Faptele de comert obiective

Faptele de comert obiective

Faptele de comert obiective reprezinta o parte componenta a institutiei juridice a faptelor de comert.

Faptele de comert obiective sunt acele acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice carora legiuitorul le-a recunoscut caracterul comercial pentru considerente care rezulta din natura actului juridic, fara a fi relevanta calitatea persoanei care le efectueaza.

Sediul legal al faptelor de comert obiective este in art.3 Cod comercial roman.

Caracterul obiectiv al faptelor de comert prevazute de art.3 Cod comercial roman este conferit de natura intrinseca a actelor si operatiunilor reglementate de textul legal dar, in egala masura, si de considerente de ordine publica pentru care legiuitorul le-a recunoscut comercialitatea.

Clasificarea doctrinara a faptelor de comert obiective in raport de criteriul obiectului si functiei economice a operatiunilor releva trei grupe si anume :

- a.- operatiunile de interpunere in schimbul si circulatia marfurilor ;

- b.- operatiunile de intreprindere;

- c.- operatiunile conexe sau accesorii.

a.- Operatiunile de interpunere in schimbul si circulatia marfurilor corespund notiunii economice de comert (sensului economic al notiunii de comert). Grupa acestor operatiuni cuprinde : a.1.) operatiunile de vanzare-cumparare comerciala; a.2.) operatiunile de banca si schimb.

a.1. operatiunile de vanzare-cumparare comerciala sunt fapte de comert obiective in conformitate cu art.3 pct.1 si pct.2 din Codul comercial roman care se refera la : cumpararea de produse si marfuri pentru a fi revandute sau inchiriate fie in natura fie dupa prelucrare, vanzarea si inchirierea de produse sau marfuri, in natura sau prelucrate daca au fost precedate de o cumparare in scop de revanzare sau de inchiriere; cumpararea in scop de revanzare sau vanzarea titlurilor de credit aflate in circuitul comercial.

Ca operatiune juridica vanzarea - cumpararea comerciala este asemanatoare cu vanzarea - cumpararea civila intrucat prin ambele operatiuni se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun in schimbul unui pret. Esential de retinut este ca cele doua tipuri de operatiuni se disting prin functia economica diferita pe care o au in sensul ca in timp ce in cazul vanzarii-cumpararii comerciale se realizeaza o interpunere in schimbul si circulatia marfurilor prin operatiunea specifica de transferare a dreptului de proprietate asupra acestora de la producator la comerciantul care le distribuie pe piata sau le vinde prin magazinele proprii ori le inchiriaza si de la acesta din urma catre clientii sai, fiind astfel prezent elementul subiectiv - intentia de revanzare sau de inchiriere, in cazul vanzarii - cumpararii civile prin transmiterea dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator se realizeaza satisfacerea unei necesitati personale a cumparatorului. In acest din urma caz, faptul ca ulterior proprietarul bunului il vinde unei alte persoane nu prezinta relevanta deoarece la data operatiunii de cumparare a lipsit intentia de revanzare.

Asadar, sa retinem ca elementul caracteristic al operatiunii de vanzare - cumparare comerciala este reprezentat de intentia de revanzare sau de inchiriere care trebuie sa existe la data operatiunii, sa fie exprimata implicit sau explicit de catre contractant si sa privesca bunul care face obiectul tranzactiei.

a.2.- operatiunile de banca si schimb formeaza activitatea bancara si sunt precizate in categoria faptelor de comert de catre prevederile art.3 pct.11 Cod comercial roman. Caracterul comercial este conferit acestor operatiuni de elementul interpunerii in schimbul si circulatia marfurilor. In conceptia legiuitorului, banii si creditul pot forma obiectul circulatiei, adica obiectul unor operatiuni comerciale.

Deoarece Codul comercial nu precizeaza continutul sintagmei "operatiuni de banca si schimb" acestea urmeaza a fi caracterizate prin raportare la legislatia bancara. Activitatea bancara este reglementata, in prezent, de Legea nr.58/1998 privind activitatea bancara, republicata in 2005, Legea nr.312/2004 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, care a intrat in vigoare la data de 30.07.2004 cu exceptia a cateva articole (art.36, 37, 39, 40, 42-44, 46) care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005, pana la momentul respectiv fiind aplicate textele legale corespunzatoare din fosta reglementare adica Legea nr.101/1998. Sediul legal al materiei se completeaza si cu alte acte cu valoare normativa adoptate de Banca Nationala in calitatea sa de autoritate de reglementare si de supraveghere in domeniul bancar, cum sunt : regulamentele, normele, ordinele si circularele. Acestea au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice si private precum si pentru persoanele fizice (art.48 din Statutul B.N.R.).

Operatiunile de banca permise a fi desfasurate de banci sunt nominalizate in art.11 din Legea bancara : acceptarea de depozite, acordarea de credite, operatiuni de decontari si plati, emiterea de garantii, tranzactii cu instrumente monetare, consultanta financiar-bancara, administrarea de portofolii ale clientilor, operatiuni de mandat. Anumite operatiuni cum sunt cele de leasing financiar si cele privind valorile mobiliare pot fi efectuate numai prin societati specializate.

Operatiunile de schimb vizeaza schimbul valutar si se efectueaza de catre bancile autorizate sa participe la schimbul valutar si casele de schimb valutar, in conformitate si cu respectarea regulamentelor si circularelor emise de Banca Nationala.

b.- Operatiunile de intreprindere nu sunt definite de Codul comercial roman care se margineste doar sa enumere operatiunile considerate ca activitati ce pot fi organizate sistematic in cadrul unei intreprinderi. Sediul legal este in art.3 pct.5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 17, 20 din Codul comercial roman.

Este de subliniat faptul ca intreprinderea este considerata din perspectiva dreptului comercial ca o organizare sistematica si autonoma a unei activitati ce consta in efectuarea unor fapte de comert cu ajutorul factorilor de productie - reprezentati de elementele capital, materiale, munca - de catre intreprinzator, pe riscul sau, in scopul producerii de bunuri si servicii destinate schimbului, in vederea obtinerii profitului care este finalitatea oricarei activitati comerciale (exprimat prin locutiunea latina "finis mercatorum").

Actualmente, o definitie legala a notiunii de intreprindere este data de art.2 din Legea nr.346/2004 privind stimularea infiintarii si dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii.

Importanta practica a acestor definitii doctrinare si legale rezida in surprinderea elementelor caracteristice, specifice care sa permita delimitarea activitatilor care pot fi organizate sistematic ca o intreprindere comerciala.

Clasificarea intreprinderilor comerciale in raport de criteriul obiectului de activitate releva doua grupe si anume : intreprinderi de productie (intreprinderea de constructii - art.3 pct.8 Cod comercial, intreprinderera de fabrica si manufactura - pct.9 Cod comercial) si intreprinderi de prestari de servicii ( intreprinderea de furnituri - art.3 pct.5 Cod comercial, intreprinderea de spectacole publice - pct.6, intreprinderea de comisioane, agentie si oficii de afaceri - pct.7, intreprinderea de editura, librarie si obiecte de arta cand altul decat autorul sau artistul vinde - pct.10 si intreprinderea de imprimerie - pct.9, intreprinderea de transport de persoane sau lucruri pe apa sau pe uscat - pct.13 si adaugam de asemenea transporturile aeriene care nu existau la data adoptarii Codului comercial - 1887, intreprinderea de asigurare - pct.17 si 18, intreprinderile de depozit in docuri si antrepozite - pct.20).

c.- Operatiunile conexe sau accesorii sunt calificate fapte de comert obiective datorita legaturii pe care o au cu actele si faptele de comert intrucat acestea dobandesc caracter comercial de la actul principal in legatura cu care au fost incheiate sau efectuate (de exemplu, contractul de gaj care insoteste un contract de credit bancar).