INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normei juridice

In procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia este o datorie a legiuitorului, judecatorului sau a celui care aplica legea. Interpretarea legii este sinonima cu stabilirea intelesului normei juridice, a semnificatiei sale, a spiritului sau. Dincolo de litera legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fara a face apel la o serie de artificii juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.

Felurile interpretarii dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate face, astfel, o distinctie clara intre interpretarea oficiala si neoficiala a dreptului.

Interpretarea oficiala a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forta juridica. Interpretarea juridica se realizeaza de organele de stat care au atributii fie in domeniul crearii dreptului, fie in procesul aplicarii normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci cand constata ca actul sau poate da nastere unor solutii contradictorii in practica, pentru a elimina aceste solutii contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.

In cazul in care organul emitent al unui act normativ interpreteaza propriul act, interpretare este interpretare autentica = interpretare legala sau generala careia urmeaza sa i se supuna toti cei care aplica legea.

"Actul de interpretare face parte din actul interpretat si, prin urmare, actul de interpretare a legii are putere retroactiva". Acest punct de vedere este fals, pentru ca prin Constitutie se prevede ca retroactive pot fi doar legea penala si contraventionala mai favorabile.   

Deci, interpretarea     oficiala reprezinta determinarea intelesului unei norme juridice de catre autoritatea emitenta a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus in situatia de a constata ca legea pe care a adaptat-o se aplica neuniform, dand nastere unei diversitati de solutii juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le accepta. In astfel de cazuri, el poate interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toti destinatarii legii sa o aplice in acelasi mod. Aceasta lege in virtutea exigentelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui sa fie o lege retroactiva, dar exigentele constitutionale ale Romaniei opresc o asemenea abordare si obliga pe cei care aplica o lege interpretativa sa-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, dupa intrarea sa in vigoare .

Interpretarea cauzala. Cei care aplica legea sunt obligati ca in conditiile in care stabilesc o anumita stare de fapt sa aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, si intelesul sau. Interpretarea cauzelor tine astfel de aplicarea dreptului si este apanajul autoritatilor publice, institutiilor publice sau al altor subiecti de drept, insarcinati cu aplicarea legii. Cel care aplica legea, dupa ce stabileste starea de fapt, este dator sa califice juridic aceasta stare, iar in acest proces este obligat sa desluseasca sensul normelor juridice aplicabile, in vederea solutionarii legale a cauzei cu care a fost sesizat.

Interpretarea neoficiala sau interpretarea doctrinara, este realizata in diferite opere stiintifice de catre cercetatorii in domeniul dreptului, de catre doctrinari. Spre deosebire de interpretarea oficiala, cea neoficiala nu are forta juridica, nu este obligatorie, nu se impune celui care aplica legea, ci este facultativa pentru acesta.

Opiniile formulate in doctrina juridica:

opinii de lege lata- opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in vigoare;

opinii de lege ferenda- vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.

Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.

Interpretarea facultativa cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi luata in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge trebuie sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care aplica legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare constituie supportul intelectual al deciziei luate.

Metodele interpretarii dreptului.

In activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpreteaza recurge la o serie de metode in vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a campului sau de aplicabilitate, a efectelor pe care le are norma juridica si a scopului acesteia.

Normele juridice cuprinse in diferite acte normative au intotdeauna o conditionare social-istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi descoperite prin utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de sinteza absolut necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa conduca la formarea convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu solutia pe care o va da in cauza respectiva.

In literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite metode care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea sistematica. Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.

Metoda gramaticala

Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului normei juridice: analiza sintactica si morfologica.

Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.

Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.

In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. "familie"- in dreptul rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau "functionar public"- in dr. administrativ sau dr. penal (unde are un sens mult mai larg).

Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale.

In virtutea teoriei lingvisticii, limba are 3 functii: 1. de exprimare; 2. de apel; 3. de reprezentare, concretizata in diferite enunturi.

In procesul interpretarii gramaticale a normelor juridice judecatorul sau organul administrativ care aplica norma juridica trebuie sa tina seama de aceasta functie pentru a descifra mesajul legii.

In procesul de interpretare gramaticala, cel care aplica legea trebuie sa urmareasca si modul de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, dar si sensul conjunctiilor utilizate. Daca intr-o propozitie e utilizata conjunctia "si" se poate trage o anumita concluzie, "sau"- concluzie contrara.

Metoda sistematica

Sensul normei juridice se stabileste prin integrarea normei juridice respective in ansamblul actului normativ din care face parte sau prin raportare la un act normativ cu care se afla in contact ori chiar la sistemul dreptului, la principiile acestuia.

Esenta acestei metode are in vedere faptul ca o norma juridica nu este si nici nu poate fi privita in mod izolat, rupta de celelalte norme juridice.

Norma juridica face parte dintr-un sistem, ea este o componenta a sistemului de drept si ca atare ea face parte dintr-o institutie juridica, ramura de drept sau din ansambluldreptului care reprezinta interactiunea ramurilor si institutiilor juridice. De aceea, vointa legiuitorului poate fi dedusa tinand seama de pozitia normei juridice in cadrul sistemului de drept, din relatiile pe care le are cu celelalte norme juridice, intelesul acestora deducandu-se din ansamblulacestor interrelatii.

Pentru intelesul acestor relatii uneori in cadrul aceluiasi act normativ exista norme generale si speciale. Intotdeauna normele din partea speciala a unui act normativ se aplica in concordanta cu normele din partea sa generala.

De asemenea, normele dreptului comun sunt clarificatoare pentru aplicarea normelor speciale. De exemplu, normele codului comercial sunt norme speciale in raport cu normele dreptului civil, care este dreptul comun in materie.

Metoda istorica

Aceasta metoda urmareste sa explice intelesurile normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se numeste ocasio legis= imprejurarile social-politice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.

Pentru a interpreta istoric legea, cel care utilizeaza aceasta metoda e dator sa cerceteze lucrarile preparatorii de elaborare a proiectului de lege, apoi sa studieze expunerile de motive, notele de fundamentare, amendamentele care se fac la fiecare proiect de lege, atat cele acceptate cat si cele respinse, dezbaterile care au loc cu prilejul adoptarii proiectului respectiv de lege, reactiile presei cu privire la acel proiect etc.

Se recurge si la compararea reglementarilor actuale cu diferite reglementari juridice anterioaer care au incetat sa mai existe sau cae au avut o anumita existenta anterioara.

Pe baza utilizarii acestei metode, cel care interpreteaza va ajunge sa cunoasca motivele, argumentele care au stat la baza adoptarii respectivei legi si sa distinga si scopul in cederea caruia a luat fiinta legea.

Metoda logica = cel mai larg, des procedeu de interpretare a normelor juridice intalnit in practica.

Daca interpretarea istorica ne de posibilitatea sa evidentiem ocasio legis, interpretarea logica ne da posibilitatea sa stabilim ratio legis, adica ratiunea de a fi a legii.

Prin intermediul acestei metode se fac aprecieri rationale, au loc operatiuni de generalizare, de analiza logica a textului normei juridice, au loc operatiuni de analogie, aplicarea regulilor logicii formale.

Este adevarata hermeneutica juridica deoarece in cuprinsul ei se pleaca de la teoria generala a interpretarii, punand accentul pe principiile logicii formale, pe legile fundamentale ale gandirii.

Rationamentul logic= esenta acestei metode si in procesul interpretarii el da nastere    unor reguli juridice ale interpretarii. Astfel de reguli sunt, de exemplu: exceptiile sunt de stricta interpretare/ legile exceptionale trebuie sa fie interpretate in sens restrictiv.

In realizarea acestei metode, organul de interpretare a legii recurge la argumente logice de interpretare: ad absurdum, per a contrario, a fortiori, a pari etc.

Interpretarea ad absurdum (prin reducere la absurd)= stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezie care o contrazice. Interpretarea demonstreaza ca orice alta interpretare s-ar da textului analizat in afara de cea dorita de el ar duce la concluzii contarre legii, la concluzii absurde, de neacceptat.

Argumentul per a contrario are la baza legea logica a tertului exclus (tertium non datur), potrivit careia in cazul unor dispozitii contradictorii, care se neaga una pe cealalta, doar una din ele poate fi adevarata, cealalta eset falsa, o a treia posibilitate fiind exclusa. Argumentul per a contrario este un argument logic periculos, deoarece el nu da nici o certitudine cu privire la intelesul normei juridice.

In literatura juridica se sustine ca aplicarea unui asemenea rationament e valabila doar in cazul unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o enumerare limitativa. Acest lucru se datoreaza faptului ca legiuitorul poate uneori sa fie echivoc, sa nu excluda o teza contrara in mod expres, teza care se poate deduce din interpretarea legii.

Argumentul a pari este un element de analogie juridica in virtutea caruia situatiilor juridice identice li se aplica acelasi tratament juridic.

Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensiva a legii. Acest tip de interpretare nu poate fi insa utilizat in toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusa in dreptul penal, unde domina principiile legalitatii incriminarii faptei si legalitatii pedepsei, care il obliga pe cel ce interpreteaza legea sa dea o interpretare stricta normei juridice.

Regula generala o constituie faptul ca cel care aplica legea nu poate sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge.

Argumentul a fortiori- 2 forme de exprimare:

a majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin;

a minori ad majus- daca legea interzice mai putin, implicit ea interzice si mai mult

A fost utilizata in intreaga istorie a dreptului si in forma sa a majori ad minus, a fost gasita in randul reglementarilor juridice o singura exceptie: dreptul femeii maritate asupra imobilului dotalinainte de Iustinian. Astfel, femeia putea sa vanda imobilul, dar nu-l putea ipoteca, desi ipoteca este un contract cu efecte mai restranse decat vanzarea.