaza obligatia decurgand din contract (pacte ad minuenda obligationem), altele maresc obligatia rezultand din contract (pacte ad augendam obligationem).

Cel mai cunoscut pact din prima categorie, este pactul de iertare de datorie (pactul de non petendo sau pactul ut minus salvatur sau ut minus petitur). Din aceeasi categorie era cunoscut si pactul prin care vanzatorul era scutit de obligatia de garantie pentru viciile ascunse ale lucrului vandut.

In ce priveste cea de a doua categorie, se da ca exemplu pactul prin care cumparatorul se angajeaza sa respecte contractul de inchiriere intervenit anterior intre fostul proprietar si chiriasul sau sau pactul de dobanda la depozitul neregulat.

Pactele pot fi adaugate contractelor in momentul incheierii lor, (pacte in continenti) sau mai tarziu (pacte ex intervallo).

Sanctiunea pactelor prin care se micsoreaza efectele decurgand din contract era o exceptie de pact convenit, indiferent ca sunt adaugate imediat (in continenti) sau mai tarziu (ex intervallo). Debitorul urmarit de creditor are o exceptie de pact convenit. Daca pactul este adaugat contractelor de buna-credinta, paratul poate ridica exceptia de pact convenit pentru prima data in fata judecatorului (el nu este obligat sa ceara inserarea exceptiei de pact convenit in fata pretorului care ar introduce-o in formula). Daca pactul este adaugat unui contract de drept strict, atunci exceptia de pact convenit trebuie ridicata in fata pretorului, care o introduce in formula.

Pactele care sporesc obligatia decurgand din contract sunt sanctionate in contractele de buna-credinta cu actiunea din contract. Astfel, la vanzare, actiunile vanzatorului si ale cumparatorului sanctioneaza pactele in favoarea uneia sau a celeilalte parti. Dar aceste pacte trebuie adaugate imediat. Daca sunt adaugate mai tarziu, intra in categorie pactelor nesanctionate (nude).

Pactele adaugate care micsoreaza obligatia rezultand din contract pot fi convenite imediat sau mai tarziu. Aceeasi solutie s-a admis si pentru contractele de drept strict mai tarziu, cu exceptia pactului de dobanda, adaugat la mutuum.

3.5. Pactele legitime

Pactele legitime (de la lex: constitutia imperiala) conventiile care au fost prevazute cu o actiune de constitutii imperiale. Sunt cunoscute 3 categorii de astfel de pacte: pactul de donatie, de dota si de compromis.

A) Pactul de donatie

In epoca veche donatia se facea pe cale de transfer a proprietatii prin mancipatie, in iure cessio sau traditie, prin iertarea de datorii sau prin stipulatie.

Donatia se facea printr-un transfer gratuit al proprietatii, dar uneori era posibil ca donatorul sa se oblige fata de beneficiar printr-o stipulatie sau printr-un contract literal. Exista si procedeul ca donatorul, in calitate de creditor sa recunoasca ca a primit suma ce i se datora, desi in fapt nu o primise.

B) Pactul de dota - a fost discutat in partea consacrata relatiilor personale si patrimoniale dintre soti.

C) Compromisul este conventia intre doua persoane intre care exista un litigiu, acestea convenind sa-l supuna aprecierii unui arbitru si sa respecte hotararea data de acesta.